155) "CÂND IUBEȘTI, MAI APROAPE EȘTI DE ZBOR, DE TĂRÂMUL NORILOR, LUMEA E A TA"

155) "CÂND IUBEȘTI, MAI APROAPE EȘTI DE ZBOR, DE TĂRÂMUL NORILOR, LUMEA E A TA"

  1) Toți scriitorii și toți poeții au scris prea mult ; au exagerat, asta e clar ! Te întrebi dacă a mai rămas ceva de spus, ceva care să spui tu cu cuvintele tale, care să te reprezinte spus în maniera ta personală, nu în cea pedantă și plină de infatuare și prețiozitate a scriitorilor care cred ei c-au spus și simțit tot, odată pentru totdeauna. Cred că merită să încerci să spui ceva ce n-a mai spus-o nimeni mai frumos și nimerit decât tine. Ceva despre iubire, acest nestemat cuvânt și sentiment omenesc, unic în univers, ceva care nu s-a mai spus. Să spui despre oameni, despre poveștile lor de iubire, să spui ceva despre tine, despre bunătatea ta care dacă vrei să fie validată ca bunătate, neapărat trebuie să fie supervizată și de părerea Lui Dumnezeu despre tine, faptele și performanțele tale în lumina învățăturilor Lui. Și despoții, satrapii sângeroși și dictatorii spun despre ei că sunt buni și spun că iubesc și vor să fie iubiți. Și se roagă la Dumnezeu pentru a-i ajuta să-și înfrângă dușmanii în crimele pe care le fac cum respiră. Dar mai rămâne ca Dumnezeu să decidă asta, dacă toate rugăciunile rostite din toate gurile criminale își au fundament și acoperire după dreptatea divină. Dacă iubești și când iubești, conceptual se presupune că ești bun ; că te-ai remarcat având calitățile speciei. Astfel dacă iubești, pur și simplu iubești dezinteresat, și abia atunci se cheamă că ești bun. Și atunci trebuie să spui ceva despre această dragoste oglindită în ochii unui om drag care te adoră și pe care îl adori. O, ce noroc că te iubește cineva, că își face timp pentru tine, că îl emoționezi ! Trebuie să-i spui numele acelui om iubit și drag cu evlavia și înălțarea cu care-ai spune o rugăciune. După Dumnezeu, un om iubit vine al doilea la rând în importanță sau este primul ? Eu zic că Dumnezeu nu trebuie să se supere, trebuie să mai aștepte la rând cu iubirea din partea ta pentru El. Nu are rost ca Dumnezeu să spună, așa cum o face, că El e gelos pe orice iubire pământească cu care l-ai înșela, de vreme ce Dumnezeu are tot universul și toată veșnicia la îndemână și toate iubirile tuturor răposaților care-L vor slăvi și iubi pe lumea cealaltă unde Dumnezeu a ales să conlucreze cu orice suflet, abia acolo direct și nemijlocit, iar aici pe pământ, foarte discret și condiționat de credința în El, chiar dacă nu are un corp și implicit o înfățișare. Se dovedește că doar din interesul de a te salva din lumea asta barbară nu contează că abia după moarte, oamenii îl pot iubi la fel de tare pe Dumnezeu cel fără de înfățișare. Povestea oricărei iubiri pământești pentru cineva drag în afară de Dumnezeu pălește în fața priorității iubirii exclusive din punct de vedere intensiv pentru un om drag de pe pământ. Nu știu de ce Dumnezeu are frisoane de ură și dispreț la adresa ta dacă spui "te iubesc" unei persoane alta decât părinții sau copiii tăi. Dumnezeu îți dă toate semnele prin care îți arată cât este de supărat pe tine dacă te întreci cu gluma la iubirile lumești. Și vezi asta când constați că ai un hârb de iubire perisabilă și cu atât mai dramatică pentru un muritor în timpul vieții voastre, cu cât știi că moartea din dispoziția Lui Dumnezeu ți-o va lua brutal iubirea și ți-l va lua pe acel om iubit, ți-l va lua brusc și pe neașteptate, acolo în lumea Lui din Cer unde abia acolo există dreptate după moarte. Și acolo în Cer vei rămâne doar cu iubirea de Dumnezeu. Dumnezeu nu este impresionant că până la iubirea pentru El avem niște oameni dragi pe care-i iubim pe pământ atât de dramatic de scadent și perisabil, încât să ne fie iertat că ne precipităm atât și facem un capăt de țară din pierderea cuiva drag dar Dumnezeu trebuie să înțeleagă și să accepte că ne-a îngăduit să ne iubim cu semenii noștri până când moartea ne va despărți, nu mai mult și nici mai pătimaș, după care, gata ! Morți, suntem ai Lui Dumnezeu și ai iubirii pentru El, pe veci. Dar până atunci Dumnezeu poate să mai aștepte și să nu se supere. De ce se supără pe noi când îl trădăm cu iubirile noastre pământești, când El este îndelung răbdător, este etalonul răbdării, al dreptății și al iubirii ? Vei avea timp o eternitate să-i declari iubirea veșnică și nestinsă Lui Dumnezeu. El te așteaptă în Rai. Și nu va spune El primul cuvânt de iubire. Ci te așteaptă pe tine să-l rostești, să vadă de-l iubești. Moartea nu te poate despărți de Dumnezeu. Pe când de un om drag ție, da. Lui Dumnezeu poți să-i declari o iubire veșnică, rece precum vidul interstelar, platonică și fără de simțuri, fără de patimă și fără de febră. Pe când noi oamenii suntem ai dragostei calde, ai păcatului, ai bolii și ai febrei pământești. Dovada este că luăm nurofen pentru febră. Febra nu e numai de la viruși și răceli ci în mare parte de la dragostea pământească de dragii noștri muritori ca și noi, sau de la dragostea în zadar, acea dragoste fără amintire și fără speranță cum spun poeți de seamă ca Eminescu și Blaga. Suntem făcuți din carne cu sânge cald. Carnea cu sânge cald provoacă visuri și fantezii de plăcere îngerilor eterici care n-au trăit niciodată asemenea plăcere a voluptății simțurilor tactile ale iubirii pe pielea lor virtuală. Evident că așa cum Dumnezeu e gelos pe toate iubirile noastre, și îngerii nu mai puțin sunt geloși pe plăcerile noastre. Ei n-au simțuri tactile directe și nemijlocite. Aceste simțuri demult le-au captat interesul privind din Cer la filmele poveștilor noastre de dragoste pe care le captează prin satelit sau prin internet, sau prin forma lor evoluată de percepție la care noi n-avem acces. Și atunci gândim logic că înger să fii și tot te plictisești de o eternitate în Rai intubat doar la plăcerea spiritului care poate fi oricât de formidabilă și eternă dar pălește unui singur orgasm carnal, nu spiritual, dăruit de o iubită dulce pentru care ți-ai pierdut capul în tinerețe. Suntem sub tirul geloziei îngerilor care nu pot să guste toate plăcerile universului printre care cele de pe pământ, inaccesibile în Rai pe lumea cealaltă. Dacă îngerii au curiozități lumești atunci noi muritorii de pe lumea cealaltă vom putea rezista la atâta bine și plăcere spirituală nesfârșită în calitate de suflete eterice ? O eternitate de plăceri paradisiace după moarte poate fi ceva tentant, plăcut dar totuși ciudat și angoasant pe principiul distructiv al picăturii chinezești și pe principiul apelor care rotunjesc pietre în milioane de ani. De unde știm noi că un miliard de ani de plăcere spirituală în Rai nu ne va face să înnebunim, îngrijorător fiind faptul că în Rai nu vor fi case de nebuni ? Nu poți opta pentru un răsfăț și un festin fără sfârșit al simțurilor pe lumea cealaltă fără îngrijorarea că te vei plictisi și vei vrea să evadezi dar nu vei ști unde să evadezi din infinit și din veșnicie și chiar  din Rai. Consumarea fericirii fără de sfârșit și fără de măsură poate distruge spiritul și poate face sufletul tot atât de nefericit ca și când ar fi cu adevărat nefericit. De aceea probabil un milion de ani în fericire alături de Dumnezeu probabil că ar fi de ajuns, dacă nu chiar prea mult, după care toate sufletele normal și decent ar fi să se volatilizeze fără probleme, să dispară fără urmă, să spele putina din Rai, fără tristeți și fără regrete. De atâta fericire veșnică, brodată pe cadrul morții și al neființei simțurilor defuncte care ți-erau atât de la îndemână și naturale, vei începe în Rai să ai frisoane de îngrijorare cu cât fericirea e mai veșnică și imuabilă atâta vreme cât se desfășoară în termenii morții care nu are a-ți arăta și releva nimic interesant chiar dacă moartea și neființa simțurilor deci și a fericirii e denumită înviere pe lumea cealaltă. Vorbim acum de fericirea și dragostea îndrăgostiților. Nu ne interesează satisfacția seacă a fericirii spirituale paradisiace. Prin urmare de la această căldură a iubirii inaccesibilă oricărui înger gelos pe noi, vine patima dragostei pe care doar un om muritor ca și tine ți-o poate mângâia în taina iubirii lui pentru păcatul în unele cazuri carnal de care ai nevoie, mai mult și mai aprig în etapele tinereții când nu ești căsătorit, și mai ponderat și cu măsură când ești mai avansat în vârstă și ești căsătorit, frumos și civilizat fiind să-ți rezervi și păstrezi statornic dragostea definitivă pentru persoana dragă ce te-a suportat și ți-a slujit atâția ani. Cum am spus, pentru asta, pentru dragostea de un om drag din toate etapele vieții tale, Dumnezeu poate să mai aștepte. Căci de când ești adolescent și până ești matur ai nevoie mereu să știi lângă tine în ore înflăcărate de amor, un om iubit pentru care inima ta și ochii tăi radiază bucuria să știi că el există și îți ține în mâini, ca într-un căuș, apă rece cristalină a iubirii sale ca tu să bei și să te răcorești. Iată ce frumos e să iubești : Să dai apă vie cuiva și să-l răcorești. Iar el să-ți dea apă vie din căușul mâinilor sale la rându-i. Să bei din mâna unui om iubit. Să bei din gura unui om de care ești îndrăgostit. Nu poți bea din ea decât sărutări. În ele concentrezi toată apa de care ți-a fost sete vreodată. Când nu ai apă poți încerca vin sau șampanie. Să bei vin amestecat cu sărutări dintr-o gură iubită... Vin sau șampanie sau doar salivă acrișoară și rece de la respirațiile ample de fiori de amor când dinții și buzele se răcesc de atâta respirație tumultoasă. Oricine a trăit această experiență de taină și de intimitate, ori în clipele tinereții când erai singur și doar când și când aveai câte o fată să te sfințești cu ea și să faci sâc îngerilor de paie și de rumeguș din Cer care se holbează la filme indecente cu tine când ai făcut dragoste cu iubirile tale. Ești privit de îngeri indiferent de etapele iubirii, ori la adolescență și tinerețe, toate fetele și femeile pupate ți le știu îngerii, ori la maturitate sau bătrânețe când bunul simț o dictează că trebuie să-ți cultivi iubirea și s-o înnobilezi exclusiv către consoarta ta, dacă și ea acceptă și simte la fel ; așa cel puțin e frumos și moral. Însă în toate cazurile, chiar dacă Dumnezeu nu e interesat și nu acceptă, ori îngerii te spionează și pârăsc Lui Dumnezeu din Cer, oricine are și poate avea o inimă îndrăgostită. Chiar dacă  Dumnezeu nu e interesat sau chiar urăște lirica pământească, trebuie ca om să ți-o manifești, nu ai cum să-ți închizi inima și să taci la chemările și ispitele iubirii și trebuie să le dai glas. Măcar să le spui și pentru tine, chiar dacă simți că iubești în zadar, chiar dacă ești singur, uitat și nebăgat în seamă. Trebuie singur să te bagi în seamă și să spui când iubești și ești iubit. S-o spui cu cuvinte potrivite căci iubirea trebuie spusă cu aceeași manieră cu care o operă de artă trebuie exprimată de artiști ca să existe și să fie înțeleasă în frumosul ei. Dacă nu spui frumosul iubirii, dacă nu-l glăsuiești, el poate să existe dar nu se va vedea, ca un diamant nescos și neșlefuit din măruntaiele pământului. Exprimarea iubirii e terapie, e medicament adecvat pentru sufletul care nu simte bucurie și alinare mai mare decât să se desfete în lirism și în stările extatice ale poeziei. Să spui "Te iubesc" e terapie și e imunitate curată. Și trebuie s-o spui cu hotărâre și inspirație, cu îndrăzneală. Altfel vei muri cu ceva prea greu, reactiv și coroziv în tine care caută și vrea a ieși din inima ta, care are dreptul la lumină, nu atât la lumina soarelui cât la lumina privirilor de drag ale oamenilor dragi inimii tale. 

  2) Câți oameni crezi că poți iubi într-o viață ca să te saturi ? Ca bărbat să iubești o mie de femei cu același patos ca și cum ai iubi una, sau să iubești una cu patosul și nesațul cu care ai iubi o mie de femei ? Aceasta-i întrebarea de o mie de puncte la care bărbații doresc un răspuns ! Întrebarea va rămâne veșnic fără răspuns. Dar în loc de orice răspuns, e incontestabil că ne trebuie iubire. Nu știm s-o definim, nu știm ce e, dar ne trebuie. Și avem nevoie să fim priviți cu raze de simpatie și iubire ce vin din niște ochi dragi nouă pe care îi adorăm definitiv, fie când ești tânăr și singur, ochii iubitelor, fie când ești matur, ochii soției tale dragi. Acei ochi sunt ai unei ființe iubite, când ne privesc cu iubire și simpatie la rândul lor. Atunci din ei izvorăsc raze calde de soare, bucuria solemnă a vieții noastre, motivul pentru care suportăm să trăim fiecare dăruiți unei inimi pereche fără de care ne simțim nevalidați, inutili, ca un telefon mobil fără cartelă sim.   

  3) Nici unul dintre noi nu are nevoie de el însuși singur. Demult, fiecare om în viața lui își dă seama că se plictisește de el însuși până-n gât. Aceleași mofturi și fasoane pe care le ai la infinit ajung să-ți repugne și să-ți facă greață. Ce să faci cu tine singur, ca o marfă frumos ambalată într-un galantar dintr-un supermarket inutil, închis de sărbători ? Nimeni nu s-a întrebat de tristețea mărfurilor din supermarketurile închise de sărbători. Ce rost are să fii făină dacă nu există niște mâini magice care să facă din ea niște cozonaci absolut delicioși cum îi face soția mea ? Făina tuturor cozonacilor făcuți de soția mea, a avut norocul să cadă pe mâinile ei și să fie făcută cozonaci. Nu poți să fii fericit cu tine însuți singur, neprocesat, nevalidat. Din tine cineva trebuie să facă ceva, ca făina făcută cozonac. Fiecare dintre noi trebuie să recunoască faptul că s-a plictisit de el însuși până-n gât și vrea pe cineva să-l transforme, să-l pună în valoare. Toată plăcerea noastră nu e de noi înșine ci de noi ieșiți în afara noastră și transplantați în alții, în înțelegerea și iubirea lor, care să-ți valideze astfel bucuria de a trăi și să-ți amețească și obosească sentimentul incomod de-a te suporta pe tine însuți singur, veșnic cu aceeași mutră din oglindă, veșnic cu aceleași idei, obsesii și concepții de care tu însuți te-ai plictisit a-ți cheltui timpul și mintea o viață. Te-ai plictisit de tine până-n gât ! Ăsta este cuvântul și ăsta e adevărul. Și nu vrei decât surpriza plăcută a unui om drag care să-ți alunge monotonia egoului tău de care ți s-a aplecat ca de prea multă ciocolată mâncată. Fiecare ne prețuim de sine și ne iubim atât de mult încât hămesiți de noi înșine o viață, ni se apleacă la un moment dat pentru că prea mult am mâncat din noi înșine, prea mult ne-am băgat în seamă. Când îmbrățișăm și sărutăm un om iubit ieșim din acest festin egocentric de sine plin de greață și intrăm în cura lui de iubire și sănătate, de hrană sănătoasă sufletească. Iubirea pentru un om drag e sănătate, imunitate. Lipsa unui om drag și iubit e boală dusă pe picioare, e suferință. Când îl afli lângă tine, atunci îl simți ca pe un balsam și pentru sufletul și pentru trupul tău. Până la urmă cheia fericirii este când reușești să te dezbari de tine, de pielea ta pe care n-o mai suporți cu vechile racile, bube și coji, pentru că vrei să lipești pe trupul tău, pe sufletul tău alifia mângâierilor unui om drag, balsamul pielii lui după care în adânc știi că mișcă și umblă în tot corpul lui un suflet ce te înnebunește de drag, și nu poți să-l prinzi de coadă acel suflet și  să-l  săruți pe el și astfel săruți doar buzele ce recomandă la sărutat acel suflet drag. Așa sfințit și reparat de iubirea și prezența unui om drag asupră-ți, nu mai vrei decât să te grefezi în acel om drag, să te descui din tine și să te încui în el pentru totdeauna ca un pește clovn printre anemone în ocean, să te pierzi în raiul puterii lui de înțelegere și iubire, fără de care ai fi trist și inutil, ca un melc fără cochilie, ca un puf de păpădie fără vânt. 

  4) Iată, doar pe calea logicii și a imaginației am putut să conturez acest tablou ilustrativ despre motivația iubirii dintre îndrăgostiți, fie ei adolescenți nebuni, fie soți necătând de orice vârstă înaintată care nu exclude iubirea și chiar pasiunea carnală, insuportabilă pentru Dumnezeu. Si cu toate astea putem iubi oameni ca pe Dumnezeu, riscând să-l supărăm pe Șeful nostru din Cer pentru poveștile noastre de dragoste lumești și particulare. Dar ele sunt frumoase. Noi credem că tot ce e frumos în viața noastră și îngerilor și Lui Dumnezeu le place. 

Și mi-e necaz că nu sunt Emiescu să fi scris despre asta în versuri. Despre această iubire care nu e un subiect exclusiv poetic, de poeme scrise și uitate în cărți prăfuite și părăsite în rafturi înalte și uitate de bibliotecă. Dragostea nu-i din cărți și nici din filme. E din realitatea ta și-a mea. Și e un subiect atât de sensibil și perisabil, încât trebuie să te porți cu ea ca și cu oul. Cu atenție și delicatețe. Cu cuvinte potrivite și nu de clacă, ci scoase din taina clipelor dulci împreună. Clipele de amor, nu pot fi mute. Sunt valabile și la tinerețe și o seamă de timp către bătrânețe până la o vreme cât încă nu te-ai coclit, sclerozat și acrit datorită vârstei. Dar odată știu că fiecare a fost tânăr. Și că pentru asta a fost nevoie și au trebuit șoapte de iubire. Întâi șoapte de iubire, ca din ele să se hrănească miile de sărutări și de îmbrățișări ce se descurcă apoi cu lungi tăceri odihnitoare. Orice dragoste mare, orice îndrăgostire nu se poate lipsi de oxigenul de care are nevoie ca să trăiască și anume poezia cuvintelor, a șoaptelor de amor care condimentează din plin și fericit mângâierile, îmbrățișările și sărutările cu guri răcite de respirații intense și șoapte de amor. E mortal și irezistibil să nu dorești acest lucru. E mortal și dramatic să fii îndrăgostit și ceva să te oprească a te contopi cu o ființă iubită în ritualuri sfinte de amor. Repet, îngerii ne stau dovadă că ne urmăresc și ne gelozesc din Cer pentru poveștile noastre de iubire. Aceste povești de iubire și aceste ritualuri tainice și dulci ale amorului, trebuie susținute de ceva și validate, definite, explicate. Pentru că nu te poți mulțumi numai cu faptul de a face dragoste mută. Ca o muzică ce transformă o poezie într-un cântec, stagiul următor al iubirii este să o explici în cuvinte adecvate care realmente iubesc cu litere și cu șoapte de iubire. Orice dezmierdare și orice sărutare vine ca din Rai când este dublată de comentariul șoaptelor de iubire ce-ți inspiră și încarcă sărutările și îmbrățișările cu conținut și cu lacrimile tale de iubire ce curg pe pieptul dezvelit și dat ție al omului pe care îl dezmierzi și te dezmiardă de drag și de atâta dor și plăcere de el, iar timpul rămâne în loc, nu mai are nici o putere asupra celor îndrăgostiți. Singurul lor joc, al îndrăgostiților și singura lor înțelepciune sunt clipele de taină împreună, cum spunea Lucian Blaga.

  5) De aceste clipe de taină avem nevoie toți. Fiecare dorim și putem îmbrățișa și săruta cu patimă un om, de când suntem adolescenți și până hăt departe la bătrânețe. Pentru că în chestia dragostei nu avem o terminație în vârstă și în timp. Dovada este romanța Ioanei Radu : "Inimă ! De ce nu vrei să-mbătrâneşti ?" Dar când prin cuvinte potrivite și prin vorbe dulci de iubire definești alipirea buzelor unui sărut în cuvinte elocvente care descriu și consfințesc starea aceea de emoție, sărutul devine magic și divin. Nu există alcool și drog mai puternic care să-ți aducă o euforie mai mare. Poeții știu asta. Toți suntem poeți când iubim și când sărutăm și îmbrățișăm un om iubit și îi declarăm dragostea noastră asistând-o și întreținând-o cu cuvinte și cu șoapte de amor care sunt un vânt prielnic pentru iubire așa cum puful unei păpădii doar pe vânt plutește și se duce atât de departe. Cu cât cuvintele de dragoste sunt mai fierbinți, cu atât dragostea-i mai dulce, afară de cazul când ești diabetic și dulcele nu ți-e prieten. Doar astfel, prin șoapte de amor spuse cu gurile răcite de aerul respirat intens al gemetelor intense de plăcere, poți să dai buzelor unite, trupurilor îmbrățișate și inimilor amestecate în acele clipe de extaz, putere, curaj, entuziasm, motivație și încredere în acele perfecte clipe ale iubirii de neuitat. Nu vei uita niciodată așa plăcere ! Ai două sau trei nume pe care le ții minte la viața ta. Și nu le vei uita niciodată ! Și pe tronul de regină, bineînțeles numele drag al soției tale. Dar neamestecând valorile și esențele, vârstele și situațiile, au fost clipe în care ai fost sfințit de dragul unui om drag și neuitat din trecutul adolescenței sau tinereții tale. Ok, povești de dragoste sfârșite și oameni de care te-ai despărțit au rămas captivi în trecutul tău. Ce poți să faci cu ei ? Oceanul sărat al uitării rezolvă totul dar într-o zi iar îți amintești fără să știi cum și de ce, de niște oameni. Amintirile îți aduc în oceanul sărat ai vieții de zi cu zi niște curenți de apă dulce cu oameni de demult. Ce ești tu vinovat că ți-ai amintit ? Nu știi de ce, așa cum nici pământul nu știu cum face de izvorăște din munți atâta apă dulce dintr-un ocean sărat care înconjoară tot pământul. Și atunci se cheamă că tot așa și omul izvorăște atâta dor dulce de oameni dragi într-un ocean de uitare și indiferență. 

  6) Când cineva reușește să te înconjoare cu dragostea sa și să facă isprava să te prețuiască și iubească, să știi că reușești să unești între tine și el punți imposibile după logica rece a lucrurilor care spun că nimeni nu iubește pe nimeni mai mult ca pe el însuși și mai mult decât prejudecățile sale și limba sa pe care va pieri. Când un om te suportă, mai mult decât atât, te iubește și reușește această ispravă, să știi că el își va uita limba lui și va începe s-o împrumute pe-a ta și să știi că de la tine se trage, că ai făcut alpinism pe piscurile lui inaccesibile, ai făcut ceva prin care i-ai stat la inimă și acolo ai rămas ca un scai agățat, iar el te-a făcut cetățean de onoare al inimii lui și ți-a dat cheia orașului de dragoste din ea, când de regulă inimile stau tot timpul ascunse și inaccesibile în bezna pieptului, învelite de pielițele biologice și de cele ale egoismului, orgoliului și ale vanităților personale ce le apără de orice apropiere și orice indiscreție. Când cineva te iubește, asta-i o mare ispravă a ta și te poți considera un favorizat al lui, un învingător al urii și nepăsării curente care ca buruiana stăpânește mai lesne și separă legic între oameni. 

  7) A fi iubit înseamnă imposibilul de a te face înțeles, înseamnă a putea privi într-o singură direcție cu oponentul tău de idei sau concepții. Ideile și concepțiile, părerile, opiniile nu mai au nici o valoare în iubire, sunt tranchilizante și trase pe dreapta și pe linie moartă undeva la o rezervă, și tot ce mai contează e puntea de bucurie care se formează între tine și un om drag îmbrățișat, un curcubeu care îți leagă ochii și plăcerea inimii de omul care te iubește. El face atunci un efort, un lucru imposibil dar care devine posibil, incredibil și sublim. Se lipește de tine în contrariile voastre care deosebesc legic de regulă pe toți oamenii între ei. Toate contrariile poate îndreptățite de logica rece a rațiunii, în dragoste se pulverizează și anulează reciproc și de dragul dragostei doi oameni diferiți altminteri în concepții dar care reușesc să se iubească de dragul dragostei fac un lucru paradoxal și imposibil. Își toarnă ceva de regulă diferit : concepții, opinii diferite din ei unul în altul ca o apă în ulei fierbinte și culmea, nu sar stropi pe aragaz. 

  8) Între cei ce se iubesc, în jurul lor, în aer e un catalizator, e ceva alcalin care topește ca un soare ghețarii indiferenței și distruge mediul acid al nepăsării endemice și curente și asta se numește iubire, care de dragul unui om o vezi că e în aer și își e suficientă sie însăși. "Love is in the air" spune un cântec frumos și atunci orice frumoasă și orice bestie se pot iubi în acest film, în acest aer de iubire unde totul rămâne calm și dulce. Pentru așa minune însă a iubirii care să se însăileze în aer trebuie tu însuți să faci primul efort, în călătoria afară din tine către omul ce-ți place, căci așa cum am spus, nimeni n-are ce face cu el însuși și trebuie să se dăruiască, ăsta-i secretul iubirii și cheia care nu se rupe și nu oxidează niciodată, precum aurul care se simte bine mersi și în acid clorhidric. Când noi iubim, suntem chei de aur puse în acid clorhidric. Din ura și indiferența acidului clorhidric, fiecare ieșim din noi și doar iubirea ne salvează de la dezintegrare într-un mediu ostil de ură și nepăsare. Atomii de aur și de iubire din inima ta nu sunt deranjați de nici un fel de nepăsare sau acid fie el cât de clorhidric. La fel e și iubirea din noi care caută la cineva precum valuri de ocean ce se sparg de stânci și stropi de iubire sar până sus să răcorească cuiburile păsărilor iubite. Când iubim dulce simțim nevoia mai mult să răcorim decât să fim răcoriți. Acest fel de iubire din om care caută mai abitir a se dărui decât a primi, este paroxismul în iubire, forma cea mai emoționantă la care ai ajuns și de care te poți bucura în pace numai după ce ai făcut un om bucuros de prețuirea și dragostea ta, uitând de diferențe de opinie, de concepții și vanități ale tale la care ții, altfel poate îndreptățite dar în dragoste inutile. Când ești îndrăgostit ești în pericol cu toate porțile inimii deschise și fără lacăte de protecție și de siguranță iar armatele beligerante ale vanităților și prejudecăților personale sunt într-un armistițiu fără termen, până când dragostea domină. Armele prejudecăților, fasoanelor, toate sunt puse în cui și armatele se lasă la vatră. Când iubești, chiar și ura endemică din tine se duce în permisie să iubească pe cine i-e drag. Când ești îndrăgostit ești fără armată, fără ură și fără apărare decât razele calde ale ochilor ce te adoră. Sub această dogoare ești la mila destinului și speri ca cel pe care-l dorești să fie tot atât de deschis și să te dorească și prețuiască la fel. Oricum, sentimentul de iubire odată desferecat din inima ta, nu mai poate fi negat și distrus de nimic. Nici chiar de nepăsarea celui pe care uneori îl iubești în zadar. Când iubești pe cineva, zarurile sunt aruncate și orice robinet de moderare se strică. De la tine jetul de iubire, bunătate și prețuire curge maxim și ireversibil către o ființă iubită din care tu ți-ai făcut deja un altar de evlavie și mângâiere sufletească, chiar dacă uneori se întâmplă să nu primești tot atât, chiar dacă Dumnezeu se supără pe iubirea ta lumească pentru care îți va cere socoteală de ce l-ai pus în penumbră și  te-ai dedat la sărutări când știai că Dumnezeu e gelos. Dar tu vrei numai să te dăruiești cu bunătatea, căldura și prețuirea ta pentru omul drag cum i te-ai dărui Lui Dumnezeu, iar de primit ceva în schimb, tragi numai speranțe. În majoritatea cazurilor marile și dramaticele iubiri sunt doar fără speranță. Măcar și așa e plăcut, chiar dacă e dureros, să iubești fără ca să fii știut și iubit. A te dărui din dragoste e o plăcere în sine mai mare decât mândria unei nepăsări și ignorări reciproce din răzbunare și din ambiție. Se poate să iubești pe cineva care nici acum nici în trecut n-a pus mare preț pe lacrimile și tremurul tău de iubire. Dar când după 30 de ani întâlnești să spunem, cum am citit într-un roman de dragoste, un om care nu prea i-a păsat de înflăcărarea ta dar vede că ești neschimbat și la fel îi zâmbești de drag, lacrimile lui de regăsire și căință că nu te-a prețuit la timp te fac și pe tine să plângi de regăsire și de această pace a iubirii regăsite după atâția ani de restrişte în care ai plecat din tine și ai rămas captiv de drag într-un om iubit, fără ca el să știe. Acum când știe, e prea târziu, dar e totuși o formă de împlinire prin regăsire a iubirii : iubirea dramatică ! 

  9) Până la iubirea dramatică, iubirea la timp înseamnă iubire orbească și aruncare în gol fără aripi, înseamnă a ieși din tine fără garanții, a ieși din sarcofagul în care și-aşa n-ai nici un rost singur și a învia în lumina unor ochi ce te adoră. Să vorbim deci despre noi, să ieșim deci din noi, pentru a ne cultiva sămânța rodnică de iubire și de prețuire în inima celui drag. Și din el vor ieși flori, vei vedea cum te privește de floral dintr-o anumită zi când se va îndrăgosti de tine. Și iubirea lui te va înconjura delicat cu iedera ei blândă. Și altceva nu-ți mai trebuie decât dacă faci și tu același lucru : Să primești în tine și să rodești în inima ta dragostea și prețuirea celui drag. Atunci și din tine vor ieși liane înflorate care se vor uni cu cele ale omului iubit. Lianele de dragoste sunt brațele îmbrățișate și piepturile goale lipite de iubire. Păcat că nu avem decât două mâini și încă două mâini ale partenerului drag, singurele liane de dragoste pe care le ai în dotare pentru acest dor de dor, de dragoste și de amestecare numit amor și îmbrățișare. 

  10) Acum nu mai stăm să ne gândim că te vei îmbolnăvi și de prea multă dragoste, ca și de lipsa ei, căci tentația la deliciile din dragoste e mai mare și în mintea ta nu dictează rațiunea ci pofta, ca tentația unui meniu copios când ești copil crud și tânăr și mai ai mult până vei începe să faci cúrele de slăbire și să devii vegetarian convins. În spatele fiecărui vegetarian convins stă un fost gurmand fericit la vremea lui cu viciile și excesele lui alimentare, dar învins și pus cu botul pe labe de rațiune. Rațiunea n-are nimic a face cu plăcerea la timpul ei care e euforie pură insolubilă oricărei rațiuni și oricărui regret. Edith Piaf de aceea a spus că nu regretă nimic, din euforia plăcerilor trăite la timp într-o viață, cea mai mare plăcere trăită vreodată de om fiind plăcerea sorbită din euforia dragostei. 

  11) Adaptarea la orice condiție, ca instinct primar omenesc te face să-ți aduni și găsești fericirea din orice condiție. Incontestabil, nu poți fi fericit numai cu ce găsești în tine. Trebuie să ieși la aer din tine și să împarți din tine tot ce-ți prisosește ca să completezi din altcineva cu ce-ți lipsește. Dragostea e ceva de completare, ceva străin dar dorit, necesar și inedit, ca o marcă rară filatelică pe care o dorești, fără de care clasorul inimii tale ar fi incomplet. 

Dar ce drum lung ai de făcut până la dragoste și până la îmbrățișare ! Trebuie să scoți din tine la dăruit, cum am spus, cele mai frumoase și bogate resurse pe care le ai : bunătate, blândețe, înțelepciune, iertare ab initio știind că un om iubit îți poate greși de șaptezeci de ori câte șapte ; asta este recomandarea maximă a Lui Dumnezeu la iertare : să ierți de șaptezeci de ori câte șapte. Adică de 490 de ori. După care, la revedere, inima se închide obosită ca o floare regina nopții când vin zorii imposibili de suportat de ea într-o zi și în fiecare zi. Dar minune ! Și surpriză maximă ! Iubirea este iertare la infinit. Și de dragul dragostei vei ierta un om iubit de un milion de ori (acesta e infinitul în iubire). În loc să plângă el, vei plânge tu de dragoste, ca de atâtea ori, de prea mare dragoste rănită, înțeleasă sau neînțeleasă.