146) MILIARDE DE GALAXII ȘI TOT ATÂTEA TRAGEDII
1) Povestea omului pe pământ e scrisă de Dumnezeu în Cartea Sfântă dar e povestea tristă a celor două tabere de robi ai Lui Dumnezeu, cei credincioși și cei necredincioși, veșnic în dispută unii cu alții ca să se disprețuiască cu venin pe același subiect comun, Dumnezeu, când unii cred, alții nu cred că există. Pe bune ? Adică există un Dumnezeu care i-a creat pe toți cu mare entuziasm și atât de defecți ar fi ieșit unii de pe urma mâinilor de meșter ale Lui Dumnezeu și atât nu ar fi reușit El cu toată elocința, omnipotența și perfecțiunea Lui creaționistă încât să nu-i poată meșteri perfect pe toți ca să nu aibă ei nici un dubiu în creierul lor de tărtăcuță asupra evidenței divine, ca să nu fie ei nici păcătoși, nici proști și să nu-i poată dumiri și convinge de adevărul indubitabil al existenței Sale ? Și drept urmare aceste creaturi să devină necredincioși cum au devenit și să nu creadă că există Cel ce i-a făcut și este mândru de Opera Sa, pe nume Savaot în cultul ortodox sau Iehova în cel al martorilor lui Iehova etc etc etc, câte religii, culte, secte și Dumnezei există ? Mă rog... Constatând acest paradox incredibil al nereușitei divine în a convinge tot sectorul inteligent al Creației că El este Dumnezeu și că a făcut o lume perfectă care de fapt e nebună și e un fiasco total în muzeul creațiilor cosmice, asta după cea mai simplă normalitate te îndeamnă să rămâi deoparte de toată liota, și a celor credincioși și a celor necredincioși. Și mult mai de bun simț e rămânând deoparte să fii detașat, deci înțelept și circumspect, ca învățând din harța inutilă și inumană ce îi animă și asmut pe unii robi ai Lui Dumnezeu împotriva altora, să te ții deoparte și să formulezi o altă opinie, nici ca unul, nici ca altul. O opinie separată în care cu aceeași pasiune a celor în dispută, dar nu ca să dai verdict subiectiv și van că Dumnezeu există sau nu există sută la sută conform percepției tale întâmplătoare ca nașterea ta, ci să pui aceeași înflăcărare dar cu ponderație în cuvânt ca să dezbați și judeci ambele variante cu înțelepciune dar cu detașare pentru a nu te înverșuna fără folos nici într-o parte, nici în alta și anume : Să vorbești deci de-a surda ca un fel de moară stricată și să spui o rugăciune fatală și fără destinatar în miez de noapte, să privești la un cer gol de orice urmă de intenție divină și să aștepți să vezi : vreun licăr de stea, va catadicsi să-ți spună ceva ? Se va întâmpla vreo mișcare, vreun fulger, vreun murmur, vreun geamăt al timpului făr' de-nceput și cusur, care să se tânguie de durerea facerii și să-L nască timpul în sfârșit pe Creatorului tuturor celorlalte următoare ? Da ! Să-l nască timpul pe Dumnezeu. Căci timpul e singurul care-a existat înainte de El și care l-a precedat pe Dumnezeu care nu putea apare într-un timp fără pornire, fără nume și fără aflare. După 14 miliarde de ani de când astrofizica a calculat că se tot aprind și sting stele și galaxii prin spațiul ăsta, iată, poate timpul se va îndura de rugăciunea ta și va hotărî ca să-ți facă acest cadou și spectacol ca un noroc al vieții tale : să-ți aprindă o lumină pe cer în depărtare după ce vei aștepta o noapte, mai multe, toate nopțile vieții tale și mai mult ca sigur, așteptarea și căutarea ta vor da roade. Căci gândul și cuvântul tău ori al altor un miliard de oameni adresate cu rugăminte fierbinte și cu aviditate a îmbuna cerul gol să se pătrundă de rugăciunea ta ca un cântec de leagăn, ca o magică ispită și încurajare pentru spiritul și ideea Lui Dumnezeu dreaptă, idee care oricum trebuie să fie undeva și așteaptă în aer, în vânt ca din pământ, din lumină, din tină, din tot ce e-n jur, Dumnezeu neîntârziat să se nască și să prindă contur. Și după ce se va fi născut Dumnezeu, să-i privești plânsul de amar și să plângi și tu văzându-l atât de trist când o să-nceapă poate să regrete că pe când nu era, a pierdut atâtea rugăciuni fierbinți ale oamenilor credincioși, blajini și cuminți și atâtea șanse de a-i face fericiții universului beneficiari de armonie și pace. În schimb uitați-vă la lumea din jur... Asta-i lumea de armonie și pace în care Tatăl nostru din Cer ne-a pus să trăim vai mama noastră pe scoarța acestei planete printre puținele pe o întindere atât de vastă galactică care au climă temperată propice vieții ? Asta-i lumea unde și-a alungat Dumnezeu copiii din Rai, asta-i lumea de senzație, presupusă a fi o splendidă creație ieșită de pe mâna Lui Dumnezeu, Tatăl tău, făuritorul de principiu cvasiperfect deci bun și drept al universului conform al Cărții Sfinte versului ? Un Dumnezeu al binelui universal suprem era infailibil deci credibil și nu dădea startul unei lumi care să sufere nici chiar cea mai mică defecțiune și implicit avea să prevadă și să prevină, pentru că Dumnezeu știe și anticipează tot, ca să nu apară nici în rațiunea și nici în adulmecarea de către ființele create a conștientizării stării iremediabil dramatice a lumii în care au fost puși să trăiască. Dar totuși, dacă Dumnezeu a existat și există, atunci tot în miez de noapte și cu aceeași înflăcărare în cuvânt, să-L întrebi cu stupoare cinstit, franc și fără perdea, cum Dumnezeu s-a dus naibii toată Opera Sa ? Este ceea ce am încercat eu în această lucrare, în care nu l-am negat pe Dumnezeu ci cu deferență și cuvinte alese și mai ales pentru că e nevoie de spiritul și bunătatea Sa vindecătoare, Dumnezeu să purceadă în această lume în degringoladă, pe dată a se naște sub soare pe nebăgate de seamă, de dragul sufletelor noastre ce cu atâta ardoare Îl cheamă.
2) Este un om religios de orice religie un om înțelept ? El zice că da dar nu știe că e doar fericit, nu înțelept. Pentru a deveni înțelept, deci nu războinic sfânt care aperi cu strășnicie cu cuvântul, cu arma, cu orice mijloc o cauză religioasă și prestanța dumnezeului local al religiei în care te-ai născut sau convertit după caz, nu trebuie decât să privești cerul. Și cu atât mai bine dacă o faci noaptea când e senin și plin de stele și să te întrebi cum Dumnezeu ai apărut tu din ele și printre ele ? Tatăl nostru din Cer ne liniștește și ne spune că din lut ne-a făcut și nu din stele, că ele sunt doar luminători ai nopții ca și luna iar soarele care nu-i stea, e luminătorul zilei pămâtenilor și astfel a despărțit Dumnezeu întunericul de lumină și mai ales că a făcut Dumnezeu soarele după ce a făcut lumina pe care a despărțit-o de întuneric după magia Sa, nu că întunericul e efectul rotației pământului a zonei ce se află de partea opusă soarelui... Dacă nu crezi aceste lucruri atunci ești făcut ateu, în evul mediu chiar erai ars pe rug. Dacă le spui credincioșilor asta, ei o să-ți îndruge ceva și o să-ți spună că bați câmpii. Oricum ar fi, măcar știi de la școală, de la televizor, din cărți, tocmai fiindcă Dumnezeu a dat și pentru că a ținut la tine să nu fii autist și ratat (cum alții nu au acest noroc) și să ai astfel acces la un dram de cultură, știință, cunoaștere, și știi astfel cu dramul de minte pe care-l ai că există mii de miliarde de galaxii și pentru că există apă, suport al vieții peste tot în cosmos, e pur și simplu normal să existe câte o civilizație sau două de formă inteligentă similară celei terestre umane în câte un colț din fiecare galaxie. Care galaxie, apropo, este foarte mare, numai a noastră, Calea Lactee măsurând peste două sute de mii de ani lumină de la o margine la alta. Dacă raza de lumină de la soarele nostru care răsare știm că parcurge cei aproape 150 de milioane de km dintre noi și soare în opt minute, compară opt minute cu două sute de mii de ani ca durată de timp și gândește-te ce distanță uriașă e de la o margine la alta a galaxiei încât nici lumina care e cel mai rapid element din univers nu o poate parcurge mai repede ! Când sunt atâtea stele într-o galaxie și când stelele au un model comun de geneză și de existență, de efecte pe care le crează în jurul lor datorită gravitației și căldurii proprii, efecte care se soldează cu apariția planetelor satelite, cine spune că e improbabil să mai existe o altă planetă care să aibă tot climă temperată ca pământul datorită situării la o distanță optimă de o stea din alt colț de galaxie ca să se poată dezvolta viața pe ea și că viața acolo nu va lua o turnură de formă inteligentă similară Terrei și oamenilor ? Și dacă ar mai fi măcar o planetă cu climă temperată și formă de viață inteligentă similară celei pământești, și probabilitatea este mai mare să fie chiar în galaxia noastră decât să nu fie și dacă acea planetă ar fi la cealaltă margine a galaxiei, ei bine, ne gândim că și acea planetă, după învățătura și tiparul religios terestru e făcută tot de Dumnezeu și că tot El o gestionează fiind în arondarea Sa. Poate Dumnezeu să se deplaseze prin spațiu și timp în timp real în interes de serviciu de la o planetă la alta pentru a-și gestiona propriul lucru al mâinilor Sale și instituțiile lumilor Sale unde este suveran ? Hai să vedem : Dumnezeu, după legile fizicii, maxim s-ar putea deplasa cu viteza luminii care nu poate fi depășită după știința pe care ne-a revelat-o și îngăduit-o însuși El. Atunci când Creatorul s-ar deplasa chiar cu viteza luminii de la o lume la alta, tot îi va fi necesar pe drum sute de mii de ani și tot timpul ar fi pe drum, singur prin vidul înghețat galactic sau intergalactic, va ajunge cu întârziere de la o lume la alta iar în timp ce o lume ar striga după ajutor, până să ajungă Dumnezeu de la o lume la alta, lumile lui Dumnezeu dispar în pandemii, extincții, cataclisme, glaciațiuni, astfel încât trebuie să-ți imaginezi că Dumnezeu va avea o problemă și o mare supărare când va constata că lumile-i create dispar una câte una și El nu le poate gestiona și salva la rugăciunile fierbinți ale credincioșilor din toate colțurile și religiile universului. Și lumile mor pe capete, sub ochii Lui Dumnezeu, sub comanda Sa, sub ocârmuirea Sa la timona universului. Dar la Dumnezeu totul e posibil după cum știm în ideea religioasă. De aceea precis e posibil ca El să șunteze legile vitezei luminii și astfel El se deplasează prin univers de la o lume la alta cu viteza gândului, pentru că tot El a inventat și gândul. Atunci da, nu că înțelegem dar acceptăm acest supranatural când și Dumnezeu este deasupra naturii, deci este supranaturalul prin excelență și nu are de gând și nici chef și nici nevoie să se supună legilor naturii pe care tot El le-a dat dar nu și pentru El. În acest hățiș și knock out pentru logică și pentru știință pe care ni-l dă Dumnezeu dându-ne cu Biblia în moalele capului, și ridiculizând toate cărțile de știință, te apuci să cugeți, pentru că tot Dumnezeu ți-a inventat și ți-a dat cugetul deci ghes la minte și nu diavolul care îi este subordonat și n-a creat nimic, să cugeți și să te gândești că în atâtea galaxii există milioane de planete cu lumi RELIGIOASE fără doar și poate pentru că sunt făcute de / și cred în același Dumnezeu care a creat universul. Și acele lumi activează logic, după șablonul religios de acolo și de peste tot în univers, după relativ aceleași principii religioase ca și aici în lumea noastră terestră. Și astfel după paradigma și șablonul de tip religios ce activează aici pe pământ, asta te îndeamnă să crezi că toate ființele vii și inteligente din univers create de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa sunt religioase. Astfel toate ființele inteligente de tip uman din toate colțurile universului se roagă Lui Dumnezeu, aceluiași Dumnezeu în condițiile în care numai pe pământ sunt vreo câteva zeci sau sute de dumnezei diferiți funcție de atâtea religii diferite pentru atâtea locuri și culturi diferite ale pământului. Chiar dacă ar accepta ideea prezenței extratereștrilor în acest univers, fiecare cultură sau cult religios ar spune că și acele creaturi sunt fără doar și poate ori creștini ortodocși, ori catolici etc, funcție de religia ce-i este sădită fiecărui credincios terestru în ADN. Astfel, credinciosul creștin ortodox ar spune despre creatura Domnului de la celălat capăt al galaxiei că și ea are datoria de a se ruga Lui Dumnezeu, de a se închina ca ortodocșii, nu ca și catolicii, și a aștepta astfel mila și izbăvirea Lui Dumnezeu. Astfel că, potrivit tiparului religios regional al fiecărei religii pământene, și fiecare civilizație de extratereștri are dreptul dacă respectă poruncile biblice decretate pentru fiecare civilizație în parte, să acceadă după dreptatea divină universal valabilă, în Raiul promis. Dar atunci un singur Rai în tot universul e prea puțin și neîncăpător. Trebuie să existe mai multe Raiuri, ori asta nu ni s-a spus. Noi nu știm povestea nici unei civilizații extraterestre, nici cum Dumnezeu i-a creat și îi gestionează, cum îi judecă și cum îi condamnă la iad sau la Rai pe robii Săi din alte lumi dar știm bine povestea și odiseea noastră terestră de la marginea galaxiei Calea Lactee și vedem atât de evident cum tot ce se întâmplă pe pământ de fapt cu urmașii primilor oameni creați de Dumnezeu pe Terra este o TRAGEDIE umană. Se spune că și pe Marte și Venus a mai fost viață înainte ca atmosferele lor să devină toxice și letale pentru viața posibilelor creaturi ce plauzibil s-ar fi dezvoltat acolo și au pierit mult înainte să știm noi vreodată. Nu știm cum a fost, dar dac-a fost viață pe Venus sau Marte și oriunde în univers, știm că din punct de vedere religios deci creaționist, Dumnezeu are un amestec direct în crearea oricărei forme de viață din univers ori că a fost, ori că este ori că nu mai este. Deci putem vedea cum praful s-a ales de orice lume care-a fost și nu mai este, praful s-a ales de locuitorii ei pieriți în extincții și apocalipse, sub ochii și sub îngăduința Lui Dumnezeu, cu știrea, cu voia sau fără voia Sa. Cum Dumnezeu este sensibilitatea întruchipată, e exclus să credem că nu ar fi trist când i se strică și se duc pe apa sâmbetei lumile create. Acum, la momentul actual noi, civilizația inteligentă a secolului al XXI-lea n-am ajuns cronologic să fim încă distruși de o extincție sau de un cataclism natural cum au fost distruși dinozaurii. Cataclismul și apocslipsa lumii noastre este de ordin social și moral, adăugând la dramă colac peste pupăză taman catastrofa virusologică a coronavirusului anului de grație 2020 care a ucis și va ucide ori că virusul este natural, ori că a fost creat de mâna omului sub autoritatea și știrea Lui Dumnezeu care este omniscient printre altele. Acuma că gripa clasică și alte boli ucid mai mult decât acest coronavirus și oricine moare acum moare de covid-19, asta e altă discuție, iar virusul ăsta a făcut autoritățile să comunice regulat rata mortalității populației murind de toate bolile, ca să ne facem o idee de cât de prolific se moare în total pe acest pământ ori de boli, ori de accidente și de cât de tristă și tragică e realitatea privită prin ochii larg deschiși ai creaturii inteligente și speriate, decepționate de toate dramele ce se întâmplă în lumea-i creată de Dumnezeu după un plan divin. De care ce s-a ales ? Oricum, că cred sau nu în Dumnezeu oamenii sunt supărați pe declinul și tragediile care se tot întâmplă în lumea în care au fost puși să trăiască. Luând de bază această supărare și decepție inexorabilă a urmașilor lui Adam, omul care e primul prototip de sorginte divină al măiestriei creatoare a Lui Dumnezeu, putem conchide și spune lejer că praful s-a ales și de Opera de căpătâi a Lui Dumnezeu, Facerea Lumii și a omului aici în galaxia Calea Lactee și pe planeta Terra. E puțin probabil să dezmintă cineva, chiar Dumnezeu însuși incredibilul faliment și fiasco moral, social și existențial al lumii create după evident atâta trudă divină pe Terra. E puțin probabil că Dumnezeu nu știe, e puțin probabil că Dumnezeu acceptă la infinit neajunsul uman istoric și social perpetuu, e puțin probabil că Dumnezeu nu vrea să ia măsuri de urgentă actualitate pentru remediere a nefericirii umane, e puțin probabil că nu poate sau n-a putut pân-acum. E puțin probabil cum Dumnezeu lasă oamenii să-și rateze fiecare în parte și în ansamblu destinele neintervenind cu nimic ca omul să nu se rateze, să nu greșească, să nu păcătuiască, avansând în cărțile sfinte și raționamentele religioase conceptul eronat de "liber arbitru" al omului care este răspunzător de mintea și soarta sa, de a păcătui sau nu după alegere, speculând spiritul democratic al Lui Dumnezeu care atât de bun și îngăduitor ar fi încât lasă omului o libertate deplină să facă ce vrea pe lume după plăcerea și tihna sa. "Liber arbitru" acordat din generozitate de Dumnezeu omului să facă ce vrea ? Dar n-a gândit analitic nici un teolog că însuși conceptul de "liber arbitru" ca expresie în jocul adevărat de-a viața și de-a moartea al oamenilor care suntem noi, conține un nonsens în formularea sa ? N-a gândit nici un teolog fervent că dacă există un arbitru suprem abilitat în persoana Lui Dumnezeu, atunci de ce să nu arbitreze direct ? De ce să paseze omului concepția de liber arbitru, căci arbitrarea nu înseamnă libertate a oamenilor să se arbitreze singuri, să interacționeze și lupte unii cu alții în lumea ca un ring de box într-un meci scăpat de sub orice regulă și control ? Ori Dumnezeu știm că e regula și controlul suprem. Și atunci cum poți răbda ca și arbitru de drept suprem să nu intervii când ești Dumnezeu deci un splendid arbitru de fapt în exercițiul funcțiunii și să nu-i desparți pe ageamii pe ring dacă o iau razna și strică jocul ? Să-i lași după liberul lor arbitru să se masacreze, să devină lupi unii pentru alții, deteriorând noțiunea de arbitraj care este echivalentă cu intervenție imediată și cu celeritate corectoare după regulament și aducere la ordine și la regulă ? Să le livrezi cu seninătate oamenilor, jucătorilor pe scena vieții conceptul fără sens de libertate în arbitraj să se arbitreze fiecare singur pe stadionul vieții, să bage mingile în poartă cu mâna după liberul arbitru de a confunda fotbalul cu handbalul, să-și dea la geoale și să faulteze în careu sub grija Lui Dumnezeu ?, care nu-i vorbă, ne lasă după liberul arbitru să faultăm, dar cum este foarte departe, tocmai la cealaltă margine a galaxiei, acum înțelegem de ce nu ne arbitrează direct și face singurul lucru pe care poate să-l facă, datorită distanței dintre El și noi, adică ne arbitrează online cu mâinile noastre și El numai notează cu meticulozitate toate păcatele noastre cu roșu în registrul Său. Înseamnă liberul arbitru să-și scoată toți ochii unii altora pe scena lumii și vieții după mintea și limba sa proastă în care s-a născut și piere iar Dumnezeu să se uite neutru din Cer și eventual să noteze meticulos păcate pentru judecata de apoi ? Dar pentru judecata de aici unde doare și arde totul peste noi cine rânduiește Dumnezeu să judece și dea sentințe ? Judecătorii, oameni și ei supuși greșelii ca și noi ? Iată de ce lumea a ajuns o haită de lupi care se arbitrează singuri și FIINDCĂ se arbitrează singuri. Iată cum teologii și Dumnezeu care le dă binețe cred și ne îndoctrinează cu nonsensul foarte trist și stupid al liberului arbitru al omului, de păcătuire după liberul arbitru și după voie în această lume creată, fapt pentru care văzând cum efectele acestui liber arbitru au umplut lumea de rele, suferințe, drame și păcate de tot felul, Dumnezeu știe că nu poate îndrepta nimic pe pământ cu viața oamenilor, nu poate sau nu vrea, și atunci plasează Dumnezeu rezolvarea și repararea chestiunii fericirii și devenirii umane în plan postum, absolut după viață, tot ce a creat și dăruit mai frumos și notoriu omului scos din neant. Iată cum îi este furată dintr-un condei viața omului și cum fericirea ei este plasată prin concept divin ÎN AFARA singurei șanse rezonabile a existenței ce i se dă ființei vii în coordonatele senzorialității directe a realității și evidenței, iată cum fericirea omului este plasată într-o lume fără actualitate, fără teren și coordonate GPS, într-o lume transcendentă și extrasenzorială, adică în Rai. Ei bine, până la izbăvirea de atunci, pentru că ești bătrân și medicii aleg pe cei tineri spre a fi conectați la aparatele de terapie intensivă care sunt insuficiente și nu mai fac față numărului mare de infectări, ești lăsat să agonizezi pe holul spitalului unde sunt internați cei cu coronavirus. Direct pe hol pe niște paturi improvizate, uneori doar niște cartoane cu niște cearșafuri pe ele unde aștepți moartea. Și cu ultimele clipiri ale minții, ca o candelă cu uleiul pe terminate, ce să-i spui Lui Dumnezeu dacă te întreabă : "De ce sunteți măi nefericiți ?" Nu poți să-i spui nimic direct Lui Dumnezeu căci legile fizicii și religiei spun că doar de-om muri vom putea fi în direct cu El. Dar putem măcar gândi. Și-i putem spune în gând Creatorului universului, ce ne doare căci El ne citește gândurile. Și iată că până să ne dăm duhul gândim și spunem, iar Dumnezeu, cu căștile pe urechi, răbdător și blând, de la celălalt capăt al galaxiei ne ascultă și înregistrează după proverbiala-i bunătate, cu o întârziere de două sute de mii de ani căci și undele radio tot viteza luminii o au în drumul lor de la gura noastră agonizând de boală și rugăciune, la urechile Lui Dumnezeu :
3) Și iată că ne întrebăm noi în cugetul nostru ce-i viața omului, creația de top a Lui Dumnezeu care este și matematicianul suprem, decât o ecuație matematică pe care o scrie Dumnezeu pe tabla neagră a universului ? În vidul cosmic care este de fapt neantul neființei, Dumnezeu deschide o paranteză, scrie Ion sau Vasile, Ana sau Maria, cum ne cheamă pe fiecare, pune câteva semne de punctuație, câteva litere, adunări, scăderi, înmulțiri și împărțiri, câteva semne de mirare, muuuulte semne de întrebare după care pune un punct, închide paranteza cu creta pe tabla Cerului, se șterge pe mâini, își termină lecția și uite cum astfel se termină cu viața omului. Ce este viața omului deci decât excepția asta extraordinară de la neant, ce se deschide ca la matematică începând cu paranteza nașterii și se închide cu cea a morții, după care se stinge din nou lumina și totul reintră în neant ca într-un film de groază unde nu se întâmplă nimic ? Ai înnebuni privind două ore la neant ca la un film cu ecran negru, singur, în beznă, țintuit pe un scaun într-o sală de cinema cu nici țipenie în afară de tine și cu ușile încuiate. Ai intra în panică. Liniște, tăcere și beznă. Nu poți ieși de-acolo, din tăcerea și bezna neantului singur. Și iată cum Dumnezeu ne-a dat o mână de ajutor s-o facem, să ne naștem, să ieșim din neant, cum ne va ajuta să și intrăm la loc în neantul din care-am venit. De-acolo, din nimic am venit cu binecuvântarea Lui Dumnezeu și tot acolo ne îndreptăm spre patria noastră de origine, întunericul absolut și tăcerea infinită. Când gândindu-se Dumnezeu că e stresant pentru noi, germenii inerți de nimic ce eram să suportăm așa grozăvie a neîntâmplării și vidului inert și că neantul durează o eternitate de negru și liniște, iată crezând poate că ne plictiseam în acea liniște stresantă, se îndură Dumnezeu și suflă un duh dătător de viață peste un boț de lut și neantul se aprinde ca o scăpărătură de fulger pe un orizont de mare în noapte și apare un om. Care după ce trăiește o vreme pe pământul hărăzit de Dumnezeu tot din neant, între un cataclism planetar și o pandemie devastatoare, ajunge omul de zice în sine sfârșit pe patul din bolniță un monolog de adio și trist. Iar Dumnezeu aude în căști tot ce spui și tot ce gândești și înregistrează tot de la celălalt capăt al galaxiei unde se deplasează regulat în probleme de servici. Serviciul Lui Dumnezeu este gestionarea și judecarea oricărei fapte sau gând al nostru, oriunde ne-am afla noi, oriunde s-ar afla El, nu contează bariera insurmontabilă a distanței care fac ca veștile care ajung pe calea undelor la urechile Lui Dumnezeu să ajungă cu sute de mii de ani întârziere. Și Dumnezeu precum vedem sau nu vedem, înțelegem sau nu, este pretutindeni și nicăieri și ridiculizează bariera insurmontabilă a vitezei luminii cu care ne recepționează gândurile și rugăciunile dând șah mat legilor fizicii când Dumnezeu utilizează viteza gândului și astfel de ce să crezi că nu te-aude și nu te judecă instantaneu, eventual se amuză atunci când te-ntrebi ? :
4) Ce-i viața decât intervalul acesta pur aleatoriu și pasager ce începe cu întâmplătoarea naştere şi se termină cu defectarea tuturor organelor care au luptat cu bolile, virușii și bacteriile tot timpul vieții tale pentru ca trupul, singurul vehicul între tine și neant să capituleze într-o zi în sfârșit în abruptul și iminentul deces care vine sigur și implacabil și te găsește totdeauna bineînțeles nepregătit, cu dumicatul în gură, cu telefonul pus să sune că trebuia să te duci la muncă, undeva sau la un proces, cu un ciorap încălțat și unul descălțat și te găsește moartea total nepregătit, că mai aveai ceva de făcut sau de spus, și mai voiai măcar de dragul florilor de cireș, al pisicii care se gudură între picioarele tale, să mai trăiești o zi și încă una pân' s-o mai putea...? Orice-ar zice, oricât s-ar îmbărbăta contra neantului și neființei, omului i-e frică să moară, are repulsie. Dacă sfârșitul tău adică dacă muritul ar fi ca dormitul, ai mai zice, dar știi că înaintea somnului de veci închizi ochii și nici vorbă de somn sau de odihnă : o să fie nașpa. Te ia cu o grămadă de beldiseli, cu dureri de boli, cu amorțiri, cu amețeli, cu asfixiere și agonie al căror apogeu este asimptotic în intensitate încât cu cât agonizezi mai mult în boală, cu atât intensitatea durerilor fizice ale agoniei crește exponențial. Durerea trupului crește cu cât înaintezi către moarte. Și asta pentru că dacă toată șandramaua biologică care ești cade în disfuncții și dureri sub tine cu fiecare organ capitulând în cascadă, ei bine, creierul care este centrul receptării durerilor trimise prin nervi de carnea din tine care moare să le prelucreze, el, creierul moare ultimul. Că așa e de la Dumnezeu, să moară creierul ultimul, să beneficiezi până la sfârșit de trăirea durerilor corpului care moare. După agonia bolilor, fiindcă creierul moare și te părăsește ultimul, e ca și căpitanul care sare ultimul din corabia ce se scufundă. Iar de-acolo înainte sufletul din tine, cu mila Lui Dumnezeu rămâne de fuge ca un șobolan de pe navă și pentru că e un abur, un curent electric, un duh, ceva, se duce pe aripile vântului către tărâmul fără întoarcere, către ținutul uitat de timp numit Împărăția Lui Dumnezeu și gata, iată că te-ai văzut și mort, iată că ești eviscerat de suflet, de gânduri, de emoții, de amintiri, de iubirea tuturor celor pentru care ai însemnat ceva și ești pregătit sadea pentru moarte ca un pește bun de pus pe grătar ! Unde se duc, în care lume toate gândurile tale, toate emoțiile, toate lacrimile de bucurie sau durere și toată iubirea, îmbrățișările și sărutările cu care-ai iubit pe cineva ? Unde sunt cântecele din glasul artiștilor, unde e arta și talentul lor, unde se duce frumusețea acestei lumi și vieți ? E imposibil să se piardă tot și să nu se salveze nimic din toată bucuria vieții omului, din toată minunea de-a fi fost viu vreodată, din tot frumosul și sublimul vieții și simțirii lui și e imposibil ca sordidul și recele capac al sicriului să ascundă și să treacă în derizoriu toată intensitatea vieții, toată simțirea cu care-am simțit vreodată, iar Dumnezeu care are un spațiu de stocare infinit al tuturor emoțiilor, amintirilor și plăcerilor vieții noastre, să nu le prindă în clipa morții noastre și să nu le salveze undeva într-un colț al inimii Sale spunând că nu-L interesează chestiunile laice și lumești. Suferim cumplit când știm că sufletul odată ce ajunge la Dumnezeu este ținut în carantină, este curățat și spălat să nu mai conțină nimic din simțirea noastră lumească și umană care ne mișca inimile. Astfel eviscerați de emoții și amintiri lumești, suntem detoxifiați de toată verva bătăilor inimii și puși la dospit și la copt fără sarea și piperul pământului, doar cu mirodenii din lumea cealaltă în cuptorul vrerii Lui Dumnezeu. Și iată cum Creatorul universului și al tuturor civilizațiilor lui te așteaptă după moarte și e pregătit să te primească în Cer cu mare alai, nu ? Intrarea ta în Rai în Împărăția Lui Dumnezeu va fi festivă, triumfală, va fi sărbătoarea vieții tale. Iată plastic spusă povestea dramatică a omului. Partea bună din tot răul, din tragedia, durerile, necazurile și suferințele vieții noastre e că măcar omul știe, așa a apucat, așa e învățătura și medicamentul pentru suflet când știe și i se spune răspicat tot timpul că atunci când moare, el nu moare ci își dă duhul în mâinile celei mai minunate ființe din univers, adică își dă obşteasca răposare întru Domnul. De-acolo înainte fiecare om nu mai are grijă de sine, este eliberat ! Se transferă în mâinile și în grija Lui Dumnezeu, purtătorul de grijă al tuturor nevoilor noastre care își intră în rolul principal de salvator și izbăvitor de serviciu al fundului tău și care îți pune pe deget inelul veșniciei și te face frate egal cu ea, te mântuiește adică, în limbaj religios. Ei bine, de-abia de la clipa aia încolo, de la clipa când ai răposat (spus în limbaj religios) sau ai mierlit (spus în limbaj laic), începe totul să fie frumos, adevărata viață, tihna, fericirea, huzurul, lenea, programul artistic și festiv al vieții tale viitoare pentru care te-ai rugat avid Creatorului universului și pe care l-ai așteptat cu salvarea ta o viață să-ți valideze relaxarea, odihna veșnică în Raiul cel frumos și splendid de pe lumea cealaltă !
5) Până aici, cu visul și speranța religioasă că vei scăpa de amarul vieții într-o lume superbă totul e frumos, e comod și acceptabil pentru firea umană atât de încercată de greutăți și probleme în viață. Dar cum tot de la Dumnezeu e mintea umană, iată că omul, lăsând ca pe un copil să doarmă în legănuț visul minunat despre învierea de pe lumea cealaltă, a ieșit din camera copilului și privind la cerul plin de dungile de otravă împrăștiate din când în când din avioanele chemtrailsuri peste lume și la antenele 5G plasate prin brazi falși sus în crengile lor false ca să emită radiații de 5 milioane de herzi pe secundă să ne termine sistemul imunitar ca orice virus să ne îmbolnăvească mai lesne cu arma din mâna noastră a telefonului și mai performant pe care-l va avea orice cioban, și să fugim pentru asta, după ce ne simțim rău și suntem cu imunitatea la pământ, să fugim la vaccinurile care se vehiculează acum, care de-abia astea ne omoară cu lovitura perfidă și de grație, căci nu sunt vaccinurile curate ale copilăriei, iată deci cum omul s-a întrebat și se tot întreabă serios cu aceste orori înfipte ca un cuțit în suflet : "A fi sau a nu fi ?" A suferi atâtea încercări ale singurei vieți în coordonate reale la care ai avut șansa în univers pentru ca să ți-o pierzi în boli, în suferințe, umilințe și drame și pentru asta să mori și apoi să învii ? Și dacă învii, să te duci unde ? Și să faci ce, ca și suflet o veșnicie printre stele și radiațiile lor cumplite și letale ? Merită omul, creația de top a Lui Dumnezeu atâta incertitudine, atâta suferință și stres al încercărilor vieții pe care să le neutralizeze cu sfatul înțelept că mai bine e să te întorci la Dumnezeu după ce oricum mori de otrăvurile criminalilor care împuținează lumea prin alte metode de război de astă dată virusologic, al undelor electromagnetice distrugătoare de imunitate, metode de decimare mai eficace și perfide decât războiul clasic cu care s-a jucat Hitler care e mic copil ucigând atâta lume pe lângă ce și-au pus în plan unele minți infinit mai diabolice de azi de la cârma ocultă a omenirii ? Iată, vine învățătura Lui Dumnezeu cu calmantul pentru inimă și suflet care te mângâie să simți că mai bine dacă tot mori cel mai adesea violent și tragic, e să te lași pe aripile credinței liniștitoare și comode în viața fericită de apoi ca să nu înnebunești de urât și întristare și de întrebări fără răspuns în lumea asta, locaș al pătimirii... Când te gândești la câtă degradare, batjocură, umilință și suferință umană e supusă din zorii creării ei biata ființă umană trăitoare în lumea Lui Dumnezeu, speranța că ai să scapi de această lume a nedreptăților și durerilor se potrivește mănușă cu sufletul tău zbuciumat care nu mai rezistă. Ca un pisic căzut într-o baltă, ud săracul și tremurând de frig, în mâinile Lui Dumnezeu calde vei toarce și vei adormi. Nu te mai interesează de toate celelalte probleme și neajunsuri aferente morții, nu te mai interesează de hoitul tău din groapă și nici de drama funestă prin care ai trecut ca să ajungi într-un coșciug. Oare nu e nimeni care deconectându-se măcar experimental și analitic de visul alegoric al morții asistate supranatural de un ocrotitor blajin al Cerului, să-și pună detașat, serios și practic chestiunea și neajunsul de a muri, de a nu mai fi pur și simplu, de a te topi și adormi irecuperabil deodată cu toată simțirea, cu toate sentimemtele, emoțiile și amintirile tale în groapa dintr-un cimitir ori într-o groapă comună sau cuptor de crematoriu și fără prohod dacă mori în masă în spitalul depășit de situație de coronavirus de pe această planetă ? Să părăsești această planetă nepăsător și cu gândul doar la Dumnezeu din Cer care până la fericita clipă când Îl vei întâlni și te va lua în brațe, El nu calcă în bălțile noastre, care deși ne este Tată și ne-a făcut, nu poartă ca noi mască de protecție contra virușilor pe față pentru că e imun la molime și suferințe, pentru că tot El a îngăduit să fie sau cu alte cuvinte El a făcut orice gânganie, râia, malaria, orice bacterie, orice molimă și suferință ce cauzează sănătății aici în viața locuitorilor ei care a degenerat la un destin uman cu totul ratat și victimă a planului falit al vieții la care ai fost conectat de Dumnezeu și dezadormit din neantul neființei ca să ce ? Să plesnești de disperare când vezi că nu e chip, sens și plăcere a trăi în această lume nebună și că ești momit cu una mai bună după moarte, taman când orice gând, simțire și emoție din tine au devenit defuncte deci imposibil de gândit a fi pliate pe coordonatele realității și evidenței directe ? Iată te-ai găsit și tu care șovăi în credință să mori iar credincioșii te-arată cu degetul și se țin de burtă de râs către tine că nu ai leacul contra morții ca ei. Iată cum a muri, acest act involuntar și normal fiziologic pare să nu deranjeze pe fond pe omul religios. El a rezolvat cu o cruce pioasă chestiunea funestă a morții, cu meditația și cu gândul cuibărit într-un absolut al unei nirvana inegalabile ce te atrage spre cer. Și astfel a muri nu este ireversibil și nu e un capăt de țară pentru el, pentru omul religios care se înalță deasupra naturalului până la nivelul stelelor și le îngână, le ridiculizează, le face cu limba, învinge moartea cu o cruce făcută cu limba în gură dacă mâinile sunt paralizate de serul morții, sau cu o meditație la fericirea celestă cu ultimii neuroni care mai pâlpâie să trăiască un pic în ghearele agoniei morții. Credința te desprinde de moarte și de durere ca o morfină și te apără de statutul de efemeridă și de un nimic ce ești realmente, atât de minuscul și neînsemnat la scara și în imensitatea spațiului și cosmosului printre atâtea stele și galaxii și mistere inefabile nedescoperite de mintea umană, printre atâtea cataclisme cosmice cum ar fi ciocniri între corpuri cerești, explozii de stele, puhoaie de lavă curgând pe atâtea planete cu atmosferă de cuptor sau altele înghețate și veșnic în beznă... Ce îi pasă credinciosului de toate acestea ? El s-a predat Lui Dumnezeu care se îngrijește cu duioșie de omul ce moare, de destinul lui celest, cu aceeași milă ca un copil bun și milos ce sapă cu lopățica un mormânt în curte unei vrăbii moarte. Îngrijit și apărat de Dumnezeu printre toate stihiile și cataclismele universului ostile vieții, iată cum omul nu moare frate, el rezistă, el e un supraviețuitor, un erou parvenit printre stele, și credinciosul realmente după moarte dospește prin spațiu ca o stea mai mică în devenire cu ajutorul Lui Dumnezeu căci și-a găsit un refugiu din acest iad cosmic letal vieții care ne-nconjoară și astfel credinciosul e de trei ori fericit : odată că a scăpat de viața plină de neajunsuri, de datorii, de corvoade și suplicii, de dușmani, de umilințe, de ororile vieții, de boli, suferințe și dureri, a doua că a scăpat de moartea goală și neagră cum mor dobitoacele fără de Dumnezeu și a treia că în mijlocul urgiilor cosmice inospitaliere nici unei forme de existență, a reușit cu toate bocetele celor rămași în doliu să iasă și evadeze efectiv sub formă de suflet din groapa mormântului, să reziste și radiațiilor ori milioanelor de grade celsius ale plasmei stelelor, și vidului înghețat dintre ele și să parvină prin micul secret al credinței în minunata oază a Raiului, limanul uman prin excelență. Aaaa, ce fericire și tihneală te așteaptă frate în Rai dacă ești credincios ! Ce pendulare între nesaț și saț infinit dar nu saț de foame sau sete. Nu e mâncare în Rai. Nu sunt chefuri și chiolhane cu oi și nici porci de mâncare, nici miel la proțap sau piftie de porc, nici șampanie de o mie de euro sticla. Credința într-o viață viitoare în care să-ți tihnească nu gusturi de friptură, piftie, cozonac și vinuri alese e asigurarea forte că ceva similar se va petrece fără doar și poate cu gusturile și tihna ta de veci din Rai. Adică de ceva plăcut simțurilor tot te vei bucura fără doar și poate în Cer, e musai, că doar n-ai murit degeaba ca ateii și n-ai dus toată competiția credinței ca să fii doar un cadavru pe pământ și un manechin inert umplut cu paie sau rumeguș parfumat în Rai. Nu ! Vei fi viu în Rai și atât de ferice conform mângâierii credinței care liniștește pe cel mai comun credincios, poa' să fie prost, poa' să fie idiot sau retardat, dacă e credincios, e campionul senzațiilor plăcute care abia îl așteaptă după moarte, după ce el va scăpa de lume și lumea de el. Îți va tihni oricum tratamentul și terapia de plăcere din cealaltă lume. Nu vei mânca friptură, dar vei mânca ceva, nu vei bea vin, dar vei bea ceva. Se zice că nutrientul e pe bază de lumină..., iar Dumnezeu pune și dozează doar condimentele. Lumină condimentată vei mânca și respira în Cer, asta e viața și hrana sufletului în Rai. Iar ca desert vei degusta tort de lumină în culori nemaivăzute și noi pe scara culorilor știute de noi, vei savura felii din tort de lumină cu toping de curcubeu, cu un gust nenumit, un gust înfrățit dar mult mai plăcut și inedit decât cel dulce pe scara gusturilor plăcute știute de om, apoi la divertisment vei asista la cele mai captivante spectacole unde vei asculta nocturnele de Chopin pe care acesta le-ar fi compus dacă nu murea atât de tânăr răpus și te vei delecta cu poeziile recitate de îngeri ale lui Eminescu care ar mai fi trăit și n-ar fi fost asasinat și ar mai fi scris alte sute de poezii memorabile. Iată ce viață faină, iată ce vei face în Rai pe veci și mereu următoarea zi o vei lua de la capăt ! Nu e pur și simplu frumos pentru sufletul omului zdrumicat de problemele vieții să se mângâie cu așa ceva... ?
6) Iată care este motivul mobilizator al credinței în Dumnezeu, căci simţind oamenii acest infinit al nefiinţei insolvabil şi inconvenabil minţii şi inimii noastre învăţate să uzeze de exuberanţa experienţei de a fi şi a palpa efectiv cu simţurile cărnii noastre totul, urzicându-şi aceste simţuri cu teribila constatare a sfârșitului lor într-un intransigent şi inexorabil neant al morţii, oamenii, dragii de ei au simplificat moartea şi chestiunea tulburătoare de a nu mai fi, prin religie, prin faptul că ea te învață că poți continua după moarte musai să exiști, să subziști sub o formă de spirit, de duh căruia i s-a zis suflet, în singurul loc și singura direcție posibilă adică în sus în cer, când jos pe pământ toate locurile sunt ocupate cu cadavrele noastre și ale întregului regn animal. Dar pentru noi oamenii, pentru că suntem inteligenți și pentru că ne-a dat în gând să ne motivăm singuri cu terapia psihologică a visului religios dătător realmente de fericire omului, totul pentru om are un happy end ce îndulcește povestea efemeră și amară a vieții lui pe pământ, și acest happy end este conform planurilor religioase ale sufletului visător omenesc care va porni în Cer în căutarea Lui Dumnezeu și cucerirea la propriu a veșniciei fără rucsac, fără merinde, doar cu credința ce te-a motivat în viață. Iată o perfectă formulă de autovindecare din îngrijorarea de a muri și a nu mai fi, când oamenii se îndulcesc cu această fericită autosugestie a credinței în binele tău care îți rezistă după moarte și este un medicament forte pentru uzul conştiinţei umane speriate de insondabilul iraţional al morții, de neantul cel negru și tăcut. Prin religie, neantul, țipenia, dispariția, moartea sordidă comună fizic până la identic din punct de vedere practic întregului regn animal, e mai convenabilă şi suportabilă psihologic vulnerabilei firi umane, e îndulcită cu mierea credinței în Salvatorul tău celest, ca s-o poți digera și suporta mai ușor. Animalele fără credință și Dumnezeu mor normal, adică mizerabil și efemer, dându-se fără pretenții și mofturi de scăpare pradă viermilor. Mizerabila putrezire întru viermii cei neadormiţi, întru nimic, prin religie devine suportabilă conștiinței, devine un mizilic. Căci văzând muritorul de rând terifianta şi neagra perspectivă a morţii, imuabilă, permanentă şi definitivă, el a negat-o pur şi simplu forțat, dintr-un condei şi dintr-o trebuinţă a firii și a devenit credincios deci salvat de pe această planetă invadată când de flăcări și bombe, când de viruși și molime. Astfel dintr-o dată au văzut oamenii că se simt mai bine cu Dumnezeu decât fără El, mai comozi și au un punct de sprijin în univers. Astfel, cu ajutorul Lui Dumnezeu au dat un sens inconvenabilului morţii încadrând negrul ei infinit intr-un teritoriu suportabil, perceptibil, convenabil, dulce, liniştitor şi comod cu ajutorul căruia mai poţi trăi calvarul vieţii şi mai ales al morţii având o vie speranţă : Raiul. Mai genial medicament, mai potrivită terapeutică nici că puteau găsi oamenii, negându-şi pur şi simplu moartea, ucigând-o printr-un susţinut efect placebo al autovindecării religioase. Nu puteau singuri face asta. Doar Iisus i-a ajutat prin exemplul Său, și să fie clar !, fiecare religie are un Mesia salvator al omenirii în declin, care e născut tot dintr-o fecioară tot pe 25 decembrie, învie a treia zi după ce este omorât și mântuie lumea după același model. Înaintea lui Iisus și a fecioarei Maria mama Lui, egiptenii aveau și ei pe mesia Horus, mântuitorul lumii, născut din fecioara Isis, pe 25 decembrie, care a fost omorât, a înviat a treia zi, apoi a mântuit lumea, conform hieroglifelor dăltuite pe pietre din piramide și ziduri antice. Creștinii au preluat povestea egiptenilor mesianică, păstrând aceleași date, schimbând doar numele personajelor mesianice. Și iată cum și după patru, cinci milenii de religie sculptată în piramide, modelul antic ne salvează și pe noi de la moarte printr-un Mântuitor înviind din morţi cu moartea pre moarte călcând. Mi se pare că astfel, pentru a ne potoli vanităţile, mult prea mult şi mult prea pe nedrept conform tragismului poveștii, a suferit Iisus pentru zăbavnicii de noi. Ca să ne fie nouă bine şi să nu înnebunim și murim de urâtul şi definitivul morţii Iisus a deshămat de la treburile mai înalte şi serioase ale Universului cu care se putea ocupa în competența Sa cu geniala Sa vocaţie divină, lăsând baltă atâtea alte treburi din Univers să aștepte în zadar necesitatea intervenției divine. Competenţa talentului divin lăsat astfel liber de la treburile mai importante ale universului s-a specializat pe oameni prin voia și insistența rugăciunilor și rugăminților lor și astfel Lui Dumnezeu și Fiului Său le-au cășunat a se specializa și ocupa cu predilecție de noi, rasa umană. Nu știu de ce, Dumnezeu şi Iisus, dacă povestea lor ar fi reală, ratându-şi poate carierele cosmice au preferat să se plafoneze şi limiteze pentru noi şi vanităţile noastre preferând să fie şefii noştri, receptorii specializați ai rugăciunilor noastre, intendenții de serviciu ai gestionării şi viermuirii noastre într-un loc real numit pământul și altul imaginar și izolat de la periferia Universului numit Rai. Astfel, acest mult invocat Rai e un loc numai pentru noi oamenii, l-am ocupat integral și nici un picior de extraterestru răposat de prin altă galaxie nu mai are loc aici, în falnicul Rai eminamente construit și specializat pentru oamenii Terrei. Animalele, și ele săracele mor și pier de le sar capacele dar ele nu vor nimeri în Rai, el este exclusiv pentru oamenii credincioși, darul Lui Dumnezeu pentru ei, pentru forma lor de viață viitoare, mulțumită credinței lor, care îi va răsplăti prin îngăduința și mijlocirea Creatorului universului. Și să fie clar, Creatorul universului căruia te rogi pios, va mijloci astfel încât în Rai nu va ajunge neam absolut nici un păgân care nu are CREDINȚA TA și Dumnezeul TĂU. De asemeni doar TU vei fi beneficiarul splendid al Raiului, tu și cei din credința, din cultul și din religia ta, a locului unde te-ai născut sau după caz în care te-ai convertit după o luminoasă revelație ce ți-a scos pe Dumnezeul preferințelor tale în cale. Restul, sunt necredincioși și se duc la dracu' bineînțeles. Căci în Rai nu nimerește oricine decât cei drepți, decât cei ca tine, sporiți în credința TA. Nu e loc în Rai pentru cei ce mănâncă de dulce în post, nu e loc decât pentru viața ta, nu şi pentru animale, nu și pentru plante şi copaci care și ele sunt o formă de viață, de existență, nu şi pentru orice altceva este viu în afară de oamenii cultului și religiei tale.
7) Pentru minunații și visătorii de noi oamenii, prin religie și spiritul ei cazon de a opri și interzice tot ce reprezintă febră, sentiment, pasiune și gândire laică trupească, pămîntească, plăcere și voluptate deci păcat, am inversat astfel în slăbiciunea noastră viaţa cu moartea, dând vieţii înţelesul şi preţul fad al netrăirii, al ascezei monahice care dezavuează senzațiile cărnii și pune în locul acestor simțuri narcoza senzațiilor spirituale ca pregătire forte și exclusivă care contează pentru moartea parfumată şi drapată cu esenţele şi parfumul Raiului. Viața devine astfel pentru credincios, fără gust și savoare. Viața este pur și simplu un stagiu, o clocitoare unde credinciosul eclozează pentru Rai. Fiind astfel odorizați cu parfumul și năravul Raiului, i-am dat morţii efective de care similar nouă nu scapă nici un hoit de câine ori altă vietate întru putrezire şi mizerie, i-am dat înţelesul şi visul dulce al vieţii veșnice întru puritate și curăție care salvează niște ființe amărâte numite oameni alungați de Dumnezeu din Rai, de durerea și mizeriile cărnii moarte ascunse și rezolvate aseptic de pe suprafața pământului, în coșciuge. Un Iisus şi un Dumnezeu invocați în Cer, consumaţi şi revendicați de acolo până la extincție de oameni pentru a fi antropomorfi, obligați să se specializeze și mărginească doar la gestionarea măruntelor treburi umane în tot universul care-i aștepta, au fost astfel iremediabil răpiți tuturor extratereștrilor, au fost deturnați de oameni și răpiți din Cer ca să funcționeze exclusiv pentru uzul uman, să funcționeze ca niște motoare puternice la ralenti pentru potolirea vanităţilor particulare religioase omenești. Dumnezeu și Iisus răpiți din Cer de la gradul de mareșali și generali ai universului pentru a fi intendenți la magazia cu cazarmament uman, au fost puși la munca de jos a universului, obligați de oameni ca să-i mângâie divin pe toți pe creștetul lor religios. Iată, conform religiozității lor, Dumnezeu le sfințește casele, le sfințește autoturismele dacă înlocuitorii Lui, preoții dau cu aghiazmă și busuioc pe ele. Prin această vanitate umană, visurile, speranțele și fanteziile umane despre sejurul etern din Rai capătă consistență și curaj. Nimeni nu se mai gândește dacă și Dumnezeu vrea și El să fie regele și împăciuitorul gunoaielor, zaverelor și gâlcevilor efemere umane, dacă și Lui îi place să pască aceste oi, acești robi declarați pe pajiștile universului. Odată prins în corzi și revendicat din Cer pentru uzul efemerității umane, Dumnezeu nu mai poate scăpa. Oamenii nu realizează astfel că Dumnezeu și Iisus sunt ostaticii oamenilor, adică o pradă umană, o pierdere pentru Univers.
8) Un Dumnezeu ocupat cu noi şi ieftinele noastre tabieturi şi habitudini lucrează pentru noi plictisit şi agasat, şi nu e eficient sută la sută nici pentru noi, nici împotriva celui mai rebel bolovan care gravitează haotic în centura de asteroizi din sistemul nostru solar și amenință să distrugă Creația Divină, pământul și viața, într-o normală extincție cum au mai fost. Acea piatră rebelă, scăpată de controlul Lui Dumnezeu ocupat prea vârtos cu mofturile noastre religioase s-ar putea să se desprindă şi să ne lovească chiar în mijlocul liturghiei de fiecare duminică, căci suntem miliarde şi fiecare cu religia sa, cu dumnezeul lui diferit, cu rugăciunea lui particulară de sănătate şi spor în casă, și să-i potolească Dumnezeu pântecăraia burții, să-i dea noroc și sănătate etc, iată mărunte și efemere pretenţii adresate şefului Universului, care nu reuşesc decât să-L agaseze şi obosească nejustificat pe Dumnezeu printre serioasele-i responsabilităţi ce le are sau ar trebui să le aibă în gestionarea întregului Univers, în schimb fiind sedus să se ocupe plictisit numai de febra noastră antropologică religioasă de pe Terra. Inconştienţa noastră în a persista să-L revendicăm pe Dumnezeu egoist doar nouă răpindu-L în totalitate chestiunilor stringente şi problematicilor Universului care aşteptau competenţa şi timpul Său neştirbit, pretenția noastră de a ne adresa direct Creatorului, simplu și direct posibil doar prin ritualul unei cruci cu limba-n gură, o poate înțelege și ierta doar Dumnezeu în marea-i bunătate dar noi n-ar trebui să ne-o iertăm niciodată. Căci dorinţele, rugăciunile şi litaniile noastre adresate neobosit Domnului sunt ridicole ca vacarmul dintr-o fermă avicola unde fiecare găină emite pretenţia unui important mesaj de cotcodăcire adresat pereţilor halei, fără de care nu putea sfârşi în ciorbă căci așa spune religia și limba cotcodăcească. Nu pentru zburat sunt aripile găinilor de avicola ; ele pigulesc cuminţi urluiala dată şi cârâie, cotcodăcesc şi fac ouă în neştire să avem noi de Paşte. Nu pentru zbor, libertate şi viaţă ne e dată mintea şi inima noastră ; ele ne sunt create de Domnul pentru propriu-i folos, pentru lauda și preamărirea ce i-o facem, deși un Atotputernic nu are nevoie de nimic din toate aceste nimicuri, efemerități și vanități umane de a-și crea o religie și un Dumnezeu aferent pentru propriul nostru folos, pentru propriul bine atât al vieții cât și culmea, al morții defuncte umane identică cu a animalelor. Astfel între Dumnezeu și oameni se crează un folos reciproc avantajos ademenindu-ne și păcălindu-ne reciproc, Dumnezeu pe noi și noi pe Dumnezeu într-o irezistibilă și dulce şaradă și poveste religioasă de-a v-ați ascunselea prin tot universul. Tupeul uman e fără margini când decretăm că Domnul este în Cer pentru noi și micimea noastră, iar iresponsabilitatea și vanitatea divină e de neiertat și incredibilă când crede că trebuie să aștepte ori să pretindă de la niște microbi ce suntem în universul majoritar ostil chimic și fizic oricărei forme de viață îndatorirea de a-i face un steril și inutil cult al personalității, de a-L sluji întreaga viaţă şi întreaga moarte pe Dumnezeu, sub pericolul pedepsei și afurisirii divine deși un Atotputernic n-are efectiv nevoie de nici un sluj și nici un serviciu, de nici o laudă și preamărire caducă de la microbi ce-i suntem la scară și valoare, El putând totul, definitiv de unul singur, fiindu-și veșnic suficient Sie însuși și singurătății Sale normale divine. Și uite cum astfel viaţa ne-o omorâm și otrăvim cu indispensabile accente şi privaţiuni religioase iar moartea ne-o poleim, înviem şi parfumăm cu deodorantul plăcutului şi romanticului vis al mântuirii. E unica soluţie sine qua non ca să putem suporta veșnicia morţii care ne-a fost relevată ca cea mai urâtă poveste din care poţi ieşi doar amanetându-ţi integral fireasca simţire şi trăire umană şi întregul corp de carne celor mai draconice, penitente şi inumane conduite dictate de pravilele cultului religios înrădăcinat genetic și organic în fiinţa umană de la început, încă din preistoria umană atinsă ca de-o boală de firescul obscurantism, rezultat al vicisitudinilor vieţii ameninţată de stihiile naturale și neprielnice ale ei.
9) Cum insuportabil şi inadmisibil firii umane inteligente e gândul că vine scadenţa să mori, deci să ieşi din uz şi garanţie ca o marfă veche pe galantar şi să te strici astfel şi să putrezeşti în sordida soartă a descompunerii ca un măr căzut în glod, singura variantă convenabilă pentru conştiinţa umană e şuntarea şi păcălirea morţii prin cel mai eficace vis : cel al vieţii veșnice. Nici un filozof raţionalist, ateu, liber cugetător sau sceptic nu va găsi prin ignorarea ori negarea religiei liniştea şi formula fericirii pe care o trăieşte autentic cel mai ignorant şi incult om religios dar care printr-o simplă dar pioasă rugăciune adresată din inimă Domnului şi întregului univers oriunde L-ar conţine acesta pe Dumnezeu, reuşeşte să-şi pună universul, veșnicia și pe Dumnezeu la picioare, să acceadă la convenabila soluţie a păcii interioare prin cooperarea și osmoza indisolubilă cu Dumnezeu şi a ascultărilor trebuincioase severității și intransigenței soluţiilor Sale divine. Astfel, omul religios, omul frumos cum spune Dan Puric e supermulţumit cu soarta sa, cu rostul vieţii sale scurte şi efemere dar mai ales cu rostul morţii sale căreia i-a găsit un înţeles, un rost şi o soluţie prin ascultarea de Dumnezeu și servitutea integrală față de Dânsul, fără de nici un comentariu sau erezie. Nu contează că omul religios nu are percepţia că are o viaţă scurtă şi efemeră și că pentru asta protestul fiinţei raţionale adresat Organizatorului Suprem al universului ar trebui să fie susţinut. Cum ? Am un Tată atotputernic în Cer, sunt făcut după chipul și asemănarea Sa și mor în chinuri și cruntă agonie pe niște cartoane pe holurile spitalului care nu mai face față pandemiei de coronavirus după ce Dumnezeu a îngăduit ca medicii să aleagă din ochi cine va fi și cine nu va fi pus la aparatele de terapie intensivă ? "Da ! Trebuie să mori în chinuri copile, spune Tatăl nostru din Cer, căci mi-am dat schingiuirii pe cel mai de seamă Fiu al Meu, pe Iisus, ori ție, rob mărunt de ce ți-e frică și necaz de suferințe ?" Ooo, acum înțelegem cum omul credincios știe că de suferă și este unilit cât mai mult și vârtos pe pământ, răsplata din Cer va fi și mai splendidă. Căci omul trebuie să fie mulţumit și cu binele și cu răul, așa spun învățăturile Lui Dumnezeu, trebuie să fie mulțumit cu porţia cazonă a raţiei lui serbede de viaţă gestionată de un Dumnezeu responsabilizat și mobilizat de oameni meticulos și erudit a se ocupa cu pasiune și precădere de noi și mărunțișurile noastre. Mulţumit cu zeama lungă şi insipidă a credinței ce i s-a turnat în gamelă la drum în viață omul e fericit și anticorpii ființei sale sunt învățați să lupte contra diavolului și necredinței, și să fie avocați ai Lui Dumnezeu până în mormânt și chiar mai departe, deși Dumnezeu cum spuneam nu are nevoie de avocați.
10) Mulțumit trebuie să fie omul frumos și religios ori dacă trăieşte douăzeci, patruzeci ori nouăzecişinouă de ani. Înţelept este să spunem că Domnul a dat, Domnul a luat, iar pentru asta numele Domnului trebuie să fie binecuvântat și în veci lăudat. Iată ce ne spune religia și cu ce poveste frumoasă ne amețește creierele obosite și trupurile chinuite de boli, dureri și neajunsul de a fi vii ! Oamenii au inventat religia ca să simplifice și ușureze orice neajuns existențial. Și după cum se vede, această narcoză funcționează eficace tămăduind de dureri, suferințe și boli omenirea de la Facerea Lumii și până azi. Vedeți altă soluție mai simplă...? Omul e mulțumit în credincioșie chiar de-ar avea o viaţă lungă de nouăzeci de ani în care ar geme de cancer sau ar fi sănătos tun. Ne rugăm Domnului și pentru îndreptarea sănătății și ca să mulțumim pentru dramul de sănătate vremelnică până în sfârșit vom face cancer ori mai nou coronavirus într-o zi și vom muri în groaznice dureri. Plăcerea și voluptatea de a te ruga Lui Dumnezeu e irezistibilă, bolnav sau sănătos fiind. E ceva curat, măreț și frumos să te rogi etalonui bunătății universale neștirbite numit Dumnezeu. Solemnitatea rugăciunii e ca un balsam pentru suflet și tranchilizant pentru orice altă emoție din afară, gând sau sentiment privat, altul decât cel religios. Îți ajunge și te mulțumești doar cu plăcerea și satisfacția unei vieți de credință, mai ales când pe la jumătatea vieții dar bine că nu prea târziu ai ajuns la această concluzie, devii bigot și realizezi că până atunci ai pierdut timpul și nu L-ai cunoscut pe Dumnezeu. Ai înnebuni instantaneu ca și credincios să constați că ai pierdut oricum timpul cu Dumnezeu sau fără, iar Dumnezeu rămâne la fel de neclintit în neființă cu sau fără tine, cu tot bigotismul tău fervent și ireversibil. De aceea succesul religiei e indiscutabil și garantat în umanitate și terapeutic e al treilea scut contra radiațiilor solare după pătura de ozon și scutul geomagnetic terestru. A trăi o sută de ani în credincioșie devine astfel suportabil, măreț pentru om, devine un deziderat. Nu contează că patruzeci de ani îi dormi efectiv. Dormind exersăm inconştienţa morții. Habar n-avem cum în somn sforăim. La fel nu auzim și nu știm când în sicriu putrezim. Nu știm și nu auzim cum ni se alterează și sparg mațele în coșciug ; nu auzim când tigva ne cade-ntr-o parte și oasele mâinii ne cad de pe piept scârțâind și trosnind după ce carnea se topește de pe ele după opt, zece ani de putrezit în coșciug. Calmantul și analgezicul religios ne salvează și înarmează a suporta imaginația iminenței acestor orori funeste ce o să ni se întâmple trupului de carne și oase mai devreme sau mai târziu. Religia și somnul sunt un calmant pentru oboseala spiritului și a cărnii. Religia și somnul sunt hainele pe care le punem pe moarte ca să nu ne îngrozim de nuditatea ei. Somnul este un perfect interludiu al nefiinţei, suportabil, necesar fizic şi convenabil căci ai șansa să călătorești incognito în Rai și să vezi pe Dumnezeu așa cum ți L-ai imaginat în rugăciunile de culcare. Ce bună și terapeutică este culcarea și somnul după rugăciune...! Să te rogi pentru totul Lui Dumnezeu devine o plăcere. Dacă în darul cosmic pe care ți l-a dat Dumnezeu trăiești nouăzeci de ani, patruzeci de ani îi dormi din care cam un an visezi de cele mai multe ori urât, apoi alt an sau doi îi dedici în rugăciunile de culcare sau de trezire cu inima smerită. Asta e viața și e datoria ei, rugăciunea ca regulă morală, etică, socială, de suflet și de inimă, căci în afară de asta omul e obosit și nu mai vede nimic alta decât că e bine să te rogi după câte se vede, neavând importanță să treci la destinatarul rugăciunii adresa Lui Dumnezeu necunoscută, amănunt care nu contează pentru poștașii cu aripi ce știu drumul către Creator pe de rost și vor distribui cu grijă și rugăciunea ta către Dumnezeu din miliardele ce i se adresează curent și instantaneu clipă de clipă. După timpul ce-l consumi în rugăciuni, de multe ori cu lacrimi în ochi și dureri ale sufletului și inimii, mai rămân doar câțiva ani de consumat cu alte chestii care te deturnează de la liniștea trupului, a sufletului, hăituit pe câmpiile vieții între îngerii buni care vor să te vâneze pentru Rai și demoni care te vânează pentru iad. Timpul vieții îți e destinat a fi fugar amețit între bine și rău în viață, neavând o clipă de liniște, găsindu-ți tu una în adâncul și pacea rugăciunii pe care-o faci doar pentru calmarea, nu vindecarea celor douăzeci de ani cumulați continuu adunați în viața omului care sunt de dureri şi boală. Și uite așa se consumă anii vieții omului, pe nedreptăţi şi supărări, plânsuri și sughițuri şi din ultimii douăzeci de ani rămaşi vreo șaisprezece îi petrecem la wc în diarii sau constipaţii după caz cu sânge de la hemoroizi, ori în spitale, bolnavi incurabil. Mai rămân patru ani din care trei oftăm continuu de dor şi numai un an mai rămâne şi pentru plăcerea noastră, pentru nirvana, pentru fericire, pentru orgasme. Iată omul, minunatul om creat de Dumnezeu cu bucurie și mândrie creatoare, cu ce putregai de viață se alege din ambiția Lui Dumnezeu de a te scoate neapărat din neant atunci când te-ai născut. Cei mai mulți ani sunt de rahat și fiecare om trăiește pentru bucuria vieții, pentru pacea și dulceața ei doar un an de viață, restul e balast colateral efectului de a fi ființă vie și mai ales om, Opera de căpătâi a Lui Dumnezeu. Dacă spune religia, atunci pentru toate se cuvine să mulţumim Creatorului şi să luăm de bun tot ce ni s-a dat, viaţă, fericire, cancer, coronavirus, radiații 5G care dereglează imunitatea organismului și vaccinuri perfide ad hoc create pentru iluzia apărării unui organism cu imunitatea distrusă. Nu putem să ne mințim că conducătorii omenirii se dau în vânt după noi și nu s-au gândit când au văzut că Hitler a dat faliment, la cele mai sinistre noi forme și metode să ne omoare în masă prin otrăvurile din mâncare, ceea ce băgăm pe esofag și prin otrăvurile din aer, virușii pe care îi băgăm în trahee : două orificii perfecte prin care moartea intră lesne și perfid în om ca să mai piară bre, că prea s-au înmulțit oamenii mai ceva ca șoarecii și au umplut pământul la îndemnul Lui Dumnezeu. Ei bine, și pentru acești călăi din umbră trebuie să ne rugăm, care peste burta mamelor lor Dumnezeu a suflat duh de viață să se nască și când se vor face mari într-o zi să ne omoare prin împuținarea naturală prin moartea rapidă prin mâncare și prin molimele din aer, făcute sau nefăcute, date sau naturale, cine știe ?, pentru toate trebuie să ne rugăm și mulțumim Lui Dumnezeu. Să ne rugăm deci pentru miliardele de Herzi de radiații 5G, și urmează 6G ce ne vor slăbi imunitatea și îmbolnăvi cu scopul de a muri mai repede la comun și pe capete într-o lume suprapopulată și care nu va mai avea de mâncare sub mandatul ceresc și terestru al Lui Dumnezeu, agricultorul suprem. Să mulțumim Lui Dumnezeu pentru vaccinurile ce se vor scoate ca obligatorii, încolonați către ele sub paza și puterea decretelor militare, împinși de jandarmi cu pulanele să intrăm în cabinete la înțepat și cipuit. Să mulțumim Lui Dumnezeu pentru vaccinurile astea fake care nu sunt de alea curate cu care ne-am vaccinat în copilărie de rujeolă, rubeolă, tifos, rabie etc, ci fake-uri care de fapt omoară ascuns și perfid și ne trimit mai repede la Dumnezeu să eliberăm locul de mâncare altora noi ce vor veni să mănânce și ciugule și ei ceva. Să ne rugăm și să mulțumim pentru asta, pentru bine, pentru rău, să abordăm deci astfel cu stoicism uzanţa rugăciunii către Dumnezeu, rugăciune care este lege a fiinţei umane condamnată funciar şi programatic la neşansa de a trăi în robie ca sclavi eterni ai Marelui Stăpân şi căruia-i recunoaştem de vrem ori nu, cu o bucurie şi acceptare masochistă dreptul de viaţă şi mai ales de moarte asupra noastră, microbi inferiori ce suntem până și coronavirusului anului 2020 și inferiori tagmei tuturor sfinţilor Raiului.
11) Ooo, are Dumnezeu niște favoriți, ei sunt sfinții Raiului. Ce sunt sfinții Raiului dacă nu boieri cu sânge albastru de sfânt, protejaţi în drepturile şi privilegiile Lor boiereşti şi patronați de un Dumnezeu apologet prin definiţie al inegalităţii de şanse printre toate formele de viaţă inteligentă terestră, al războiului dintre ele pentru existență, pentru hrană, pentru competiție, de la viruşi, viermi, mamifere printre care şi omul şi până la sfinţi şi duhuri, fie ele bune sau rele ? Căci Dumnezeu nu e comunist și nu adoră democrația poporului, egalitatea, fraternitatea universală. Sunt forme de existență în univers, mai ales cele din Cer, vietăți celeste, Sfinți și Preafericiți care sunt mai egali decât noi, muritorii de rând. Ei au ab initio toate drepturile și facilitățile imaginabile unei existenţe universale fericite, suportabile, au Raiul asigurat. Omului i s-a decretat prin definiţie că s-a născut din păcat trupesc și trebuie să suporte funciar irevocabilul blestem divin, îndulcit un pic cu iraționala posibilitate a parvenirii printre sfinți și privilegiile lor în cer și în Rai, după și cu condiția respectării canonicii religioase. Poți ajunge sfânt dar trebuie să nu mai mănânci carne, să nu bei alcool și să nu mai faci sex. Știm și noi că astea dăunează grav sănătății iar Dumnezeu chiar nu glumește, El chiar ia în serios sfaturile Sale pentru noi ca să cucerim veșnicia. Amară strepezire a conştiinţei de sine a omului nici prea sfânt, nici prea păcătos care suntem fiecare, că toți suntem, pentru că ne-am dedulcit mai mult la viață și plăcerile ei lumești, discriminați la drepturi și fericiri universale ale Cerului față de duhurile Cerului cu sânge albastru sfânt. Așa că omul terestru inteligent şi cuminte dar obraznic pentru că e păcătos și nu ține post trupesc, se simte trădat și abandonat din faşă ca un copil dat de suflet de un Dumnezeu care nu mai avea timpul și răbdarea a ne schimba pamperşii și a se ocupa direct de noi, abandonându-ne pe pământ, neavând loc în întregul univers infinit să ne înșire pe toți ca pe niște mărgele etern vii și ferite de rușinea și dezonoarea morții, a suferințelor și ororilor terestre tocmai noi, lucrul mâinilor Lui Dumnezeu, pe care ne-a frământat direct din lut și meșteșugit cu mâinile Sale dibace, părintești și calde. Astfel, omul a văzut că nu s-a născut singur. Și văzând Dumnezeu că omul ca idee neavând nici o iniţiativă şi intenţie să iasă din neant și să se nască singur, a purces să ne nască cu ajutorul mamelor noastre, adică din împreunarea cărora cu soții lor, Dumnezeu i-a zis acestei alipiri culmea, păcat și rușine. Dar atunci omul săracul, realizând acest paradox divin că n-am putut apărea din neființă în curăție decât prin necurăția împreunării pe care Dumnezeu ne-a hărăzit-o și intitulat-o păcat, văzând omul săracul exemplul nobil al Lui Iisus care s-a născut din burtă de femeie dar fără copulație deci fără păcat, bunul simţ îi spune omului muritor că nedreptatea s-a născut odată cu el, că nedreptatea și neplăcerile vieții sunt scuipatul pe care și l-a scuipat Dumnezeu în palme când a purces să ne facă din lut. Omul vede această nedreptate și oroare a firii trăitor în această viaţă de mizerie din zorii trezirii conştiinţei lui şi până la bătrâneţe şi moarte, uzând şi servind toată gama mizeriei faptului de a trăi stigmatizat printre toate păcatele vieţii, jaloane contraproductive de care are cunoştinţă şi Dumnezeu şi nu le radiază programatic din schema jocului vieţii și al morții în slalomul omului cuminte și neputincios prin viață către teritoriile plăcute ale Raiului și mântuirii. Deci disperat, dar treaz, cel puțin un muritor are dreptul să strige în pustiu cu buzele spuzite : "Alo...! E cineva acolo ? Doamne, ești acolo în univers ? Ca să sperăm astfel că avem șansa să ne repare cineva în destinul nostru uman, ca să ne arbitreze cineva după regula meciului, să nu ne arbitrăm singuri și să ne frângem gâturile și să se ducă dracului toată regula și ordinea din jocul vieții noastre pe scena lumii..." Dumnezeu tace și face. Și astfel știm că sigur, ceva tot este în Cer dar n-avem dreptul sau puterea să știm și noi niciodată. Până atunci, ca pe la noi, în mizerie trăim și murim încât putem zice ca niște țărani înșelați și aburiți de boier cu promisiuni după ce le-a furat tot grâul ca să umple hambarele domnești, bombănind pe uliță, că ori a trăi, ori a muri, totuna e : suprema dezonoare a omului scos din neant de Dumnezeu și dat vieții pe pământ, tablou pe care Dumnezeu semnează ca un pictor ce se mândrește cu Opera Sa de căpătâi în acest colț de galaxie. Și sunt miliarde de galaxii unde probabil locuitorii lor inteligenți trăiesc tot atâtea tragedii. La atâtea tragedii din atâtea galaxii, un singur Rai este neîncăpător iar un singur Dumnezeu, insuficient și ineficient.
