145) FRATELE MAI MIC AL LUI DUMNEZEU

145) FRATELE MAI MIC AL LUI DUMNEZEU

 

  1) Dacă asta, lumea asta așa cum e ea, nebună, nebună, nebună, odioasă, sângeroasă, catastrofică, bolnavă, incurabilă, în fapt doar materie primă pe bandă rulantă pentru cimitire e Opera de căpătâi a responsabilului cu crearea universului, cea mai excelentă entitate numită Dumnezeu, meșter făurar cu crearea unei ființe inteligente numită om, capabil să rezolve ecuația de gradul 5 și de orice grad,  capabil de conștiință de sine și de rațiune și de conștientizarea infinitilui, a teoriei relativității și a dilatării timpului și spațiului, atunci suntem captivi într-un univers falit și tragicomic, așijderi ca lumea creată. Dacă toți până la 7 miliarde câți oameni are această lume și câți a avut vreodată erau atât de dotați intelectual încât să perceapă și să înțeleagă toate minunile științei, tehnicii, naturii și să-și facă o lume mai bună adică de fapt chiar Raiul pe pământ în care toți să fie prieteni și să-și dea binețe, dacă atâtea bestii umane câte au fost și sunt purtau pe ei semnătura de manufactură adică duhul de sfințenie și bunătate al Dumnezeului original atunci ei nu mai erau bestii, nu mai aveau cum, nu-și mai făceau rău din vremuri imemoriale unii altora și atunci era clar că toți și totul suntem Opera Lui Dumnezeu. De aici pe cale logică tre' să înțelegem că nu Dumnezeul cel unic și excelent a creat acest surogat, această parodie de lume ci fratele Său mai mic, mai puțin priceput, mai ucenic și fără experiență. Căci ce dovadă și probă mai vreți dacă pământul nu e Raiul, dacă oamenii nu sunt îngerii neprihăniți, ca să fie  clar că lumea e făcută de fratele Lui Dumnezeu care n-are cum să fi semnat și să aibă brevet pe o astfel de lume de rahat și de belea ? Știu, vor sări apologeții părerii religioase oficiale a momentului și a timpului și îmi vor spune că nimeni altul decât Dumnezeul unic nu putea crea acest pământ cu atâtea minunății, că oamenii sunt răi de la diavol și tot chestii de astea pe care copiii mici la care rațiunea pură încă se formează și e crudă și crește, le vor crede. Iată, vin entuziaști să ne deschidă ochii mesagerii religiei și ne spun să privim pământul, cu munții lui, cu apele lui, cu zilele cu soarele sus pe cer și cu nopțile cu lună și stele de regulă. Trebuie să ne fie clar ca bună ziua că Dumnezeu a făcut ziua când e lumină și a făcut noaptea când e întuneric. Nu vei vedea niciodată soarele pe cer în miezul nopții (oare?) și nici stelele lucind și greierii cântând în amiaza toridă de vară. Stelele și luna sunt luminătorii nopții iar soarele este luminătorul zilei, lucru stabilit clar de Dumnezeu în Cartea Cărților. Potrivit acestei cărți toate au un rost și o măsură de manufactură divină pe acest pământ. Astfel suntem îndemnați să nu ne mai batem capul să întrebăm și să citim în cărți de știință cine a făcut toate aceste minunății ale pământului și cine a făcut noaptea cu lună și stele și ziua cu soare și nu invers adică noaptea cu soare și ziua cu lună și stele. Suntem îndemnați să nu ne mai întrebăm cine ține și învârte pe orbită universu-ntreg atât de precis și sigur... Bineînțeles, învățătura oficială a poporului, a vulgului, învățătură tradusă în etichetă de înțelepciune este că în șase zile pe toate le-a făcut nimeni altul decât bunul Dumnezeu, cel oficial al vremii și al locului și El le ține rostul și le rânduiește pe toate după cum ne-a spus. Așa că e inutil să ne mai chinuim capetele obosite de corvoadele vieții cu tot felul de întrebări, căci potrivit punctului de vedere oficial religios avem toate explicațiile, toate teoriile și toată înțelepciunea de care am fi însetați, inserate în cărțile sfinte. Mai mult, ni  s-a dat de către însuși Dumnezeul oficial al vremii și al locului unde trăim, cuvântul Său scris în Cartea Cărților și de către Sfinții Apostoli evangheliile ca să pricepem totul, ca să aflăm adăpost minților noastre iscoditoare și să le lăsăm să rumege liniștite din tainul de învățătură ce li s-a pus cu îngrijire în față, spre liniștire și consolare, spre vindecare de blasfemii, de ispite, boli trupești și sufletești, păcate și erezii. Deci părerea tradusă în înțelepciune a omului de rând căruia i se spune om cu frica lui Dumnezeu e că nu trebuie decât să urmăriți și să urmați Cuvântul Dumnezeului din Cer numit Iehova sau Savaot, Krishna sau Hanuman, ca să nu amintesc decât de aceștia mai blânzi dintre alți o sută care mai de care împreună cu religiile lor aferente și tot ce au lăsat ei ca învățătură supușilor și robilor lor. Astfel, respectând îndemnul acestor învățături fiecare după credința și religia lui una mai contrară, neprietenă și diferită decât alta cum sunt și oamenii îndeobște între neamuri și seminții fiecare cu tradițiile și obiceiurile lor  de la facerea lumii, se obține liniștea personală a ființei numite homo sapiens care devine homo religiosus  adică credincios, sau cu alte cuvinte rob al Lui Dumnezeu. Iată cum acest rob al Lui Dumnezeu este o ființă care aspiră la păcălirea morții adică la cucerirea veșniciei. Din dramele inexorabile ale vieții lui pe care viața i le-aduce la pachet, omul e învățat de Dumnezeu că poate scăpa destul de onorabil și fericit prin conceptul de mântuire, adică fără să plătești bani, nu-ți trebuie decât credință și bineînțeles iubire față de stăpânul robului care ești și ai cucerit veșnicia, salvarea și izbăvirea literalmente din eterna și neagra, ireversibila moarte. Cu alte cuvinte,  păcălești procesul fizic și normal, definitiv al morții, al neantului din care ai venit și în care te vei întoarce, doar dacă-ți iei un bilet gratis numit credință prin care  scontezi, aștepți avid, visezi, speri obsesiv, căci oricum n-ai altă soluție, la salvarea  fundului tău din gheara morții,  prin grația și mila Lui Dumnezeu care nu-ți cere mare efort decât supunerea și frica de El. Cât de ușor te salvezi de frica de a fi și a nu fi, de neajunsul de a te fi născut și de a muri, de ce terapie psihologică de succes ai parte prin pactul și prin părtășia pe care ți-l oferă tentant și irezistibil religia, cu acest bun și salvator de gheara morții definitive a omului, numit Dumnezeu sau oricum s-ar chema El potrivit religiei oficiale a locului. Eu unul, cu mintea mea îndărătnică, iarăși m-am pus să cârcotesc și să fac deranj în ora de dirigenție a Lui Dumnezeu în care toți tac mâlc și ascultă cutremurați pe Domnul și tocmai eu m-am găsit să ridic mâna scolăreşte cutezând a-L întrerupe din predarea materiei Sale, credința, către oameni. Căci aș vrea respectuos să-L întreb pe Dumnezeu de nu-nțeleg, e adevăr sau minciună că există locuri pe pământ nefăcute pur și simplu de Domnia Sa cu puterea Sa magică în numai șase zile cum ne-a povestit ? 

                      

  2) Dumnezeu, și acum vorbesc de Dumnezeul cu numele Savaot al religiei creștin ortodoxe în care am fost botezat de părinții mei,  nu ne-a spus totul... Minciună să fie, dar am aflat că la poli unde a lăsat Dumnezeu frig și crivăț cumplit de nu pot trăi oameni închinători Lui care îi este tată lui Iisus, un erou care a activat istoric în orientul mijlociu unde este de regulă cald, deci am aflat și știm că la poli unde nu a ajuns măcar de curiozitate în vreo vilegiatură și călătorie de plăcere Iisus, nu există zi și noapte așa cum ni le-a dat nouă și ni le-a predat nouă Dumnezeu, tatăl Lui Iisus în manualul de învățătură capitală numit Biblia ortodoxă. La poli, unde activează probabil alți Dumnezei și alte religii ale eschimoşilor, religii păgâne bineînțeles după punctul nostru de vedere creștin ortodox, ziua durează continuu o jumătate de an și noaptea așijderea, soarele e sus pe cer în miez de noapte după care e-ntuneric și stele după șase luni de zi continuă pentru încă șase luni de întuneric. Acolo nu sunt oameni numiți robi și oi ai  Lui Dumnezeu, e prea frig pentru oi, pentru păstorit, iar dacă sunt credincioși sunt păgâni, atei, liberi cugetători sau sceptici, nu sunt de-ai locului fiind printre eschimoși câțiva exploratori și oameni de știință, iar dac-ar fi de-ai locului ar rămâne cruciți că în alte locuri decât ale lor ziua durează o zi atât cât poate munci omul și noaptea durează o noapte, atât cât poate dormi creatura închinătoare a Domnului, totul descris în manualul de învățătură numit Biblie de care eschimoșii n-au auzit. Creștinele cuvioase cu broboadă de pe la noi n-au auzit că oamenilor frigului neștiuți de pe la poli cu gheață în barbă nu le-au spus Sfinții Părinți creștin ortodocși în cărțile lor să nu mănânce carne de focă în Postul Paştelui. Ei mănâncă în draci carne crudă când prind foci ori delfini beluga sau narvali, în disprețul postului de care n-au auzit în viața lor și mai ales fiindcă n-au fasole și cartofi să postească creștinește până la miezul nopții de Înviere când la ei la polul nord răsare soarele și stă sus pe cer cu voia Domnului încă șase luni, zi și noapte. Nu ne-a spus Dumnezeul Savaot creștin ortodox de aceste rânduieli ale pământului de pe la poli, ci ne-a lăsat a cârcoti că în lucrarea Creației Sale sunt taine ce nu merităm a le afla și pricepe și să ne mulțumim cu puținul, sărmanul și insațiabilul surogat de știință după care de n-ar fi fost nebunii și inovatorii științei care potrivit canoanelor religioase se puteau pentru ei acolo mântui și fără scorneli și erezii drăcești, am fi fost și azi, ce-i drept bine văzuți de Dumnezeu dar tot cu arcul și săgeata la vânătoare în pădure ne-am fi câștigat existența și ne-am fi șters la fund tot cu frunze ori coceni de porumb. De n-ar fi fost nebunii, ereticii și inovatorii ca să caute singuri știința ce Dumnezeu nu a recomandat-o expres nimănui pentru mântuire, astăzi preoții, episcopii, preafericitele fețe bisericești nu ar mai fi avut mercedesuri de ultimă clasă, nici telefoane mobile 4G și nici paratrăsnet la biserică, și ar fi mâncat dulceață de trandafiri cu mâna sau cu lingurița de lemn și nu de argint când sunt primiți la mănăstirile păstorite unde călugării sau măicuțele se întrec în a-i trata boierește și regește în acele mănăstiri, adevărate case de vacanță pentru preafericiții și mai marii bisericii. Să fim bine înțeleși : Acești aleși ai Domnului, fețele și preafericiții bisericești din orice cult, după bunul simț, buna măsură și logică nu au nevoie de confort și relaxare, nu au nevoie să fie plătiți din munca sărmanilor contribuabili pălmaşi de rând pentru ca să le tihnească aici pe pământ, nu au nevoie să strângă dări și chete la cutia milei din biserică, nu au nevoie să adune bani de la enoriași ca să-i prohodească și binecuvânteze în fața Domnului la înmormântare pentru a se mântui ei și enoriașii lor. Îmi cer scuze dar fețele bisericești și-au ales o meserie de foc continuu unde se cere numai sărăcie, smerenie și muncă fără de arginți în folosul lor și al tuturor muritorilor. Iubesc din suflet pustnicii cei sporiți în evlavie și sărăcie care stau ore întregi în prosternare cu mâinile ridicate către Cer, care se hrănesc cu rădăcini și ciuperci și care beau apă din urme de copite de cerb și care sunt buni, autentic buni așa cum a poruncit Dumnezeu, nefiind în stare să facă nici un rău sau strâmbătate semenilor cum facem noi. Pe aceștia, pe acești sihaştri îi divinizez căci ei seamănă leit cu Dumnezeu. Dar că s-a făcut  din sfințenie și religie o instituție cu ranguri, ierarhii și pretenții, cu bani alocați regulat de la bugetul țării pentru plătirea clerului și a tuturor cultelor religioase deja mi se pare prea mult, deja mi se pare indecent și scârbavnic și simt că pe aceștia nu i-a făcut Dumnezeu, cum nu a făcut Dumnezeu nici capelele din spitale unde se cer bani mulți și grei pe operații din partea unor doctori rânduiți de Domnul pe pământ, plătiți până într-un timp prost de stat și care trăiau sau mai trăiesc de fapt cu bani frumușei dați și de rudele și aparținătorii disperați ai canceroşilor ori cardiacilor ciopârțiți pe masa de operație. Aceste toate pare că nu sunt lucrarea Domnului după dreptatea Lui sfântă și nici n-au cum să fie, acestea toate sunt  efecte ale lucrării fratelui Lui Dumnezeu mai mic și nepriceput, ca să nu-L jignim pe Dumnezeu că nu există și nu el a creat lumea și strâmbătatea în ceea ce a creat și a numit "Facerea lumii" zilelor noastre și ale înaintașilor noștri până la Adam. 

  

  3) Din mâna Domnului tuturor zeilor numit Dumnezeu cel Mare și cel unic nu putea ieși decât o facere de lume ideală, ceva bun și desăvârșit odată pentru totdeauna și care să nu-ți lase permanent ca locuitor al ei un gust amar de nedreptate și disconfort pe care-l înghiți la tot ceasul în această existență austeră așa cum se manifestă ea și cum ne-a fost aruncată în scârbă și dispreț în cotețul vieții să ne repezim la ea ca porcii la lături. Nu vedeți că toți avem un gust amar, că nu ne convine și tihneşte cu nădejde nimic din sărmana viețuire cum searbăd și exclusiv a însăilat-o Domnul în aer a trăi robii Săi iar starea generală a indivizilor e de seriozitate și posăcenie, iar rictusul feței tuturor e de morocănoşenie și trădează dezgustul de mizeriile vieții, de nedreptățile ei, de ororile și barbariile ce unii le fac  asupra altora, ce unii le fac și alții le înghit ? Opera sublimă a Lui Dumnezeu, în termenii de junglă umană prezentați mai sus nu o pot astfel suspecta de veridicitate și ca un succes cosmic ci dimpotrivă, ca un fiasco ce chinuie și sugrumă creaturile Terrei cele mai de soi numiți oameni în o atât de austeră și crudă, mizeră soartă. Ar părea că noi, oamenii moderni care trăim în democrație nu avem dreptul să vorbim de suferința umană trăită de plebei și de sclavi în epoci îndepărtate și chiar actuale. Căci iată  sclavia și tirania sunt  endemice, înfloritoare și nu dispar nici în timpurile noastre. În lumea Lui Dumnezeu dreptatea umblă cu capul spart, ca să umble în Cer adică taman după moarte cu caftan și căciulă de boier. Iar omul modern este încă exploatat de către om în multe locuri ale lumii, sunt programe speciale precum codex alimentarius care bagă în mâncarea omenirii otrăvuri perfide iar chemtrailsurile care zboară din timp în timp pe cer completează otrăvirea prin aer a anumitor zone ale pământului împrăștiind  viruși și molime în această lume creată de Dumnezeu cu  atâta trudă în șase zile. Dar iată, atunci când nu e mâna criminală a omului, vin peste pământeni urgiile normale ale naturii : iată cum vulcanii acoperă și omoară orașe întregi cum a fost Pompei, iată cum radiații letale pentru bietele și neputincioasele creaturi îi omoară lent, radiații ce vin de sus, de la mândrul Soare creat de Domnul cu atâta trudă într-o zi, cancerul de piele ce ne vine de la sfântul soare prin gaura de ozon de la poli, rezultatul greșelilor, poluării și viermuirii unei omeniri lăsată de Dumnezeu de izbeliște într-o libertate care-i este toxică și improprie omenirii, libertate inaptă oricărui ideal uman rezonabil... Să nu fi scontat Dumnezeu declinul și stricăciunile ce aveau să urmeze și infesteze bulgărele Lui de lut și efemerul și nonsensul perfect al viețuirii muritorilor de profesie ce viermuiesc bezmetic într-o implacabilă turmentare a lipsei unui sens productiv și constructiv al vieții ? Asta-i viață a lucrului veșnic prost făcut pe acest pământ în care toți suntem părtași la un declin comun atât moral cât și material și nu ne alegem decât sigur decât cu o  moarte promisă de însuși acest sperat Bun Creator...? În subsidiar bineînțeles, contra acestei angoase a morții avem tratamentul psiholigic eficace al credinței salvatoare din ghearele morții. Dar de ce moartea să fie salvarea ființei prin cheia religiozității într-o viață viitoare de natură pur spirituală și nu senzorială de atingere directă cum era mai firesc ? De ce viața viitoare eternă și fericită și nu viața asta eternă și fericită și pentru ce această paradigmă nenorocită căzută pe capul oamenilor numiți muritori de rând ? De ce boala să fie stigmatul și amenințarea vieții și de ce să nu fie mângâietoarele vieții tinerețea fără bătrânețe și  viața fără de moarte, numai cu prieteni și fără dușmani,  sănătatea indestructibilă și inalienabilă pentru ființa  numită om care este făcută de către  / și peste care s-a suflat duh de binecuvântare de către ÎNSUȘI Creatorul Universului ? De ce este război din veac și de ce nu este pace eternă peste lumea Lui Dumnezeu și de ce este lene și zăbăvnicie ori exploatare și asuprire și nu este triumful păcii, al  muncii, hărniciei și constructivității pe acest pământ lăsat nouă pe mâini de Dumnezeu ? De ce nu ne-a fost inspirat sentimentul ca să trudim și slujim devotat și asiduu unui Dumnezeu în carne și oase pe acest pustiit pământ, în coordonate GPS reale, cu palat și sediu pe acest pământ sau pe altă planetă  propice vieții unde să-L fi vizitat ca pe papă, abia asta singura dovadă atât de dorită dar în zadar sperată a existenței unui Sublim Meșter ce a creat aceste meleaguri pentru noi, iar noi să nu fi avut sentimentul otrăvit al morții, al scadenței ei în timp ca o sabie a lui Damokles deasupra vieților noastre efemere și nenorocite ? De ce am fost programați în a trăi aici și acum sentimentul otrăvit al inutilității desăvârșite în a servi cu ceva productiv acestor tărâmuri create de Dumnezeu, și să fi trăit frumos și exuberanți, motivați aici, cu același respect și râvnă cu care scontăm a trăi veșnic și exclusiv în Rai, alt tărâm creat tot de Dumnezeu, și nu a ne chinui veșnic în iad, un alt tărâm creat de Domnul care a iubit atât de mult omul încât a dat morții pe singurul Său fiu Iisus pentru mântuirea zăbavnicilor și păcătoșilor... N-am fi fost aici, în Raiul de pe pământ cel puțin tot atât de motivați și potriviți ca și în Raiul din Cer, n-am fi avut tălpile mai aproape de un liman și o realitate palpabilă sperată ? N-am fi înțeles noi mai temeinic aici pe pământ limba lui Dumnezeu, limba  dumnezeiască, tocmai fiindcă suntem neaoși, de-ai locului, endemici pe acest pământ unde Lui Dumnezeu i-ar fi stat atât de bine, mult mau bine viu și printre noi decât ascuns după nori ? De ce și cum să servim mai bine în Rai, o Patrie în care nu ne-am născut și din care am fost surghiuniți generație după generație și pentru care cu greu găsim abilități temeinice și acomodări încurajatoare ?, iar aici pe pământ oricât ne-am propune facem doar figurație, nu suntem actori autentici, nu ni se încredințează nici o sarcină responsabilă, nu ni se hărăzesc aptitudini și idealuri când ni se spune că doar în Cer avem un rost și o finalitate de nădejde, iar tocmai pe pământul creat de Dumnezeu pentru noi n-avem nici un rost și nici o căutare, trăind aici doar pentru o competiție stupidă eliminatorie pentru Rai, într-un stagiu descurajant al unei ulterioare și inutile eliberări într-o lume de vis și de alegorie numită lumea cealaltă.

                       

  4) S-a ostenit șase zile și ne-a dat Dumnezeu pământul ca pe un dar apoi ni l-a atribuit supărat ca pe o pușcărie în care trebuie să facem penitență și din care trebuie și putem să scăpăm doar exclusiv după moarte,  simțindu-ne pe aici ca niște venetici, punându-ni-se în inimă o programatică silă și inabilitate a trăi și înțelege ceva din umilii pași ce stingheri ni-i perindăm pe aceste meleaguri fumegând de război și moarte create de Dumnezeu cu mâinile noastre. Dacă a făcut Dumnezeu pământul și oamenii, cum de ne-a făcut lesne a ne îmbolnăvi, ori a fi umiliți de către alții, loviți, înșelați, omorâți, preferând să închidă ochii cum însuși Fiul Său a fost batjocorit și omorât ? Iată că dezamăgirea umană față de Tatăl nostru din Cer lesne se citește pe chipul și mintea noastră lăsată fără explicații și fără Tată aici pe pământ, ca rugina ce cuprinde natural fierul gol. Cu un Tată bun în Cer, iată-ne pe noi sfârșiti de boli pe patul de moarte sau direct în șanț și în gropi comune agonizând cu puterile sfârșite ale unor muritori în chinuri și nefericiți. O, cum a risipit Dumnezeu șansa să ne dea fiecăruia minte, pricepere și putere, sănătate nemijlocită și invulnerabilă pentru sarcini responsabile aici pe pământ, să lucrăm acest ogor terestru cu sârguință și devotament, sfințind prin acțiunile noastre de bună credință și activitate conştiincioasă fiecare centimetru pătrat al teritoriilor create cu trudă de acest prea puternic și Sfânt Creator. Când colo ce să vezi ? Din mâna acestui Creator al universului au rezultat niște veșnici ageamii și netrebnici pe fața acestui pământ, care fac totul pentru a se rata oricărei șanse de excelență, trăind  pe un pământ de trebuia să se cheme Suferința, nu Terra, cu atâtea bestii umane care fac rău, cu atâția suferind de boli și dureri, cu atâția suferind de lene nevindecabilă și vrând să aibă bogății și vacanțe interminabile, să calce unul pe nefericirea altuia pentru a fi ei fericiți, să fie sănătoși și voinici când toți fac totul pentru decadența lor și a omenirii întregi, pentru spurcarea, profanarea și distrugerea acestei nave, Pământul ce ne ține pe toți relativ răbdător și mut un timp, departe de chinurile iadului ce grabnic vor veni, și desfătările Raiului, o fantezie iresponsabilă, puerilă, morbidă și neverosimilă ! Cum nimeni sau foarte puțini ascultă cu osârdie de poruncile Domnului, suntem preveniți că moartea ne e singura răsplată otrăvită după zăbăvnicia și timpul risipit în van pe acest pământ cu iluzii și obscurantisme religioase. Cum de ne-a făcut Dumnezeu atât de slabi și nevrednici și nu ne ajută grabnic și nemijlocit să trăim, iar nu să vegetăm și viețuim fad și inconsistent după pravilele dumnezeiești inaplicabile uman, și să fim cu toții, fără părtinirea Domnului buni, curați, cinstiți și drepți asemeni Lui, să fim după chipul și asemănarea Sa nu numai ca înfățișare ci și ca aptitudini, caracter și principii, să avem toți scrupule, să fim bravi și drepți asemeni Creatorului, să nu se audă în veci că ar fi pedepsit de Dumnezeu  vreunul cu chinurile iadului pentru răutate și neascultare, să nu mai fie judecători și erori judiciare pe pământ, și nici zăvoare, lacăte, pușcării, arme, masacre, înșelătorii, grade de mărire și ierarhii, toate acestea petrecându-se nesfârșit și neoprit sub privirile plictisite și supărate ale lui Dumnezeu care chiar nu are nimic de spus la aceste grozăvii care tocmai se întâmplă în arondismentul Său din cosmos numit greșit Terra și nu Suferința...!?

                  

  5) Cu ce sentiment de împlinire și satisfacție a lucrului împlinit a făcut Dumnezeu această lume atât de infinit imperfectă și nedemnă de semnătura Sa încât grozăviile ce le vedem pe fața acestui pământ întâmplându-se perpetuu, matematic și constant au născut în a mea inimă de altfel atât de iubitoare a ideii de Dumnezeu, de dreptate și sfințenie, un sentiment otrăvit al dezamăgirii nemângâiate și al negrei surprize văzând un atât de grotesc spectacol al vieții încât gândesc irecuperabil dezamăgit și văd prea evident și limpede că în fapt lumea așa cum o îngăduie Dumnezeu zi de zi, an de an și secol după secol de războaie, confruntări și orori nu e decât un rebut în toată regula, inimaginabil și neplauzibil sorgintei divine căci din mâinile Domnului nu putea ieși decât o Operă de toata bravura...?! Și spre neagra noastră surpriză nu a ieșit așa. Cum să nu stai, om de carne și oase fiind, paralizat de orice sentiment al optimismului, al vieții,  când ni s-a spus pe față că îndreptare pe lume nu-i decât după ce mort devenind pe pământul acesta cu oxigen prielnic vieții, te teleportezi în Cer, un loc total neprielnic vieții unde cele 21 de grame cât cântărește sufletul înghețată instant la -260 grade cât e între stele ?! Așa că Tatăl nostru din Cer care ne iubește ne spune clar că lumea-i doar locașul pătimirii, deci în care făcând un ocol morții trebuie să trăim cu toții inexorabil generație după generație sub osânda prescrisă a lui Dumnezeu care ne-a pedepsit pe toți de-a valma să trăim așa în chin pe pământ pentru greșeala unora care n-au ascultat niște minime reguli ce li s-au impus. Nu mă simt cu nimic vinovat deci solidar și răspunzător pentru greșeala unor impostori și iresponsabili care au fost Adam și Eva, care n-au ascultat un ordin obligatoriu primit pe cale ierarhică, și iată că primii oameni făcuți de Dumnezeu care trebuiau să fie prefecți, n-au fost perfecți. Atunci El ca și Creator Suprem nu știa asta ? Atunci El nu putea îndrepta asta din start ? Atunci El a fost perfect ori ne trezim din visul numit o lume mai bună din Cer, păstorită de un Creator ce nu se poate arăta pe pământ decât prin transa credinței și fricii de El inserată atât de omenesc în creatura umană inteligentă și conștientă de sine deci implicit înfricoșată de tot și de toate ? Presupunând că totuși Dumnezeu a fost un Creator perfect, revenind la primii oameni creați, când i-a creat nu și-a ales un lut bun Dumnezeu. I-a făcut orbi, nătângi și inapți Raiului pe acești Adam și Eva, lipsiți de scrupule și iresponsabili față de statutul atât de sfânt și măreț ce l-au primit de la Domnul ca primi oameni,  dovadă că i-a alungat din Rai. De asta zic : Dumnezeu nu putea crea primii oameni, acele prime două prototipuri, decât perfecți și exemplari : cum e Însuși Dumnezeu : după chipul și asemănarea Sa ! Totul, tot mă face să cred că nu Dumnezeu a creat acei avortoni, Adam și Eva, niște autiști fără conștiința responsabilității locului important unde sunt. Dacă i-ar fi creat Dumnezeu pe Adam și Eva i-ar fi făcut responsabili slujbelor ce le-au primit și noi astăzi nu ne-am mai fi chinuit neputincioși și dezmoşteniți de Rai pe acest pământ. De asta spun cu toată convingerea : Se impune imperios să existe un DUMNEZEU. Nu Cel care dintr-o nemeticulozitate, dintr-o neatenție inexplicabilă a croit pe genunchi și mediocru o lume atât de nedemnă nici ea de noblețea și numele Lui Dumnezeu și nici Dumnezeu de idealurile ei. În mod cu totul nefericit, dar asta e, avem de pe urma amestecului Lui Dumnezeu în treburile și atelierul universului ca să facă o lume, lumea noastră, un total antagonism între meșter și obiectul creat. Când creezi un obiect cu minte îți asumi că va conștientiza că simțind că ceva e în neregulă cu el, te va întreba într-o zi de ce e așa el și lumea creată unde trăiește. Un Dumnezeu care să repare tot și să facă în sfârșit și viața și moartea suportabile deopotrivă, nu se întrezărește la orizont. Ceea ce a făcut Dumnezeul Cel de toate zilele, Cel pe care-l știm, cu această lume se încadrează într-un irespirabil cras și evident. În fapt nu poți să trăiești după principiile și necesitățile cărnii ce ne-a pus-o pe oase Dumnezeu. Sufletul ? Are doar 21 de grame, se zbenguie prin inimă sau creier, uneori mai rar și prin lucrurile pe care le face omul dar toată ziua se fardează pentru Rai și întâlnirea cu Dumbezeu și când barca ia apă, când omul cască gura pe patul de spital, țuști zboară cu coada pe spinare la Dumnezeu lăsându-i pe toți în doliu și suferință ! Rușine să-i fie ! A te bucura de vreo senzație alta decât cea eminamente ortodox religioasă e tabu și e prescris că e pierdere de vreme sau vânare de vânt cum se mai spune. A fost Dunbezeu atât de zgârcit cu omul, cu traiul lui fizic, cu senzațiile lui plăcute încât puse pe cântar, plăcerile și fericirea pămîntească sunt infime față cu durerile și mâhnirea umană care trag cântarul detot în jos ? A juisa și a face dragoste e o invenție a omului privită circumspect, dacă nu disprețuitor de Dumnezeu care a dat numai împerecherea iar orgasmul l-a dat nu că s-ar fi topit Dumnezeu de dragul îndrăgostiților și să le ofere un dar suprem de mângâiere și desfătare în intimitate. Orgasmul e o stratagemă a Lui Dumnezeu pentru a face speciile interesate de reproducere în ideea că nici Dumnezeu să fii nu poți avea răbdare să fabrici tu direct miliarde de indivizi, oameni și animale. Trebuie ca fiecare individ să se multiplice singur, Dumnezeu având în răspundere doar fabricarea primilor doi. După ce i-a fabricat le-a spus : "Nu mâncați mere dulci, nu știți nimic, vă vreau ascultători și proști". Orice dulceață a simțurilor cărnii e tabu, e prescrisă și etichetată ca păcat aspru de pedepsit. Văzând toată această asprime și vicisitudine cu care Dumnezeu își iubește și tratează speciile și lumea creată, nu se poate decât să rămâi cu gura pungă și să gândești mai degrabă că lumea, pământul și noi toți părem a fi o eroare și un rebut involuntar și nefericit al muncii Lui Dumnezeu, o gafă a Lui cum spunea Nietzsche. Astfel, e normal că omenirea n-o mai poate duce mult așa. Prea rea s-a făcut lumea... Dumnezeu a avut grijă s-o înece pentru asta într-un potop. A ascuns gunoiul sub preș. Toți luăm aminte smeriți de ni se spune că sfârșitul lumii e-aproape. Ar fi a doua oară când Dumnezeu ascunde gunoiul Său sub preș sau a câta oară ? Deja e prea mult pentru răbdarea celui mai stoic și credul muritor. Nu m-aş mira de-aş afla pe concret că Dumnezeu a mai avut un frate mai mic. De fapt devine logic că Dumnezeul nostru e fratele mai mic și mai nedibaci al unui Dumnezeu mai mare care a creat lucruri mărețe în univers, stele, galaxii etc, noi fiind prea mici pentru prestanța măiestriei Sale. Lumea noastră, o croială pe genunchi e o lume făcută de fratele mai mic al Lui Dumnezeu. Când Dumnezeul cel Mare a făcut universul, i-a dat și Lui, celui Mic o treabă. I-a dat de făcut pământul și lumea noastră. Nu prea i-a ieșit încercarea… Stă în Puterea Lui Dumnezeu Cel Mare să mai repare ceva din opera făcută de fratele Lui mai mic, pământul și oamenii. Dar tare mă tem că Dumnezeu nu se atinge de jucăria fratelui său mai mic care este lumea asta, și n-o va face niciodată, nu-i va arunca în pod jucăria lumii noastre care s-a stricat, absolut NICIODATĂ, nu că n-ar putea dar nu vrea, normal, din dragostea pentru fratele Său mai Mic, care e mai mare decât dragostea pentru omenire evident…

144) CÂND DUMNEZEU A FOST COPIL

  144) CÂND DUMNEZEU A FOST COPIL

  Când Dumnezeu a fost copil, evident că s-a jucat ca noi toți cu jucării : mașinuțe, urși de pluș și alte jucării. S-a jucat cu ele până le-a stricat pe toate cum le-am stricat și noi când am fost copii. Toate, aruncate în pod, prăfuite, cu arcuri rupte și baterii consumate. Noi cei de azi, în putere încă, nu ne putem imagina o zi când bătrâni și bolnavi de demență și alzheimer vom fi doar niște jucării stricate duse inutil în spital și vom uita câți ani avem și cum o cheamă pe fiica noastră care se va uita la noi cu inima frântă și cu ochii în lacrimi. Jucării stricate ale Lui Dumnezeu vom fi când vom îmbătrâni, jucării cu care El nu se mai joacă fiindcă s-a făcut mare. Internați și transportați între azil și spital vom fi niște cazuri închise, jucării stricate abandonate de Dumnezeu care s-a făcut mare și nu mai are timp de bătrâni când are atâta treabă cu miliarde de bebeluși ce trebuie să-i crească în burticile mamelor lor ca să devină și ei într-o zi jucării stricate abandonate de Dumnezeu. Iată viața, cadoul primit de la Creator, explicată radiografic, ca să înțelegem exact unde ne aflăm și către ce ne îndreptăm. Cum nu ne putem împotrivi viitorului nostru demolator, singura răzbunare în avans pe spectrul stigmatului decrepitudinii bătrâneții ce ne așteaptă cu demență senilă, accident vascular, infarct sau cancer este să ne scuturăm ca de un vis urât, să ne așezăm mai confortabil în fotoliu, să ascultăm colinde de Crăciun și să bem o cafea sau un pahar de vin sau chiar două apoi să privim pe fereastră în așteptarea lăstunilor care or să vină la primăvară din țările calde. Și să ne bucurăm "de-această zi ce mâine nu va mai fi", și "ca niște copii să așteptăm dimineața și până la lacrimi să ne fie dragă viața" (vorba lui Grigore Vieru). 

143) DIN CAUZA PROSTIEI SUFLETULUI DE A SE DESPĂRȚI DE TRUP

143) DIN CAUZA PROSTIEI SUFLETULUI DE A SE DESPĂRȚI DE TRUP

  1) Ce e carnea noastră dacă nu ceva absolut vulnerabil în mediul ostil înconjurător de a cărei fragilitate, complicație și prognostic trebuie să te sperii și îngrijorezi tot timpul ? Oricând te poate umple sângele, oricând se sparge ceva în tine, se înfundă ceva și faci infarct miocardic sau infarct mezenteric când ligheanul de mațe din tine se strică și necrozează fiindcă nu mai e irigat de sânge. Ce are divin această viață plină de o realitate cu totul septică, de fecale și urină cu care trebuie să dormi în pat, de sânge și cheaguri de sânge care se duc la creier și în plămâni și mori asfixiat, viață legată cu ață unde colesterolul și trigliceridele ies mai tot timpul prost la analize de unde e sigur că din cauza asta va crăpa ceva în tine cât de curând făcând iminența morții o chestiune de ani și uneori de luni iar din creația Lui Dumnezeu, adică tu, alegându-se praful, murind de boli, de accidente sau bătrân ramolit murind de bătrânețe, de demență senilă, de alzheimer, adică de moarte bună și împăcat cu Dumnezeu ? Are ceva divin starea de asediu biologic în care am fost puși de Dumnezeu să trăim ? Divin înseamnă rezistent ori ce are divin carnea mea care e "sediu al tuturor bolilor" mele și un suport firav și inadecvat legilor dure ale fizicii, chimiei și universului, prin a cărei anatomie atât de defectuoasă, complicată și sofisticată orice secundă care trece îmi sună în conștiință ca o amenințare, ca un dangăt de pericol iminent și grabnic scadent pentru bietul meu spirit și suflet ce nu are nimic mai bun decât carnea mea firavă de a se manifesta, dar speriat de fatalitatea medicală a acestui trup ca o pisică scăpată într-o strungărie ?
  
  2) O, terifiați de această situație îngrozitoare a cărnii noastre bolnave pentru care toate farmaciile și spitalele se dau bătute căci nu mai au ce ne face, cum mai visăm de frumos în schimb la Dumnezeu ca la singurul Doctor fără de arginți și la Rai ca la singura clinică gratuită care-ți dă o șansă la lux săracului care-ai fost o viață...! Părăsiți și loviți de toate deziluziile, greutățile și tragediile vieții noastre ne mai rămâne un singur dor, ne mai rămâne un singur vis, visul la Dumnezeu și la mântuire, sub temporara permisiune a cărnii noastre ce ne mai permite ca pe o mare favoare și noroc în fiecare zi și clipă încă o gură de aer proaspăt poluat prin care putem să visăm mereu aceeași fantezie religioasă a Raiului ce ne creează dependență despre un Cer indefinit și un univers rece ce-L conțin undeva ascuns pe un Dumnezeu atât de depărtat de noi la miliarde de ani lumină inimaginabili și inaccesibili ! De acolo, din acel abis al cosmosului undițele noastre au prins a-L pescui pe Dumnezeu și tot tragem întreaga viață de fir și nu-L mai prindem pe Creator. Taman când murim Dumnezeu se lasă în sfârșit prins de noi când este atât de târziu, când este prea târziu și efectiv nu-L mai putem iubi pe Dumnezeu cu o inimă moartă. Sufletul care a luat-o din noi la sănătoasa fugind rupând pământul din corpul muribund ca o pisică fugind dintr-o fierărie, va orbecăi rătăcit în Cer și va hălădui divorțat de trup, rătăcit de noi, de Rai și de Dumnezeu, de tot și de toate, speriat ca o pradă hăituită, tot sperând ca nebunul și după moartea noastră că Îl va găsi într-o zi pe Dumnezeu pitit după un colț de univers, după o stea poate, ceva. După o viață în care am crezut în Cer și în Dumnezeu în speranța că sufletul nostru se va întâlni într-o zi cu El, avem surpriza să constatăm că și sufletul la fel ca noi va păți, va lua țeapă ratând și El întâlnirea cu Dumnezeu, înțelegând că distanța uriașă până la Rai și până la Dumnezeu e o barieră fizică insurmontabilă oricărei apropieri și colaborări cu Divinitatea. Din înaltul cerului sufletele vor înjura și vor blestema vidul și întunericul universului rămânând suspendate în acel areal extrem, regretând prostia pe care au făcut-o de-a se despărți vreodată de trup, singura noastră prostie care ne-a făcut să fim muritori și să credem în Cer, plângând ca niște copii după mama lor pentru un Dumnezeu care nu mai vine, ascuns la capătul spațiului și al timpului și șantajându-ne doar cu moartea pentru a ne întâlni cu El ca un părinte cu copiii lui din orfelinatul vieții din Cer numit Rai. Chiar și de la capătul timpului și spațiului Dumnezeu ne putea da măcar adresa de Facebook ca măcar să se aleagă de la noi cu miliarde de like-uri. N-a făcut-o și nu știm de ce. Dar asta nu ne împiedică însă să-L iubim definitiv pe Dumnezeu și Cerul Lui, din suflet, până la lacrimi chiar, dându-le Lui Dumnezeu și Cerului ca oameni sensibili și cu inimă ce suntem un respect și o valoare imuabilă când nu sunt decât niște stihii și iluzii reci însăilate în vidul și gerul universului peste care noi împodobim ca pe niște brazi de Crăciun cu visurile noastre fierbinți despre mântuire, odihnă de veci și pace. Iată, universul este infinit, inert, rece și înghețat, nu știe și nici nu-i pasă de efemeridele care suntem consumați vorace de acest timp și acest spațiu care ne înghite în fiecare zi irecuperabil resursa firavă a sănătății noastre care se epuizează în penurie de la o zi la alta.

  3) Într-o zi vom consuma și ultima picătură de sănătate plătită scump cu medicamente de toată pensia și când prețul medicamentelor va depăși valoarea pensiei ne vom mulțumi cu o ultimă gură de aer gratis și nu tocmai gratis căci și pentru ultima suflare să cuvine să mulțumim Lui Dumnezeu căruia îi datorăm totul inclusiv sfârșitul, din cauza prostiei sufletului de a se despărți de trup vreodată și a crede în fantasmele Cerului ! Desigur într-o zi voi deveni și eu bigot întorcându-mă la credință ca și voi toți, căci ce mai putem face învinși de Dumnezeu și de viață ? Cu toții ne vom pocăi și smeri, făcând ceea ce maxim un om poate face, să creadă în fantasmele Cerului pentru că aceasta e moda timpului oficial al momentului și a tuturor momentelor din întreaga istorie a omenirii, în bucuria și aplauzele unui Dumnezeu cu totul virtual ascuns la capătul universului care de acolo, de oriunde și de niciunde ne va ierta pe toți căci acesta e specializarea Lui, IERTAREA, și gafa Lui cea mai mare, TĂCEREA.

141) SUNTEM COLECȚIA DE VINURI NOBILE ALE LUI DUMNEZEU

141) SUNTEM COLECȚIA DE VINURI NOBILE ALE LUI DUMNEZEU

  1) Ce credeți că face Dumnezeu cu noi în Cer după ce murim și ne colecționează sufletele ? Evident că întâi ne iartă și ne izbăvește cum ne referim și noi în rugăciunile noastre cele de toate zilele dar în afară că ne primește foarte ospitalier în Rai după ce ne iartă, și El are un folos din asta. Măcar folosul sufletesc că se bucură cum ne iartă și ne salvează și ne face un bine. Când faci un bine unui amărât nu te bucuri ? Cât suntem vii nu prea suntem pe placul Lui Dumnezeu. Suntem păcătoși, facem prostii, suntem ca o aguridă acră și evident că Tatăl din Cer nu are ce face cu noi. Așteaptă să ne coacem, să ne îmbunăm adică. Abia după ce murim dobândim valoare căci abia atunci devenim buni și toți pe-un capăt prieteni de suferință unii cu alții. Nici o gălăgie, nici o ceartă și dispută, nimic nu se mai aude, doar greierii noaptea în cimitir, unde toți s-au împăcat și sunt prieteni pe viață, adică pe moarte, pardon..., adăpostiți și petrecând de vreme rea în cavouri, prieteni pe veci cu întunericul. Dar acum suntem scăldați pe creștete de atâta lumină care generoasă și binevoitoare ne face atâta bine, oferind tuturor, hoți, bandiți, criminali și victimele lor porția binefăcătoare de vitamina D. Și cât de activi suntem, cât de importanți ne petrecem și agităm efemerele pancarte ale banalității și nimicniciei fiecăruia scăldată în mod egal și prietenos de binefăcătoarea și nepărtinitoarea lumină ! Scăldați de magica ei grijă ne simțim atât de bine și comod cât de vii și ce calzi suntem pentru scurta și efemera noastră întâmplare numită viață și motivați de frumusețea în sine a clipei de față a vieții, cât de departe suntem și ne simțim încă de întunericul neprieten ce ne așteaptă ca mâine sau poimâine răbdător și tacticos pe toți făcându-și unghiile până ne împiedicăm și cădem în gropile lui, în gropile uitării ! Nici n-ai zice că are sens să ne stricăm, consumăm și expirăm vreodată, la câtă treabă avem, la cât de proaspeți și tineri suntem încă, în termenul de valabilitate, încă plini de viață și de suflet și cu atâtea treburi pe lumea asta ! Ca ciorchinii de struguri suntem. Îmbătrânind, ne coacem. Iar Dumnezeu privește peste dealurile vieții noastre, ziua la lumina soarelui iar noaptea la lumina lunii și ascultă cum mustul din aguridă se îndulcește, cum ne pregătim pentru marea campanie a culesului, notează cum ne coacem și veghează să nu vină furii să ne ia mai înainte de când ne vine rândul la cules potrivit registrelor Sale agricole.

  2) De ce să fim triști că Dumnezeu va începe dintr-o zi în alta, dintr-un an în altul și cu noi culesul ? Căci iată, suntem copți pentru cules și pentru Dumnezeu tot mai mult cu fiecare zi care trece de la El și o scade Tatăl nostru din Cer pe răbojul vieții noastre de oameni struguri ai Lui Dumnezeu. Chiar dacă Dumnezeu culege nu numai toamna ci în orice anotimp și din păcate uneori culege și struguri cruzi dar probabil îi mai rărește, sau vrea să acrească un borș, ce ne băgăm noi în agricultura și bucătăria Sa ? Acuma cât suntem vii încă, până la cules cum spuneam, suntem plini de boabe, mari, dulci, aromate când suntem tineri sau relativ tineri. Apoi când ne mai maturizăm suntem niște ciorchini din care multe boabe au căzut în căruță împrăștiind prin praful drumului pe unde merge căruța vietii noastre, tinerețea noastră și dulceața ei.

  3) Deodată ne vedem bătrâni. Ei și ce ? De abia atunci suntem și mai și căutați și folositori Lui Dumnezeu ! Să nu fim triști că vom fi bătrâni ! Nicidecum ! Pentru că atunci suntem must dulce înăsprit. Și pe măsură ce îmbătrânim ne facem și mai frumoși pentru că ne înăsprim la maxim și ne facem tulburel, adică suntem un vin nerăbdător și entuziast. Apoi ne îmbolnăvim adică stăm din fiert, după care murim. Totul ca la carte după manualul de viticultură al Lui Dumnezeu. Și ne pare rău fără să știm că de-abia atunci ne desăvârșim și devenim în calitate de suflete în Cer un vin nobil stat din fiertul vieții, o șampanie căutată de Dumnezeu, cel mai bun degustător de suflete de oameni colecționați de El în Cer.

  4) Să fim veseli de știm c-om muri vreodată. Să ne îmbărbătăm și mințim frumos cu minciuna terapeutică și binefăcătoare psihicului nostru distrus de depresia bătrâneții și a terminării fără preaviz a treburilor de pe lumea asta, când știm căci cu noi, cu ce-a rămas din noi adică sufletul ca un vin tare, nobil și cu aromă și nostalgii de tinerețe, se veselesc zeii în cer, ne mulțumesc că am trăit, am îmbătrânit, am murit și ne-am înnobilat ca să-i facem fericiți pe ei, duhurile Cerului, să organizeze pastrame să cinstească, să se îmbete și să se împace în Cer unii zei cu alții, să plângă îmbrățișându-se și bătându-se pe umeri cum ar trebui să facem și noi cu prietenii sau neprietenii noștri pe pământ cât suntem vii la o cană cu vin, să ne împrietenim, să ne împăcăm.

  5) Măcar cu atât să ne alegem de știm că murim, anume că veselim zeii în cer cu vinul care vom deveni din mustuiala trupurilor zdrobite de Dumnezeu în teascul din cimitir. Tescovina nu-i trebuie, rachiul nu-i place Lui Dumnezeu, ea e aruncată în pământ fiecare după numele lui de pe sicriu. Voi de ce credeți că Dumnezeu ne colecționează sufletele în cer ? Pentru ca să ni le odihnească veșnic și să fim inutili în Rai într-o letargie și într-o lene simptomatică din care nu ne mai putem ridica în capul oaselor să facem ceva, învățați cu clișeul din rugăciuni a atâtei odihnă fără de sfârșit ? Nu ! Dumnezeu nu rabdă lenea și netrebuința noastră atât pe pământ cât mai ales în Cer. El ne face must, cea mai magică licoare care a dat în minte și oamenilor s-o inventeze și pe pământ să ia strugurii și să-i pună la treabă la mustuială, căci altfel putrezeau inutili, triști și stafidiți pe butuc. Noi pe pământ lăsăm mustul să-şi facă vocația de vin dar în Cer, mustul din noi îl taie Dumnezeu din fiert pentru că în Rai e interzis alcoolul, cu toate că unii sfinți mai trag la dos de prohibiție niște must să nu apuce gărzile Lui Dumnezeu să-l taie din fiert. Și astfel cu noi se desfată îngerii și zeii. Ce credeați ? Că murim chiar așa de simplu, tern, banal și fără de folos ? Îi trebuim Lui Dumnezeu. Fie măcar și în chip de must ezoteric și paradisiac și cu aromă de muscat sau merlot, după soiurile sufletelor noastre boabe de struguri astrale după care toți zeii sunt ahtiați. Doar așa nu trebuie să ne mai pară rău din faptul că suntem la rând a muri zi de zi iminent și subit. Și plasându-te oniric în povestea din Cer în folosul bahic al plăcerilor și satisfacției zeilor în frunte cu domnul lor suprem Dumnezeu,   poți într-un fel să nu mai fii trist că îmbătrânești, că te îmbolnăvești și mori.

  6) Nimeni nu s-a întrebat și n-a învățat de la struguri și de la vii ce vor fi zdrobiți și uciși în toamna vieții lor dar ei nu se supără pentru asta, nu intră în alean și în supărare că vor intra în chinurile schingiuirii ale morții lor din teasc. Noi de ce-am fi mai triști ca niște boabe de struguri care știu ce le așteaptă și primesc cu bucurie și liniște ultima rază de soare pe bobița coaptă de viață și fac zeamă dulce până în clipa și ziua când vine culesul și sunt decapitați de culegători și nu le pasă de suferință ? Să învățăm de la struguri care nu vor să se stafidească pe butuci în loc să fie zdrobiți în folosul iubitorilor adevărului din vin, și-și privesc culesul, ușcheala, moartea cu seninătate și cu sens. În capul fiecărei boabe de struguri se coace și îndulcește mustul, adică sensul, înțelepciunea lor specifică și pacea așteptării sfârșitului în ghearele teascului. Noi de ce n-am dobândi o înțelepciune și liniște învingându-ne teama de teascul Lui Dumnezeu care ne va zdrobi capetele pline de atâta must de vise, gânduri, emoții și sentimente ? Credeți că moartea ne va omorî ? Tot ce-am gândit sau simțit vreodată nu se va pierde. Se va face must și va trece în colecția de vinuri nobile ale Lui Dumnezeu care își va îndulci cu noi tristețea și singurătatea nemângâiată de-o veșnicie...

  7) Noi ne numim muritori de rând, dar hai să colorăm un pic cu frumusețea gândului și visării noastre trista perspectivă a sfârșitului ! Așa că sărmanii de noi, chiar trebuie să dobândim un înțeles din asta : Ca viața, în egală măsură cu moartea s-aibă preț, cum spunea Eminescu. Măcar prețul, dulceața și tăria vinului sau a nectarului zeilor care devenim după moarte. Asta e o terapeutică contra depresiei și supărărilor și amărăciunilor vieții. Nimic nu este lipsit de rost practic pe lumea asta. Porcul habar n-are că rostul lui e să devină jumări. Noi de ce n-am crede că devenim de folos zeilor în Cer care e drept, nu se ospătează ca noi și nu prea mănâncă, dar de dulceața sufletelor noastre pe care le transformă în vin în care constă adevărul, (ei ne-au dat prin cap să simțim asta), nu se pot lipsi nici zeii. Iar dacă zeii au un domn care este cel mai înalt și mare domn al lor, acela este domnul tuturor zeilor, de unde acum înțelegem de ce se cheamă Dumnezeu. Astfel că nu are cum să nu-i placă ce e bun, ce ne place și nouă și le place bineînțeles și zeilor din subordine.

  8) După ce murim, trebuim atât de mult Lui Dumnezeu încât pe sufletele noastre e bătaie între toate cetele îngerilor și diavolilor, care și cum să ne înhațe mai repede sufletele ce le plac atât de mult locuitorilor Cerului, că îngeri, că demoni. Căci dacă trupul moare și putrezește ca boasca, sufletul se știe că-i etern, că-i neprețuit, frumos și dulce pentru Dumnezeu care de aceea e explicabil cum ne adună tuturor sufletele în Cer, chiar dacă și demonii mai câștigă câteva suflete pentru rânduiala și treburile lor de chin și schingiuire, că asta e tot ce știu să facă după fișa postului lor din organigrama ființelor Cerului elaborată de Dumnezeu. Pentru Dumnezeu însă sufletele noastre sunt bune și frumoase și îi plac și nu le chinuie. Căci tot ce-i frumos și Lui Dumnezeu îi place. Și are tot interesul să ierte cât mai multe suflete frumoase și frăgezite de iertarea Sa. Și să le pună la treaba și rânduiala Sa. De aceea n-aș vrea să fiu plantă decorativă sau să fiu împăiat în Rai și n-aș vrea să mă odihnească Dumnezeu în Rai inutil o eternitate, să mă legăn veșnic într-un hamac sub un smochin unde o maimuță să arunce cu smochine stricate și să facă pipi pe mine. Să mă ierte Dumnezeu, da, aș vrea. Dar aș vrea să mă pună la ceva, la o muncă, la o activitate care să-mi placă, să mă mănânce, să mă bea dacă vrea. E obligatoriu să-ți placă tot ceea ce vei face în Rai, tot la ce vei folosi zeilor și Lui Dumnezeu care stăpânesc teritoriul de pe lumea cealaltă de care nu știm nimic. Pentru că nu știi, trebuie măcar să-ți închipui și să-ți dorești ca pe lumea cealaltă să fii folositor, să fii ceva, inspirație, hrană și nectar pentru zei căci altfel pentru ce-ai vrea să-ți mai petreci o eternitate acolo în plictis și monotonie odihnindu-te inutil cu ochii țintă pe bolta cerului, împăienjeniți de depresia, monotonia și plictisul vidului eternității și neantului ?Dumnezeu cu toate ale Sale căi ascunse și tocmai pentru că sunt ascunse sunt interesante și ispititoare, neutralizează în conștiința omului angoasa și depresia neantului și neființei goale, cu narcoza și poțiunea binefăcătoare psihic a așteptărilor și visului lumii celeilalte odihnitoare a răbdărilor prăjite după moarte. Prăjite, neprăjite, al naibii de obosiți și bolnavi suntem de viață și din cauza ei. Și cum să nu sperăm că ne vom odihni și triumfa vreodată, măcar și după moarte, pe lumea cealaltă când e atât de târziu...? Dar ce dacă ? Mai bine mai târziu, mai bine după moarte, mai bine în Împărăția defunctă decât niciodată...

  9) Acuma știu pentru ce lumea-i fericită că se duce în Rai. Acolo în locul acela magic continuă povestea ta, a hachițelor și tabieturilor tale. Cei proști se vor prosti și mai mult. Cei deștepți se vor mai deștepta. Hoții vor prinde curaj de atâta liniște, pace și concordie eternă în Cer, de faptul că antilopele vor paște fericite lângă leii tolăniți la umbră și în această armonie hoții cu vocație vor fura în voie cum au știut o viață. Bărbații necăsătoriți sau chiar cei căsătoriți ce se vor întâlni cu consoartele lor nervoase în Cer cum îi surprind cu ei de mână, iată că și așa ținuți strâns de mână de consoarte și pe lumea cealaltă, tot vor întoarce capul după îngerițe nurlii nemăritate, fără lenjerie intimă, îmbrăcate doar în cămăși albe de mătase unduioasă și alunecoasă. Iar săracii, bineînțeles vor lua tabieturile și obiceiurile bogaților să se bucure și ei acum la spartul târgului cum li s-a promis după ce-au murit, după pohta ce-au pohtit o viață în rugăciune și uite acum, în Cer au apucat. De aceea este explicabil pentru ce atâta interes și pelerinaj în fiecare an la moaștele sfinte. Acel pretext al unor oase, al unor bucăți de om mumificate și sanctificate sunt pentru oameni un imbold mobilizator. Căci oamenii simt că și accesul în Rai ca și succesul în sport, în orice, e o chestie de ambiție, perseverență și performanță ! Și cu cât te rogi mai mult, colorându-ți tabloul visului paradisiac cu rugăciuni, cu sfinți, cu moaște și prilejuri mângâietoare pentru visul tău de înviere într-o lume mai bună, ești mai copt și mai dulce pentru Dumnezeu.

  10) Accesul în Cer la fericire este liber. Trebuie numai să vrei. Cele două tabere în care e împărțită omenirea sunt de neîmpăcat. Ambele tabere sunt bolnave. Unii dintr-o tabără sunt bolnavi de vanitatea lor, de credință. Alții din cealaltă tabără sunt bolnavi de altă vanitate : de necredință. Să fii bolnav de credință sau de necredință ? Aceasta-i întrebarea ! Și ambele răspunsuri opuse sunt corecte așa cum fiecare pasăre pe limba ei piere. Nimeni niciodată nu ne va convinge de nimic, încât orice ne vom spune unii altora vreodată cu venele de la gât umflate de convingerea noastră, cu mâinile prin aer gesticulând, nu va fi decât plictiseală pentru oponentul nostru de idei iar în această paradigmă pesimistă, orice dialog dintre oameni, pentru că din fericire sunt diferiți, este un dialog al surzilor. Cetele credincioșilor și necredincioșilor veșnic vor fi în conflict pe aceeași temă și din aceleași motive. Și de atâtea ori în istorie conflictele au degenerat și au fost sămânța deci cauza și motivația războaielor și crimelor, al urii, intoleranței și disprețului de tot ce nu ești tu. Cineva care se credea mai bun, mai special, eventual mai credincios și mai puternic, mai îndrituit, a atacat cu fapta sau cu vorba de dispreț sau de ocară pe altul de altă credință, de alt neam și alte obiceiuri. Nu poți să-ți imaginezi sfârșitul și îndreptarea acestei tragedii terestre interumane care va fi perenă. Acum se înțelege pentru ce jumătate din lume caută să scape măcar după moarte într-o lume mai bună unde altundeva decât în Cer, singura direcție rămasă liberă ?

  11) Știu că Raiul e frumos. Eu v-am propus o altă variantă mai voioasă de a ne imagina viața noastră viitoare. Nu varianta în care toată ziua îmbrăcați în alb cu bonete și matricole aliniați cazon și la dungă într-un cor vom cânta psalmi biblici Lui Dumnezeu. Ci că în Rai vom deveni altceva mult mai dulce, interesant și frumos pentru Dumnezeu după ce ni se zdrobesc trupurile și scos sufletele, apoi tescovina netrebuincioasă ce rămâne după ce mori este pusă împreună cu toate visurile și amintirile noastre în tomberoanele de gunoi poreclite sicrie depozitate în haldele de deșeuri umane  poreclite cimitire. Dacă scheletele noastre nu mai au dreptul la nici o iubire, eu am propus această poveste consolatoare pentru scheletele artritice din noi, nefericitele, care nu vor avea soarta sufletelor ce măcar ele, rude ale tristelor schelete rămase în pământ, vor fi culese de Dumnezeu în Cer, depozitate în căzi și butoaie din stejar paradisiac și făcute must dulce pentru El care ne va iubi după dulceața și soiul fiecăruia, mai nobil sau mai hibrid, să ne imaginăm ! Și credința în Dumnezeu e-o imaginație, cea mai frumoasă imaginație și fantezie chiar terapeutică. Cum alții au dreptul să creadă că în Rai vor odihni și lâncezi la umbră și la loc cu verdeață, apoi ca și îndeletnicire nu vor trebui decât să cânte în cor psalmi biblici de care deja cel mai meloman de psalmi biblici, Dumnezeu, cred cred că s-a și plictisit prin repetare la infinit, iată că doar pentru fantezie, pentru imaginație și divertisment am propus această poveste, anume că ne putem simți prețuiți și măguliți de atenția și emoția copleșitoare a iubirii divine a Lui Dumnezeu care e și cel mai mare enolog din univers, căci știe și Dumnezeu că în vin e adevărul. El ne-a dat prin cap să simțim așa... Deci și sufletele noastre ce altceva mai dulce și parfumat puteau deveni decât vinuri alese, adevăruri alese, parte din colecția de vinuri nobile ale Lui Dumnezeu ? Și gustându-ne îl vom bucura ; și îl vom veseli de atâta tristețe, plictiseală și singurătate eternă pe Tatăl nostru din Cer cum nici în Biblie nu s-a mai scris și pomenit. E un alt mod decât obișnuit, chiar și mort sau muribund de a te simți fericit că mai ai o zi și încă o clipă prețioasă de trăit.

139) LA MULȚI ANI ! DAR CÂȚI ? ACEASTA-I ÎNTREBAREA !

139) LA MULȚI ANI ! DAR CÂȚI ? ACEASTA-I ÎNTREBAREA

  1) Până când ar trebui să ni se ureze "La mulți ani" ? Greu de zis. Am văzut la televizor bătrâni de o sută, o sută și ceva de ani. Unii mai lucizi, alții  legume care abia mai pot vedea, auzi sau vorbi. Am văzut un nene de 105 ani care molfăia o bucată de plăcintă care întrebat câți ani are, spunea bălmăjind "șăptezeci..." Eeeei, deci poți să zici despre om că de la o vârstă încolo,  adio minte, adio rațiune, adio viață chiar dacă îl rabdă Dumnezeu să mai trăiască mulți ani. Ar trebui să-mi fie rușine că deși nu sunt atât de bătrân, totuși nici acum și probabil niciodată la fel ca toată lumea de altfel, oricât de bătrân aș apuca să fiu, nu voi catadicsi să fac o vorbire hotărâtă și demnă, un speech de final și de adio în legătură cu sfârșitul vieții mele, un ultim cuvânt de împăcare și acceptare cumva cu soarta de viitor muribund atâta timp cât bătrânețile încă nu-mi vor lua cum e și normal mințile și voi mai avea puterea și luciditatea să spun ceva inteligibil, un cuvânt îngăduit de gâdele, gealatul, călăul meu ezoteric în persoana morții cu coasa, știți voi, înainte ca această urâtă să execute sentința la moarte. Ani de zile ți se urează la mulți ani, în timp ce urâta cu batic negru își asculte metodic coasa cu pietroiul ca țăranii cosași pricepuți. Hârști și gata ! Capul cade în praful drumului și te-ai dus pluii pe drumul fără întoarcere ! Să mori fără frică, fără împotrivire, cu onoare, cu demnitate ! Ar trebui să-ți fie rușine că nici vorbă, nu poți muri fără frică, fără oroare și dezgust de moarte, că nu poți privi cu calm și liniște propriul tău sfârșit când de-atunci înainte vei trece în lumea neființei, a lucrurilor expirate și nefolositoare. Nimeni în afară de practicanții pasionați religioși care nu pun preț pe viața aceasta din coordonalele actualității și n-o privesc decât ca pe un pur stagiu și rampă de lansare către tărâmul  visului și speranțelor de pe lumea cealaltă a morților înviați, nimeni în afară de acești oameni mângâiați de favorul credinței în lumea supranaturală de dincolo de moarte, nu poate să-și accepte cu seninătate și normalitate sfârșitul de pe lumea asta, întreruperea bruscă și de cele mai multe ori dramatică a aderenței la realitatea vieții ăsteia, cât de chinuită ar fi. Cei care nu au preferință și plăcere de narcoza religioasă potrivit căreia simțurile și gândurile îți sunt tranchilizante, scutite și liniștite de grija și disconfortul scontării morții, nu se pot bucura de această euforie a credinței, de acest beneficiu psihologic care îți mângâie creierul ca să uiți de dramele vieții, să le minimizezi și să te arunci în brațele unui doctor salvator în persoana Lui Dumnezeu nu degeaba intitulat Tată, pentru că un tată își apără copiii de greu. Mai sunt și copii risipitori care nu se aruncă în euforia dragostei către un Tată deosebit de discret, ascuns de orfani cel puțin după nori, dacă nu la capătul universului și care nu are cont de Facebook, nu are poză de profil și nu-i putem da nici un like. Cei care ar vrea dar nu au cum și nu pot să-i dea like Lui Dumnezeu, creatorul acestei lumi care nu are poză de profil, nu are număr de telefon, semnătură și nici o postare, gândesc că sfârșitul vieții ființelor inteligente și conștiente impregnată cu simțăminte, cu visuri, cu gânduri, e cel puțin un neajuns existențial impardonabil, iar dacă e adevărat că nu numai oamenii dar și extratereștrii și orice formă de viață din acest univers moare, asta e o problemă de concept greșit ori precar al proiectării existenței de formă inteligentă, care atunci când viața omului a fost creată admițând că a fost creată de Dumnezeu, această problemă ca plată a vieții care este moartea, terminarea, expirarea ființei inteligentă vie, a fost tratată lapidar, grosier,  neluată în vedere minuțios, nestudiind impactul psihologic și emoțional negativ asupra ființelor vii inteligente în care un meșter făurar superperfect cum în idee admitem fără doar și poate că ar putea fi Dumnezeu dacă El a creat tot ce este : că viață, că moarte, nu a scontat și tratat cu maxim interes pentru perfecțiune toate aceste probleme ale existenței omului. Puteau să moară în dramatism și decrepitudine viermii și năpârcile și toate lighioanele fără rațiune și conștiință. Cred că e imposibil să nu fi scontat Dumnezeu când a creat omul inteligent și conștient de sine, de univers și de infinit că la un moment dat credința oarbă în acest plan al vieții dat oamenilor de Dumnezeu așa cum a fost dat, și conținutul chestiunilor religioase vor fi împânzite de iedera îndoielii, a inteligenței și a gândului analitic, logic și normal care va întreba retoric, filozofic, omenește, cuminte și curat de ce fericire veșnică și Rai nu aici în lumea evidenței ci abia după ce mori ? De ce ? Chiar ! De ce ?!  Nu numai oamenii religioși sunt normali la cap. Și oamenii care nu sunt atinși de această plăcere și necesitate interioară a credinței sunt normali la cap. Cei religioși zic că nu ar fi, că ar fi rătăciți. Oricum, toți ar fi vrut să moară mai repede, să scape de acest calvar al vieții în chinuri, în neajunsuri și neplăceri dacă Dumnezeu ar fi făcut moartea frumoasă. Dar nu a făcut-o frumoasă și nici plăcută. Dumnezeu numai și-a făcut o specialitate de a gestiona oamenilor moartea și teama de ea prin modul său specific, prin specialitatea disciplinei numită religie. Deschidem o carte numită Biblie, și mulți găsim în ea explicații de clasa întâi a modului cum s-a creat lumea și bărbatul din pământ cu un penis erect înainte să fie o femeie, iar femeia dintr-o coastă a bărbatului scoasă fără anestezie etc. Iată, creatorul și dispozitorul universului ne îndeamnă să credem așa ceva și și-a luat abilitatea și specializarea de a ne vorbi solemn despre viață, despre moarte și veșnicia ei, iar noi înfiorați și cuminți ne facem cruce în dreptul bisericii Sfântul Mina și privim cu frică și ascultare căile ascunse ale Domnului care sunt specializarea Sa în guvernarea acestei lumi a oamenilor. Câțiva însă, au îndrăznit să gândească și să întrebe retoric pe Dumnezeu despre viață și mai ales despre moarte și de ce sfârșitul omului, că religios, că nereligios se încheie cu un doliu trist. De ce nu un doliu vesel ? De ce adică după bucuria nunții să vină în ordinea cronologică a evenimentelor capitale ale vieții omului tristețea doliului propriei morți sau și mai dramatic, a morții celor dragi ? De ce moartea e urâtă și de ce nu e frumoasă ? De ce nu un sfârșit frumos, măreț, predictibil, rezonabil, dulce și mângâietor pentru lumea directă a simțurilor vii ale ființei umane inteligente, a actualității și evidenței cum te-ai aștepta să-și trateze de final Dumnezeu creațiile lui dragi, oamenii, scutindu-i de artificiul lumii celeilalte fericite a morților înviați ? Realizezi trist că aceasta nu-i decât o poveste ispititoare când nimeni nu s-a întors din moarte plin de petale de trandafiri și beteală aruncată pe el de îngerii ce l-au petrecut la gara Raiului și l-au urat să se întoarcă cu bine pe pământ să povestească  tuturor ce frumos e în Rai, să povestească și să alunge tot sărmanului muritor frica de moarte și de necunoscutul și disconfortul de a te transforma deodată în gunoi și deșeu uman și a înceta abrupt să mai fii sub forma fizică atât de normală și vie cu care erai îndeobște atât de obișnuit în sine pe pământ. De aceea nimeni nu vrea să moară cât mai repede, nimeni decât cei integral religioși care vor chiar și nerecunoscând direct, să moară ca să trăiască în sfârșit pe lumea cealaltă, având moartea ca mijloc și pretext, visând la conceptul de mântuire și izbăvire, o experiență mirobolantă cel puțin interesantă pentru ei a unei fericiri profunde, inegalabile în timpul vieții. Asta zic ei. Și e dreptul lor.  Conștiința umană neviciată însă de nici o prejudecată partizană de tip religios, nu vrea să admită că fericirea, acest cuvânt simțit și pronunțat doar de omul viu are ceva în legătură cu moartea și cu desființarea și i se datorează rezistând morții. De aceea foarte mulți oameni sunt sceptici și dezamăgiți de moartea privită în cheia religioasă ca finalitate, scop, urmare și efect al vieții dată de la Dumnezeu ca și rampă de lansare a muribundului către stele catapultat dintr-o groapă sordidă în care trebuie să fii acoperit cu pământ ca să tinzi și să accezi la lumină, la o supra lumină a conceptului pur de fericire după moarte. Cum să decelezi și cum să mistui în înțelegerea ta această tărășenie care nu poate fi privită cu încredere de ființa inteligentă muritoare lucidă și imună fanteziilor mistice, a legendelor și fabulațiilor plăcute despre lumea morților înviați chiar dacă acolo și doar acolo îl întâlnești pe Dumnezeu, o ființă care a creat acel tărâm de vis al fericirii, o ființă tot așa de interesantă, etalonul tuturor chestiilor plăcute, perfecte și mângâietoare în univers...? Deci mori ? Trebuie neapărat să fie plăcut căci vine și ți se trage de la Dumnezeu care tot așa e de plăcut, nu ?

  2) Moartea e ezoterică, altfel cum ? Nu e cineva concret pe persoană fizică care-ți dă cu satârul în cap pe care poți da vina că te-a suprimat. E cineva mult mai complex, mai perfid,  mai de poveste, mai din lumea duhurilor care nu poate fi dibuit, văzut și prins, strâns de boașe ori de gât ca să te aperi și răzbuni de neajunsul ce-l suferi omorându-te. Evident că nu mori singur. Cineva și ceva, nu neapărat bolile, dar cu mijlocirea și alibiul lor tot te omoară totuși, apucând să fii mai tânăr sau mai bătrân, în pofida voinței tale potrivit căreia nu vrei să mori ca datorie ci totdeauna mai vrei să trăiești încă o zi și încă una. Când în sfârșit asta nu se mai poate, mori fără să te pălească cineva în moalele capului, dar  nu mori singur sau de moarte bună cum se spune ci mori din lovitura cu manta ca la biliard, o lovitură de maestru în care toate zilele îți sunt băgate în pământ dintr-o lovitură dată cu tacul, adică cu coasa morții, de o urâtă ezoterică cu coasa asupra ta cum spuneam, iar urâta cu batic negru și unghii mari, în caz că protestezi și ai vrea să te aperi inutil cerându-i mandatul, spune : "Mai pardon drăguță : ia uite aicea mandat : semnat și ștampilat de Dumnezeu, creatorul și dispozitorul a toate câte se întâmplă că se întâmplă și a celor care nu se întâmplă că nu se întâmplă, că Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, fie numele Lui binecuvântat !"

  3) Deci ce să mai zici în fața morții și a decretului ei emis de Creatorul universului asupra ta decât că e ceva foarte, foarte normal astfel încât tu, condamnatul la moarte să fii pregătit în orice clipă și să-i mulțumești celui ce te-a făcut, că te-a băgat în seamă atât făcându-te cât și omorându-te la vremea cuvenită !? E moral, logic, cavalerește și demn să fii pregătit pentru moarte. Dar mult mai normal ar fi ca să spui totuși ceva la timp, cât mai ai minte până nu ți-a luat-o și pe asta tot Dumnezeu care ți-a dat-o, să spui cu bruma de minte ce-o mai ai încă, cuvântul tău de sfârșit despre sfârșitul tău, ceva ca un rămas bun cu sănătate și pace cât mai ai sănătate și mai poți judeca ceva, să nu mori fără un cuvânt demn de încheiere a vieții, să o aștepți îmbărbătat de acel propriu cuvânt de încurajare pe urâta cu coasa în orice clipă și să-ți explici calm și degajat afrontul morții și dispariția, sfârșitul inexorabil și orice clipă care trece măsurându-ți scadența ce te conduce inexorabil la neant și la dispariție. E epic și înălțător să-ți asumi moartea, să ți-o pregătești, frăgezești și comentezi din vreme și să-i însoțești asaltul asupra ta cu un cuvânt retoric și dramatic de încheiere, cu o tachinare și luare în derâdere dacă vreți, că dac-ar fi ea totuși un spirit inteligibil deci cu bun simț, să se jeneze cumva, să se intimideze și rușineze de pledoaria ta ce încearcă s-o ridiculizeze când ea încerca să te abuzeze, să te schingiuie psihic și fizic cu torturile ei, cu durerile și suferințele ce ți le cauzează biet sufletului și trupului tău.

  4) Cu toate că durându-te suferințele agoniei morții, totuși moartea are un rost, dar în gândul și-n cuvântul tău de încheiere a vieții tale, până nu ți-ai pierdut mințile în demența senilă și alzheimerul ce va veni în curând, ar trebui să-i zici una morții astfel încât ea să se rușineze și să coboare ochii vinovată în fața ta, roșind cât e ea de neagră. Și cât încă mai ai minte și rațiune, ca o declamație plină de tâlc și înțelepciune, ca un toast negativ nu de bucurie ci de împăcare cu propriul tău sfârșit, moartea să înțeleagă că totuși omoară un om și nu un vierme, să intimidezi moartea de-ar fi un spirit inteligibil cu bun simț și rațiune, s-o ironizezi și ridiculizezi încât ea să înceapă să i se pună nodul în gât și să  plângă că nu și-a găsit vocația criminală cu tine, că și-a pierdut timpul și rostul degeaba în univers tot omorând legal atâția oameni cu mandat de la Dumnezeu, că uite, tu poți să mori demn și împăcat, nepăsător torturilor sfârșitului și astfel, de cuvântul tău să se cutremure sălile tribunalului unde se judecă încheierea vieții tale, să se spargă vitraliile și să zboare toate filele urâtei cu coasa și actele de punere în executare de mandat de moarte ce ți le prezintă urâta știrbă. Tu să-i zici una ! ; ea să cadă la pământ de rușine, să-ți cadă în genunchi rupându-și baticul negru din cap că păr nu are, înnebunită prin cuvântul tău de încheiere, de dor la adresa vieții, a acestei afaceri biologice existențiale perdante în realitatea curentă ! Să spui ceva înaintea morții, de dor de viață și de dragoste urechilor Lui Dumnezeu și morții, atâta vreme cât mai ești lucid, cât mai poți judeca și spune ceva inteligibil, cât alzheimerul și demența senilă nu-și vor băga ghearele adânc în creierul tău ce urmează să expire și degradeze ca orice expiră și se strică după un anumit termen de funcționare și valabilitate și se va arunca la lada de gunoi din cimitir poreclită mormânt ! Dumnezeu și moartea au și ei suflete. Și sigur cu ocazia morții tale impresionați de cuvântul tău retoric de dor de viață și de dragoste, ar fi dispuși să te ierte și culmea, mișcați de pledoaria ta pentru viață să facă opusul : Să nu te mai omoare la timp, să nu te mai primească nici în Rai și nici în iad : Să nu te mai condamne la moarte ca o datorie creștinească, ci la o viață veșnică pe pământ în aceleași condiții : cu aceleași dureri, cu aceleași probleme, junghiuri și metehne ; să-ți îngropi nu numai copiii ci rânduri de strănepoți. Iar  întrebat fiind cu televiziunile în față câți ani ai tu să spui senil și dement, molfăind un biscuite expirat : "Șăptezeci șî... ăăă..." Deși tu ai vreo sută douăzeci, uitat și iertat de Dumnezeu după dorința ta și a celor ce ți-au urat atâția "La mulți ani". De aceea putem să zicem o vreme "La mulți ani !" Dar câți ? Aceasta-i întrebarea !

138) O, BRAD FRUMOS CU CETINA TOT VERDE SAU CUM SE POATE MURI FRUMOS CU BRADUL LÂNGĂ TINE

138) O, BRAD FRUMOS CU CETINA TOT VERDE SAU CUM SE POATE MURI FRUMOS CU BRADUL LÂNGĂ TINE

  1) Dacă lumina ar fi neagră, atunci întunericul ar fi alb, ziua ar fi întuneric căci lumina ar fi neagră de la soarele negru, iar noaptea când soarele negru ar apune ar începe să se crape de ziuă, ar fi întuneric alb, senin, evident cu stele negre pe cer, negre și ele ca soarele care abia vom aștepta să apună ca să risipească întunericul zilei să-l tai cu cuțitul... Cine spune că așa ceva n-ar fi posibil în univers ca o realitate fantastică pe care n-ai cum s-o schimbi după voință ci doar s-o accepți și aștepți cum aștepți pe Dumnezeu și bătrânețea, bolile, spitalul, acest ultim sanatoriu funest unde vei trăi cea mai tulburătoare senzație a vieții, un orgasm negativ în care nu vei mai putea vedea căci lumina va începe să devină întâi gri apoi neagră ca tăciunele...? Asta înseamnă să mori : să fii deconectat de la lumină și de la aer pentru că nu vei mai avea ani, nu bani să le plătești, când totul în univers are un preț de cost. Aerul pe care-l respirăm noi nu-i gratis ci se plătește cu secunde : la fiecare respirație plătești cu două secunde din viața ta. E clar atunci de ce murim. Căci n-avem atâta timp să plătim tot aerul din atmosferă care evident că e doar o anvelopă de câțiva kilometri grosime învelind pământul. Și sunt atâția care vor să trăiască și să respire. Nu e atâta aer pentru toți de-ar vrea să trăiască veșnic. Se termină rația. Deci, de-atunci înainte, consumându-ți rația de aer, vei muri. Și trăindu-ți agonia morții pe patul de spital, simțurile vieții te vor părăsi, lumina se va stinge pentru tine devenind neagră cum am spus și murind încet, încet, vei începe să trăiești o voluptate amară care e moartea în dureri de cancer fără să-ți mai pese de dureri căci se vor trezi în corpul tău decedat alte simțuri, simțurile morții și adrenalina îți va inunda corpul, ultimul lucru pe care îl mai poate face corpul pentru tine ca să-ți mai îndulcească durerile morții deși ți-ai bătut joc de el și de sănătate o viață-ntreagă când ai băut, ai fumat, ai păcătuit.  Astfel, murind, întunericul sicriului nu va mai fi o problemă căci va deveni alb ; și vei începe să vezi lumini cum spun cei treziți din moarte clinică. Răpus de această perversă îmbolnăvire a morții în care simțurile ți se vor inversa făcându-ți din zi noapte și din noaptea morții zi, în care vei putea în sfârșit să-L vezi pe Dumnezeu clar ca lumina zilei cu orbitele goale ale craniului în întunericul sicriului, inert de orice putere și voință de-a te mișca și de a trăi cum ai trăit până mai ieri, te vei lăsa manipulat de ciocli și aruncat ca o pungă de gunoi inutil și nereciclabil la ghena de gunoi poreclit sicriu, obiect de mobilier la care visezi cu scârbă de-o viață, în sicriul ieftin din lemn de brad, brad frumos cu miros de rășină care acum crește în pădurile din munții Carpați, cu veverițe în el care adună semințe de conuri de brad și sar jucăușe pe ramuri...

  2) O, brad frumos cu cetina tot verde, o, bradul meu de veci, câți ani ai acum când sângele-mi pulsează încă prin vene și n-am făcut încă anevrism de aortă ori accident vascular, când sunt încă atât de firav de viu și te visez ca pe-un dulce dușman fără vină și care vei fi tăiat și vei muri din cauza mea, ca să mă îngroape cu tine, amândoi cu inima retezată, eu cu inima de carne retezată de infarct, tu cu inima de lemn retezată nemilos de drujbă...? Mă simt, o, bradule, dator de veci și rușinat în fața ta, căci mai trist decât mine ești când știu că-ți aștepți cuminte soarta de-a muri pentru mine de-atâtea ori : ori să te facă cherestea pentru masa și casa mea, ori să te taie de tânăr pentru cinica mea vanitate de-a-mi deveni brad împodobit de Crăciun cumpărat din piață de la speculanți cu 100 de lei, ori să te facă scânduri pentru sicriul meu și să-ți bată cuie în carnea ta de lemn ca să mă-nchidă etanș între scândurile tale să nu pot să mă fac vampir sau zombi și să ies din pământ speriind lumea, ci să rămân pentru mii și mii de ani captiv acolo în sicriu și să mă împrietenesc până la urmă cu întunericul și cu râmele și larvele de cărăbuşi care vor trece nestingheriți prin orbitele goale ale craniului meu și ale găurilor tale din nodurile scândurilor, o, bradul meu frumos și prietenul meu de veci...

  3) Dau tot, odihnă la loc cu verdeață de unde-a fugit toată întristarea și suspinul, pentru un singur hatâr și o singură dorință ce-o am la Bunul Dumnezeu : Să-mi facă întunericul din sicriu alb și luminos, atâta îi cer eu, nu să împart veșnicia și să fiu vecin de cartier cu preafericiții și duhurile bune ale Raiului în răsfățuri și sindrofii serafice și pantagruelice și mai ales veșnice. Atunci când tuturor li se va stinge lumina în sicriu și nu vor mai vedea nimic cu ochii lor morți, nici măcar pe Dumnezeu la care s-au rugat o viață turbând de această pagubă și dezamăgire postumă a dispariției Lui Dumnezeu în întuneric, întunericul meu să fie luminos, să-i înnebunesc de derută pe toți morții păgubiți de Dumnezeu, și pe viermi, și pe sfinții și diavolii deveniți șomeri în Cer după dispariția normală a Lui Dumnezeu datorită întunericului normal al morții tuturor, poate așa ne vor lăsa în pace cu toții, atât pe mine cât și pe tine și vom putea să murim lin, frumos și liniștiți, o, bradul meu frumos cu cetina tot verde...!

137) CEI MAI DEȘTEPȚI DINTRE PROȘTI SAU CONSOLARE PENTRU PROSTIA CONȘTIENTIZATĂ

137) CEI MAI DEȘTEPȚI DINTRE PROȘTI SAU CONSOLARE PENTRU PROSTIA CONȘTIENTIZATĂ

  Fiecare dintre noi este prost în felul lui. Nu-i o rușine asta.  Câți pumni nu ți-a venit să-ți dai în bot singur când știi câte ai pierdut în viață din cauza prostiei !? De ce să disprețuim prostia ? Suntem copiii ei și pe parcurs ne-am mai destupat la minte și-am uitat de părinți ! Nu prostia e de acuzat în viață, ci faptul de-a fi rău la mațe, criminal, lepră, jeg odios fără caracter. Slavă Domnului că noi nu suntem răi ! Suntem buni la suflet, pașnici și cuminți. Ce dacă suntem niște proști care-am fost și am umplut pământul și azi am evoluat în bine ? Suntem doar prostuți. Adică simpatici. Suntem dulci. Unii oameni ne iubesc așa. Și noi pe ei așijderi. Viața-i atât de frumoasă astfel... Nu-i o virtute să fii prea deștept, să fii genial și să ți se ardă neuronii, să facă scurtcircuit, să se strice cum se zice. Noi suntem proști și săraci. Și vom trăi mult. Dar lumea de fapt nu-i a noastră. E-a celor puțini și deștepți care ce să facă cu deșteptăciunea lor ? Fac și ei bani. Și vor muri repede cu tot cu banii lor. Sâc ! Nu că-i fac, deștepții, banii la clanța ușii, căci banii nu-s de făcut. Ei sunt de redistribuit : din buzunarul celor mulți și proști, în buzunarul celor puțini și deștepți. Asta-i regula și circuitul banilor în natură care spune că proștii dau banii, deștepții numai îi iau. Că tot trebuia să-i ia cineva fiind prea mulți și fără gură să strige că vor la cei săraci. Banii nu vor la săraci căci nu se simt bine la ei când banii fug de pe săraci ca apa de pe gâscă. Se duc banii la bogați care au un fel de arici de bani și astfel banii stau fericiți și mulțumiți la ei,  la bogați. Dar vine atunci consolarea, învățătura liturgică și ne mângâie pe cei proști dar mulți și ne spune că Raiul e al celor proști dar mulți. Glumesc bineînțeles apropo de proști. Căci noi nu suntem chiar atât de proști, chiar dacă suntem furați de bani de deștepți care sunt atât de deștepți încât fac și legi pentru asta. Legi pentru luarea a o parte din banii proștilor. Cu ce să trăiască și țara asta ? Unii și-au dat viața acum 70 de ani pentru pădurile tăiate azi și țara fără industrie și flotă, fără nimic. Noi nu putem să renunțăm la o parte din bani din patriotism și din muncă voluntară ? Ca să aibă primăriile bani la buget să-şi cumpere mașini noi și monteze purificatoare de apă cu osmoză inversă, să nu se îmbolnăvească deștepții din primării, să bea apă pură, strecurată, nu ca nea Neculai care bea apă de canal dintr-o cratiță după ce s-a lăsat rugina la fund. Ar mai fi multe de spus despre proști. Sunt tot felul de proşti : proşti sadea, prostuți, proşti făcuți grămadă. Noi nu suntem printre ei și ne bucurăm că am scăpat. Căci persoanele de față se exclud. Bine că măcar noi avem minima decență de a ne crede cei mai deștepți dintre proști ! Asta face toată diferența și dă tot tâlcul poveștii. Dar chiar și așa, eu unul, cel puțin în privința mea nu am decât revelația și consolarea să constat sincer și lucid că nu sunt decât suma tuturor prostiilor pe care le-am făcut o viață. Și a ratărilor și eșecurilor care poartă numele meu. Ei și ? Toți simt așa, că recunosc sau nu. Cineva tot ne iubește cu asta sau fără asta. E singura amăgire prin care poți să fii cât decât fericit, liniștit și o țâră mulțumit cu cât ai, adică de fapt cu cât ți-ai dat singur, că de noroc nu poate fi vorba când ăsta știm că şi-l face omul cu mâna lui, sau nu. Plânsul nostru de disperare e de fapt nepriceperea de a fi agricultori și a altoi floarea exotică a norocului pe ramurile răchitei noastre care nu face micşunele și nici plopul pere că nu ne-am priceput noi să altoim, nu că nu se putea. Ba se putea ! Ceva însă ne-a oprit de-a fi prea deștepți și a profita imoral de atuurile deșteptăciunii și inteligenței de cele mai multe ori malefice. "Salutări din Cuba sărakilor !" e urarea pe care un fost politician de marcă, inteligent, normal, ne-o trimite cu drag din concediul de lux în Cuba plătit din banii de bugetar. Sau din pensia specială și atunci se explică de unde are bani. Deștept tipul, nu ? Opincile noastre nu vor călca niciodată pe acolo. De ce ? De proști. Bine că măcar știm că suntem proști. Tot e ceva.