154) PÂNĂ CÂND MOARTEA NE VA DESPĂRȚI

154) PÂNĂ CÂND MOARTEA NE VA DESPĂRȚI

  1) Deșertul ! Câmpul pustiu bătut de vânt și rostogolind tufele uscate de scaieți ! Locul pârjolit al incendiilor cu case trăsnite arzând sau orașul înghețat și bătut de viscol acoperind sub troiene oameni ai străzii congelați ! Naturii nu-i pasă de noi. Dumnezeu a creat-o ca noi s-o distrugem iar ea să se răzbune. Ruine și dărâmături de cutremur sau de bombardamente de război și fetițe murdare de praf și lacrimi plângând sub ziduri dărâmate cu păpuși rupte în mână ! Copii scheletici ai Africii plini de muște și agonizând de malarie și foame în mizerie ! Deținuți costelivi în lagărele naziste cărați cu vagoane de vite și înghesuiți goi de-a valma în camerele de gazare în urlete și vaiete ! Vetre de sate spălate de inundații, hoituri de vite, porci, cotețe, case și mori plutind pe Siret ! Soldați cu ranița în spate luptând și murind prin mocirle cu ochii scoși de ciori ! Lacrimi de mame de soldați, de soții și de copii ! Pluguri arând pământul unde-au putrezit în gropi comune inimile soldaților ! Maci roșii ieșiți în lanul de grâu din inimile îngropate din pământul arat amestecat cu sângele atâtor necunoscuți ! Acestea sunt realitățile curente normale ce le oferă natura pe pământul făcut cu migală din lut de Dumnezeu. Acesta este spectacolul de o nesecată și constantă intensitate a dramatismului ființei umane de la Facerea Lumii încoace la care Dumnezeu ne oferă locuri în primele rânduri să vizionăm și să pricepem, să fim spectatori și totodată actori și eroi descumpăniți de atâta dramă pe scena teatrului lumii. Pentru aceasta, cântecul "Ce lume frumoasă" al lui Louis Armstrong ar trebui cântat între ghilimele de groază și printre lacrimi sărate de durere.

  2) Să ne bucurăm de sărbători, dar după ce ele se termină să ne îngrozim în fiecare an cum trebuie s-o luăm de la capăt și să vedem, să fim spectatori și bineînțeles actori îngroziți ai atâtor orori și nedreptăți. Cum poți să stai pasiv sau mulțumit cu aceleași rugăciuni stereotipe adresate în egoismul tău efemer și mărunt privind către Cer la Dumnezeu sperând la o fărâmă de protecție adică izbăvire și apărare din iadul lumii acesteia cât și al celeilalte și să nu constați cât de umilitor este ca ființă umană să realizezi cât neajuns ne costă viața cu care ne-am pomenit și pricopsit de la Tatăl nostru din Cer cu lumea în care ne-a însăilat Dumnezeu în care atât de puțin senin de oameni și lucruri frumoase în jurul nostru ne încântă ochii pe când atâta otravă trebuie să înghițim de urgii și oameni spurcați, creaturi ale Lui Dumnezeu, de care i-e rușine însuși cuvântului "om" în dicționar a-i numi aparținând speciei inteligente ? Care-a fost motivația creatoare a Lui Dumnezeu și studiul Său de impact ulterior emoțional asupra noastră înainte să creeze Lumea, când în fiecare an, într-o viață de om atât de puține lacrimi dulci de fericire ne curg pe obraji și atâtea albii de lacrimi sărate ne fac riduri pe obraji fiind unii pentru alții atât victime cât și călăi, dându-ne în cap cu rândul ?! Atâția oameni cu umeri și spate libere nedemne de îmbrățișat sunt sub soare dar atât de puțini cu spatele și umerii liberi merită îmbrățișați și pe care putem ori avem șansa a-i îmbrățișa și putem plânge pe umerii lor și ei pe-ai noștri de drag...! Atâtea îmbrățișări și sărutări de drag ratăm, atâtea îmbrățișări se pierd sau nu se mai dau, atâtea sărutări se pierd sau nu se mai dau, atâtea mângâieri sunt lipsă și se transformă în schimb în înțepături de ură și dispreț ! Iubirea și bunătatea, îmbrățișările și sărutările sunt în penurie în viața omului și foarte greu accesibile. Ele stau ca o apă vie foarte puțină dar neprețuită în fundul paharului vieții omului. Pe când ura și disprețul sunt ca uleiul ridicate cu ghiotura deasupra puținei ape a bunătăților sufletești ale unui om. De aici, din acest ulei otrăvit al răutății care umple doldora inimile inutile și de piatră ale oamenilor împietriți și răi din născare, curge ura și disprețul din fiecare om rău, ca niște afluenți cu apă neagră și otrăvită ce se varsă în marele râu al urii și disprețului general care se varsă și el în marea amară și în oceanul otrăvit al urii sau disprețului de tot ce nu ești TU. Definiția iubirii este să prețuiești până la ultima consecință tot ce NU ești TU. Total opus stării normale a omului care ești ca și perfectă copie biologică a regnului animal unde politica normală a sălbăticiunii este a urii, a mârâielii, a colților arătați. Potrivit regnului animal e normal să urăști și disprețuiești tot ce nu ești TU, dar iubirea e-o stare umană prin excelență ce neagă această conduită bestială a urii. Iubirea e o consecință a bunătății și inteligenței evoluate a unui om, ea nu se găsește liberă și berechet în natură în regnul animal ca ura și derivatele ei bestiale care umplu hoitul surogatului de inimă al fiecărei bestii umane ; iubirea e produs de rafinare strict omenesc ; și e construită cu migală de inimi îndelung evoluate și cizelate în bunătate, blândețe și candoare. Iubirea nu-i naturală și instantanee ca ura și disprețul așa cum și câinii care se întâlnesc prima dată se mârâie iar pisicile se scuipă, ci e o stare construită cu bogăția și resursele rafinate ale inimii, de unde se știe că doar cei cu inimă pot iubi, iar ceilalți fără inimă nu sunt nici oameni, nici animale, nu pot în veci iubi, iar acest stigmat al lor este definitiv și iremediabil, căci cei împietriți în ură și răutate bestială sunt numai niște pozne ale firii și accidente ale naturii și evoluției speciei umane care au potopit și spurcatt lumea cu răul lor. Ura și răutatea ca stare naturală și lait motiv și argument exclusiv s-a născut în capul celor numiți bestii umane care ne înconjoară la greu cu îngăduința Lui Dumnezeu care-i iubește pe toți. Din această adunare otrăvită de humanoizi ai speciei umane numiți cei răi și bestiali, purtători ilegali de creier și inimă inutile, din mijlocul lor au apărut în lume ca un nor radioactiv al unui accident nuclear sentimentele negre ale acestor bestii cu chip de om, din capul cărora au dospit și ieșit toate neînțelegerile oamenilor, toate conflictele, războaiele, ororile și crimele omenirii, răul molipsitor din noi, sub ochii omniprezenți ai Lui Dumnezeu care ne redă libertatea să facem ce vrem, să ne rupem gâtul, să pierim pe limba noastră, să ne dăm unul altuia în cap cu rândul după cât vrem și cum vrem, prin ceea ce numește liberul nostru arbitru !

  3) Cei puțini rămași la număr în această lume pe care-i putem prețui, cei care se aseamănă cu noi, cei care ne îndrăgesc și ne iubesc oricum, oricând și garantat, apropiații noștri, iubiții noștri, oamenii simpatizați, oamenii de calitate și de soi pe care îi apreciem ca pe un fenomen plăcut natural, oamenii dragi de lângă noi, ai familiei noastre, trebuie într-o zi să le suporți penuria și pierderea în această lume. Pentru că ei, oamenii dragi nu cresc singuri pe suprafața acestei lumi și ușor ca buruienile, ci au nevoie de îngrijirea inimii tale ca legumele din grădină ce sunt atât de sensibile și doar cu îngrijirea și preocuparea cultivatorului cresc. De iubirea noastră dăruită au nevoie cei dragi nouă. Dar colac peste pupăză, există lege divină care decretează că dragii noștri ne pot iubi și îi putem iubi la rându-ne PÂNĂ CÂND MOARTEA NE VA DESPĂRȚI. Doar atât. Așa ceva e peste puterile noastre de înțelegere sau acceptare iar în ziua când a suflat duh de viață peste lutul din care i-a făcut pe oameni, Dumnezeu nu a luat în calcul efectul advers al tragediei umane cu care s-a ales omenirea de pe urma experimentului creaționist divin. Sesizând acest inconvenient, Dumnezeu a creat Raiul. Orice locatar al Raiului, întâi e smuls cu forța din brațele cuiva drag care îl dorea până la lacrimi să nu-i moară ! Raiul e un loc de exil al ființelor iubite și furate nouă. Din acest motiv, Raiul își întemeiază fericirea pe tristețea insultată a rudelor îndoliate de răpirea pentru industria Raiului a celor răposați. Dacă suntem triști că pierdem pe cei dragi, atunci Raiul unde se duc e un loc indezirabil. Cum poți să te vezi în Rai liniștit și cu o floare la ureche când știi că alți oameni dragi ție pe care îi vei părăsi vor plânge după tine, cel pripășit în Rai pe vecie ? Pentru sensul frumos al Raiului numai un doliu vesel ar avea sens. Altfel, pentru doliul trist și funebru care se poartă oficial, într-o clipă de nebunie și durere când constați că prețul pentru Rai e moartea subită a celor dragi și prețuiți inimii tale, ai putea avea adrenalina și ambiția să pui dinamită Raiului ca să termini odată pentru totdeauna cu lagărul fericirii veșnice unde sunt trimiși toți cei smulși de moarte din brațele celor iubiți.

  4) Făcând alergie la această lege divină că totul e valabil până la pragul morții dincolo de care se separă și dezintegrează tot, nu poți să le reziști dispariției celor dragi odată ce-ți mor, nu poți să-i ții de haine și să-i tragi să nu mai moară, măcar de știi c-or ajunge în Rai. Orice locatar al Raiului este de fapt rupt brutal cu prețul morții, din brațele cuiva ce-l mai voia pe pământ încă un an, o zi sau un minut alături. Nu mai poți trăi în continuare văduvit de iubirea celor dragi, cum nu poți trăi uitat pe un câmp cu picioarele tăiate de tren, măcar că știi că vei nimeri într-un centru spa de recuperare și tratament numit Rai, luat cu ambulanța de oamenii Lui Dumnezeu și trimis pe viață acolo, condamnat la fericire veșnică.

  5) Nu cred că știe cineva ce înseamnă veșnicia și nici fericirea veșnică ce efecte adverse poate avea asupra psihicului tău, măcar că trăiești sub formă de suflet imaterial hălăduind și vagabondând la infinit în Rai pe o câmpie unde picioarele ți se încleiază de la călcatul pe câmpii unde curge atâta lapte și miere a fericirii paradisiace pe care pășești zglobiu și exuberant. Adică rămâi înțepenit și etern captiv în Rai condamnat la atâta obligatorie fericire paradisiacă, disperând de depresie și angoasă când vezi că nu se mai termină fericirea ta veșnică și nu mai mori și nu te mai termini și ești frate cu însăși lumina și pe pământ ți-au rămas atâția îndoliați care nu mai pot trăi normal și liniștiți cu doliul tău. Iată de ce nici Raiul nu mai pare o soluție pentru concediul tău definitiv numit mântuire de pe lumea cealaltă, când știi că riști astfel mântuit, fericirea ta paradisiacă să calce pe sufletul distrus de doliu al celor ce te plâng. Chiar de nu te-ar plânge nimeni, într-o zi din cele eterne o să te plictisești de atâta lumină, de atâta fericire, de atâta neterminare, fiindu-ți rușine de toate stelele care vor muri dar tu NU, căci în Rai ești viețaş și le vei rezista tuturor stelelor privindu-le cum mor pe capete și făcându-le sâc mândru de veșnicia ta, gestul obscen cu degetul mijlociu în sus.

  6) Vei rezista stelelor și galaxiilor în Rai, tu în calitate de suflet vagabond prin cosmos, un abur neverosimil emanat de o fostă adunătură de cărnuri și oase întâmplătoare, efemere și temporare, generată de actul efemer al evoluției speciilor că ai apărut la lumina zilei și ai depins de probabilitatea că părinții tăi s-au întâlnit și au făcut sex ! Din acest act sexual întâmplător a început geneza veșniciei, romanțată atât de frumos și documentat în cărțile sfinte adorate de tine, pline cu descrieri mirobolante despre aventura ta viitoare stelară transcendentală în calitate de suflet părtaș cu însăși Divinitatea, căci ăsta e scopul și crezul în care dependent crezi : Sfințirea ! Mântuirea ! Să te amesteci în părtăşie și osmoză cu divinitatea, undeva în cer, nu știi unde, dar nu contează pentru tine, atâta vreme cât ești dependent pe viață de acest purtător cosmic de grijă numit Dumnezeu. Această ambiție a omului la rezistare dincolo de limitele naturalului sub o formă de spirit numit suflet ahtiat și drogat cu dorința atemporală și supratemporală de a rezista timpului și veșniciei cu orice preț după moarte, e toată dulceața și imboldul inimii credinciosului și toată îmbărbătarea sa, e religia explicată logic în toată esența ei nudă și fără farduri de interpretare teologală.

  7) Oricum, cu Rai sau fără Rai, bucăți întregi de carne se desprind din tine odată cu pierderea celor dragi pe care i-ai trage de mâini și de picioare afară din groapă și din Rai ca să-i mai ai, compromițându-le veșnicia. Nu contează ! Mai vrei să-i mai ai alături cu orice preț ! Dispariția celor dragi făcuți pachet pentru Rai în cheia iubirii divine, e o nedreptate și o insultă monumentală atât pentru morți cât și pentru îndoliați, în cheia iubirii umane. Dumnezeu, inexplicabil cum nu i-a păsat de iubirea umană când ne-a făcut din lut, și ne-a condamnat să ne supunem numai legii iubirii divine care spune că trebuie să ne iubim musai numai până când moartea ne va despărți. E de neînțeles această condiție divină și această opreliște a iubirii pusă de Dumnezeu pe capul oamenilor. De ce să-mi iubesc o dulceață de om numai până când moartea mă va despărți de el ? Eu vreau să-l iubesc veșnic iar moartea să nu mai fie o barieră artificială corespunzătoare unui ordin divin crud și inexorabil al limitelor iubirii dintre oameni. În cheia iubirii divine moartea există și face extincție și genocid tuturor iubirilor. În cheia umană a iubirii moartea nu poate opri un fenomen al iubirii ireversibil și infinit care sfințește inima unui om de drag de alt om iubit. De aceea, este de neînțeles cum creatorul universului și al tuturor lucrurilor bune pune barieră și limită iubirii oamenilor prin acest accident stupid al morții sine qua non. Dumnezeu nu poate înțelege cum nu ne putem lipsi nici în moarte de iubirea oamenilor dragi. Deși ar trebui să ne înțeleagă pentru că este atoateînțelegător. Dumnezeu știe dar tace și nu ne răspunde iar pentru asta nu putem să-L iertăm de ce nu ne spune UNDE sunt și unde se duc îmbrățișările celor dragi și iubirea dragă pentru ei când murim ? Și de ce trebuie să murim când iubirea ne-a sfințit trupurile și sufletele încât simțim că de dragul ei și-al unui om drag este imposibil să mai murim vreodată ?! Ok ! Murim și moartea ne desparte de un om drag și de iubirea pentru el, conform ordinului divin. Dar atunci poate oare iubirea pentru Dumnezeu să înlocuiască și suplinească iubirea noastră ucisă de moarte pentru oamenii dragi ? Nu ! Dovada este că plângem nemângâiați de nimic după morții noștri dragi (chemați la Dumnezeu) astfel încât iubirea divină o simpatizăm dar ea devine facultativă și vine la rând ca opțiune și importanță după iubirea umană care ne e mai aproape de piele și mai aproape de lacrimi. Există îmbrățișări ale celor ce i-am iubit, ucise și pierdute de această lege amară a despărțirii, există priviri de drag și de dragoste pentru noi pierdute în adâncul unor ochi inexpresivi și înghețați de moarte în sicriu. Pentru ca să se ducă în Rai, acei ochi dragi ție au plătit înghețând în sicriu și nu te mai văd, nu te mai știu cât de aproape ești și verși lacrimi pe scândura cernită a sicriului ori ani de-a rândul pe marginea mormântului inutil și îmburuienit ce ți-a furat iubirea sub ochii și autoritatea Lui Dumnezeu. Toate mormintele sunt penitenciare ale iubirii și ai o ură funciară pentru ele, pentru lugubrul lor funest și inamic vieții și motivației ei, iubirea. Viața și mormântul relevă un contrast ireconciliabil și de neînțeles între intenția divină bună a Lui Dumnezeu asupra oamenilor și rezultatul acțiunii divine ultime asupra omului, care-i aduce inevitabilul eșec prin curmarea vieții, implicit a iubirii, prin catastrofa morții. Iată ce realități cutremurătoare a creat Dumnezeu odată cu Facerea Lumii și ce efecte adverse dă omului tratamentul cu viață suflat ca duh sfânt peste noi de Tatăl nostru din Cer care într-o zi s-a gândit să nu stea cuminte ci să facă pentru noi o lume funestă cu orice preț. Cu prețul ca în loc s-o populeze cu nemuritori ca Dânsul, a umplut-o cu morminte, individuale sau comune, ca viața și totul să devină constant și legic dramatic pentru noi, robii Lui Dumnezeu.

  8) Cum au putut muri acei ochi ai unui om drag, cum au putut îngheța și cum ai putut dispărea din adâncul lor drag de nu te mai văd ? Ochii unui om iubit, adâncul privirilor lor drag ție există într-o lume pierdută, mai bună și de vis, ca material de lucru pentru Dumnezeu doar de s-o gândi să facă ALTĂ lume mai bună, după visul și simțirea ta incitată la visuri de dragoste și de pace, după atâtea lacrimi și suferințe de lipsă a împlinirii acestor visuri. Orice ochi dragi ție există în acea lume mai bună de sub pleoapele tale și de sub pielițele inimii tale care acoperă ostenelile ei vii de îmbrățișări care nu s-au dat niciodată, care n-au amintire și nici speranță, care te dor la mare distanță de trupul și sufletul tău. Te dor multe lucruri din afara ta și la atâta distanță de tine ! Te dor atât de tare morții tăi, trecuți și mai ales iminenți, viitori. Te dor norii de pe cer care trec necontenit nepăsându-le de tine și de terminarea ta. Și luna, da ! Te doare atât de mare pe cer mușcată de nori și iar refăcându-se după ce ei trec. Te dor frunzele care cad și sunt măturate în parc după ce vara te-au răcorit stând pe o bancă la umbra lor (cum spunea frumos dl Doru Braia). Pe orbi îi dor lumina, pe ologi încă îi mai dor piciorul lipsă, pe surzi auzul și pe muți glasul. Pe bețivi îi dor realmente toate sticlele de vin nebăute și pe bărbați toate femeile frumoase pe lângă care trec și-or trece în veci neoprite. Unde sunt atâtea lucruri frumoase care nu s-au mai întâmplat pentru noi și pentru sufletul nostru ars de setea de ele, suflet care ni se sufocă în schimb sub noianul atâtor lucruri urâte care ne înconjoară și ne scârbesc, ne rănesc și sunt din belșug ?

  9) Totuși nu trebuie să disperăm că ne-am ales ca și consecință și efecte adverse ale experimentului Lui Dumnezeu de a inventa lumea și viața, cu atâtea lucruri rele și cutremurătoare. Ar trebui să mulțumim Lui Dumnezeu, cuiva, universului sau întâmplării aleatoare care ne-a scos pe fiecare din neant la suprafața acestei lumi în care se petrec atâtea lucruri rele dar totuși, noi cei de față am avut o unică șansă să ne bucurăm evitând printr-un noroc tragedii și grozăvii pe care alți semeni ai noștri sărmani le-au trăit din plin. Noi, cei fericiți că nu am trăit atâtea orori ca alții ar trebui să ne pipăim obrajii și să fim fericiți că avem obrajii lini și nu dăm pe ei de albii adânci de lacrimi secate și nu am avut neșansa să ne ștergem de lacrimile atâtor lucruri dureroase și rele, și nu am fost bătuți cu paturi de pușcă în cap de soldați năvăliți în orașul nostru cu tancuri și mitraliere, și nu am fost schingiuiți sau violați de soldați barbari și nespălați. Alți semeni ai noștri au avut din plin și-or mai avea parte de asemenea tratamente barbare în frumoasa lume inventată de Dumnezeu și scoasă la lumină cu orice preț de ambiția creatoare a Lui Dumnezeu din hăurile neantului.

  10) Să mulțumim Lui Dumnezeu totuși pentru cele câteva lucruri bune și memorabile ce ne-au făcut niște fericiți pe unii dintre noi care repet, suntem mai fericiți și mai puțin triști decât alții care n-au avut norocul nostru, au fost etern amărâți, sunt și-or mai fi sub ochii îngerilor păzitori parașutați de Dumnezeu pe pământ să aibă grijă de fiecare om și când colo, unii îngeri păzitori ai noștri, în loc să aibă grijă de oamenii arondați lor, ei joacă bâza, barbut sau şeptică de murim cu zile toți într-o zi în tot felul de tragedii, drame și orori.

  11) Cu banii de drum dați lor de Dumnezeu pentru noi, cu indemnizația de îngrijire și pază pentru oameni, mulți îngeri păzitori ai noștri joacă la păcănele, beau și se distrează astfel că e explicabil cum rămân atâția oameni singuri, amărâți, nenorociți și fără de îngeri păzitori, cum atâția copii mor de cancer, de foame sau uitați prin orfelinate. Oricum am fi, mai mult sau mai puțin nefericiți, cuvântul de ordine e NEFERICIREA sau variante ale ei pe aceeași temă. Trăim numai și numai suspendați de câteva ponderate fericiri, câteva ponderate plăceri, puține bucurii personale, puține dar definitorii și memorabile. În rest, un infinit de supărare, mâhnire, necaz și durere recunoscută sau uitată și calmată în euforia morfinei pentru canceroşi, a alcoolului pentru bețivi, a drogurilor pentru drogați sau somnului pentru leneși. În viață ne țin în echilibru doar câteva devize de calitate, câteva diete și conduite sănătoase ca ultim tratament sănătos al desfrâului, patimilor și viciilor noastre de-o viață. Nu de ambiție ne pocăim de la o viață necumpătată ci de nevoie că nu mai avem timp și putere pentru desfrâu. Convertiți la cumințenie și cumpătare morală și trupească, ne mai încălzesc inimile răcite de vechile patimi, doar câteva amintiri de fericiri definitorii pentru noi, dospind acolo uitate în discreția cuminte a sufletului nostru. Iată, prima dragoste și primul sărut, chiar dacă copilărești, dar ale noastre trăite de noi în trecut, prima familie, a doua sau a treia, cu primul om drag, al doilea sau al treilea, cu primul copil, al doilea sau al treilea și plutonul se încheie pentru inima noastră obosită, cu ultimul om drag a cărui apropiere e totul pentru noi și ne e frică și oroare că-l pierdem într-o zi când moartea ne va despărți.

  12) Trăim numai cu frica să nu pierdem și ultimul om drag, după ce am pierdut alți oameni dragi și puține întâmplări fericite prin care am trecut, dar enorm de multe întâmplări fericite pe care le-am ratat și atâtea bucurii de care n-am plâns, și câțiva oameni dragi iubiți care s-au dus și atâția oameni ce ne-ar fi putut plăcea dar nu i-am cunoscut niciodată să le îmbrățișăm cu drag și dor umerii. Obosiți de atâta căutare, de frica de-a nu cădea din prea înalt, singuri și cuminți ne tundem aripile și în loc de zbor băgăm în linia lor venoasă a aripilor branule de ucis orice zbor și orice dor care se înalță mai sus de acoperișul casei noastre sau de tavan dacă stai la bloc la etaje inferioare.

  13) Ne e dor nu numai de lucrurile plăcute întâmplate dar și de cele neîntâmplate, pierdute pentru noi definitiv în neantul lor aleatoriu de nu am mai trecut vreodată prin calea lor. Ne e dor nu numai de cântecele preferate cunoscute, dar și de cele niciodată auzite. Ne e dor de simfoniile terminate dar și de cele neterminate. Ne e dor de minunile trăite dar și de cele netrăite. Ne e dor nu numai de oamenii cunoscuți ci evident și de cei necunoscuți și care ne-ar fi putut fermeca dar nu i-am întâlnit niciodată. Ne e dor de povești de dragoste întâmplate, dar și neîntâmplate, de oameni iubiți dar și deziubiți, adică pierduți pentru iubire. Ne e dor de romane de dragoste scrise dar și nescrise, de culori văzute și cunoscute dar și nevăzute și necunoscute.

  14) Sunt povești de dragoste la fel de frumoase ca cele clasice, dar nu sunt cunoscute pentru că nu sunt scrise sau trăite. Sunt atâtea povești de dragoste mai frumoase decât cele clasice scrise, dar nu sunt scrise sau sunt tăinuite. Sunt atâtea scrisori de dragoste memorabile scrise dar sunt și atâtea scrisori de dragoste nescrise și care au murit neștiute în adâncuri de inimi și în priviri înlăcrimate de dor neștiut. Au fost atâția scriitori și artiști care s-au priceput cum să cânte și să stârnească în inimi dragostea și să cânte fericirea lor și a celor iubiți ! Au fost ei suficienți ? Orice-ai spune despre talentul lor, ceva îți spune că ei nu te reprezintă ; că povestea ta de viață, că povestea ta de dragoste e mult mai frumoasă, nu atât pentru că poate e trăită și consumată sau în curs de consumare dar poate pentru că e încă netrăită sau ratată rămânând o eternă căutare a ta, un etern vis irealizabil.

  15) Mai caută cineva vreo poveste de dragoste pe care s-o trăiască cu emoție, cu fluturi în stomac și cu inima în gât ? Are vreun sens să îmbătrânești și să uiți ori să nu-ți mai poți permite asemenea bijuterii de emoții ale inimii ? Cum totul îmbătrânește în afară de inimă, eu nu știu cum oamenii pot închide prăvălia iubirii și a emoțiilor ei extreme sub scuza ori rușinea îmbătrânirii ca pretext. Mai dorește cineva să scrie o scrisoare de dragoste care n-a mai fost niciodată scrisă și care să fie operă de artă și poate să le detroneze pe toate celelalte clasice ? Mai au dreptul Romeo și Julieta, Tristan și Isolda ori Adam și Eva să stea în clasamentul poveștilor de dragoste celor mai frumoase și inamovibile ? Pentru cine să mai scrii o scrisoare de dragoste scoasă din lumea celor niciodată scrise și a lucrurilor fericite niciodată întâmplate ? Va fi inutil să scrii o scrisoare de dragoste unui om. Îndată ce pe firele ei de păianjen va ajunge la tine acel om, el te va răpi. Și vei fi al lui. Vei fi o proprietate. Nu asta ai vrut ?

16) Nu poți să scrii o scrisoare de dragoste unui om. Îndată ce azi crezi că el este un aer pe care aripile tale pot pluti, mâine vezi că nu mai este sau n-a fost niciodată. Trebuie să scrii o scrisoare de dragoste adresată nimicului sau munților, apelor, cerului. Abia așa indirect, țintind în munți, în ape și în cer, comparându-le cu un om drag, va înțelege el cât îl iubești și nu dacă i-o spui direct în față. Căci orice aparență oricât de directă în primă instanță nu pare credibilă. De aceea toți oamenii devin memorabili pentru tine abia când dispar și este prea târziu și inutil pentru orice comunicare cu ei. Orice om care a murit are în inimă un bulgăre de aur de iubire nedat cuiva întreg. Cimitirul este plin de povești de iubire neîntâmplate și de inimi ce mai continuă să bată în pământ de iubire neștiute. Este incredibil de dureros când constați că nu să iubești tu fără speranță este mai dramatic. Ci să afli ce nu știai, anume că există sau pot exista oameni care te-au iubit până la lacrimi și n-au îndrăznit să-ți spună din motivele lor și tu n-ai știut de ei. N-ai putea rezista să citești scrisori de dragoste scrise, apoi rupte, de oameni ce s-au complexat timizi iubindu-te în zadar în taină neștiuți.

  17) Oamenii nu pot fi deranjați de scrisori de dragoste. În cel mai fericit caz, spunându-le tot ce simți pentru ei, majoritatea vor trece mai departe iar unii vor începe să râdă sau unii chiar să te iubească, să te răpească singurătății tale cuminți și să te molipsească și personalizeze, să te asedieze cu dragostea lor. Din cauza asta, schimbând statutul din om singur și îmbolnăvit de iubire neîmpărtăşită cu care erai obișnuit ca un hipertensiv cu tensiunea sa mare, în om înțeles și iubit, poți suferi și mai mult, te poți îneca cu propria fericire ce-ți vine de la un om care te înțelege și te iubește, cum se poate îneca o focă ademenită de pești dulci sub ghețurile Arcticii, fără copcă de respirat. Uneori te obișnuiești atât de mult cu singurătatea și neiubirea încât când întâlnești un prilej real de dragoste și fericire, frica pune stăpânire pe oasele tale și dai înapoi învins de atâtea prejudecăți, descumpănit ca un măgar care se simțea mai în elementul lui cu o desagă de suferință în spate.

  18) E frumos să fii fericit din dragoste. Această fericire e progresivă. Căci îndată ce trăiești orice fericire, vine momentul următor de progres în dorință și vis și plăcere și îți dorești și mai mult decât acea fericire și plăcere. După o îmbrățișare îți dorești un sărut. După un sărut îți dorești două, apoi trei. A face dragoste e când duci numărătoarea acestor sărutări, dezmierdări și îmbrățișări la infinit printr-o sete și o poftă ce nu mai rezistă decât să tindă la acest infinit. Și nu poți stinge complet acea sete și acea poftă care rămân mare parte doar visuri pentru că până la infinit trebuie să te oprești și să ponderezi plăcerea doar la anumite posibilități și limite pământești, circumstanțiale ; care sunt oricum plăcute prin limita lor și sorb în ele ca un burete restul de infinit de plăcere inaccesibil. De aceea, într-un sărut sau îmbrățișare, fie de despărțire, fie de regăsire poți condensa un întreg infinit de plăcere și dor de omul cel drag.

  19) Dacă ai putea să faci dragoste cu cineva ca florile cu mirosul și polenul, ca valurile cu stâncile îmbrățișate de talazuri de iubire, ca aripile de albatros cu aerul pe care aceștia plutesc săptămâni și dorm uneori în zbor, ai putea atinge acel infinit de poftă și plăcere de iubire. Dar nu ești decât un trup limitat la biologie și la sănătatea ei și supus conveniențelor sociale, iar în această postură ai armele doar unui trup limitat la simțurile și dorințele lui carnale și sufletești, și un om iubit în față sau dimpotrivă, la mare depărtare de tine, la fel de îndrăgostit ca tine sau nu. Cum poți încheia sau celebra apogeul și împlinirea supremă a unui vis de dragoste atunci când îmbrățișezi și săruți cu dor un om drag ? Dar cum poți să treci peste nevoia de această celebrare de dragoste pentru un om atunci când nu-l poți îmbrățișa și mâinile tale, gândurile tale strâng lipsa lui în brațele crispate ? Dumnezeu nu a scris în Biblie învățături despre cum să se descurce omul în aceste situații de inimă amară și de amor nebun și atunci omul caută să se descurce cum poate. A face dragoste cu un om iubit e momentul de eflorescență al acestui amor. Vorbind în termeni prozaici, trebuie să faci dragoste cu un om dorit întru împlinirea acestei febrile pofte. Dar vai ! Pofta împlinită implică distructiv în ea o oprire, o curmare de zbor, o întrerupere de plăcere și de dor. Pofta împlinită de dor de iubire e un avantaj de moment care se pierde ușor. Și lasă în urma sa amintiri cu și mai mare dor. Pofta și dorința neîmplinită, de multe ori sunt mai dulci și sănătoase decât împlinirea în fapt al visului unei iubiri. DORINȚA numai te face uneori mai fericit, cum spunea Eminescu, iar împlinirea ei aievea o pune în pericol din start. Căci o mare iubire trăită e un metal șlefuit, lăsat sub soare și ploi : îndată ruginește. Aurul care nu ruginește e pentru lumea cealaltă, de vis. Să fim bine înțeleși : Pentru lumea noastră se acceptă și bijuteriile de tinichea pentru noi muritorii. Dar dacă sunt din inimă sunt mai dulci și frumoase căci sunt umane). Totuși, fericirea oxidează.  Căci dorința de fericire a unui vis de iubire e asimptotică și nu te poți sătura și alipi de ea la infinit. Tinzi la acel infinit dar nu-l poți atinge. De aceea nici nu te saturi vreodată de iubire. Căci această curbă asimptotică de pasiune și fericire e peste puterile tale omenești de rezistență ; de aceea, când crezi că ești cel mai fericit din dragoste, când vei ajunge pe cele mai înalte culmi de iubire și pasiune vine buruiana sațului și plictisului, a prejudecăților, a prozaismului și monotoniei și-ți îmburuieneşte pajiștile iubirii pe care alergai atât de fericit alături de cel drag. Nu pot să înțeleg cum din amor bărbații și femeile iubindu-se, ajung să facă imprudența să se căsătorească riscând ceea ce se și întâmplă prevalent, ca după trei luni sau trei ani, pasiunea lor și dragostea lor să se sleiască sau să se transforme în altceva, o caricatură a intensității unui foc de demult. Să te desparți din senin după o mare dragoste, mărturisită, trăită sau doar de vis, poate e mai dulce și benefic pentru miezul acela de amor care va rezista în taină la fel de puternic și autentic în întunericul și căldura inimii tale peste ani. Întâlnind din întâmplare o veche iubire, o veche pasiune, un vechi amor ce nu a mers, previi ulterioare sleiri ale iubirii și fireştile divorțuri și separări și poți avea surpriza să vezi că la fel te topești de dragul unor ochi iubiți demult, iar dovada sunt lacrimile care te vor podidi imediat și dorința reflexă de îmbrățișare, de contopire. E dulce să te desparți așa prostește subit din dragoste, e inevitabil pentru ca dragostea să rămână eternă și pură ! Cea mai proastă alegere au făcut oamenii care se iubesc, alegând să trăiască împreună. Știu că e inevitabil așa ceva, să vrei să trăiești cu un om drag și să împarți totul, dar e foarte dureros să se stingă iubirea și pasiunea dintâi sub monotonia și plictiseala ce vor veni să ucidă și să despartă îndrăgostiții și să-i transforme în oameni care s-au răcit, care țipă unul la altul și care ajung să se facă de ocară. Mai puțin dureros e să nu-ți meargă o iubire și să moară subit așa tânără și frumoasă în trecut, decât să fie asasinată de atâția ani ucigători de dragoste. Mâncând îndelung și prea copios o mâncare delicioasă, la un moment dat îți va cădea greu la stomac și vei suferi din plăcere de gurmand, din prea multă și intensă plăcere, adeverind că nici un exces nu-i bun în viața unui om. Nici excesul de fericire și iubire nu-i bun și nici excesul de nefericire.

  20) Nu poți ști ce să-ți dorești mai intens în viață : să atingi fericirea și dragostea de care te vei îmbolnăvi sau să trăiești în dorul, în amărăciunea și suferința din dragoste care măcar e liniară și constantă și cu care ești învățat de-o viață ca un hipertensiv cu tensiunea lui. Și totuși, nu putem renunța la Rai și la dragostea aducătoare a unei intense dar scurte fericiri pentru care vei plăti același preț, întâlnindu-te la final și făcând front comun în același spital de inimă albastră cu cei ce n-au fost iubiți niciodată. Dacă știi că ai fost iubit și cineva s-a mângâiat de imaginea ta dragă și de bucuria de-a te ști mereu, mai greu e să-l pierzi pe acel cineva din dragoste decât să nu-l fi știut niciodată. Dar ceva ne mână la dragoste și fericirea ei, ca pe lupi mirosul de stână. Și de-am fi cuminți și am renunța și n-am spune în mijlocul ororilor și mizeriilor vieții ce frumos e în noi, când râdem sau plângem de dragoste, o lume frumoasă ar pieri și ar intra inutil în pământ, neștiută, odată cu noi. În fapt iubind și râzând sau plângând de dragoste și scriind despre asta, nu facem decât să ne scriem prognosticul psihiatric și medical de pe fișa viitoare de viitor bolnav în spital, de nervi sau de tensiune. Dar nu putem rezista tentației Raiului, nici a frumosului îmbolnăvirii din dragoste. După ce ai scris o scrisoare de dragoste, o sută de scrisori de dragoste adresate cuiva sau nimănui, doar din nevoia de a-ți goli hangarele de aripi în întuneric fără de zbor, te simți eliberat de zborul din inima ta neconsumat. Spunând cuiva că l-ai iubit, că îl iubești, vorbind de dragoste iar nu tăcând, nu mai poți muri cu adevărat, ești insolubil morții căci tu vei muri dar vei trăi în continuare undeva în niște sânge pulsând prin inimi ce le-ai știut sau nu vreodată și vor plânge de dorul tău precum și tu vei plânge de dorul oamenilor dragi ție.

  21) Dorul este depoul unde se retrag toate locomotivele inimii tale ce-au iubit. Lacrimile de dor sunt hangarele unde se închid toate avioanele ce au zburat prin cerurile iubirii tale. Înăuntrul hangarelor, în liniștea lor, aripile întinse în bezna hangarului, fără zbor sunt întinse inutil și n-au nici o noimă. Doar dorul de iubire, de zborul ei, de cei dragi și iubiți care sunt niște piloți scontați pentru aripile iubirii tale, doar scrisorile de dragoste scrise sau nescrise din noi pentru cei dragi ne fac să avem o valoare în inimile lor, în ochii lor și în proprii noștri ochi. Și chiar dacă rămâi singur sau vei rămâne căci moartea te va despărți, iubirea de cineva drag, dulcea amintire și amorul de el sunt ca niște aripi întinse fără zbor în hangar care ar fi o grămadă de fiare fără amintirea iubirii piloților ce le-au făcut să zboare. Piloții sunt oamenii tăi dragi ce au dat un rost aripilor tale și ți-au alimentat Amazonul de lacrimi ascunse în tine. De aceea când un om drag te privește în ochi și te întreabă de ce plângi, din lacrimile tale va înțelege că nu poți rezista că după ce ți-a fost zbor pentru aripile tale de iubire întinse pe vântul lui, într-o zi moartea și hangarul vă vor despărți și Amazonul de lacrimi va inunda totul în jur !

153) CLOUDUL LUI DUMNEZEU

153) CLOUDUL LUI DUMNEZEU

  1) Oamenii au frumuseți. Au și răutăți dar și frumuseți incontestabile. Frumusețile din oameni sunt în sufletul lor, cât și cele pe care le fac oamenii cu suflet frumos în jurul lor pe fața pământului. Câte frumuseți fac oamenii și câte lucruri mărețe și memorabile ! De-ar face toți oamenii așa ar fi Raiul pe pământ. De aceea iubește Dumnezeu oamenii buni și frumoși și care fac bine. Pentru că-i bucură ochiul avid după frumusețe și bine. E tot ce Lui Dumnezeu îi place la creaturile Lui și cum credeți că Dumnezeu făcea o lume și nu se gândea știind că va fi muritoare, ca să recupereze și salveze în muzeul frumuseților creaturilor Sale într-un cloud toate minunățiile oamenilor care-au fost și vor fi vreodată ? Chit că oamenii se termină și sunt muritori dar toate lucrurile frumoase pe care le-au făcut oamenii și le-or face  vreodată, tot ce este minunat în ei și pe placul și pofta Lui Dumnezeu, El le salvează garantat în Cloudul Lui din cealaltă lume.

  2) Dacă cineva crede că alegând Dumnezeu să trăiască veșnic și că acolo în veșnicia Lui nu s-a gândit și cum să se chivernisească pentru a nu se plictisi și pentru a se relaxa și bucura cu ceva, vă înșelați. Nu poți fi veșnic și nu poți fi Dumnezeu și să nu înnebunești de urât dacă toată ziua trebuie să privești în neștire numai galaxii și găuri negre și nimic altceva. De aceea a creat Dumnezeu oamenii, împrumutându-le din frumusețea și sfințenia Lui, pentru ca oamenii s-o dezvolte și să facă pe această lume lucruri frumoase și memorabile, numai bune pentru ca Dumnezeu să nu se plictisească în acest univers și să aibă cu ce să-și stingă amarul și consume liniștit și nestresat nemurirea. Oamenii cei buni și frumoși sunt fericirea Lui Dumnezeu. Faptul că ei mor și că sunt atât de perisabili și trecători, e o durere și suferință pentru Dumnezeu. Căci o clipă strălucesc și sunt frumoși după care se duc ca și cum n-ar fi fost dar faptele și frumusețile lor nu trebuie să se piardă și să dispară odată cu ei. Asta pentru că așa a zis Dumnezeu și mi se pare corect. Și atunci nu putea să fie altfel. Și atunci Dumnezeu iată că salvează de când e lumea în colecția Sa tot ce este frumos în oameni. Și când este mai supărat și plictisit intră în muzeul colecțiilor Sale unde a salvat frumuseți omenești de la pieire și se delectează, se calmează, îi trece de urâtul acestui univers prea infinit, prea rece și întunecat și prea gol de frumuseți altele decât frumusețile vii omenești. Nici nu vreau să mă gândesc câtă nefericire a strâns Dumnezeu și câtă singurătate atâta amar de timp fără oameni, fără nici țipenie de viețuitoare pe fața pământului până s-a gândit să inventeze oamenii și să se bucure în ascunsul și taina Sa de frumusețile oamenilor salvate de El de la pieire ! Oamenii pot putrezi în pământ, îi pot mânca viermii fără probleme ! Norocul nostru cel mare este că cineva acolo sus ne iubește și cu toți viermii care ne devorează ori jarul pentru cenușa noastră din urnele funerare, lucrurile frumoase și mărețe ale oamenilor sunt nemuritoare pentru că sunt salvate automat în Cloudul Lui Dumnezeu, un loc strict secret în care numai Dumnezeu are acces. Sau mă rog, nu știu care este moneda în Rai, sau fără monedă și fără arginți căci Dumnezeu nu poate fi plătit, poate doar cu rugăminți smerite, doar sfinții mai sunt primiți să se bucure de frumusețile omenești nemuritoare strânse și salvate în colecția Sa de Dumnezeu din iureșul morții care tot seceră la oameni. Să tot mori fericit chiar știind că se va alege praful de viața ta și de acest pământ dar tot ce-a fost frumos în tine și în toți oamenii va rămâne mărturie veșnică în acest univers, salvat de la pieire, spectacol agreabil pentru Dumnezeu și pentru sfinți, pentru enterteinmentul lor cotidian.

  3) Poți îmbătrâni, te poți îmbolnăvi, poți să-ți pierzi chiar și mințile din cauza vârstei. Când știi că tot ce-a fost frumos în viața ta și a tuturor oamenilor va fi salvat și protejat de Dumnezeu să se păstreze de-a pururi undeva și să strălucească undeva într-o sală din Rai unde Dumnezeu se va plimba admirând și sufletul tău ca pe-o floare, mirosind-o chiar, mult după ce tu nu vei mai fi, parcă nu te mai temi atât de moarte și terminare. Pentru ce să te-apuce nostalgia și visarea după sărutatul unei fete de-atunci de foarte demult când erai adolescent, după părul ei cu miros de tinerețe și de grâu, nu de parfum, după pielea ei fină și  caldă pe care-o simțeai vibrând sub mângâierea palmelor tale tremurând, când știi că peste o sută sau cinci mii de ani, Dumnezeu se va opri la acest exponat și această amintire cu tine salvată de El din viața ta și vă va privi cu un zâmbet înțelegător cum eram toți atât de tineri și frumoși și atât de plini de viață și de minunățiile ei ! Și cum să mai fii trist că vei muri când știi că peste alte sute de ani iar va intra Dumnezeu în muzeul frumuseților creaturilor Lui și vă va admira pe tine și pe prietenul tău cum erați copii și vă jucați ca în Rai și toată lumea era a voastră și vă jucați cu săbii din lemn și scuturi din carton și căști din mingi sparte tăiate în două și vă duceați la război contra băieților din blocul vecin și o mai luați pe cocoașă câteodată ! Și iarăși cum să mai fii amărât privindu-te cum ai îmbătrânit când știi că deși erai mic copil când taică-tu ți s-a prăpădit și nici o amintire de la el nu ți-a rămas în minte, dar peste sute de ani iar va intra Dumnezeu în muzeul colecțiilor și frumuseților Sale și se va opri la filmul cu imaginea tatălui tău când te ținea în brațe și îți spunea ceva. Ce îți spunea ? Ei bine, pe filmul salvat de Dumnezeu se va auzi, va auzi Dumnezeu chiar dacă tu nu vei ști niciodată ! Iar asta trebuie să-ți fie singura și cea mai mare bucurie, că ochii Lui Dumnezeu vor poposi cândva câteva clipe și pe cazul tău și pe tot ce a salvat frumos din tine și din toată viața ta ! Asta este singura rațiune pentru care Facerea Lumii are și a avut un sens și anume că tot ce a fost bun și frumos în ea Dumnezeu salvează, de pe un pământ distrus metodic de oameni, de oameni contra oameni, unde nimeni, nici Dumnezeu nu poate face nimic să-i oprească a-l distruge și pământul și pe ei înșiși.

  4) Ne întristăm când vedem atâtea păduri tăiate, oceane umplute de plastic și petrol, animale vânate până la extincție, insule în largul oceanului transformate în halde de gunoi, dar oricât urmele existenței oamenilor ar face rău acestui pământ și oricâte efecte de distrugere aduc atingere pământului și naturii numai pentru că oamenii au vital nevoie și s-au învățat cu un confort sporit care cere sacrificii ale naturii, s-au învățat cu libertatea și cu democrația ca să trăiască și să profite de bunurile naturii, ca să prospere și să fie fericiți cu prețul că distrug natura, o lume fără oameni și fără urmele existenței lor distrugătoare terestre, în general era ternă și tristă. O natură înfloritoare prea protejată de oameni și lipsită de ei era inutilă, era atât de trist dacă pe toată întinderea pământului erau numai animalele necuvântătoare și nici țipenie de om. Numai urlete și răgete auzeai de la animale tâmpe și urât mirositoare sau triluri frumoase de păsări ca excepție, dar nici un cântec și nici o baladă. Credeți că urechea Lui Dumnezeu sensibilă la frumuseți și lirism și poezie care de la El ne vine nu se plictisea lipsită de oameni chiar și cu cele mai frumoase păsări cu trilurile lor încântătoare ? Cele mai frumoase flori, păduri seculare și piscuri mărețe de munți și cascade de zeci și sute de metri ivind curcubee eterne, ele rămâneau mute și nu exprimau nimic, nu făceau natura mai frumoasă dacă nu erau oamenii care să perceapă și prețuiască aceste frumuseți ale naturii și care să cânte atât de frumos despre viața lor, despre natură, imitându-l astfel pe Dumnezeu și înduioșându-l să realizeze ce lume și ce pământ minunat a făcut. Și ce oameni minunați cât și bestii și idioți deopotrivă, ori draci în straie de sfinți îngăduiți cu toții de Creator să fie și să respire pe fața pământului !

  5) Dumnezeu s-a străduit să facă lumea frumoasă dar pentru faptul că nu i-a reușit întru totul, n-avem ce face, n-avem cui găsi o vină. Ceea ce-a făcut urâtă această lume, pe veci și ireversibil atât de urâtă și odioasă sunt cealaltă parte a oamenilor, cei tâmpiți, proști, dilii și nebuni, și ei făcuți și răbdați tot de Dumnezeu. Și bineînțeles că lista continuă cu criminalii, bandiții, pungașii, hoții, escrocii, apoi satrapii, zbirii, despoții și dictatorii sângeroși care împilează și omoară lumi din toate timpurile și pătează onoarea Lui Dumnezeu care s-a ostenit să facă o lume bună și frumoasă și pe care noi o înțelegem a fi Opera Lui de căpătâi în acest univers. Bun. Atunci, o lume cu toți acești diavoli cu chip de om care strică Opera Lui Dumnezeu și care viețuiesc malefic pe suprafața acestui pământ amestecați cu cei buni și care le cauzează acestora atâtea drame și suferințe, totul petrecându-se sub stricta supraveghere a Lui Dumnezeu este un iad îngăduit de Dumnezeu pe pământ. Și pentru ce acest iad terestru ? Poate pentru ca oamenii buni să capete o valoare și o frumusețe prin contrast cu cei răi.

  6) Se poate presupune totuși că nu era musai ca Dumnezeu să tolereze răul și răutatea oamenilor pe pământ, dar a tolerat răul și răutatea oamenilor în mod strategic, pentru ca să sublinieze prin contrast și să dea un preț oamenilor buni copiați culmea, după chipul bun și asemănarea Lui Dumnezeu. Să ne bucurăm totuși că ceva bun din noi și din toți oamenii va fi strâns și prețuit acolo sus undeva în muzeul și Cloudul Lui Dumnezeu. Dacă am avea,  ar merita să dăm o avere ca să vedem și noi o jumătate de oră măcar câte frumuseți a strâns Dumnezeu în colecția Sa, în Cloudul său cu amintiri din viața ta și a tuturor oamenilor buni. Cert este că Dumnezeu nu primește bani pentru intrarea în Cloudul și muzeul frumuseților recuperate ale oamenilor pentru care s-a străduit și e numai meritul Său. Ca să intri în muzeul frumuseților Sale se pare că Dumnezeu reacționează doar la rugăciuni. Și nu din acelea plictisite și stereotipe ci spuse din suflet. Ori nu trebuie să disperi că minuni și frumuseți de la Dumnezeu eternizate în Cloudul din Cer, cel mai probabil nimeni nu le poate reînvia, vedea și gusta de viu, cât trăiește. Pentru că nu stă în putința celor vii să întoarcă timpul înapoi și nici să-l țină în loc. Dar chiar și așa, știind că vei muri,  Dumnezeu a ales ca lucrurile frumoase ale acestei vieți să  le pierzi pentru această viață dar pentru fericirea ta, terapeutic și liniștitor este să crezi că le poți accesa într-o viață viitoare. Dacă crezi, de bine. Dacă nu, măcar știi că în această imensitate a timpului Dumnezeu se va opri un minut și asupra ta, ca ochiul Lui să vadă și să se bucure din tot ce a salvat frumos din tine și din toți oamenii.

  7) Nu trebuie să-l invidiem pe Dumnezeu pentru că este nemuritor și că are acces la atâtea frumuseți și minunății. Este suficient să copiem și să probăm pe pielea noastră câteva din însușirile Sale minunate și vom avea marea surpriză că vom reuși să facem o lume mai bună indiferent pe ce lume, pe lumea asta sau pe lumea cealaltă. Depinde fiecare cum simte și cum crede. Iar bonusul cel mare este că doar astfel vom reuși să fim cât decât fericiți și pe lumea asta și pe lumea cealaltă fiecare după pofta și credința sa. 

136) CÂND ÎL FACI PE DUMNEZEU SĂ PLÂNGĂ, RAIUL CHIAR DEVINE POSIBIL PE PĂMÂNT

136) CÂND ÎL FACI PE DUMNEZEU SĂ PLÂNGĂ, RAIUL CHIAR DEVINE POSIBIL PE PĂMÂNT

  1) Viitorul e clar. Și e al naibii de sumbru din punct de vedere uman. Și nu putem să ne ascundem de viitorul sumbru în siguranța înșelătoare a ignorării și uitării spunând filozofic și detașat că e normal să mori. Bineînțeles că e normal să mori, totul e de cum îți gestionezi în mintea ta această dispariție și frica de ea și ce interpretare filozofică de îmbărbătare îi dai. Orice interpretare i-ai da știi bine că viitorul începe mâine și ca mâine cu toții ne vom îmbolnăvi fiecare în ziua lui fatidică și vom ajunge pe un pat de spital mai tineri sau mai bătrâni și unii chiar vom muri pe un pat de spital, sau cu lumânarea la cap acasă sau fără lumânare direct pe stradă, de accidente sau de criminali și de tâlhari. Am început destul de tare, nu ? Dar așa trebuie să începi și să spui ca să te eliberezi, ceva în stil shakespearian care să-ți aducă imunitate și râs față de frica și oroarea de moarte, ceva despre lumea și viața asta nenorocită în care te-ai trezit înotând în valuri turbate, lăsând poveștile și poeziile pentru copii zburdând pe câmpii, Ninei Cassian. Noi trebuie s-o spunem pe de-a dreptul, s-o spunem fără ocolișuri că trăim pe pământ în mod curent chestiuni de viață și de moarte absolut dramatice pentru care nu poți decât să le zbieri de protest în cele patru zări, măcar să te audă stâncile și prăpăstiile munților când știi bine că Dumnezeu nu are cum să-și abată atenția de la timpu-i și treburile cosmice foarte prețioase ca să te asculte cum zbieri tu în pustiu pentru a arăta și dezvălui în nuditatea ei drama inexorabilă ce obligă omul să-și trăiască rolul care ne implică direct pe noi înșine ca actori ce suntem acum ai acestei vieți de rahat unde se întâmplă în mod curent cu fiecare dintre noi tragediile curente ce ne așteaptă cuminți pe toți iminent într-o zi. E o chestiune de ani când nu e de zile până când o vom păți fiecare. Și ca să fie mai frumos, ne trăim viața sub stigmatul lipsei oricărei scontări a anului, lunii și zilei când va cădea pacostea peste noi și vom crăpa (vă  spun eu un secret și o îngăduință a Lui Dumnezeu care a dat așa ca să nu știi că mori, e mult mai bine așa să nu știi). Tot ce știi și poți sconta e că întâi o să suferi ușor, apoi o să te doară crunt ceva, iar la urmă, numai bun și frăgezit de toate aceste orori ale destinului de ființă ce s-a trezit într-un corp de carne năpădit de boli, molime și disfuncții, umflat de medicamente, să mori, sau să dormi cum spunea Shakespeare, adică să dispari... E ok dacă nu se poate altfel și ăsta pare a fi sensul universal al ființelor vii, să moară, cel mai bine și natural, fără un epitaf. Dar noi vrem un epitaf, ceva care să ne translateze undeva în infinit personalitatea și să spună că noi ființele vii și raționale am avea un amendament la acest act nud și banal numit moarte comună a întregului regn animal : Nu să mori oricum și comun ca orice lighioană fără să ai o atitudine în fața morții, fără să-ți învingi frica tăcând resemnat și să nu-i spui nimic, nu morții căci ea oricum nu te aude și nici nu o interesează ce spui tu, ea are căști pe urechi și ascultă muzică în timp ce își face plictisită unghiile și treaba cu tine. Ci Lui Dumnezeu să-i spui ultimul tău cuvânt, să-ți dedici și irosești ultima suflare nu pentru a face rugăciunile clasice de miluire și izbăvire pentru ca Dumnezeu să-ți curețe pista de decolare și portanță a sufletului care-ți va ieși disperat pe gură în zborul lui ahtiat celest către Rai, ci să-i spui Lui Dumnezeu ultimele tale gânduri cu gura amară și uscată de boală și de suferință și să-i spui că au rămas în tine atâtea lucruri nespuse și nerezolvate chiar dacă sufletul și-a luat tălpășița și ca să fie mai ușor pe aripile norilor, vântului și văzduhului, nu a luat nimic din tine : nici gânduri, nici emoții, visuri, sentimente, trăiri, amintiri, oameni dragi și iubiți, nimic. Toate îți vor rămâne în cap sau în piept undeva în clipa morții, vei muri cu toți oamenii dragi plantați în inimă, vei putrezi cu gândurile tale de-acum impregnate în tine ca memoria unui telefon mobil expirat aruncat într-un sertar încât te întrebi : Cine să știe ce-ai fost, ce-ai gândit și simțit vreodată ? Uneori nici cei ai tăi dragi nu știu nimic definitoriu despre tine și vei muri pe lumea asta cel mai probabil singur și neînțeles, uitat într-un colț de cimitir cum ne e menit tuturor... Și atunci ce vei face în Rai și cine vei fi fără cel ce ești acum ?, fără gândurile și emoțiile păstrate de inima egoistă ce nu lasă, ca o gaură neagră, nici măcar sufletului fugar în Cer să ia ceva, măcar o idee, o amintire sau un fior al tău ce l-ai avut, pentru a continua sub o altă formă povestea ta de-acum, și în Cer. Ei bine, în Cer nu poți continua. În Cer, reprezentat doar de sufletul gol pușcă, abur chior volatil în infinit căci cartela sim și fișierele îți vor rămâne captive în inima răpusă în sicriu, vei fi un venetic, mârâit de toți îngerii autohtoni și preafericiții Raiului că vii să le tulburi liniștea, veșnicia și tabieturile cu mofturile și dizertațiile tale filozofice asupra morții. Și ce vei face atunci atât de singur pe lumea cealaltă ?, atât de fără prieteni și fără cei de care ți-a fost atât de drag pe pământ și chiar și ei de-or muri nu te-or mai recunoaște nimeni în Rai, nici un înger, nici un prieten, nu ți-or ști numele, nu te-or lua de mână așa suflet gol și golit de identitatea ta, un abur în bejenie prin Cer și stors de conținut și de viața-ți îngropată în pământ ca un crap stors de icre, de tot ce era mai scump...
 
  2) Cu perfuziile băgate în mâini pe patul de spital și în comentariile asistentelor spunând în gând în lacrimi : "Ah, dacă ar fi tatăl meu... ; ce  bine că nu este... Ia uite săracul, nu pare prea bătrân dar ce legumă a ajuns, numai piele și os..", uite-așa am să mă ridic odată în capul oaselor aruncând tot instrumentarul medical de pe mine și privind la linia pulsului de pe monitor care s-a oprit și la tensiunea care e zero, de unde până mai deunăzi nu puteam să scap de ea, voi începe să plâng fără lacrimi căci muribunzii nu mai au lacrimi ; le-au consumat inutil o viață-ntreagă în loc să le lase și rezerve pentru groaznicele suferințe și dureri ale morții... Voi privi înduioșat și cătrănit în jur, mă voi trânti sfârșit pe patul alb de spital și cu obrajii în palme voi zice cutremurat :
  - Dumnezeule ! Cum pot să mor și viața să se scurgă atât de tern și insignifiant din mine și tot ce-am fost simțire și gând, să rămână în mine uitat în cadavrul din mormânt și să se șteargă din mine în clipa morții atât de ușor și banal ca o tablă ștearsă cu buretele ? Când aveam Doamne în mine atâtea gânduri, atâtea planuri și proiecte, atâtea emoții, atâta dor pentru cei dragi, atâta iubire, atâta viață de trăit, ia uite cum mă mori tu Doamne atât de comun și devreme, atât de banal și asemeni tuturor celor ce mor, mai prinți, mai cerșetori, cu inima plină de viața mea netrăită toată, ca un pahar cu vin nebăut tot, cu inima fără puls, singura care mai are în ea pentru câteva clipe puterea de a se împotrivi morții și-o să mai bată câteva clipe rebelă fără suflet în tine... !

  3) Inima mea, știu, e singura care va mai rămâne să bată în mine încă un pic chiar după ce somnul morții mă va toropi iar sufletul va fi ieșit demult dar inima, așa încăpățânată cum e ea să mai bată un pic și fără viață în ea, nu va înțelege de ce trebuie să moară și de ce trebuie să schimbe întunericul cald plin de emoții al pieptului cu întunericul lugubru și gol al sicriului. Dacă ai putea, dacă i-ai mai da Doamne dreptul omului în clipa morții la un ultim efort al brațelor și mâinilor cum condamnatul la spânzurătoare mai are dreptul la o ultimă țigară, ar trebui ca fiecărui om muribund să-i dai voie Doamne să-și bage mâna în piept, să-și scoată de vie inima bătând ultimele ritmuri ale vieții lui și să o arunce pe geamul de spital să cadă pe jos printre frunzarele uscate de castani din curtea spitalului și să fugă șchiopătând acasă ca un câine cotonogit unde o fetiță care iubește câinii s-o primească în casă și s-oascundă de hingherii morții. Căci inima nici unui om nu vrea și nici nu poate să moară căci ea vrea să arate tuturor Doamne că trucul cu care Tu ne faci muritori și nefericiți apoi ne învii pe lumea cealaltă este desconspirat... Căci Tu, modelul nostru etalon de bunătate și excelență din Cer ai ales să nu știi Doamne ce-nseamnă experiența morții astfel încât să înțelegi cum nu putem noi ca oameni făcuți de Tine să murim atât de simplu și ușor și să dispărem de pe fața pământului și să înviem  tot atât de lesne hălăduind fără  rost printre stele fără să mai avem un nume, fără buletin, fără chip și identitate, fără treburi pe-acolo, fără măcar să Te-ntrebăm Doamne pentru ce ne-ai scos din neantul dulce și liniștit al neființei, pentru ce ne-ai aruncat din Rai și ne-ai însăilat în această haltă facultativă și ponosită a timpului numită viață ?

  4) Până la următorul tren în care tot omul va fi urcat mort pentru a fi deportat înapoi în neant de unde a venit, în această haltă a vieții nu poți face nimic mai acătării decât variațiuni pe o temă tragicomică și păcate pe bandă rulantă pe care Tu Doamne parcă ne îndemni mai abitir a le face scoțându-ne la tot pasul în cale diavolii care sunt responsabili cu ispitele, cu plăcerile, cu viciile și cu tot ce mai dă gust, sare și piper vieții omului. Căci e tragică și e comică și e macabră această glumă proastă intitulată viața noastră care fiind viață de ființe inteligente, conștiente de univers, de galaxii, de quasari, de pulsari și de găuri negre, de relativitatea timpului și a spațiului, este totuși omul obligat a se duce dracului cu toată mintea lui căzând victimă finală a demenței senile și a alzheimerului, victimă umilă și condamnată la precaritatea existenței pândită de atâtea pericole, în frunte cu pericolul medical al însăși structurii anatomice, a materiei din care ai construit toate ființele regnului animal, carnea !, sediu al tuturor bolilor și durerilor. În definitiv Dumnezeule care ești etalon al măiestriei creatoare, al bunătății și înțelepciunii din univers, al perfecțiunii și excelenței, omul pe care l-ai creat nu poate muri atât de ușor și simplu, metodic și liturgic chiar dacă recomandarea corespunzătoare religioasă impune așa. Căci la stadiul de evoluție a inteligenței și spiritualității umane unde ne-a dus ca un efect normal gestul Tău de-a ne crea și a ne face diferiți de animale negânditoare și necuvântătoare, tot ce era mai corespunzător și tonic pentru psihicul uman Doamne ar fi fost lipsa sentimentului morții deci al falimentului personal iminent și inexorabil și în schimb să fi avut noi ca fii ai Tăi care ești veșnic Doamne, sentimentul egal al tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte, al triumfului forței omenești nemuritoare și creatoare aici pe pământ, aici unde trebuia să fie Raiul definitiv și irevocabil în coordonatele realității și actualității cum era perfect posibil în competența Ta creatoare Doamne, dacă și Tu ai fi vrut asta pentru om... Vedem bine că nu ai vrut, nu că nu ai putut să ne dotezi cu mai multă fericire, excelență și noroc din magazia Ta cosmică plină doldora cu calități și blazoane pentru ființele inteligente din univers Doamne. Și ne-ai făcut să fim doar oameni cu atâta viață de trăit în ei și fără timp real și posibilități ca s-o poată trăi ; cu atâta iubire spusă, strigată, țipată, urlată de atâția oameni frumoși totuși (printre atâtea bestii umane pe care le-ai făcut și pe ele) ; cu atâția oameni buni care se tânguie și plâng nemângâiați cu făclia dreptății sau dragostei lor spulberate arzând dureros și etern în mâinile lor tremurânde și bolnave...!

  5) Atâta iubire, atâta dor de viață pulsând în zadar pe lumea asta, în taină, pe oriunde vezi, pe aiurea, pe unde te uiți, peste tot... Atâta viață netrăită Dumnezeule, nu vezi că nu e o soluție și e inuman să omori atât de simplist o lume încărcată de atâta foc și atâta dorință de viață sub bocancul morții căreia i-ai dat libertate și autoritate să ne secere ca spicele și ca puii de avicola rulând pe banda de proces tehnologic în drumul către piept de pui și pulpe dezosate din galantar...? Sunt ucenicul Tău Doamne, aș vrea să fiu, ascultător, cuminte și învățăcel, dar nu pot răbda să văd și să înghit cu câtă ușurință îngropi cu de-a sila vieți întregi de copii abuzați și siluiți și omorâți în chinuri. Apoi iubiri mărturisite și nemărturisite, iubiri vii cu speranță și fără speranță, să bagi în pământ și în neființă suflete cu aripi care se mistuiesc de dor și de flacără etern neînțeleasă și nestinsă... Cu inima frântă plâng, că sunt singurul ascultător care am ieșit din rând în fața Ta, Doamne și cu degetele crispate prin aer Îți arăt că nu se poate muri..., că nu poți bagateliza și îngropa oameni dorind să trăiască bucuria minimă a vieții ori sfințiți de trăirile amorului mai înainte de a-i mângâia pe frunte o secundă, o secundă doar cu mântuirea și soluția Ta mângâietoare pentru toți prietenii mei cu inimile strepezite și nerezolvate de veșnic doritul vis de viață, de pace și de dragoste, de bucurie a vieții și de fericire...

  6) Ce faci Doamne cu toți acești munți de bogății și nestemate de visuri de iubire, de viață și de pace zugrăvite în întrebări care Ți se aduc ofrandă la picioare de răzvrătiți care te întreabă de ce nu e mai bine pe pământ ? ; de ce e mai bine în Cer ? De ce acum nu e cazul să fim fericiți și de ce în lumea morților ni se promite o fericire veșnică ? Așteptăm inutil Doamne să faci ceva înălțător, ce știi Tu mai bine și mângâietor cu viețile noastre sfărâmate de tragedii și drame, cu inimile sfărâmate de iubire care ți le pun ofrandă dinaintea Ta, să faci ceva cu ele Doamne... Mai bine moare-mă pe mine Doamne, așa brutal și chinuitor, nu pe copii și nu pe cei nevinovați care nu-ți crâcnesc dar sunt victime fie ale bolilor, fie ale accidentelor, fie ale crimelor ! E de neînțeles cum uneori neatent ori luat cu alte treburi privești pe registrele Tale contabile și în camera cu monitoare de supraveghere și nu vezi cum în curtea denumită pământ unde ai atâtea camere de supraveghere hoții fug într-o veselie cu banii noștri și Tu te bucuri Doamne când preoții ne-ndeamnă la Sfânta Liturghie să ne rugăm pentru conducătorii noștri, unii dintre ei chiar hoții care fugeau cu banii noștri sub ochii tăi pe monitoare. Și e incredibil Doamne cum nu vezi pe aceleași monitoare cum se întâmplă atâtea crime și tâlhării ale unor monștri care ai îngăduit să se nască pe fața pământului, să crească și să respire același aer cu noi, numiți agresori, asupra unor nevinovați numiți victime de ale căror chinuri și drame ni-s pline televizoarele și inimile de strepezeală a simțurilor, de oroare și mânie ! Apoi, când omul nu e omorât de tâlhari siniştri, iată cum în laboratoarele Tale creaționiste ai lucrat o veșnicie Doamne să dai tuturor pe cap, credincioși ori necredincioși cuvenitul cancer în fază terminală, ori alte boli care de care mai cumplite, ori pandemii, ori alte molime cu care mândru ai semnat de creație și le-ai dat pe toate pe capul omului, creația Ta de top numit om pe care ce mult l-ai iubit ! Și astfel iată cum mor oamenii de ciumă și holeră, de malarie, de SIDA și de ebola, de lepră, de răpciugă, în accident de mașină, tren sau avion, furați înșelați, excrocați de la Facerea Lumii. Pentru toate aceste grozăvii Doamne eu îți declar în scris că nu mai suport, nici eu nu mai suport și nici prietenii mei. Dar dacă Doamne eu îți ajung să mă omori, fii mulțumit cu asta dar lasă-mi prietenii credincioși în pace, oamenii buni care se roagă la tine ferește-i de grozăvii, nu-i năpăstui pe ei, omoară în faşă, în burta mamei lor până să se nască doar criminalii, tâlharii și escrocii că sunt atât de endemici, sunt atâția și atât de îngăduiți și presărați de Tine pe fața acestui pământ și iartă-mă pe mine, ucenicul Tău răzvrătit care îți plânge de căință și durere la picioare stropindu-ți mantia Ta drapată cu stele, cu lacrimi sincere, neoprite de dor de viață și de dreptate nu atât pentru mine cât pentru cei cu adevărat prigoniți și omorâți pentru dreptate...

..................................................

7) Plângând așa pe jos în camera de reanimare din spital, cu perfuziile scoase și cu asistentele înnebunite de groază că le dau ăia afară că m-au lăsat nesupravegheat și am pieptul deschis și plin de pense că mi-am băgat singur mâna în piept și mi-am smuls inima brutal cu tot cu plămâni din piept și mi-am aruncat-o pe geam să se ducă schelălăind acasă la o fetiță care s-o ascundă în casă, să sară gardul spitalului și să nu mor cu ea vie în piept în spital cum mor atâția, cum mor toți, cum mor și sfârșesc invariabil sub tăvălugul sordid al bolilor, suferințelor și neființei toate speranțele și visele și dorurile noastre, toate viețile noastre, toate învinse de o boală finală ori un accident, ori o crimă adus cu smurdul pe patul de spital sau direct pe asfalt...

  8) În acest tablou dramatic Dumnezeu va deschide ușa, toți medicii și asistentele vor cădea pe jos, își vor acoperi fețele de incandescenta lumină a Lui Dumnezeu năvălită în salonul de terapie intensivă de spital și vor tremura ca șoarecii prin colțurile camerei... Atunci, bunul Dumnezeu îi va aduna pe toți de pe jos și le va spune :  
  - Eei ! Ce mai stați... ? Luati toți câte o foaie de hârtie și dați-vă demisia... Vă iau în solda mea pe toți... De azi vă las șomeri, vă anunț că spitalele se vor desființa. Atât spitalele cât și cimitirele. Nu veți mai avea nevoie de spitale, adio boli care să vă macine și nici de urât și nici de moarte nu veți mai suferi... Este incredibil cum a evoluat inteligența din capul omului ca prototip încât iată, m-ați convins că meritați o soartă mai bună și este cazul să fac o revoluție a mântuirii și fericirii de pe lumea cealaltă a morților care m-au dezamăgit mai mult decât posibilitățile nobile ale lumii viilor în care n-am avut încredere. Chinuitul ăsta fără inimă în piept, că și-a aruncat-o pe fereastră să fugă, nu vedeți, m-a convins că sunteți buni pentru că sunteți făcuți de mine și v-am pus numele de oameni nu ca să fiți nefericiți cât sunteți vii și fericiți în stare defunctă în lumea din Cer pe care mă gândesc s-o schimb de dragul vostru și să fiți fericiți în lumea de pe fața acestui pământ... Căci meritați dragostea Mea... Niciodată nu m-am gândit că meritați mai mult și că sunteți totuși niște excelențe printre entitățile și formele vii de viață din univers tocmai fiindcă Eu v-am creat. Diavolii ? M-am gândit că sunt buni ca să vă pedepsească exemplar pentru încăpățânarea de a-mi încălca cuvântul. Dar chiar și așa nici un părinte nu-şi pedepsește copilul oricât i-ar greși fără să aibă inima strânsă că a greșit el însuși și fără lacrimi de remușcare. De azi, îi demit pe diavoli și negiuirile lor... Din 580 de diavoli câți sunt în senatul și în camera deputaților iadului, las numai 300... Mi-au demonstrat că diavolii sunt inutili cu atâta iubire și dor de viață și de dreptate cât presărați voi în jur... Acum plecați acasă, că-mi dau lacrimile... L-ați făcut să plângă pe Dumnezeu, nu-nțelegeți... ?

..................................................
 
  9) Iar eu, mortul din camera devastată de spital am murit frumos și fericit, cu perfuziile smulse de la mâini și inima scoasă din piept și trimisă acasă unde e locul ei, lângă o fetiță miloasă care să-i dea adăpost și mâncare, nu în spital, nu în mormânt unde nu e viață, tot ce-i place ei mai mult, lucru pe care Dumnezeu, Tatăl nostru din Cer l-a înțeles... Că prin cuvântul spus care zidește iubire, prin declarația de pace și concordie spusă sincer și deschis Lui Dumnezeu care nu așteaptă numai rugăciuni stereotipe, opusă și total neverosimilă obișnuitelor declarații de ură și de război pe care îndeobște mai abitir și le fac oamenii unii altora, L-am intimidat pe Dumnezeu și L-am făcut să privească mai cu aplecare spre oamenii aruncați pe pământ din Rai ca într-un lagăr... Căci de la începutul lumii, nimeni nu a mai avut cutezanța, inspirația, nimeni nu L-a mai făcut pe Dumnezeu să plângă și să se căiasă de tot ce-a făcut sau n-a făcut pentru om, până la mine... Dacă eu am făcut-o, am făcut-o simțind că doar așa pot muri împăcat și fericit, iubind pe Dumnezeu și pe voi toți în loc să vă urăsc și disprețuiesc din fire cum atât de ușor îmi era și mai lesne ca în junglă bestiile...

  10) A fi ca Dumnezeu, a fi una cu pacea, cu dragostea și cu bunătatea cu orice preț, e trucul frumos prin care ai cheile universului la îndemână : le bagi în broască, descui însăși ușa inimii Lui Dumnezeu și ușa tuturor imposibilităților și universul îți cade în brațe, ca o femeie îndrăgostită de tine iar Dumnezeu mai repară vieții omului ceea ce niciodată nu va fi făcut nerugat și impresionat de iubire până la lacrimi...

142) SINGURI PE O PLUTĂ ÎN VALURILE VIEȚII

142) SINGURI PE O PLUTĂ ÎN VALURILE VIEȚII 

  1) În mijlocul realității, toți ne naștem în pielea goală, adică egali în fața sorții, a vieții și a morții. Mai departe depinde de soartă unde ne împinge : ori să fim prinți, ori amploaiați, ori cerșetori. Din fiecare tabără toți luptăm pentru viață, ca dovadă că viața nu-i un dar primit, nu-i un rai celest ci trebuie să luptăm pentu viață ca niște mateloți la pânze pe valurile mării. De cele mai multe ori furtunile vieții ne zdruncină groaznic barca, scapă cine poate, cu hainele murate și rupte de valuri, cu corabia de regulă dusă la fund și scăpați fiecare cum poate pe o plută în valurile vieții. Nu putem fi singuri pe acea plută. E cam nașpa să fii singur. Așa că tot soarta ți-a dat să împarți zilele și nopțile, anii și furtunile în continuare cu un tovarăș de viață al cărei nume se trage de la soartă, numit consoartă. E singura variantă în care poți să trăiești fără să înnebunești de singurătate singur doar cu umbra ta pe valurile vieții. Totul a-nceput de demult de când ai fost adolescent, mânz nărăvaș, și orice băiat a fost un mânz nărăvaș trezindu-se că trebuie să înceapă viața de la zero. Pornind cronometrul vieții de băiat constatăm că orice băiat a fost cu o fată într-o pădure, undeva la un loc ferit, singuri doar ei doi. Și eu am fost într-o pădure. Cel mai minunat rai pentru băieți și fete este o pădure. Şi orice băiat, dacă n-a fost cu o fată într-o pădure, ar trebui să se ducă neîntârziat. Nu neapărat în pădure căci pădurile sunt tăiate și în ele sunt hoți de lemn care omoară pădurari încât nu mai e sigur în pădure la picnicuri, la distracție, la aventuri, la romantism și visare pentru băieți și fete. Ci în loc de păduri orice băiat și fată ar trebui să se ducă într-un parc pe o bancă, la o petrecere, la o reuniune, la unul dintre ei acasă când părinții sunt la servici cum am fost și eu, la un club, la un ceai cum se făcea pe vremuri, la un restaurant apoi la hotel. Pentru că aceste locații de retragere sunt năzuința și urmarea firească și logică a celor ce se iubesc și doresc, care vor să se retragă în locul, în cuibușorul de nebunii. Acolo, în cuibușorul de nebunii orice bărbat a fost cu o femeie la o întâlnire fierbinte, în majoritatea cazurilor viitoarea lui soție. Sau dacă n-a fost, ar trebui să se ducă. Da, să se ducă până una, alta, chiar cu soția lui la o întâlnire fierbinte la o pensiune în munți, la un hotel, oriunde, pentru a mai schimba locația de acasă, pentru a mai primeni și colora aerul intimității acestor oameni numiți soți, dragii de ei, care se iubesc de o viață, doi marinari ce și-au luat toate hangaralele și-au plecat să înfrunte talazurile vieții în comun singuri pe o plută și cu două vâsle : dragostea unul de altul. La un moment dat, în imensitatea oceanului vieții nimeni nu scapă cu vâslele sau cu inimile nerupte și tot se întâmplă incidente ale dragostei. Nu ai nici o șansă în imensitatea oceanului vieții pe pluta numită căsnicie decât să pui mâna să repari cu ce ai vâslele rupte, iar inimile rupte, tot cu ce ai, adică  respect, toleranță, voință extremă și infinită numită inspirație, dor de dragoste pentru dragoste, anticorpi ai voinței pentru a curăța venele prin care circulă dragostea matrimonială, pentru a lumina, decora și înveseli cu noi locații și senzații, cu noi sentimente resuscitate vechile senzații și sentimente ale intimității ponderate și oxidate de acasă odată cu trecerea anilor. 

  2) Există extraordinara necesitate a celor ce s-au iubit de-o viață și s-au luat, să se reseteze din când în când atunci când au făcut "prostia", contrar unei recomandări insolite care spune să nu te căsătorești niciodată cu fata pe care-o iubești de vis, dar dacă tot te-ai căsătorit nu poți să stai tot timpul cu aceeași setare, nu poți să îmbătrînești și să te acrești ca atare lăsând timpul care oricum te acrește și degradează fizic să te atace și sufletește. Dar dacă nu-i dai voie timpului să te atace și sufletește deci  acolo unde te durea mai mult, el n-o va face, nu-ți va zdrobi ultima redută, sufletul, decât foarte târziu când asta e, și sufletul ți se va distruge de prea multă bătrânețe, de trecerea inexorabilă a timpului întru ramolire de care are grijă el, timpul să te servească prompt, să te trădeze, să-ți dea țeapă și umilească cu veșnicia lui, pe lângă efemera clipă din univers numită viața ta ce ți-o va lua cătinel mai curând sau mai târziu, luându-ți cu ea și ultima și cea mai însemnată resursă din tine, odată cu sufletul, implicit și dragostea, adică totul, motivul principal al vieții în doi. Dar până atunci, până la declinul și drama în care se duc toate odată cu trecerea anilor trebuie să extragi din balastul vieții, din cantitățile imense de minereu ascunzând câteva grame de aur ce compun a noastră trecere a timpului numită viață, prilejuri de bucurie a vieții, încât din toată viața ta lângă un om iubit, din tot acest munte de minereu să obții câteva grame de aur din care să faci cum te pricepi și tu mai bine un colier numit iubire pură, apreciere și prețuire pe care să-l pui la gâtul iubitei tale numită soție în fiecare zi dacă se poate sau măcar odată pe săptămână, cel mult două săptămâni, iar ea să-ți răspundă dacă se poate, să te bibilească , să te giugiulească cum îți place ție mai mult, că toți vrem să fim alintați și iubiți, că merităm, că nu merităm. Și dacă n-ai soție îți poți dedica vâltoarea pasiunii către o iubită. Dacă n-ai iubită, ci doar o soție care e iubita perfectă de fapt pentru tot proletarul de rând care nu are talentul nativ și nici ambiția cuceritoare a lui Casanova, atunci ideal și înțelept e să te dedici omului vieții tale și să nu-ți risipești pe nedrept testosteronul pe alte povești având lipsă de fair play față de căsnicie și femeia de lângă tine numită soția ta încât s-o înșeli cum spune ea. Chiar prins în fapt cu una în pat, așa e scenariul filmului, orice bărbat e nevoit să spună uluit conform scenariului : "Stai liniștită dragă, nu-i ceea ce vezi !" Și într-adevăr, există o explicație, nu-i ceea ce vede ea dar explicația asta nu ține bineînțeles, dar e singura care spune că dacă ți-au curs sau îți curg ochii vreodată după altă femeie, după alte femei, asta nu e un capăt de țară, lucru cu care soțiile nu sunt de acord evident dar dacă le explici, pot măcar înțelege chiar dacă nu acceptă. Și le poți explica cum nici tu nu ești de vină, nici acea femeie de ți-au curs ochii după ea, ci Dumnezeu că a făcut-o exagerat de frumoasă ca să-ți împuște simțurile și rațiunea cu tranchilizant, pentru că orice femeie nurlie și frumoasă are otravă de tranchilizant cu care așa cum respiră împușcă letal în stânga și dreapta involuntar cu viruși de seducție pentru care nici Dumnezeu nu a prevăzut vaccin. Ci dimpotrivă, a lăsat Dumnezeu sirenele frumoase și pline de feromoni pe care-i împrăștie seducător ca să-și marcheze teritoriul astfel încât cel mai bun mascul să aibă șansa să-i dăruiască cei mai buni copii. Ăsta e motivul, asta e setarea Lui Dumnezeu după care bărbații cad în plasa atracției ca spicele. Cât mai mulți bărbați atrași înseamnă după planul demografic al Lui Dumnezeu șanse mai mari  pentru femeie ca să fie cucerită deci fecundată de cel mai bun. Asta se întâmplă în tot regnul animal. Copie la indigo și pentru oameni făcută de Dumnezeu după acest calcul simplu al perfecționării biologice a speciei făcut chiar de Creator dacă e adevărat că El a creat lumea, care astfel a făcut ceva atât de reușit, femeia frumoasă care să fie ispititoare și astfel al ei farmec să fie parfumul și culoarea ce atrage cele mai bune și vrednice zburătoare polenizatoare care sunt bărbații. Tu nu ești evident așa bun, nu ești un cuceritor, nu ești un Casanova dar nu puteai într-o lume plină de viruși și feromoni de la femei să scapi neinfestat. Și iată motivul și înțelesul pentru care a făcut Dumnezeu femeia frumoasă căci "Dumnezeu nu face greșeli sau lucruri urâte", vorba cântecului. Și astfel ca bărbat, n-ai cum să fii de vină dacă ai dat cu capul în stâlpi pe stradă întorcându-l după femei frumoase, ăsta e un efect colateral natural al planului creaționist divin ca femeia să o facă Dumnezeu ca pe un soare, iar toți bărbații care nu sunt debili mintal sau idioți și handicapați să întoarcă capul după ele cum se întoarce natural întreg lanul de floarea soarelui după mersul soarelui pe cer. Și iată că din nou, pentru că Dumnezeu nu a făcut greșeli, el a făcut numai câțiva handicapați și idioți care nu sunt interesați de femeie deci neinteresanți pentru ea, dar pe restul bărbaților i-a făcut normali, ca să fie atrași de ea, și ce vină au astfel acești bondari în zborul lor sub soare dacă se opresc și polenizează din floare în floare și își clătesc uneori ochii sau se împărtășesc câteodată cu cele nesfinte ale sirenelor ? Presupunând că și noi bărbații cei de față suntem normali și nu rebuturi ale Lui Dumnezeu, mergem cu gândul și înțelegem cum ne-a făcut Creatorul după același șablon, pe linie genealogică îndepărtată neam cu cocoșii și cu mustangii sălbatici de prin preerie care sunt mari cuceritori printre găinile și iepele lor. Or tu ce vină ai că  ai în tine virusul masculin sălbatic care până la urmă, tot Dumnezeu a făcut un echilibru și te-a tranchilizat și cumințit când acest virus de bărbat nărăvaș se domesticește în compania frumoasei tale dresoare numită soție ? Și deci bineînțeles că această explicație a masculinității neîmblânzite nu ține ca pretext în fața soției care stă în fața ta cu făcălețul în mână și dă din papuc, și atunci, tu ca bărbat civilizat, conștient că ai evoluat din vremuri imemoriale de când te-ai despărțit pe linie biologică genealogică și civică de cocoși și mustangi, fără să vrei dar trebuie să vrei, fără să poți dar trebuie să poți, trebuie să subscrii să te înrudești cu lebedele și cu albatroșii, cei care nu cunosc genetic decât noțiunea de pereche și fidelitate pe viață. Și atunci tu ca bărbat trebuie să devii lebăd și să-ți dedici și tu ca bărbat evoluat, toată vâltoarea pasiunii către ea, către perechea ta. Ea va fi pentru tot restul vieții opera ta, lebăda ta, albatroasa ta, statuia ta vie în care tu sculptor fără voie sau fără prea mare talent dăltuiești în ea cum poți și tu mai bine ca să scoți așchii inutile de neiubire sau plictiseală și posăcenie matrimonială ca să rămână în această relație doar iubire, doar admirație a ta, adică divinizare chiar dacă de multe ori înroșit și în febră tot după nurii ei, te trimite la culcare când tu prinzi să-ți iei zborul pe deasupra ei prin pat, dar dacă nu-i momentul ori ai făcut vreun pocinog pentru care îți deschide dosar penal la ora aia, asta e, bagi zmeiele în magazie și le mai scoți când prinzi vreme și vânt mai bun. Și of, câte zmeie bune în toată cariera ta de cocoș sau de lebăd ai băgat în magazie pe vânt prielnic dar fără cer, dar asta e ! Căci va veni și vremea bună cu cer albastru. Atunci să vezi din ochii ei, ea e soarele tău, nu ?, ce raze de soare o să inunde lumea și viața ta ! E timpul tău atunci. E timpul pentru iubirea din tei și pentru luminile din ochii ei ce se vor aprinde și ca prin minune, ca în poveste încep să pornească motoarele tale de iubit la turație maximă nebunească. La pornirea motoarelor și mentenanța lor se pricep bărbații, e atuul lor. Ei sunt cu uleiurile, cu reglajele, cu presiunea. Femeile, soțiile nu se pricep și habar n-au ce întreagă industrie a testosteronului numită bărbăție duduie în tine ca să întrețină și scoată cu viață cerința de bază a vieții în doi, iubirea pură, sinceră și definitivă. Bineînțeles, iubirea pură, aprecierea și prețuirea sunt cerințe de bază, sunt doar combustibilul în relația intimă dintre soți, dintre iubiți. Dar de fapt lucrul mecanic obținut, forța curentă din acest combustibil pe care-l extragi din razele de soare ce le culegi din ochii iubitei tale numită soție și sărutările de pe buzele ei posibile doar din iubire și prețuire pentru ea, trebuie să fie amorul, pasiunea, înflăcărarea. Da ! Ce dacă sunteți căsătoriți de amar de vreme ? Soții și soțiile pot fi amanți înflăcărați. Legile fizicii sunt valabile la orice vârstă. Bujiile dacă au curent dau scânteie și dau foc acolo unde trebuie benzină trimisă ca să ia foc. Această electrizare e cea mai bună motivare ca bărbat pentru ca oricând să ți se aprindă călcâiele, da, da, chiar după propria ta soție, asta ajutând hotărâtor la verva erecțiilor tale, a industriei testosteronului care duduie în tine de-o viață, nevăzută, neștiută de soția ta care a luat doar roadele, care s-a bucurat atâta timp, o, doamne, de zeci de ani, și o să se mai bucure de îndrăgostirea și erecțiile tale cât vei fi în stare să te remontezi psihologic și sufletește pentru a le reaprinde în tine mereu. Erecțiile hotărâte și sănătoase, tari ca piatra după atâția ani de conviețuire vin și se întrețin ca o flacără olimpică vie din această cea mai mare bucurie ca să iubești și să fii iubit autentic și deplin, din atașamentul și aproprierea de o femeie pe care s-o  prețuiești și venerezi ca pe tine însuți, văzând în concret și atașamentul ei față de tine, răspunsul iubirii și prețuirii pe care din întâmplare și din fericire ți-o poartă și ea ție dacă ți-o poartă, dacă nu faci numai prostii din care nu meriți sau cu greu meriți să fii apreciat, iubit, prețuit sau iertat după caz, într-o lume unde ura și disprețul sau indiferența sunt mult mai la îndemână și accesibile omului, ca buruienile care cresc fără apă și îngrășământ ci natural. Ura și disprețul ori în cel mai bun caz nepăsarea sunt buruieni endemice și puternice. Dragostea e o floare cultivată cu grijă și îngrijită tot timpul de grădinarii numiți soți dacă admitem finalitatea logică și normală că cei ce se iubesc trebuie să se căsătorească și să fie împreună pe viață pe pluta lor numită căsnicie. Dacă au făcut această "prostie" să se căsătorească și să se iubească și nu oricum, ci până când moartea îi va despărți după formula spusă la cununie, atunci asta e, acestea sunt regulile jocului, că bune, că rele. Dacă acceptăm aceste reguli, în timp vom vedea că nu e suficient numai atâta. Trebuie, e musai o updatare, o reînnoire a emoțiilor năvalnice de amor dintru început a celor numiți soți, a redefinirii și redescoperirii lor într-o atmosferă inedită, nouă, diferită în care pur și simplu schimbi terapeutic nu femeia ta dragă numită soție ci atmosfera în care o vezi, o simți și o admiri zi de zi, an de an, zeci de ani. Îți dai oare seama ? Realizezi oare că trebuie să trăiești zeci de ani de dragoste după manualul matrimonial și că trebuie a naibii de viață să faci ceva ca așa după scrie în manual  să ții aprinsă această flacără a dragostei, a pasiunii pentru soața ta, flacără peste care vin tot felul de furtuni pe pluta voastră numită căsnicie ? Când dragostea, când îndrăgostirea dă să pâlpâie și să se stingă și se învechește, ca de altfel o mâncare foarte bună dar care stă în frigider mai mult de-o săptămână, trebuie să prepari o nouă mâncare proaspătă chiar dacă folosind ingredientele, borșul sau tocănița veche cu altă ceapă prăjită, cu alte condimente și mirodenii. Vrei să arunci atâta mâncare bună, să arunci la gunoi sentimente plătite cu atâția ani de viață și izvorâte din tine fără anestezie atâția ani  față de un om drag de-o viață ? Dacă le-arunci că s-au învechit o să muriți de foame pe plută cu atâtea mofturi. Nu merită să fim noi înșine mâncare pentru rechinii morții pasiunii și a dragostei ce oricum dau târcoale pe lângă biata noastră plută a căsniciei și mai rup cu dinții lor câte o bucată din ea ori din noi. Cu greu mai crește carne la loc din dragostea pură ce a fost mușcată de rechinii avizi după gustul și mirosul de sânge de dragoste ca să nu mai curgă în vinele noastre ci în gâtlejurile lor nenorocite. Nu ! În acest sens, pentru bucătăria amorului conjugal o mare problemă este cu camera matrimonială și patul de dragoste. Cu trecerea timpului se vor umple de praf și la propriu și la figurat. Și nu vor mai oferi confort, inspirație și entuziasm, oxigen de respirat îndrăgostiților numiți soți și jurați pe viață unul altuia că așa e învoiala, nu ? De aceea există așa numitele terapii de cuplu care ajută soților învechiți să-și reaprindă scânteia care i-au făcut să se îndrăgostească dintâi. Capitolul întâi al oricărei terapii de cuplu interzice cu desăvârșire camerele și patul conjugal de acasă. Gata ! Ăsta nu mai inspiră. Trebuie scoasă salteaua și dezinfectată ori trebuie schimbată. Căci după atâția   ani, după mai mulți ani, după zeci de ani, scânteia dintru început dispare dar reapare cu alt peisaj. În acest peisaj resetarea îndrăgostiților numiți soți are succes cu altă cameră și alt pat de dragoste, cu alt loc și alt tărâm, cu alte cuvinte, cu alte abordări unde dragostea, dragostea din patul conjugal se va însufleți și va fi vindecată din starea aceea de letargie a dragostei de acasă plină de păianjeni, bolnăvioară, suferindă, obosită și prăfuită oricât ai da cu aspiratorul. 

  3) Dacă nu te căsătoreai cu fata iubită, conform unei vorbe înțelepte a lui Topârceanu "absolut din întâmplare, ea pe altul oarecare tot așa l-ar fi iubit", nu ? L-ar fi sărutat cu atâta dulceață ca pe tine și tu nu mai dădeai cu aspiratorul în camera matrimonială și nu mai erai lăudat de ea că ai fost harnic și nu mai erai pupat de ea. Încât acum dacă tot te-ai căsătorit tu cu ea, trebuie să scoți un înțeles, un sens și un plus sufletesc de fericire din asta, o bucurie atât pentru tine cât și pentru ea și să vă bucurați de șansa asta, de întâmplarea asta aleatorie și unică din univers care v-a scos în cale unul altuia și  v-a unit și a durat între voi o poveste de viață chiar dacă anii trec de-a valma și colbul platitudinii și degradării se depune peste povestea și viața voastră, peste pluta voastră peticită plutind pe oceanul vieții,  peste tot. S-o fi lăsat pe iubita ta de top cu care te-ai luat denumind-o soție și să nu te mai fi căsătorit cu ea din instinctul și adulmecarea aceea de prevenție a oxidării și morții pasiunii amorului ce v-a unit dintâi ? Căci toate amorurile se oxidează și mor  și nu mai rămâne decât plictiseală și apatie. Deci s-o fi lăsat și să fi fugit de ea după ce ai îmbrățișat-o și  pupat-o acolo prin păduri sau la cinema, să fugi de ea când vine vremea și ea așteaptă să cazi în genunchi și să-i oferi inelul de logodnă, ca să salvezi într-o colecție virtuală și sfântă a inimii tale acel amor de început, acel blitz sfânt, acea îndrăgostire care se știe că se degradează și boțește în timp sub obișnuința casnică ? Această obișnuință și degradare a amorului face ca din ochii languroși ai soției tale să nu mai izvorască raze de soare  către tine ci țepi și sulițe de foc, iar indiferent că ești de vină ca bărbat pentru  moartea pasiunii datorită prostiilor făcute de tine,  mare parte din ele exagerate pe care ea nu le înghite, ăsta ești tu și gata, așa vei muri și nu te poți schimba, așa că ea va divorța de tine sau vei deveni pentru ea un simplu colocatar. Există însă și o a treia cale ca să eviți moartea dragostei și a pasiunii și să le menții pe o linie de plutire de dragul atâtor ani trăiți în comun. Dintre atâția nori negri și turbați ai certurilor matrimoniale, iată cum din când în când mai apare și soarele. Și atunci e frumos și ăsta e antidotul ce anihilează certurile și neînțelegerile și salvează pasiunea pentru amor, blitzul și farmecul ei.  Că bărbaților le plac blitzurile, le place îndrăgostirea și le plac razele de amor venite din ochii soțiilor, ei au mai multă nevoie de aceste raze de dragoste, pentru că ele sunt ghemul de lână din care bărbații își împletesc entuziasmul conjugal, inspirația, testosteronul și bunul lor cel mai de preț, erecția care aduce dragoste și dragostea care aduce erecție. Ce este erecția în patul conjugal ? Iată, este focul de artificii, bijuteria, motorul unei familii, este vântul care potolește și transformă în dulce briză  orice ceartă și suflă în cearșafurile de pe pat puse drept vele pe pluta numită căsnicie. Cum faci să întreții cât mai impetuos acest vânt zeci de ani cât ai deosebita onoare și trebuință a vieții și a căsniciei să-i dedici și dăruiești miile de erecții iubitei tale dulci numită soție ? Iată, au fost atâtea soții pe care nu le-ai ales, sau ele pe tine. Iată, au fost atâtea povești de dragoste pe care nu le-ai trăit și atâtea femei pe care nu le-ai făcut soții și atâția copii pe care nu i-ai avut, cu toții pentru tine ei au intrat în întunericul și neantul neființei și neîntâmplării. Din acest neant, iată din scânteia acestui neant ați apărut voi doi, tu și soția ta iar cu ajutorul vântului din pupa a dragostei voastre suflând peste pluta căsniciei voastre au apărut și copiii. Nu-i minunat ? Sau poate e relativ minunat. Căci e posibil dintr-o întâmplare să nu te fi căsătorit niciodată cu fata iubită. Atunci aveai să trăiești inevitabil de dragul ei cu un dor. I-ai fi purtat un dor nestins și ți-ar fi părut rău după ea și ei după tine poate. Dar ce era mai ucigător pentru ființa ta ? : Să știi că fiorii aceia magici ai îndrăgostirii inițiale de ea se vor ponderea și domestici până vor pieri sau cel puțin se vor schilodi sub obișnuința casnică a atâtor ani de căsnicie cu nelipsitele neînțelegeri, controverse  și certuri ce ucid și duc în derizoriu pasiunea amorului, ori s-o lași să se ducă la timp și să se piardă în timp și în viață departe de tine ducându-i atât, doar un dor și o amintire neștirbită a amorului fierbinte dintâi atât de perisabil și puțin rezistent vicisitudinilor și prozei casnice ? Între a fi martorul degradării și morții în timp a pasiunii dragostei dintâi pentru iubita ta de top numită soție și a nu mai face "prostia" să te căsătorești cu ea ca să eviți terapeutic nelipsitele diferende casnice ce-ți vor schilodi sau ucide sub ochii tăi an de an magica aceea îndrăgostire de ea și emoțiile inimii ce nu vrea să-mbătrânească și tot la dragoste se gândește conform unei romanțe de Ioana Radu, ce poți să alegi ca să-ți fie mai bine ? Oare s-o fi lăsat pe iubita ta să se ducă departe de tine și de pluta ta, ca să nu-ți vadă atâtea defecte și tare pentru care s-a răcit de tine, și lăsând-o la timp, să se piardă de tine în vâltoarea vieții așa pură și candidă cum o știi dintâi din floarea tinereții ca înrămată așa pe veci într-un tablou sfânt al inimii tale să se înnobileze așa departe, irecuperabil departe de tine ca o idee intangibilă a unei dragoste de vis perisabilă și imposibil de rezistat prozei și vicisitudinilor vieții și să se piardă astfel în timp și în viață de tine, salvată doar în inima ta de rugina și rechinii tragismului vieții ce transformă fiecare poveste de viață în doi în cenușă ? Și tu să-i duci din viitor, dintr-un viitor golit și scutit de drame și probleme conjugale numai amintirea frumoasei pasiuni de ea ca de un înger intangibil și inabordabil și dorul etern ca efect colateral ? E chiar un lucru atât de rău să trăiești din dor ucigător de dragoste ca un lucru mai profund și de suflet decât alternativa tristă a penuriei și degradării în timp a entuziasmului și atracției reciproce și a morții în mâinile tale a dragostei sub talazurile și proza vieții casnice ? Ah, se știe cum rugina atacă și vrând nevrând la fel căsnicia distruge dragostea sau cel puțin o schilodește, o ponderează, o mutilează și atunci ce poți să faci ca să scapi de acest destin inexorabil în doi ? Poate mai bine e uneori să-ți fie doar dor și atât, dor irezolvabil de ceva sau cineva. E foarte dulce și amar să-ți fie dor de o soție, de soția ta să spunem cu care nu te vei fi căsătorit niciodată tocmai din motivul că iubirea de vis și de poveste va fi mai devreme sau mai târziu ucisă de realitatea prozaică și oxidantă a spectrului căsniciei ce-ți domesticește vrând nevrând elanul pasiunii sălbatice a amorului ce nu știe de norme și convenții sociale dintre care cea mai mare este căsnicia care luptă perfid ca un monstru deghizat ce atacă prin efecte colaterale ale uzurii și stresului să transforme cel mai îndrăgostit bărbat de soția lui într-un eunuc fără voie și fără pasiune față de cea care odată i-a legănat inima, i-a mobilizat testosteronul și colectat sperma în atâtea rânduri, numită fosta iubită transformată în soție. Vei fi supus totdeauna oricum  unei dileme a chinului unui dor și unei dureri apropo de dragostea vieții tale că o cucerești sau o pierzi. Ok. Să te căsătorești cu ea căci e atât de comodă și facilă această variantă uzitată, obișnuită și populară. Dar atunci, ești obligat și molipsit de stigmatul ca într-o zi nefastă să te plictisești de ea și capriciile ei și ea la fel de tine, să te resemnezi în rezoluțiile și scenele ei privind cum se ia cu mâinile de cap și îți reproșează cu vocea răgușită de plâns cum și-a nenorocit viața cu tine, iar apoi tu să te îndrăgostești ca alții de berea și pescuitul cu prietenii sau să-i suferi dorul și durerea infinite atunci când moartea în sfârșit vă va despărți după formula de la cununie. Sau, dacă nu vrei astea, atunci pentru a câta oară întreb : Dacă nu-ți place suferința nici a ta nici a ei, trebuie oare s-o lași să plece din timp din viața ta pe făgașul vieții ei și să-i duci doar dorul despărțirii de bună voie știind măcar că va mai fi în viață după tine și se va plictisi ori va cicăli pe un altul numit tot soț, apoi veți muri separat și neștiuți,  exonerați și scutiți de dorul  și de doliul ucigător al tristeții și amintirii atâtor ani de conviețuire unul lângă altul singuri pe pluta voastră unde știi că vor veni pe vântul dragostei și copiii pescăruși ce ți-i va naște  care după ce le dai câțiva pești vor pleca și ei normal către alte zări ca să-ți mai sfâșie și ei încă odată inima de dor ?

  4) Citat din Emil Cioran : "Iubirea este cu atât mai intensă şi mai profundă, mai  neperisabilă cu cât fatalmente distanţa de persoana iubită este mai mare și destinu-i ți-e mai depărtat de-al tău. Prezenţa ei fizică constantă face din sentimentul nostru pur de pasiune ceva prea orientat, cu o direcţie prea determinată, încât ceea ce este în noi cu adevărat trăire erotică pură, elan subiectiv, ne pare a veni din afară, desprinzându-se din prezenţa fizică a persoanei iubite. Numai iubirea de departe, iubirea care creşte alimentată de fatalitatea spațiului și a destinului separat, numai aceasta se prezintă ca stare pură. Atunci ai priză directă pe adânca ei interioritate, atunci când trăieşti iubirea ca iubire, ca temă, ca nimic practic și profitoriu, ca o pierdere asumată inexorabilă și din start, adâncindu-te în zvâcnirile unui sentiment, în farmecul lui voluptuos, în dorul nevindecabil de persoana iubită care face suferințele tale fluide, le topeşte ca într-o iluzie fericită mai bună decât o dragoste cu picioarele pe pământ dezumflată de prozaismele vieții, de timp și de vreme" (citat completat de mine cu unele cuvinte și idei care au zugrăvit propria-mi versiune a înțelegerii). Și tu rămâi deci fără dragoste și fără fata ce ți-o inspira și te desparți profilactic de ea fatalmente căci ți-e mai drag să rămâi cu un dor de dragoste viu decât cu cadavrul ei inert pe brațe după zeci de ani de conviețuire matrimonială ce ponderează natural exuberanța și prospețimea amorului ca temă sublimă, ca tablou de admirat, nu de dobândit, și atât. Mi se pare imoral egoismul judecății matrimoniale că te căsătorești cu un om iubit până ce moartea vă va despărți, ca să trăiești pe brațele lui grijulii ce se vor sacrifica pentru tine, ca să te slugărească cum spune, ca să-i cazi pe cap într-o zi bolnav și falit de sănătate,  de viață și de puteri. E chiar prea mult să-ți atribui și să parazitezi destinul unui om ca pe un colac de salvare, să fii o remoră pentru el. Ți-o va reproșa odată mai explicit sau implicit, vei înțelege că-l plictisești și că din cauza ta îi e greu, dar nu poate altfel căci te iubește. E exagerat de mult și e dramatic acest hibrid trist al destinelor unite pe viață, la bine și la greu, în lipsa altei soluții practice de gestionare a iubirii și de trăire a vieții. Va trebui totuși   într-o zi să-i trăiești durerea îmbolnăvirii, a morții și înmormântării și ea ție la fel. Se numește șansă sau neșansă ca să-i reziști iubitei vieții tale care-ți va muri pe brațe ori să mori tu primul rupându-i sufletul de doliu ? Cum poți evita doliul și drama dispariției și înmormântării cuiva drag ? Îl poți evita prin dorul dor, acela "care nu are amintire și nici speranță", mai ușor decât dorul și speranța frântă după cineva drag dispărut după o viață lângă el care ți-a crescut efectiv în inimă iar când se duce, inima ta rămâne ca o clătită ruptă și zdrențuită, imposibil de desprins din tigaie și atunci inima ta trebuie aruncată la gunoi pentru că ea nu mai poate fi reparată din lipsa piesei unice și de neînlocuit : omul iubit. 

  5) Dorul de dragoste neîmplinită are rostul lui, are dulceața lui dulce amară. Mai ușor duci acest dor în singurătate decât să constați  că ai crescut unul în altul cu un om iubit zeci de ani ca doi copaci plantați în aceeași groapă ce au făcut trunchi comun iar o furtună a vieții îți rupe jumătatea fără de care nu îți mai găsești stabilitate, sens și echilibru în univers. Dacă ai rămas în schimb cu iubirea vieții tale, dacă ai rămas cu soția ta, vei plăti și acest cost. Ea va fi aproape de tine zi de zi și an de an. În loc de tristețea unui dor nostalgic de ea vei fi atacat tot de tristețea și anume mai devreme sau mai târziu a unor diferende și neînțelegeri, a unor greșeli imputabile cu care vi se scoate veșnic ochii, pentru care cereți sau nu iertare, pentru care vi se cere sau nu iertare, pentru care sunteți sau nu iertați ori voi înșivă iertați sau nu iertați, cum știți voi bine că toți le-ați trăit, atâtea drame casnice, atâtea cuvinte grele spuse la nervi, atâtea certuri matrimoniale ce apar endemic în teritoriul cu doi locuitori numit căsnicie. Și atunci fluturii din stomac și dragostea ca etichetă ce v-a unit dintâi suferă ca o pasăre marină murată în țiței la marginea unui țărm poluat de un petrolier eșuat. Asta a devenit dragostea și căsnicia voastră ? O epavă cum toate navele vor ajunge odată ? Și vine iar ziua când vă împăcați. Ah ! Te-ai plictisit de atâtea certuri și atâtea împăcări ! Inima ta nu mai rezistă la atâtea fluxuri și refluxuri, la atâtea geruri ale nopții și canicule ale zilei, fenomene care se întâmplă în deșert și atunci în acest deșert inima ta se transformă în nisip la fel ca pietrele deșertului supuse acestor condiții extreme de dilatări și condensări în  miliarde de ani. Patul în general e cea mai bună împăcare între soții care se ceartă. Întunericul e liantul care unește. Tăcerea. Atunci dragostea exultă, fluturii își desfac aripile și zboară din nou, iar pasărea marină este curățată de țiței, cu penele boțite dar ok. Ca bărbat, atâția ani petrecând cu soția atâtea clipe fierbinți în camera matrimonială, atâtea înghețări și dezghețări și reușind să duci această misiune la capăt zi de zi și an de an, e o întreagă performanță de rezistență și impetuozitate masculină să mai fii entuziast în patul conjugal. Căci trebuie să fii. Și știind că trebuie să fii, și plăcându-ți să fii, și fiind de atâția ani amantul și boy loverul soției tale chiar dacă ți-a spus după zeci de ani de certuri toate cuvintele grele din lume după care ești bineînțeles ratatul rataților și și-a distrus viața cu tine, tu trebuie să găsești prilejuri mereu pentru remontare, pentru înviere din această cenușă, fatalitate și zgură a căsniciei, pentru primenirea și reînvierea argintului viu din vinele bărbătești, pentru descoperirea iar și iar a plăcerii de a-ți fi extraordinar de drag totuși de iubita vieții tale la propriu cum îi zic eu mamei copiilor mei, pentru a fi extraordinar de îndrăgostit de propria soție indiferent câți ani au trecut, câte fete și femei ai iubit, ai dorit, ai admirat ca orice bărbat normal, purtător al instrucțiunilor masculinității genetice care reacționează normal pozitiv și universal la tot ce înseamnă atracție, farmec și etern feminin la care reacționezi normal și instinctiv atâta vreme cât nu ești eunuc. 

  6) Ca bărbat, căsătorit sau nu, genetica ta masculină dictează astfel încât nu ai cum să nu întorci capul după femei frumoase pe stradă atâta vreme cât testosteronul dictează asta, instinctul primar masculin și nu educația sau cultura. Acest testosteron, argintul viu din vinele bărbatului care îl face să aibă interes și preocupare pentru eternul feminin eliberator de hormoni și feromoni în nările sale, oricum scade odată cu trecerea anilor încât bărbații bătrânei cu nepoți mari și strănepoți au mari albii secate, canioane întregi săpate în ei care amintesc de sângele din venele prin care-au curs odată și râuri învolburate de testosteron. Femeile, soțiile înțelepte înțeleg că acest aspect al masculinității neîmblânzite de până la o vârstă e ceva normal în corpul și creierul bărbaților și că astfel soțul perfect are setat în programul său de funcționare tehnic și biologic acest aspect normal de "sălbăticie", de zvâcnet al bărbatului în a reacționa automat pozitiv la chestiunea erotică universală ca și concept care aparent le deranjează pe femei dacă nu se referă numai la ele ci la întregul univers al feromonilor feminini ce invadează nările bărbaților ca polenul de ambrozie ce aduce alergii. Femeile înțeleg de ce și cum sunt alergici bărbații la femei și de aceea pun mâna la ochi bărbatului când în farsele acelea binecunoscute de la tv femei nurlii și provocatoare apar fără sutien sau zburându-le fusta în preajma perechii matrimoniale și a bărbatului uluit de peisaj. De aceea femeile sunt înțelepte, ele știu că așa sunt construiți bărbații, ca o uzină de admirat femeia ca prototip și mizează pe buna creștere și educație a bărbatului lor care îl fac să adere din respect și iubire pentru soție la o fidelitate așezată, înțeleaptă, ca un vulcan stins, cu mici cutremure și replici provocate de eternul feminin universal adică de feromoni periculoși care circulă prin aer ca polenul de ambrozie veniți de la toate femeile. Și sunt atâtea femei care împrăștie în nările bărbatului în organul receptor de acolo numit organul vomeronazal, atâția feromoni care culmea, au liber să ajungă prin organul receptor din nas prin terminații nervoase tocmai în hipotalamus, în creierul bărbatului care este astfel invadat, distrus și asediat de acești "viruși" care vin de la femei. Doar astfel se explică cum uneori nu te poți desprinde de peisaj și poți da în stâlp cu capul întors după femei frumoase și nurlii, ditai bărbatul serios. "Promit că îți dau voie să faci sex cu orice femeie care-ți place, după ce împlinești 65 de ani dar bineînțeles să fie îngrijită și curățică..." Aceasta e replica pe care o soție înțeleaptă și plină de simțul umorului o poate spune soțului ei fără să pară că glumește. "Serios...?" îi spui tu derutat de neașteptata glumă pe care ți-a spus-o soția, totul terminându-se cu o îmbrățișare și un râs reciproc de acceptare și prizare a glumei proferată de soție. 

  7) Chestiunea este că toată lumea știe că dragostea matrimonială oxidează și se prăfuiește în timp și asta în pofida faptului că acasă, oricât ai da cu aspiratorul cum spuneam, și pe covor și pe pat, pe același pat, tot mai rămâne praf oricât ai schimba lenjeria. Fostul băiat care-ai fost cu o fată într-o pădure stând cu ea la umbră pe frunzarele uscate moi de carpeni, ai schimbat după atâția ani de căsnicie locația aceea mirifică și sălbatică, atunci când sărutai prelung o fată în pădure gustându-i saliva dulce acrișoară și respirația tumultuoasă rece și pipăindu-i merişoarele din sân și mătasea de porumb din chiloți, ai schimbat acele clipe de voluptate sălbatică la umbra carpenilor prietenoși, cu patul matrimonial, ooo, martor cuminte, tăcut și inert la miile de ore de gemete intime de amor casnic devenit din sălbatic și liber în pădure la tinerețe, în domestic și așezat în dormitorul conjugal și în patul prăfuit și plin de acarieni oricât ai da cu aspiratorul și ai schimba zeci de lenjerii. 

  8) Cum îți poți salva dragostea și amorul după vârsta de 55 de ani și după 30 de ani de căsătorie ? Se pune problema să mai salvezi ceva din atracția sufletească și fizică și impetuozitatea sexuală ce te-a ținut de drag alături de fosta fată cu care trăiești de 30 de ani numită soție și care ți-a dăruit doi copii sau mai mulți ? Dacă vrei, din respect și dragoste pentru ea, poți să-ți iubești soția și să mai faci dragoste năvalnică cu ea indiferent de praful și rugina timpului care s-au depus invariabil pe patul și atmosfera conjugală. Cu această motivare în cap, nu știu... : să uiți sau să treci în conservare amintirea și replicile cutremurelor sufletești ale dragostelor năvalnice de pe alte timpuri, de altă factură și de altă nuanță și nivel pe care le-ai trăit cu fete în alte ipostaze ale tinereții, mai devreme sau mai târziu și nu au legătură cu soția ta ? Cel mai frumos este să treci în conservare emoții intense pe care le-ai trăit de-a lungul vieții tale și te privesc numai pe tine. N-ați văzut cum din educație și înțelepciune soția știe cum acest muzeu de antichități erotice și povești de amor din sufletul bărbatului este ca un tabu, ca un sanctuar, ca un triunghi al Bermudelor și ea nu te întreabă niciodată de prima fată și de alte fete cu care ai făcut amor când erai tânăr ? Dar nu te întreabă așa hodoronc tronc nici dacă ai înșelat-o vreodată ori o vei înșela. Nici tu nu o-ntrebi pe ea. Există o încredere și un respect reciproc sacru și nu se pune problema unor întrebări tranșante și directe pe tema fidelității. Ce bună creștere au soțiile, zeul matrimonial le fac atât de înțelepte încât să te protejeze de situații ridicole în care trebuie să explici anatomic și biologic drumurile încurcate și meandrele testosteronului făcând albii și făgașe turbate în creierul bărbătesc în vremea maturității și gloriei lui masculine ! Astfel, când o vezi atât de înțeleaptă și dulce, cum să nu-ți iubești și prețuiești divin și năvalnic soția și cum să n-o adori pe iubita ta de veci cu care viața te-a "naufragiat" în insula numită căsătorie ? După toate experiențele e chiar frumos, comod, sigur și safe să fii astfel "naufragiat" cu soția în insula căsătoriei. Și atunci instinctul de adaptare și anticorpii tăi trebuie să lupte cu rugina timpului astfel încât chiar dacă testosteronul, combustibilul magic al dragostei scade irecuperabil biologic și anatomic ajungând cu vârsta de pe nivelul verde, galben, pe cel portocaliu vecin cu nivelul roșu al benzii și pare că nu mai ești inspirat în pat la orice oră cum erai când erai mânz nărăvaș, nu ai nici o șansă decât să lupți să salvezi cât poți rezerve de testosteron ascunse în tine ca bărbat, cu ajutorul minții  tale ce trebuie să lucreze pozitiv la acest lucru, la crearea rezervelor de testosteron, de dopamină și oxitocină care se regenerează de la o vârstă în două moduri : mental și cu substanțe ori alimente  afrodisiace sau combinat. Dacă mănânci o jumătate de pepene verde, ori o rodie, ori bei un litru cu suc natural de portocale și asta să mănânci toată ziua chiar dacă te va da în diaree, vei fi un armăsar de rasă în noaptea aia și vei veni lângă soție ca un hoț la furat iar ea va râde de tine că ți se va umfla pijamaua și ție nu-ți trebuie decât asta : râsul ei, amuzamentul ei care e semn că e atinsă de "otrava" de la tine și nu mai durează mult și va începe dansul nupțial, iar dacă la început ea se pregătea să se culce, dansul tău, insistența ta o va face să geamă de plăcere și să-ți caute pasiunea căci deliciul pentru ea va fi garantat : mai multe explozii de voluptate. Ani de zile, mii de episoade, mii de reprezentații, n-ai jucat decât acest rol de cuceritor și amant înfocat pentru fosta ta mireasă atât de frumoasă, de lebăd care dansează lângă lebăda ta aleasă, împerechindu-și capurile și trupurile, aripile pe lacul lebedelor numit căsnicie acolo în taina din dormitorul vostru unde din reprezentațiile de succes ți s-au născut și copiii și ați mers mai departe, ați îmbătrânit tot așa. Când deodată, după vârsta de peste 65 de ani s-ar putea să fie nevoie să te duci la medicul urolog să-ți facă două injecții cu testosteron pe an dacă se mai pune problema ca partenera ta care și peste ea au trecut anii să mai fie interesată de acest lucru, al dansului lebedelor pe lacul încărcat de atâția ani câți nuferi îi acoperă luciul. Când încă mai sunteți doritori de episoade fierbinți de amor matrimonial, hotărâtor în inspirația masculină și trezirea testosteronului e exercițiul mental și dezinhibarea de la nivelul mansardei altfel încât te poți încinge și poți să fii un bun armăsar chiar dacă ești între timp bunic, chiar dacă te-ai obișnuit de atâția ani cu nelipsitele reproșuri, critici și cățăieli ale soției, doar dacă lupți cu timpul și cu rugina și îți cultivi dintr-un respect infinit pentru ea, pentru soția ta dragostea și pasiunea amorului, adaptându-le la voi, turnând ca o substanță de reacție în tine hotărâre să-ți tăvălești în pat aprig soția, să-i închizi astfel gura tandru și stăruitor și s-o  iubești așa divin indiferent de vârstă căci în definitiv și ea te iubește pe tine. Te iubește căci nu te "suportă" ea și nu-ți aranjează ea cu dexteritate maieurile și tricourile, chiloții și ciorapii de-o viață pe raft ? Nu te "slugărește" și nu și-a "ratat" ea viața căsătorindu-se cu tine ? Ok, s-a căsătorit cu un fătălău dar acum ce mai contează ? Bun sau rău ai iubit-o, ai mângâiat-o, ai lăsat-o gravidă și astfel ai "îmblânzit-o" dăruindu-i din verva ta și insistența ta  nupțială copiii pe care i i-ai plantat în pământul ei roditor  și v-au bucurat pe amândoi cu înflorirea lor. Și uite-așa au trecut anii și te disperă gândul și perspectiva că veți îmbătrâni și nu vă va mai interesa dansul lebedelor pe lacul ticsit de atâția nuferi. Până atunci cât încă nu s-a stins candela amorului și argintului viu din vinele tale, cât mai ai nițică putere și din armăsar n-ai devenit mârțoagă, se merită cu  această lumină încurajatoare, cu această motivare sufletească masculină plină de bun simț și înțelepciune, să mergi cu soția ta la întâlniri romantice prin camere de hotel și asta nu e o fantezie nostimă, de regulă asta se întâmplă când pleci în vacanțe. Acolo, femeile de la curățenie știi că o să asculte "din greșeală" la gemetele ce se aud după ușă. Și asta pentru porumbeii numiți soți și soții e foarte consolator și motivant, ca de altfel pentru toți îndrăgostiții ce se retrag către limanul și insula tropicală a voluptății împărțită împreună prin cuibușoarele lor de nebunii. Cearșafurile albe de pe patul hotelului și pernele și prosoapele puse pe pat artistic de personalul de întreținere sub formă de inimioară și faptul că fereastra nu mai este pe partea dreaptă ca acasă cu patul lângă ea ci pe stânga în partea opusă patului, e foarte încurajator și e ALTFEL decât acasă unde soția se știe că îi place de-o viață lângă fereastră iar pe tine te disperă asta dar trebuie să schimbi frontul de atac al amorului casnic dacă vrei ca testosteronul să sporească și să nu înghețe la mal. Faptul că sărutând-o pe a ta soție o îmbrățișezi și cuprinzi și vii către ea de pe partea dreaptă unde nu mai e din fericire fereastra lângă care-i place ei să stea dar tu te-ai plictisit de preferința ei, e deosebit de incitant și revigorant pentru dragostea matrimonială care nu mai vrea să înceapă mereu de pe aceeași parte, de pe partea stângă pe partea dreaptă invariabil. 

  9) Așa că orice femeie are un buton ceva puțin mai mare : Acela care e mai aproape și mai revendicat de buzele bărbatului care vin de pe aceeași parte prea obișnuită și plictisită. Ba nu ! La hotel în vacanțe să schimbi partea din pat cu soția, altfel și definitiv decât acasă și să-i apeși și celălalt buton trist care se va înveseli. Iar dacă soția nu vrea la hotel, nu vrea în pădure, pur și simplu s-o răpești de-acasă, s-o urci în mașină și s-o duci acolo în munți la o pensiune pierdută între brazi, s-o iei în brațe dacă mai e ușurică iar dacă nu s-o petreci ținând-o tandru cu brațul pe după umăr și s-o conduci la masa cu lumânări și vin rozé dulce tămâios, fără mâncare, că îndrăgostiților nu le trebuie mâncare. Le trebuie după aia. 

  10) E posibil oare să tot fii îndrăgostit de soția ta atâția ani și să nu-ți mai trebuiască mâncare atunci în zilele magice când vrei s-o iubești mai pătimaș ca niciodată gândind că e foarte consolatoare această fantezie și ambiție să-ți reînvii focul amorului abia pâlpâind, perseverență care e ultimul refugiu înaintea morții pasiunii și instalării vidului platitudinii matrimoniale în loc de ce-a fost odată amor intens ? E posibil. Și nimerind așa bezmetici și mirosind a vin, singura mâncare a îndrăgostiților, în camera de hotel unde să intrați la duș amândoi sau pe rând. Mai bine pe rând. Apoi așa calzi și umezi înfășurați în prosoape să vă trântiți pe pat și în mod diferit decât acasă, tu să vii și aterizezi către ea, către aeroportul ei neapărat de pe partea dreaptă pe partea stângă sau să vii din față sau din spate. Și să-i bagi în seamă și apeși ambele butoane magice în mod egal, nu numai cel stâng, nu numai cel drept, așa cum orice telefon înțepat la care imaginea a înghețat se resetează tot din două butoane, din butonul de pornire de pe dreapta și din tasta de scădere volum apăsate prelung deodată. Vei vedea că soției tale îi va plăcea acest meniu nou. Contează foarte mult la calitatea emoțiilor din dragoste matrimonială reîncălzită și reînviată ca dacă nu schimbi meniul pentru că nu are rost și nici nu e frumos să-l schimbi, măcar să schimbi farfuriile sau chiar restaurantul, patul și partea din care vii, altele decât trecutele frunzare de carpeni din păduri sub umbra cărora stăteai cu fete dulci ale tinereții tale și le pipăiai merişoarele din tricou și mătasea de porumb din chiloți dar nu umblai și la trandafirul nedeschis, încă boboc, pentru că nu știai tu de grădinărit și altoit la vremea aia ci doar le sărutai pe gură pe acele fete și le gustai saliva dulce, rece acrișoară a sărutărilor de copii îndrăgostiți și obraznici. 

  11) Trecut-au anii dulci ai tinereții și adolescenței divine fără griji și fără bani și iată unii s-au căsătorit cu fetele cu care-au stat în pădure, alții s-au căsătorit cu fete cu care alții au stat în pădure și tu te-ai căsătorit cu soția ta cu care n-ai stat în pădure dar v-ați iubit frumos atâția ani în patul vostru care-i mai spune și conjugal. Adică dacă tot te conjugi cu consoarta acasă de ce să nu te conjugi frumos, entuziast și exuberant în dulci fantezii ale intimității reînviate în care doar așa patul care scârțâie se simte mândru că devine și rezistă să rămână  conjugal ? Dar atâta vreme cât te mai țin balamalele, iar când nu te-or mai ține și te vei face prieten cu medicul urolog să-ți facă injecțiile alea scumpe două pe an, pentru frumusețe și de dragul dragostei, pentru gust și pentru fericire, pentru a pune din nou lemne pe focul dragostei conjugale trebuie să-i propui soției randevuuri şi întâlniri romantice, nebunii dacă n-ai făcut-o pân' acum. Nu ai voie să pieri înainte de termen împreună cu consoarta ta sub rugul obișnuinței și plictiselii, dezinteresului și morții emoțiilor intime cu care ai fost atât de obișnuit ca bărbat ce ți-ai cuprins în brațe goale soția de mii și mii de ori, iar de aici, din cazurile de top rezultând și copiii tăi iubiți, acei care sunt și acei care nici n-au apucat să fie. Să-ți pupi soția pe bănci prin parcuri, pe la cinema city, și chiar entuziast și pasional prin hoteluri în concedii sau nu, în întâlniri fierbinți și inedite e singura formă de subzistență și salvare a dragostei matrimoniale de sub tăvălugul comun al ruginei platitudinii, obișnuinței și plictisului. Vei vedea că o să-i placă. Și va înțelege soția ta, de ce sunt bune întâlnirile romantice între soți, fără de copii în camera cealaltă, fără de patul care nu mai e lângă fereastră și eventual nu mai scârțâie ci patul va fi pe partea opusă și atunci, către soția ta tolănită languros în el tu vei veni cu un entuziasm sporit, cu aceeași motivare și imbold sufletesc și hormonal fizic ca atunci al întâlnirilor prin păduri și parcuri când eram adolescenți sau acasă la unul dintre copii când erau la servici mama și tata și puberii și adolescenții obraznici se sărutau și umezeau groaznic prin pat, ciufuliți și ei și patul. Soția ta va înțelege că gesturile tale de tandrețe pe lângă ea la atâția ani distanță de când te știe sunt bune pentru că suntem foști băieți și fete zurlii care n-au murit niciodată dar iată, doar și-au acoperit cărbunii încinși sub cenușa timpului și din când în când mai trebuie răscoliți și scormoniți, ca să retrăim pe cât se poate similar dacă nu identic emoțiile acelor vremuri când tinerii s-au întâlnit prin păduri sau în parcuri și în scări de bloc ori acasă la unul din ei, în lipsa părinților duși la muncă și s-au pupat, mozolit și ciufulit mai cuminte sau nu, pentru că suntem oameni și atât de visători și creativi din copilărie și până la sfârșit. 

  12) Dar vorbind despre chestiunea matrimonială se cade să vorbim cu patos mai ales despre cei mai frumoși ani care sunt cei din jurul a douăzeci de ani, vârstă de miere care e pentru fluturi efectiv, e pentru vremea amorului, e pentru vremea prietenilor și a aventurilor. Nu ai voie să te plictisești la douăzeci de ani, nu ai voie să stai în casă la calculator, să-ți cheltuiești emoțiile și pervertești bucuriile trupului,  sufletului, inimii și vieții cu chestiuni virtuale care nu înlocuiesc magia și fiorul îmbrățișărilor și sărutărilor piele pe piele. Nu ai voie să pierzi timpul de aur al celor douăzeci de ani și nici primăverile și verile, serile și nopțile decât pentru visuri, pentru splendidele cauze prezentate mai sus, ale fluturilor, petrecerilor, nebuniilor, prietenilor, testosteronului care curge liber ca apa minerală neîmbuteliată în munții Carpați, a dragostei și a aventurilor.

  13) Și eu am fost acum mulți ani într-o pădure cu carpeni într-o vacanță unde mătușa mea era călugăriță la mănăstirea Buciumeni din Galați. Sugrumat de timiditate, totuși cu adrenalina aceea nebună ca a pisicii care sare la un câine agresiv căci n-are nici o altă șansă decât neșansa de-a fi flocăită, îi spuneam fetei :

  - Uite o albină-n stânga, ferește-te ! Și fata aceea, Daniela, o adolescentă de 15 ani venită și ea în vacanță tot la o mătușă din mănăstire se ferea de albină. Iar eu vrăjit, în starea aceea de teamă și ferire a fetei să n-o atace albina, motivat de minciuna mea cu albina îmi puneam mâna curajoasă pe obrazul și pe gâtul Danielei și o sărutam. Iar ea, culmea, un aproape fost copil la 15 ani, nu îi era frică de mine așa aproape copil cum era, nu se ferea de mine, nu se ștergea pe gură, nu îmi arăta limba și nu mă amenința că mă spune lu' mama. Nu mai avea cum să-i fie frică de mine, nu mai avea cum, nu mai putea să fie un copil și o fată cuminte și iată că la sărutat și la îmbrățișat nu se împotrivea ci se lăsa și se dădea, imboldul adolescentin către tandrețile acelea tinerești era covârșitor, iar mama și grijile ei pentru fată erau ultima grijă a ei, erau departe, atât de departe și inadecvate, mama ei era la servici undeva și nici nu știa, nici nu avea rost să știe de căldura și zvâcnetul de sub sânii fetei sale supusă în pădure la umbra carpenilor mâinilor mele avide după moliciunile fetei și sărutărilor mele timide dar curativ tocmai de aceea atât de hotărât îndrăznețe și dezlănțuite : ca să nu se piardă și să nu se rateze momentul acela magic irepetabil tineresc de pășire cu curaj și îndrăzneală pe teritoriul voluptății și simțurilor trezite la plenitudinea vieții. Săruți cu patimă și posesiv la adolescență, cu determinarea aceea a tânărului ghepard care vânează pentru prima dată iar adrenalina foamei și perspectivei pierderii prăzii îi dă supraputeri ghepardului rupt de foame să alerge. Eu simțeam acel moment, acele emoții atât de dulci de trăit lângă acea fată în pădure. Nu știam filozofie. Trăiam instinctual adevărul cugetării lui Octavian Paler care spunea că ce nu trăiești la timp, nu mai trăiești niciodată. Și de aceea îndrăzneam instinctual, trăiam sărutările cu acea fată la timp. Care dacă nu erau, adevărat că nu le mai trăiam niciodată bucuria. Dar sunt și atâtea fete fermecătoare pe care copil și adolescent vrăjit le-am dorit și nu le-am atins din teama și circumspecția timidității pentru că ne imaginam demolator că nu vom avea succes, nu ? Ori că fata i-a lu' altu'. Așa am fost toți. Toți băieții am înmormântat în noi atâtea fete fermecătoare, acum li se spun bunăciuni, dorite dar inaccesibile pentru că probabil erau a' lu' alții sau n-aveam curaj să le abordăm și agățăm pentru că n-aveam încredere în noi în propriile texte și vrăjeli de agățat. Au venit apoi niște magraoni grobieni dintr-o bucată și le-au violat în "prima lor noapte de dragoste". E și chestie de gust, de gene și de cum îți e caracterul atunci când ești mai romantic și mai visător să nu ai succes și îndrăzneală către fete zurlii  și nurlii care să râdă de tine că nu bei, că nu fumezi și nu te droghezi, că nu vagabondezi noaptea pe străzi și printre blocuri. Așa cum am fost eu, mai timid și mai cuminte, așa mi-a plăcut să fiu, ori genetic nu aveam cum să fiu altfel. Și ca mine, din toate timpurile au fost și sunt jumătate din copii și adolescenți, tot timizi, tot romantici, tot singuri, tot îndrăgostiți în zadar. Iar toate fetele frumoase cad ca spicele secerate de cocalari în "prima lor noapte de dragoste" la viol și la poștă. Iar eu scriam poeme de dragoste și visam o dragoste mare cum se spune în cântec, cu o fată delicată care să mă suporte, cu care să împart fluturii din stomac, sărutările, pădurile și aventurile. Acum la rece, după atâția ani fac o recenzie seacă a lacrimilor singurătății mele juvenile de care jumătate din oameni sunt bolnavi, inclusiv Eminescu și toți poeții au fost, asta e, și acum nu fac decât să perorez spunând inutil dar doar cu titlu de eliberare și destăinuire, de vindecare prin reveria amintirilor suferinței singurătății, filozofii tardive de mângâiere a singurătății din trecutul adolescenței, de îmbătare a ei ca să uite, să uite câtă dragoste n-a trăit. Ia uite ce vin tare și de soi nobil și dulce care te aduce, e când spun acum tardiv după războiul pierdut al timidității și singurătății din tinerețe, că orice înseamnă realizare, fapt, proiect hotărât în viață se bazează pe îndrăzneală, pe cutezanța aceea nebună de a merge să acționezi fără prejudecăți, fără șovăire, fără timorare ci hotărât și nebun, perseverent pentru țelul tău inițial ! Și deci eu eram timid dar mă dădeam la timiditate ca o pisică nebună la un câine și astfel fetei din pădure îi plăcea când o sărutam. Dacă n-aş fi îndrăznit eu atunci, niciodată ea nu va fi îndrăznit să mă sărute, să mă scalde de drag în razele privirilor ei de lumină caldă venită chiar din inimioara ei de copil la crepuscul, către mine adolescentul sugrumat de dragoste și timiditate. De ce îi plăceau fetei sărutările și apropierile mele îndrăznețe ?, deși eu ca băiat și adolescent plin de emoții și hormoni normal că mergeam mai departe cu aprinderea clăii de fân din mintea mea ce se topea şi fierbea sub flăcările dorinței normale carnale de ea de mă gândeam involuntar și instinctual în timp ce-o sărutam și la alte prostii tari și întărite în preajma moliciunilor fetei, efecte fizice inevitabil de trăit și simțit... Rezultatul ? Și eu și ea eram roșii și umezi de emoții, umezi la propriu. Și era păcat ? Nu era căci totul era din cauza celor mai frumoși ani care sunt vremea fluturilor, a nebuniilor, a amorului, sunt vremea prietenilor și a aventurilor, ani care au trecut și pentru acea fată, și pentru mine, și pentru tine. 

  14) Și au venit anii de-acum. Din capul meu care acum matur fiind stă pe umeri liniștit la locul lui, nu am cum și nu e păcat și oricum nu pot opri să zboare așa pe razele dulcilor amintiri și ale reveriei, lumina gândului și visului către tinerețe și bogățiile ei de trăire și de simțire trăite în cei mai frumoși ani, de la 18 la 25 de ani care sunt timpul de aur al dragostei, al prietenilor, al nebuniilor și al aventurilor. Cu toate acestea, cum se spune și cum spune fiecare om despre omul lui drag, Dumnezeu mi-a dat o fată pe cinste, e soția mea care bineînțeles m-a răbdat de atâția ani, care bineînțeles e mama copiilor mei și asta a sanctificat-o în mintea mea încât să spun că am trăit cu ea, chiar o dragoste mare ca în cântec, care durează până în ziua de azi când se împlinesc 31 de ani cu mișcările periodice  tectonice, cu furtunile inevitabile normale ale diferendelor, certurilor etc că așa ați pățit toți. Cu toate astea, poate și datorită provocării lor, singurul refugiu din acest naufragiu al morții pasiunii este să lupți cu opreliștile și morile de vânt, cu timpul și cu vârsta pentru a salva pluta pe care plutești în derivă cu soția ta pe oceanul întâmplării numită viață și sub arșița soarelui, singuri pe ocean, că și copiii de pe plută au plecat pe insulele lor, să luați din când în când câte o gură de apă numită dragoste și pasiune dintr-un singur bidon pe care-l mai aveți a cărui apă cu cât rămâne mai puțină cu atât e mai înnobilată de timp și de vreme, ca vinul vechi. Este nevoie de acest vin pentru a ne îmbăta cu ultima înghițitură din bidon, acela care va rămâne singur cu amintirile și dorul pe o plută în valurile vieții.