marți, 12 mai 2020

146) MILIARDE DE GALAXII ȘI TOT ATÂTEA TRAGEDII

146) MILIARDE DE GALAXII ȘI TOT ATÂTEA TRAGEDII  

  1) Povestea omului pe pământ e scrisă de Dumnezeu în Cartea Sfântă dar e povestea tristă a celor două tabere de robi ai Lui Dumnezeu, cei credincioși și cei necredincioși, veșnic în dispută unii cu alții ca să se disprețuiască cu venin pe același subiect comun, Dumnezeu, când unii cred, alții nu cred că există. Pe bune ? Adică există un Dumnezeu care i-a creat pe toți cu mare entuziasm și atât de defecți ar fi ieșit unii de pe urma mâinilor de meșter ale Lui Dumnezeu și atât nu ar fi reușit El cu toată elocința, omnipotența și perfecțiunea Lui creaționistă încât să nu-i poată meșteri perfect pe toți ca să nu aibă ei nici un dubiu în creierul lor de tărtăcuță asupra evidenței divine, ca să nu fie ei nici păcătoși, nici proști și să nu-i poată dumiri și convinge de adevărul indubitabil al existenței Sale ? Și drept urmare aceste creaturi să devină necredincioși cum au devenit și să nu creadă că există Cel ce i-a făcut și este mândru de Opera Sa, pe nume Savaot în cultul ortodox sau Iehova în cel al martorilor lui Iehova etc etc etc, câte religii, culte, secte  și Dumnezei există ? Mă rog... Constatând acest paradox incredibil al nereușitei divine în a convinge tot sectorul inteligent al Creației că El este Dumnezeu și că a făcut o lume perfectă care de fapt e nebună și e un fiasco total în muzeul creațiilor cosmice, asta după cea mai simplă normalitate te îndeamnă să rămâi deoparte de toată liota, și a celor credincioși și a celor necredincioși. Și mult mai de bun simț e rămânând deoparte să fii detașat, deci înțelept și circumspect, ca învățând din harța inutilă și inumană ce îi animă și asmut pe unii robi ai Lui Dumnezeu împotriva altora, să te ții deoparte și să formulezi o altă opinie, nici ca unul, nici ca altul. O opinie separată în care cu aceeași pasiune a celor în dispută, dar nu ca să dai verdict subiectiv și van că Dumnezeu există sau nu există sută la sută conform percepției tale întâmplătoare ca nașterea ta, ci să pui aceeași înflăcărare dar cu ponderație în cuvânt ca să dezbați și judeci ambele variante cu înțelepciune dar cu detașare pentru a nu te înverșuna fără folos nici într-o parte, nici în alta și anume : Să vorbești deci de-a surda ca un fel de moară stricată și să spui o rugăciune fatală și fără destinatar în miez de noapte, să privești la un cer gol de orice urmă de intenție divină și să aștepți să vezi : vreun licăr de stea, va catadicsi să-ți spună ceva ? Se va întâmpla vreo mișcare, vreun fulger, vreun murmur, vreun geamăt al timpului făr' de-nceput și cusur, care să se tânguie de durerea facerii și să-L nască timpul în sfârșit pe Creatorului tuturor celorlalte următoare ? Da ! Să-l nască timpul pe Dumnezeu. Căci timpul e singurul care-a existat înainte de El și care l-a precedat pe Dumnezeu care nu putea apare într-un timp fără pornire, fără nume și fără aflare. După 14 miliarde de ani de când astrofizica a calculat că se tot aprind și sting stele și galaxii prin spațiul ăsta, iată, poate timpul se va îndura de rugăciunea ta și va hotărî ca  să-ți facă acest cadou și spectacol ca un noroc al vieții tale : să-ți aprindă o lumină pe cer în depărtare după ce vei aștepta o noapte, mai multe, toate nopțile vieții tale și mai mult ca sigur, așteptarea și căutarea ta vor da roade. Căci gândul și cuvântul tău ori al altor un miliard de oameni adresate cu rugăminte fierbinte și cu aviditate a îmbuna cerul gol să se pătrundă de rugăciunea ta ca un cântec de leagăn, ca o magică ispită și încurajare pentru spiritul și ideea Lui Dumnezeu dreaptă, idee care oricum trebuie să fie undeva și așteaptă în aer, în vânt ca din pământ, din lumină, din tină, din tot ce e-n jur, Dumnezeu neîntârziat să se nască și să prindă contur. Și după ce se va fi născut Dumnezeu, să-i privești plânsul de amar și să plângi și tu văzându-l atât de trist când o să-nceapă poate să regrete că pe când nu era, a pierdut atâtea rugăciuni fierbinți ale oamenilor credincioși, blajini și cuminți și atâtea șanse de a-i face fericiții universului beneficiari de armonie și pace. În schimb uitați-vă la lumea din jur... Asta-i lumea de armonie și pace în care Tatăl nostru din Cer ne-a pus să trăim vai mama noastră pe scoarța acestei planete printre puținele pe o întindere atât de vastă galactică care au climă temperată propice vieții ? Asta-i lumea unde și-a alungat Dumnezeu copiii din Rai, asta-i lumea de senzație, presupusă a fi o splendidă creație ieșită de pe mâna Lui Dumnezeu, Tatăl tău, făuritorul de principiu cvasiperfect deci bun și drept al universului conform al Cărții Sfinte versului ? Un Dumnezeu al binelui universal suprem era infailibil deci credibil și nu dădea startul unei lumi care să sufere nici chiar cea mai mică defecțiune și implicit avea să prevadă și să prevină, pentru că Dumnezeu știe și anticipează tot, ca să nu apară nici în rațiunea și nici în adulmecarea de către ființele create a conștientizării stării iremediabil dramatice a lumii în care au fost puși să trăiască. Dar totuși, dacă Dumnezeu a existat și există, atunci tot în miez de noapte și cu aceeași înflăcărare în cuvânt, să-L întrebi cu stupoare cinstit, franc și fără perdea, cum Dumnezeu s-a dus naibii toată Opera Sa ? Este ceea ce am încercat eu în această lucrare, în care nu l-am negat pe Dumnezeu ci cu deferență și cuvinte alese și mai ales pentru că e nevoie de spiritul și bunătatea Sa vindecătoare, Dumnezeu să purceadă în această lume în degringoladă, pe dată a se naște sub soare pe nebăgate de seamă, de dragul sufletelor noastre ce cu atâta ardoare Îl cheamă.

  2) Este un om religios de orice religie un om înțelept ? El zice că da dar nu știe că e doar fericit, nu înțelept.  Pentru a deveni înțelept, deci nu războinic sfânt care aperi cu strășnicie cu cuvântul, cu arma, cu orice mijloc o cauză religioasă și prestanța dumnezeului local al religiei în care te-ai născut sau convertit după caz, nu  trebuie decât să privești cerul. Și cu atât mai bine dacă o faci noaptea când e senin și plin de stele și să te întrebi cum Dumnezeu ai apărut tu din ele și printre ele ? Tatăl nostru din Cer ne liniștește și ne spune că din lut ne-a făcut și nu din stele, că ele sunt doar luminători ai nopții ca și luna iar soarele care nu-i stea, e luminătorul zilei pămâtenilor și astfel a despărțit Dumnezeu întunericul de lumină și mai ales că a făcut Dumnezeu soarele după ce a făcut lumina pe care a despărțit-o de întuneric după magia Sa, nu că întunericul e efectul rotației pământului a zonei ce se află de partea opusă soarelui... Dacă nu crezi aceste lucruri atunci ești făcut ateu, în evul mediu chiar erai ars pe rug. Dacă le spui credincioșilor asta, ei o să-ți îndruge ceva și o să-ți spună că bați câmpii. Oricum ar fi, măcar știi de la școală, de la televizor, din cărți, tocmai fiindcă Dumnezeu a dat și pentru că a ținut la tine să nu fii autist și ratat (cum alții nu au acest noroc) și să ai astfel acces la un dram de cultură, știință, cunoaștere, și știi astfel cu dramul de minte pe care-l ai că există mii de miliarde de galaxii și pentru că există apă, suport al vieții peste tot în cosmos, e pur și simplu normal să existe câte o civilizație sau două de formă inteligentă similară celei terestre umane în câte un colț din fiecare galaxie. Care galaxie, apropo, este foarte mare, numai a noastră, Calea Lactee măsurând peste două sute de mii de ani lumină de la o margine la alta. Dacă raza de lumină de la soarele nostru care răsare știm că parcurge cei aproape 150 de milioane de km dintre noi și soare în opt minute, compară opt minute cu două sute de mii de ani ca durată de timp și gândește-te ce distanță uriașă e de la o margine la alta a galaxiei încât nici lumina care e cel mai rapid element din univers nu o poate parcurge mai repede ! Când sunt atâtea stele într-o galaxie și când stelele au un model comun de geneză și de existență, de efecte pe care le crează în jurul lor datorită gravitației și căldurii proprii, efecte care se soldează cu apariția planetelor satelite, cine spune că e improbabil să mai existe o altă planetă care să aibă tot climă temperată ca pământul datorită situării la o distanță optimă de o stea din alt colț de galaxie ca să se poată dezvolta viața pe ea și că viața acolo nu va lua o turnură de formă inteligentă similară Terrei și oamenilor ? Și dacă ar mai fi măcar o planetă cu climă temperată și formă de viață inteligentă similară celei pământești, și probabilitatea este mai mare să fie chiar în galaxia noastră decât să nu fie și dacă acea planetă ar fi la cealaltă margine a galaxiei, ei bine, ne gândim că și acea planetă, după învățătura și tiparul religios terestru e făcută tot de Dumnezeu și că tot El o gestionează fiind în arondarea Sa. Poate Dumnezeu să se deplaseze prin spațiu și timp în timp real în interes de serviciu de la o planetă la alta pentru a-și gestiona propriul lucru al mâinilor Sale și instituțiile lumilor Sale unde este suveran ? Hai să vedem : Dumnezeu, după legile fizicii, maxim s-ar putea deplasa cu viteza luminii care nu poate fi depășită după știința pe care ne-a revelat-o și îngăduit-o însuși El. Atunci când Creatorul s-ar deplasa chiar cu viteza luminii de la o lume la alta, tot îi va fi necesar pe drum sute de mii de ani și tot timpul ar fi pe drum, singur prin vidul înghețat galactic sau intergalactic, va ajunge cu întârziere de la o lume la alta iar în timp ce o lume ar striga după ajutor, până să ajungă Dumnezeu de la o lume la alta, lumile lui Dumnezeu dispar în pandemii, extincții,  cataclisme, glaciațiuni, astfel încât trebuie să-ți imaginezi că Dumnezeu va avea o problemă și o mare supărare când va constata că lumile-i create dispar una câte una și El nu le poate gestiona și salva la rugăciunile fierbinți ale credincioșilor din toate colțurile și religiile  universului. Și lumile mor pe capete, sub ochii Lui Dumnezeu, sub comanda Sa, sub ocârmuirea Sa la timona universului. Dar la Dumnezeu totul e posibil după cum știm în ideea religioasă. De aceea precis e posibil ca El să șunteze legile vitezei luminii și astfel El se deplasează prin univers de la o lume la alta cu viteza gândului, pentru că tot El a inventat și gândul. Atunci da, nu că înțelegem dar acceptăm acest supranatural când și Dumnezeu este deasupra naturii, deci este supranaturalul prin excelență și nu are de gând și nici chef și nici nevoie să se supună legilor naturii pe care tot El le-a dat dar nu și pentru El. În acest hățiș și knock out pentru logică și pentru știință pe care ni-l dă Dumnezeu dându-ne cu Biblia în moalele capului, și ridiculizând toate cărțile de știință, te apuci să cugeți, pentru că tot Dumnezeu ți-a inventat și ți-a dat cugetul deci ghes la minte și nu diavolul care îi este subordonat și n-a creat nimic, să cugeți și să te gândești că în atâtea galaxii există milioane de planete cu lumi RELIGIOASE fără doar și poate pentru că sunt făcute de / și cred în același Dumnezeu care a creat universul. Și acele lumi activează logic, după șablonul religios de acolo și  de peste tot în univers, după relativ aceleași principii religioase ca și aici în lumea noastră terestră. Și astfel după paradigma și șablonul  de tip religios ce activează aici pe pământ, asta te îndeamnă să crezi că toate ființele vii și inteligente din univers create de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa sunt religioase. Astfel toate ființele inteligente de tip uman din toate colțurile universului se roagă Lui Dumnezeu, aceluiași Dumnezeu în condițiile în care numai pe pământ sunt vreo câteva zeci sau sute de dumnezei diferiți funcție de atâtea religii diferite pentru atâtea locuri și culturi  diferite ale pământului. Chiar dacă ar accepta ideea prezenței extratereștrilor în acest univers, fiecare cultură sau cult religios ar spune că și acele creaturi sunt fără doar și poate ori creștini ortodocși, ori catolici etc, funcție de religia ce-i este sădită fiecărui credincios terestru în ADN. Astfel, credinciosul creștin ortodox ar spune despre creatura Domnului de la celălat capăt al galaxiei că și ea are datoria de a se ruga Lui Dumnezeu, de a se închina ca ortodocșii, nu ca și catolicii, și a aștepta astfel mila și izbăvirea Lui Dumnezeu. Astfel că, potrivit tiparului religios regional al fiecărei religii pământene, și  fiecare civilizație de extratereștri are dreptul dacă respectă poruncile biblice decretate pentru fiecare civilizație în parte, să acceadă după dreptatea divină universal valabilă, în Raiul promis. Dar atunci un singur Rai în tot universul e prea puțin și neîncăpător. Trebuie să existe mai multe Raiuri, ori asta nu ni s-a spus. Noi nu știm povestea nici unei civilizații extraterestre, nici cum Dumnezeu i-a creat și îi gestionează, cum îi judecă și cum îi condamnă la iad sau la Rai pe robii Săi din alte lumi dar știm bine povestea și odiseea noastră terestră de la marginea galaxiei Calea Lactee și vedem atât de evident cum tot ce se întâmplă pe pământ de fapt cu urmașii primilor oameni creați de Dumnezeu pe Terra este o TRAGEDIE umană. Se spune că și pe Marte și Venus a mai fost viață înainte ca atmosferele lor să devină toxice și letale pentru viața posibilelor creaturi ce plauzibil s-ar fi dezvoltat acolo și au pierit mult înainte să știm noi vreodată. Nu știm cum a fost, dar dac-a fost viață pe Venus sau Marte și oriunde în univers, știm că din punct de vedere religios deci creaționist, Dumnezeu are un amestec direct în crearea oricărei forme de viață din univers ori că a fost, ori că este ori că nu mai este. Deci putem vedea cum praful s-a ales de orice lume care-a fost și nu mai este, praful s-a ales de locuitorii ei pieriți în extincții și apocalipse, sub ochii și sub îngăduința Lui Dumnezeu, cu știrea, cu voia sau fără voia Sa. Cum Dumnezeu este sensibilitatea întruchipată, e exclus să credem că nu ar fi trist când i se strică și se duc pe apa sâmbetei lumile create. Acum, la momentul actual noi, civilizația inteligentă a secolului al XXI-lea n-am ajuns cronologic să fim încă distruși de o extincție sau de un cataclism natural cum au fost distruși dinozaurii.  Cataclismul și apocslipsa lumii noastre este de ordin social și moral, adăugând la dramă colac peste pupăză taman catastrofa virusologică a coronavirusului anului de grație 2020 care a ucis și va ucide ori că virusul este natural, ori că a fost creat de mâna omului sub autoritatea și știrea Lui Dumnezeu care este omniscient printre altele. Acuma că gripa clasică și alte boli ucid mai mult decât acest coronavirus  și oricine moare acum moare de covid-19, asta e altă discuție, iar virusul ăsta a făcut autoritățile să comunice regulat rata mortalității populației murind de toate bolile, ca să ne facem o idee de cât de prolific se moare în total pe acest pământ ori de boli, ori de accidente și de cât de tristă și tragică e realitatea privită prin ochii larg deschiși ai creaturii inteligente și speriate, decepționate de toate dramele ce se întâmplă în lumea-i creată de Dumnezeu după un plan divin. De care ce s-a ales ? Oricum, că cred sau nu în Dumnezeu  oamenii sunt supărați pe declinul și tragediile care se tot întâmplă în lumea în care au fost puși să trăiască. Luând de bază  această supărare și decepție inexorabilă a urmașilor lui Adam, omul care e primul prototip de sorginte divină al măiestriei creatoare a Lui Dumnezeu, putem conchide și spune lejer că praful s-a ales și de Opera de căpătâi a Lui Dumnezeu, Facerea Lumii și a omului aici în galaxia Calea Lactee și pe planeta Terra. E puțin probabil să dezmintă cineva, chiar Dumnezeu însuși incredibilul faliment și fiasco moral, social și existențial al lumii create după evident atâta trudă divină pe Terra. E puțin probabil că Dumnezeu nu știe, e puțin probabil că Dumnezeu acceptă la infinit neajunsul uman istoric și social perpetuu, e puțin probabil că Dumnezeu nu vrea să ia măsuri de urgentă actualitate pentru remediere a nefericirii umane, e puțin probabil că nu poate sau n-a putut pân-acum. E puțin probabil cum Dumnezeu lasă oamenii să-și rateze fiecare în parte și în ansamblu destinele neintervenind cu nimic ca omul să nu se rateze, să nu greșească, să  nu păcătuiască, avansând în cărțile sfinte și raționamentele religioase conceptul eronat de "liber arbitru" al omului care este răspunzător de mintea și soarta sa, de a păcătui sau nu după alegere, speculând spiritul democratic al Lui Dumnezeu care atât de bun și îngăduitor ar fi încât lasă omului o libertate deplină să facă ce vrea pe lume după plăcerea și tihna sa. "Liber arbitru" acordat din generozitate de Dumnezeu omului să facă ce vrea ? Dar n-a gândit analitic nici un teolog că însuși conceptul de "liber arbitru" ca expresie în jocul adevărat de-a viața și de-a moartea al oamenilor care suntem noi, conține un nonsens în formularea sa ? N-a gândit nici un teolog fervent că dacă există un arbitru suprem abilitat în persoana Lui Dumnezeu, atunci de ce să nu arbitreze direct ? De ce să paseze omului concepția de liber arbitru, căci arbitrarea nu înseamnă libertate a oamenilor să se arbitreze singuri, să interacționeze și lupte unii cu alții în lumea ca un ring de box într-un meci scăpat de sub orice regulă și control ? Ori Dumnezeu știm că e regula și controlul suprem. Și atunci cum poți răbda ca și arbitru de drept suprem să nu intervii când ești Dumnezeu deci un splendid arbitru de fapt în exercițiul funcțiunii și să nu-i desparți pe ageamii pe ring dacă o iau razna și strică jocul ? Să-i lași după liberul lor arbitru să se masacreze, să devină lupi unii pentru alții, deteriorând noțiunea de arbitraj care este echivalentă cu intervenție imediată și cu celeritate corectoare după regulament și aducere la ordine și la regulă ? Să le livrezi cu seninătate  oamenilor, jucătorilor pe scena vieții conceptul fără sens de libertate în arbitraj să se arbitreze fiecare singur pe stadionul vieții, să bage mingile în poartă cu mâna după liberul arbitru de a confunda fotbalul cu handbalul, să-și dea la geoale și să faulteze în careu sub grija Lui Dumnezeu ?, care nu-i vorbă, ne lasă după liberul arbitru să faultăm, dar cum este foarte departe, tocmai la cealaltă margine a galaxiei, acum înțelegem de ce nu ne arbitrează direct și face singurul lucru pe care poate să-l facă, datorită distanței dintre El și noi, adică ne arbitrează online cu mâinile noastre și El numai notează cu meticulozitate toate păcatele noastre cu roșu în registrul Său. Înseamnă liberul arbitru să-și scoată toți ochii unii altora pe scena lumii și vieții după mintea și limba sa proastă în care s-a născut și piere iar Dumnezeu să se uite neutru din Cer și eventual să noteze meticulos păcate pentru judecata de apoi ? Dar pentru judecata de aici unde doare și arde totul peste noi cine rânduiește Dumnezeu să judece și dea sentințe ? Judecătorii, oameni și ei supuși greșelii ca și noi ? Iată de ce lumea a ajuns o haită de lupi care se arbitrează singuri și FIINDCĂ  se arbitrează singuri. Iată cum teologii și Dumnezeu care le dă binețe cred și ne îndoctrinează cu nonsensul foarte trist și stupid al liberului arbitru al omului, de păcătuire după liberul arbitru și după voie în această lume creată, fapt pentru care văzând cum efectele acestui liber arbitru au umplut lumea de rele, suferințe, drame și păcate de tot felul, Dumnezeu știe că nu poate îndrepta nimic pe pământ cu viața oamenilor, nu poate sau nu vrea, și atunci plasează Dumnezeu rezolvarea și repararea chestiunii fericirii și devenirii umane în plan postum, absolut după viață, tot ce a creat și dăruit mai frumos și notoriu omului scos din neant. Iată cum îi este furată dintr-un condei viața omului și cum fericirea ei este plasată prin concept divin ÎN AFARA singurei șanse rezonabile a existenței ce i se dă ființei vii în coordonatele senzorialității directe a realității și evidenței, iată cum fericirea omului este plasată într-o lume fără actualitate, fără  teren și coordonate GPS, într-o lume transcendentă și extrasenzorială, adică în Rai. Ei bine, până la izbăvirea de atunci, pentru că ești bătrân și medicii aleg pe cei tineri spre a fi conectați la aparatele de terapie intensivă care sunt insuficiente și nu mai fac față numărului mare de infectări, ești lăsat să agonizezi pe holul spitalului unde sunt internați cei cu coronavirus. Direct pe hol pe niște paturi improvizate, uneori doar niște cartoane cu niște cearșafuri pe ele unde aștepți moartea. Și cu ultimele clipiri ale minții, ca o candelă cu uleiul pe terminate, ce să-i spui Lui Dumnezeu dacă te întreabă : "De ce sunteți măi nefericiți ?" Nu poți să-i spui nimic direct Lui Dumnezeu căci legile fizicii și religiei spun că doar de-om muri vom putea fi în direct cu El. Dar putem măcar gândi. Și-i putem spune în gând Creatorului universului, ce ne doare căci El ne citește gândurile. Și iată că până să ne dăm duhul gândim și spunem, iar Dumnezeu, cu căștile pe urechi, răbdător și blând, de la celălalt capăt al galaxiei ne ascultă și înregistrează după proverbiala-i bunătate, cu o  întârziere de două sute de mii de ani căci și undele radio tot viteza luminii o au în drumul lor de la gura noastră agonizând de boală și rugăciune, la urechile Lui Dumnezeu  :
 
  3) Și iată că ne întrebăm noi în cugetul nostru ce-i viața omului, creația de top a Lui Dumnezeu care este și matematicianul suprem, decât o ecuație matematică pe care o scrie Dumnezeu pe tabla neagră a universului ? În vidul cosmic care este de fapt neantul neființei, Dumnezeu deschide o paranteză, scrie Ion sau Vasile, Ana sau Maria, cum ne cheamă pe fiecare, pune câteva semne de punctuație, câteva litere, adunări, scăderi, înmulțiri și împărțiri, câteva semne de mirare, muuuulte semne de întrebare după care pune un punct, închide paranteza cu creta pe tabla Cerului, se șterge pe mâini, își termină lecția și uite cum astfel se termină cu viața omului. Ce este viața omului deci decât excepția asta extraordinară de la neant, ce se deschide ca la matematică începând cu paranteza nașterii și se închide cu cea a morții, după care se stinge din nou lumina și totul reintră în neant ca într-un film de groază unde nu se întâmplă nimic ? Ai înnebuni privind două ore la neant ca la un film cu ecran negru, singur, în beznă, țintuit pe un scaun într-o sală de cinema cu nici țipenie în afară de tine și cu ușile încuiate. Ai intra în panică. Liniște, tăcere și beznă. Nu poți ieși de-acolo, din tăcerea și bezna neantului singur. Și iată cum Dumnezeu ne-a dat o mână de ajutor s-o facem, să ne naștem, să ieșim din neant,  cum ne va ajuta să și intrăm la loc în neantul din care-am venit. De-acolo, din nimic  am venit cu binecuvântarea Lui Dumnezeu și tot acolo ne îndreptăm spre patria noastră de origine, întunericul absolut și tăcerea infinită. Când gândindu-se Dumnezeu că e stresant pentru noi, germenii inerți de nimic ce eram să suportăm așa grozăvie a neîntâmplării  și vidului inert și că neantul durează o eternitate de negru și liniște, iată crezând poate că ne plictiseam în acea liniște stresantă, se îndură Dumnezeu și suflă un duh dătător de viață peste un boț de lut și neantul se aprinde ca o scăpărătură de fulger pe un orizont de mare în noapte și apare un om. Care după ce trăiește o vreme pe pământul hărăzit de Dumnezeu tot din neant, între un cataclism planetar și o pandemie devastatoare, ajunge omul de zice în sine sfârșit pe patul din bolniță un monolog de adio și trist. Iar Dumnezeu aude în căști tot ce spui și tot ce gândești și înregistrează tot de la celălalt capăt al galaxiei unde se deplasează regulat în probleme de servici. Serviciul Lui Dumnezeu este gestionarea și judecarea  oricărei fapte sau gând al nostru, oriunde ne-am afla noi, oriunde s-ar afla El, nu contează bariera insurmontabilă a distanței care fac ca veștile care ajung pe calea undelor la urechile Lui Dumnezeu să ajungă cu sute de mii de ani întârziere.  Și Dumnezeu precum vedem sau nu vedem, înțelegem sau nu, este pretutindeni și nicăieri și ridiculizează bariera insurmontabilă a vitezei luminii cu care ne recepționează gândurile și rugăciunile dând șah mat legilor fizicii când Dumnezeu utilizează viteza gândului și astfel de ce să crezi că nu te-aude și nu te judecă instantaneu, eventual se amuză atunci când te-ntrebi ? :

  4) Ce-i viața decât intervalul acesta pur aleatoriu și pasager ce începe cu întâmplătoarea naştere şi se termină cu defectarea tuturor organelor care au luptat cu bolile, virușii și bacteriile tot timpul vieții tale pentru ca trupul, singurul vehicul între tine și neant să capituleze într-o zi în sfârșit în abruptul și iminentul deces care vine sigur și implacabil și te găsește totdeauna bineînțeles nepregătit, cu dumicatul în gură, cu telefonul pus să sune că trebuia să te duci la muncă, undeva sau la un proces, cu un ciorap încălțat și unul descălțat și te găsește moartea total nepregătit, că mai aveai ceva de făcut sau de spus, și mai voiai măcar de dragul florilor de cireș, al pisicii care se gudură între picioarele tale, să mai trăiești o zi și încă una pân' s-o mai putea...? Orice-ar zice, oricât s-ar îmbărbăta contra neantului și neființei, omului i-e frică să moară, are repulsie. Dacă sfârșitul tău adică dacă muritul ar fi ca dormitul, ai mai zice, dar știi că înaintea somnului de veci închizi ochii și nici vorbă de somn sau de odihnă : o să fie nașpa. Te ia cu o grămadă de beldiseli, cu dureri de boli, cu amorțiri, cu amețeli, cu asfixiere și agonie al căror apogeu este asimptotic în intensitate încât cu cât agonizezi mai mult în boală, cu atât intensitatea durerilor fizice ale agoniei crește exponențial. Durerea trupului crește cu cât înaintezi către moarte. Și asta pentru că dacă toată șandramaua biologică care ești cade în disfuncții și dureri sub tine cu fiecare organ capitulând în cascadă, ei bine, creierul care este centrul receptării durerilor trimise prin nervi de carnea din tine care moare să le prelucreze, el, creierul moare ultimul. Că așa e de la Dumnezeu, să moară creierul ultimul, să beneficiezi până la sfârșit de trăirea durerilor corpului care moare. După agonia bolilor, fiindcă creierul moare și te părăsește ultimul, e ca și căpitanul care sare ultimul din corabia ce se scufundă. Iar de-acolo înainte sufletul din tine, cu mila Lui Dumnezeu rămâne de fuge ca un șobolan de pe navă și pentru că e un abur, un curent electric, un duh, ceva, se duce pe aripile vântului către tărâmul fără întoarcere, către ținutul uitat de timp numit Împărăția Lui Dumnezeu și gata, iată că te-ai văzut și mort, iată că ești eviscerat de suflet, de gânduri, de emoții, de amintiri, de iubirea tuturor celor pentru care ai însemnat ceva și ești pregătit sadea pentru moarte ca un pește bun de pus pe grătar ! Unde se duc, în care lume toate gândurile tale, toate emoțiile, toate lacrimile de bucurie sau durere și toată iubirea, îmbrățișările și sărutările cu care-ai iubit pe cineva ? Unde sunt cântecele din glasul artiștilor, unde e arta și talentul lor, unde se duce frumusețea acestei lumi și vieți ? E imposibil să se piardă tot și să nu se salveze nimic din toată bucuria vieții omului, din toată minunea de-a fi fost viu vreodată, din tot frumosul și sublimul vieții și simțirii lui și e imposibil ca sordidul și recele capac al sicriului să ascundă și să treacă în derizoriu toată intensitatea vieții, toată  simțirea cu care-am simțit vreodată, iar Dumnezeu care are un spațiu de stocare infinit al tuturor emoțiilor, amintirilor și plăcerilor vieții noastre, să nu le prindă în clipa morții noastre și să nu le salveze undeva într-un colț al inimii Sale spunând că nu-L interesează chestiunile laice și lumești. Suferim cumplit când știm că sufletul odată ce ajunge la Dumnezeu este ținut în carantină, este curățat și spălat să nu mai conțină nimic din simțirea noastră lumească și umană care ne mișca inimile. Astfel eviscerați de emoții și amintiri lumești, suntem detoxifiați de toată verva bătăilor inimii și puși la dospit și la copt fără sarea și piperul pământului, doar cu mirodenii din lumea cealaltă în cuptorul vrerii Lui Dumnezeu. Și iată cum Creatorul universului și al tuturor civilizațiilor lui te așteaptă după moarte și e pregătit să te primească în Cer cu mare alai, nu ? Intrarea ta în Rai în Împărăția Lui Dumnezeu va fi festivă, triumfală, va fi sărbătoarea vieții tale. Iată plastic spusă povestea dramatică a omului. Partea bună din tot răul, din tragedia, durerile, necazurile și suferințele vieții noastre e că măcar omul știe, așa a apucat, așa e învățătura și medicamentul pentru suflet când știe și i se spune răspicat tot timpul că atunci când moare, el nu moare ci își dă duhul în mâinile celei mai minunate ființe din univers, adică își dă  obşteasca răposare întru Domnul. De-acolo înainte fiecare om nu mai are grijă de sine, este eliberat ! Se transferă în mâinile și în grija Lui Dumnezeu, purtătorul de grijă al tuturor nevoilor noastre care își intră în rolul principal de salvator și izbăvitor de serviciu al fundului tău și care îți pune pe deget inelul veșniciei și te face frate egal cu ea, te mântuiește adică, în limbaj religios. Ei bine, de-abia de la clipa aia încolo, de la clipa când ai răposat (spus în limbaj religios) sau ai mierlit (spus în limbaj laic), începe totul să fie frumos, adevărata viață, tihna, fericirea, huzurul, lenea, programul artistic și festiv al vieții tale viitoare pentru care te-ai rugat avid Creatorului universului și pe care l-ai așteptat cu salvarea ta o viață să-ți valideze relaxarea, odihna veșnică în Raiul cel frumos și splendid de pe lumea cealaltă ! 

  5) Până aici, cu visul și speranța religioasă că vei scăpa de amarul vieții într-o lume superbă totul e frumos, e comod și acceptabil pentru firea umană atât de încercată de greutăți și probleme în viață. Dar cum tot de la Dumnezeu e mintea umană, iată că omul, lăsând ca pe un copil să doarmă în legănuț visul minunat despre învierea de pe lumea cealaltă, a ieșit din camera copilului și privind la cerul plin de dungile de otravă împrăștiate din când în când din avioanele chemtrailsuri peste lume și la antenele 5G plasate prin brazi falși sus în crengile lor false ca să emită radiații de 5 milioane de herzi pe secundă să ne termine sistemul imunitar ca orice virus să ne îmbolnăvească mai lesne cu arma din mâna noastră a telefonului și mai performant pe care-l va avea orice cioban, și să fugim pentru asta, după ce ne simțim rău și suntem cu imunitatea la pământ, să fugim la vaccinurile care se vehiculează acum, care de-abia astea ne omoară cu lovitura perfidă și de grație, căci nu sunt vaccinurile curate ale copilăriei, iată deci cum omul s-a întrebat și se tot întreabă serios cu aceste orori înfipte ca un cuțit în suflet : "A fi sau a nu fi ?" A suferi atâtea încercări ale singurei vieți în coordonate reale la care ai avut șansa în univers pentru ca să ți-o pierzi în boli, în suferințe, umilințe și drame și pentru asta să mori și apoi să învii ? Și dacă învii, să te duci unde ? Și să faci ce, ca și suflet o veșnicie printre stele și radiațiile lor cumplite și letale ? Merită omul, creația de top a Lui Dumnezeu atâta incertitudine, atâta suferință și stres al încercărilor vieții  pe care să le neutralizeze cu sfatul înțelept că mai bine e să te întorci la Dumnezeu după ce oricum mori de otrăvurile criminalilor care împuținează lumea prin alte metode de război de astă dată virusologic, al undelor electromagnetice distrugătoare de imunitate, metode de decimare mai eficace și perfide decât războiul clasic cu care s-a jucat Hitler care e mic copil ucigând atâta lume pe lângă ce și-au pus în plan unele minți infinit mai diabolice de azi de la cârma ocultă a omenirii ? Iată, vine învățătura Lui Dumnezeu cu calmantul pentru inimă și suflet care te mângâie să simți că mai bine dacă tot mori cel mai adesea violent și tragic, e să te lași pe aripile credinței liniștitoare și comode în viața fericită de apoi ca să nu înnebunești de urât și întristare și de întrebări fără răspuns în lumea asta, locaș al pătimirii... Când te gândești la câtă degradare, batjocură, umilință și suferință umană e supusă din zorii creării ei biata ființă umană trăitoare în lumea Lui Dumnezeu, speranța că ai să scapi de această lume a nedreptăților și durerilor se potrivește mănușă cu sufletul tău zbuciumat care nu mai rezistă. Ca un pisic căzut într-o baltă, ud săracul și tremurând de frig, în mâinile Lui Dumnezeu calde vei toarce și vei adormi. Nu te mai interesează de toate celelalte probleme și neajunsuri aferente morții, nu te mai interesează de hoitul tău din groapă și nici de drama funestă prin care ai trecut ca să ajungi într-un coșciug. Oare nu e nimeni care deconectându-se măcar experimental și analitic de visul alegoric al morții asistate supranatural de un ocrotitor blajin al Cerului, să-și pună detașat, serios și practic chestiunea și neajunsul de a muri, de a nu mai fi pur și simplu, de a te topi și adormi irecuperabil deodată cu toată simțirea, cu toate sentimemtele, emoțiile și amintirile tale în groapa dintr-un cimitir ori într-o groapă comună sau cuptor de crematoriu și fără prohod dacă mori în masă în spitalul depășit de situație de coronavirus de pe această planetă ? Să părăsești această planetă nepăsător și cu gândul doar la Dumnezeu din Cer care până la fericita clipă când Îl vei întâlni și te va lua în brațe, El nu calcă în bălțile noastre, care deși ne este Tată și ne-a făcut, nu poartă ca noi mască de protecție contra virușilor pe față pentru că e imun la molime și suferințe, pentru că tot El a îngăduit să fie sau cu alte cuvinte El a făcut  orice gânganie, râia, malaria, orice bacterie, orice molimă și suferință ce cauzează sănătății aici în viața locuitorilor ei care a degenerat la un destin uman cu totul ratat și victimă a planului falit al vieții la care ai fost conectat de Dumnezeu și dezadormit din neantul neființei ca să ce ? Să plesnești de disperare când vezi că nu e chip, sens și plăcere a trăi în această lume nebună și că ești momit cu una mai bună după moarte, taman când orice gând, simțire și emoție din tine au devenit defuncte deci imposibil de gândit a fi pliate pe coordonatele realității și evidenței directe ? Iată te-ai găsit și tu care șovăi în credință să mori iar credincioșii te-arată cu degetul și se țin de burtă de râs către tine că nu ai leacul contra morții ca ei. Iată cum a muri, acest act involuntar și normal fiziologic pare să nu deranjeze pe fond pe omul religios. El a rezolvat cu o cruce pioasă chestiunea funestă a morții, cu meditația și cu gândul cuibărit într-un absolut al unei nirvana inegalabile ce te atrage spre cer. Și astfel a muri nu este ireversibil și nu e un capăt de țară pentru el, pentru omul religios care se înalță deasupra naturalului până la nivelul stelelor și le îngână, le ridiculizează, le face cu limba, învinge moartea cu o cruce făcută cu limba în gură dacă mâinile sunt paralizate de serul morții, sau cu o meditație la fericirea celestă cu ultimii neuroni care mai pâlpâie să trăiască un pic în ghearele agoniei morții.   Credința te desprinde de moarte și de durere ca o morfină și te apără de statutul de efemeridă și de un nimic ce ești realmente, atât de minuscul și neînsemnat la scara și în imensitatea spațiului și cosmosului printre atâtea stele și galaxii și mistere inefabile nedescoperite de mintea umană, printre atâtea cataclisme cosmice cum ar fi ciocniri între corpuri cerești, explozii de stele, puhoaie de lavă curgând pe atâtea planete cu atmosferă de cuptor sau altele înghețate și veșnic în beznă... Ce îi pasă credinciosului de toate acestea ? El s-a predat Lui Dumnezeu care se îngrijește cu duioșie de omul ce moare, de destinul lui celest, cu aceeași milă ca un copil bun și milos ce sapă cu lopățica un mormânt în curte unei vrăbii moarte. Îngrijit și apărat de Dumnezeu printre toate stihiile și cataclismele universului ostile vieții, iată cum omul nu moare frate, el rezistă, el e un supraviețuitor, un erou parvenit printre stele, și credinciosul realmente după moarte dospește prin spațiu ca o stea mai mică în devenire cu ajutorul Lui Dumnezeu căci și-a găsit un refugiu din acest iad cosmic letal vieții  care ne-nconjoară și astfel credinciosul e de trei ori fericit : odată că a scăpat de viața plină de neajunsuri, de datorii, de corvoade și suplicii, de dușmani, de umilințe, de ororile vieții, de boli, suferințe și dureri, a doua că a scăpat de moartea goală și neagră cum mor dobitoacele fără de Dumnezeu și a treia că în mijlocul urgiilor cosmice inospitaliere nici unei forme de existență, a reușit cu toate bocetele celor rămași în doliu să iasă și evadeze  efectiv sub formă de suflet din groapa mormântului, să reziste și radiațiilor ori milioanelor de grade celsius ale plasmei stelelor, și vidului înghețat dintre ele și să parvină prin micul secret al credinței în minunata oază a Raiului, limanul uman prin excelență. Aaaa, ce fericire și tihneală te așteaptă frate în Rai dacă ești credincios ! Ce pendulare între nesaț și saț infinit dar nu saț de foame sau sete. Nu e mâncare în Rai. Nu sunt chefuri și chiolhane cu oi și nici porci de mâncare, nici miel la proțap sau piftie de porc, nici șampanie de o mie de euro sticla. Credința într-o viață viitoare în care să-ți tihnească nu gusturi de friptură, piftie, cozonac și vinuri alese e asigurarea forte că ceva similar se va petrece fără doar și poate cu gusturile și tihna ta de veci din Rai. Adică de ceva plăcut simțurilor tot te vei bucura fără doar și poate în Cer, e musai, că doar n-ai murit degeaba ca ateii și n-ai dus toată competiția credinței ca să fii doar un cadavru pe pământ și un manechin inert umplut cu paie sau rumeguș parfumat în Rai. Nu ! Vei fi viu în Rai și atât de ferice conform mângâierii credinței care liniștește pe cel mai comun credincios, poa' să fie prost, poa' să fie idiot sau retardat, dacă e credincios, e campionul senzațiilor plăcute care abia îl așteaptă după moarte, după ce el va scăpa de lume și lumea de el. Îți va tihni oricum tratamentul și terapia de plăcere din cealaltă lume. Nu vei mânca friptură, dar vei mânca ceva, nu vei bea vin, dar vei bea ceva. Se zice că nutrientul e pe bază de lumină..., iar Dumnezeu pune și dozează doar condimentele. Lumină condimentată vei mânca și respira în Cer, asta e viața și hrana sufletului în Rai. Iar ca desert vei degusta tort de  lumină în culori nemaivăzute și noi pe scara culorilor știute de noi, vei savura felii din tort de lumină cu toping de curcubeu, cu un gust nenumit, un gust înfrățit dar  mult mai plăcut și inedit decât cel dulce pe scara gusturilor plăcute știute de om, apoi la divertisment vei asista la cele mai captivante spectacole unde vei asculta nocturnele de Chopin pe care acesta le-ar fi compus dacă nu murea atât de tânăr răpus și te vei delecta cu poeziile recitate de îngeri ale lui Eminescu care ar mai fi trăit și n-ar fi fost asasinat și ar mai fi scris alte sute de poezii memorabile. Iată ce viață faină, iată ce vei face în Rai pe veci și mereu următoarea zi o vei lua de la capăt ! Nu e pur și simplu  frumos pentru sufletul omului zdrumicat de problemele vieții să se mângâie cu așa ceva... ?

  6) Iată care este motivul mobilizator al credinței în Dumnezeu, căci simţind oamenii acest infinit al nefiinţei insolvabil şi inconvenabil minţii şi inimii noastre învăţate să uzeze de exuberanţa experienţei de a fi şi a palpa efectiv cu simţurile cărnii noastre totul, urzicându-şi aceste simţuri cu teribila constatare a sfârșitului lor într-un intransigent şi inexorabil neant al morţii, oamenii, dragii de ei au simplificat moartea şi chestiunea tulburătoare de a nu mai fi, prin religie, prin faptul că ea te învață că poți continua  după moarte musai să exiști, să subziști sub o formă de spirit, de duh căruia i s-a zis suflet, în singurul loc și singura direcție posibilă adică în sus în cer, când jos pe pământ toate locurile sunt ocupate cu cadavrele noastre și ale întregului regn animal. Dar pentru noi oamenii, pentru că suntem inteligenți și pentru că ne-a dat în gând să ne motivăm singuri cu terapia psihologică a visului religios dătător realmente de fericire omului, totul pentru om are un happy end ce îndulcește  povestea efemeră și amară a vieții lui pe pământ, și acest happy end este conform planurilor religioase ale sufletului visător omenesc care va porni în Cer în căutarea Lui Dumnezeu și cucerirea la propriu a veșniciei fără rucsac, fără merinde, doar cu credința ce te-a motivat în viață. Iată o perfectă formulă de autovindecare din îngrijorarea de a muri și a nu mai fi, când oamenii se îndulcesc cu această fericită autosugestie a credinței în binele tău care îți rezistă după moarte și este un medicament forte pentru uzul conştiinţei umane  speriate de insondabilul iraţional al morții, de neantul cel negru și tăcut. Prin religie, neantul, țipenia, dispariția, moartea sordidă comună fizic până la identic din punct de vedere practic întregului regn animal, e mai convenabilă şi suportabilă psihologic vulnerabilei firi umane, e îndulcită cu mierea credinței în Salvatorul tău celest, ca s-o poți digera și suporta mai ușor. Animalele fără credință și Dumnezeu mor normal, adică mizerabil și efemer, dându-se fără pretenții și mofturi de scăpare pradă viermilor. Mizerabila putrezire întru viermii cei neadormiţi, întru nimic, prin religie devine suportabilă conștiinței, devine un mizilic. Căci văzând muritorul de rând terifianta şi neagra perspectivă a morţii, imuabilă, permanentă şi definitivă, el a negat-o pur şi simplu forțat, dintr-un condei şi dintr-o trebuinţă a firii și a devenit credincios deci salvat de pe această planetă invadată când de flăcări și bombe, când de viruși și molime. Astfel dintr-o dată au văzut oamenii că se simt mai bine cu Dumnezeu decât fără El, mai comozi și au un punct de sprijin în univers. Astfel, cu ajutorul Lui Dumnezeu au dat un sens inconvenabilului morţii încadrând negrul ei infinit intr-un teritoriu suportabil, perceptibil, convenabil, dulce, liniştitor şi comod cu ajutorul căruia mai poţi trăi calvarul vieţii şi mai ales al morţii având o vie speranţă : Raiul. Mai genial medicament, mai potrivită terapeutică nici că puteau găsi oamenii, negându-şi pur şi simplu moartea, ucigând-o printr-un susţinut efect placebo al autovindecării religioase. Nu puteau singuri face asta. Doar Iisus i-a ajutat prin exemplul Său, și să fie clar !,  fiecare religie are un Mesia salvator al omenirii în declin, care e născut tot dintr-o fecioară tot pe 25 decembrie, învie a treia zi după ce este omorât și mântuie lumea după același model. Înaintea lui Iisus și a fecioarei Maria mama Lui, egiptenii aveau și ei pe mesia Horus, mântuitorul lumii, născut din fecioara Isis, pe 25 decembrie, care a fost omorât, a înviat a treia zi, apoi a mântuit lumea, conform hieroglifelor dăltuite pe pietre din piramide și ziduri antice. Creștinii au preluat povestea egiptenilor mesianică, păstrând aceleași date, schimbând doar numele personajelor mesianice. Și iată cum și după patru, cinci milenii de religie sculptată în piramide, modelul antic ne salvează și pe noi de la moarte printr-un Mântuitor înviind din morţi cu moartea pre moarte călcând. Mi se pare că astfel, pentru a ne potoli vanităţile, mult prea mult şi mult prea pe nedrept conform tragismului poveștii, a suferit Iisus pentru zăbavnicii de noi. Ca să ne fie nouă bine şi să nu înnebunim și murim de urâtul şi definitivul morţii Iisus a deshămat de la treburile mai înalte şi serioase ale Universului cu care se putea ocupa în competența Sa cu geniala Sa vocaţie divină, lăsând baltă atâtea alte treburi din Univers să aștepte în zadar necesitatea intervenției divine. Competenţa talentului divin lăsat astfel liber de la treburile mai importante ale universului s-a specializat pe oameni prin voia și insistența rugăciunilor și rugăminților lor și astfel Lui Dumnezeu și Fiului Său le-au cășunat a se specializa și ocupa cu predilecție de noi, rasa umană. Nu știu de ce, Dumnezeu şi Iisus, dacă povestea lor ar fi reală,  ratându-şi poate carierele cosmice au preferat să se plafoneze şi limiteze pentru noi şi vanităţile noastre preferând să fie şefii noştri, receptorii specializați ai rugăciunilor noastre, intendenții de serviciu ai gestionării şi viermuirii noastre într-un loc real numit pământul și altul imaginar și izolat de la periferia Universului numit Rai. Astfel, acest mult invocat Rai e un loc numai pentru noi oamenii, l-am ocupat integral și nici un picior de extraterestru răposat de prin altă galaxie nu mai are loc aici, în falnicul Rai eminamente construit și specializat pentru oamenii Terrei. Animalele, și ele săracele mor și pier de le sar capacele dar ele nu vor nimeri în Rai, el este exclusiv pentru oamenii credincioși, darul Lui Dumnezeu pentru ei, pentru forma lor de viață viitoare, mulțumită credinței lor, care îi va răsplăti prin îngăduința și mijlocirea Creatorului universului. Și să fie clar, Creatorul universului căruia te rogi pios, va mijloci astfel încât în Rai nu va ajunge neam absolut nici un păgân care nu are CREDINȚA TA și Dumnezeul TĂU. De asemeni  doar TU vei fi beneficiarul splendid al Raiului, tu și cei din credința, din cultul și din religia ta, a locului unde te-ai născut sau după caz în care te-ai convertit după o luminoasă revelație ce ți-a scos pe Dumnezeul preferințelor tale în cale. Restul, sunt necredincioși și se duc la dracu' bineînțeles. Căci în Rai nu nimerește oricine decât cei drepți, decât cei ca tine, sporiți în credința TA. Nu e loc în Rai pentru cei ce mănâncă de dulce în post, nu e loc decât pentru viața ta, nu şi pentru animale, nu și pentru plante şi copaci care și ele sunt o formă de viață, de existență, nu şi pentru orice altceva este viu în afară de oamenii cultului și religiei tale. 

  7) Pentru minunații și visătorii de noi oamenii, prin religie și spiritul ei cazon de a opri și interzice tot ce reprezintă febră, sentiment, pasiune și gândire laică  trupească, pămîntească, plăcere și voluptate deci păcat, am inversat astfel în slăbiciunea noastră viaţa cu moartea, dând vieţii înţelesul şi preţul fad al netrăirii, al ascezei monahice care dezavuează senzațiile cărnii și pune în locul acestor simțuri narcoza senzațiilor spirituale ca pregătire forte și exclusivă care contează pentru moartea parfumată şi drapată cu esenţele şi parfumul Raiului. Viața devine astfel pentru credincios, fără gust și savoare. Viața este pur și simplu un stagiu, o clocitoare unde credinciosul eclozează pentru Rai. Fiind astfel odorizați cu parfumul și năravul Raiului, i-am dat morţii efective de care similar nouă nu scapă nici un hoit de câine ori altă vietate întru putrezire şi mizerie, i-am dat înţelesul şi visul dulce al vieţii veșnice întru puritate și curăție care salvează niște ființe amărâte numite oameni alungați de Dumnezeu din Rai, de durerea și mizeriile cărnii moarte ascunse și rezolvate  aseptic de pe suprafața pământului, în coșciuge. Un Iisus şi un Dumnezeu invocați în Cer, consumaţi şi revendicați de acolo până la extincție de oameni pentru a fi antropomorfi, obligați să se specializeze și mărginească doar la gestionarea măruntelor treburi umane în tot universul care-i aștepta, au fost astfel iremediabil răpiți tuturor extratereștrilor, au fost deturnați de oameni și răpiți din Cer ca să funcționeze exclusiv pentru uzul uman, să funcționeze ca niște motoare puternice la ralenti pentru potolirea vanităţilor particulare religioase omenești. Dumnezeu și Iisus răpiți din Cer de la gradul de mareșali și generali ai universului pentru a fi intendenți la magazia cu cazarmament uman, au fost puși la munca de jos a universului, obligați de oameni ca să-i mângâie divin pe toți pe creștetul lor religios. Iată, conform religiozității lor, Dumnezeu le sfințește casele, le sfințește autoturismele dacă înlocuitorii Lui, preoții dau cu aghiazmă și busuioc pe ele.  Prin această vanitate umană, visurile, speranțele și fanteziile umane despre sejurul etern din Rai capătă consistență și curaj. Nimeni nu se mai gândește dacă și Dumnezeu vrea și El să fie regele și împăciuitorul gunoaielor, zaverelor și gâlcevilor efemere umane, dacă și Lui îi place să pască aceste oi, acești robi declarați pe pajiștile universului. Odată prins în corzi și revendicat din Cer pentru uzul efemerității umane, Dumnezeu nu mai poate scăpa. Oamenii nu realizează astfel că Dumnezeu și Iisus sunt ostaticii oamenilor, adică o pradă umană, o pierdere pentru Univers. 

  8) Un Dumnezeu ocupat cu noi şi ieftinele noastre tabieturi şi habitudini lucrează pentru noi plictisit şi agasat, şi nu e eficient sută la sută nici pentru noi, nici împotriva celui mai rebel bolovan care gravitează haotic în centura de asteroizi din sistemul nostru solar și amenință să distrugă Creația Divină, pământul și viața, într-o normală extincție cum au mai fost. Acea piatră rebelă, scăpată de controlul Lui Dumnezeu ocupat prea vârtos cu mofturile noastre religioase s-ar putea să se desprindă şi să ne lovească chiar în mijlocul liturghiei de fiecare duminică, căci suntem miliarde şi fiecare cu religia sa, cu dumnezeul lui diferit, cu rugăciunea lui particulară de sănătate şi spor în casă, și să-i potolească Dumnezeu pântecăraia burții, să-i dea noroc și sănătate etc, iată mărunte și efemere pretenţii adresate şefului Universului, care nu reuşesc decât să-L agaseze şi obosească nejustificat pe Dumnezeu printre serioasele-i responsabilităţi ce le are sau ar trebui să le aibă în gestionarea întregului Univers, în schimb fiind sedus să se ocupe plictisit numai de febra noastră  antropologică religioasă de pe Terra. Inconştienţa noastră în a persista să-L revendicăm pe Dumnezeu egoist doar nouă răpindu-L în totalitate chestiunilor stringente şi problematicilor Universului care aşteptau competenţa şi timpul Său neştirbit, pretenția noastră de a ne adresa direct Creatorului, simplu și direct posibil doar prin ritualul unei cruci cu limba-n gură, o poate înțelege și ierta doar Dumnezeu în marea-i bunătate dar noi n-ar trebui să ne-o iertăm niciodată. Căci dorinţele, rugăciunile şi litaniile noastre adresate neobosit Domnului sunt ridicole ca vacarmul dintr-o fermă avicola unde fiecare găină emite pretenţia unui important mesaj de cotcodăcire adresat pereţilor halei, fără de care nu putea sfârşi în ciorbă căci așa spune religia și limba cotcodăcească. Nu pentru zburat sunt aripile găinilor de avicola ; ele pigulesc cuminţi urluiala dată şi cârâie, cotcodăcesc şi fac ouă în neştire să avem noi de Paşte. Nu pentru zbor, libertate şi viaţă ne e dată mintea şi inima noastră ; ele ne sunt create de Domnul pentru propriu-i folos, pentru lauda și preamărirea ce i-o facem, deși un Atotputernic nu are nevoie de nimic din toate aceste nimicuri, efemerități și vanități umane de a-și crea o religie și un Dumnezeu aferent pentru propriul nostru folos, pentru propriul bine atât al vieții cât și culmea, al morții defuncte umane identică cu a animalelor. Astfel între Dumnezeu și oameni se crează un folos reciproc avantajos ademenindu-ne și păcălindu-ne reciproc, Dumnezeu pe noi și noi pe Dumnezeu într-o irezistibilă și dulce şaradă și poveste religioasă de-a v-ați ascunselea prin tot universul. Tupeul uman e fără margini când decretăm că Domnul este în Cer pentru noi și micimea noastră, iar iresponsabilitatea și vanitatea divină e de neiertat și incredibilă când crede că trebuie să aștepte ori să pretindă de la niște microbi ce suntem în universul majoritar ostil chimic și fizic oricărei forme de viață  îndatorirea de a-i face un steril și inutil cult al personalității, de a-L sluji întreaga viaţă şi întreaga moarte pe Dumnezeu, sub pericolul pedepsei și afurisirii divine deși un Atotputernic n-are efectiv nevoie de nici un sluj și nici un serviciu, de nici o laudă și preamărire caducă de la microbi ce-i suntem la scară și valoare, El putând totul, definitiv de unul singur,  fiindu-și veșnic suficient Sie însuși și singurătății Sale normale divine. Și uite cum astfel viaţa ne-o omorâm și otrăvim cu indispensabile accente şi privaţiuni religioase iar moartea ne-o poleim, înviem şi parfumăm cu deodorantul plăcutului şi romanticului vis al mântuirii. E unica soluţie sine qua non ca să putem suporta veșnicia morţii care ne-a fost relevată ca cea mai urâtă poveste din care poţi ieşi doar amanetându-ţi integral fireasca simţire şi trăire umană şi întregul corp de carne celor mai draconice, penitente şi inumane conduite dictate de pravilele cultului religios înrădăcinat genetic și organic în fiinţa umană de la început, încă din preistoria umană atinsă ca de-o boală de firescul obscurantism, rezultat al vicisitudinilor vieţii ameninţată de stihiile naturale și neprielnice ale ei. 

  9) Cum insuportabil şi inadmisibil firii umane inteligente e gândul că vine scadenţa să mori, deci să ieşi din uz şi garanţie ca o marfă veche pe galantar şi să te strici astfel şi să putrezeşti în sordida soartă a descompunerii ca un măr căzut în glod, singura variantă convenabilă pentru conştiinţa umană e şuntarea şi păcălirea morţii prin cel mai eficace vis : cel al vieţii veșnice. Nici un filozof raţionalist, ateu, liber cugetător sau sceptic nu va găsi prin ignorarea ori negarea religiei liniştea şi formula fericirii pe care o trăieşte autentic cel mai ignorant şi incult om religios dar care printr-o simplă dar pioasă rugăciune adresată din inimă Domnului şi întregului univers oriunde L-ar conţine acesta pe Dumnezeu, reuşeşte să-şi pună universul, veșnicia și pe Dumnezeu la picioare, să acceadă la convenabila soluţie a păcii interioare prin cooperarea și osmoza indisolubilă cu Dumnezeu şi a ascultărilor trebuincioase severității și intransigenței soluţiilor Sale divine. Astfel, omul religios, omul frumos cum spune Dan Puric e supermulţumit cu soarta sa, cu rostul vieţii sale scurte şi efemere dar mai ales cu rostul morţii sale căreia i-a găsit un înţeles, un rost şi o soluţie prin ascultarea de Dumnezeu și servitutea integrală față de Dânsul, fără de nici un comentariu sau erezie. Nu contează că omul religios nu are percepţia că are o viaţă scurtă şi efemeră și că pentru asta protestul fiinţei raţionale adresat Organizatorului Suprem al universului ar trebui să fie susţinut. Cum ? Am un Tată atotputernic în Cer, sunt făcut după chipul și asemănarea Sa și mor în chinuri și cruntă agonie pe niște cartoane pe holurile spitalului care nu mai face față pandemiei de coronavirus după ce Dumnezeu a îngăduit ca medicii să aleagă din ochi cine va fi și cine nu va fi pus la aparatele de terapie intensivă ? "Da ! Trebuie să mori în chinuri copile, spune Tatăl nostru din Cer, căci mi-am dat schingiuirii pe cel mai de seamă Fiu al Meu, pe Iisus, ori ție, rob mărunt de ce ți-e frică și necaz de suferințe ?" Ooo, acum înțelegem cum omul credincios știe că de suferă și este unilit cât mai mult și vârtos pe pământ, răsplata din Cer va fi și mai splendidă. Căci omul trebuie să fie mulţumit și cu binele și cu răul, așa spun învățăturile Lui Dumnezeu, trebuie să fie mulțumit cu porţia cazonă a raţiei lui serbede de viaţă gestionată de un Dumnezeu responsabilizat și mobilizat de oameni meticulos și erudit a se ocupa cu pasiune și precădere de noi și mărunțișurile noastre. Mulţumit cu zeama lungă şi insipidă a credinței ce i s-a turnat în gamelă la drum în viață omul e fericit și anticorpii ființei sale sunt învățați să lupte contra diavolului și necredinței, și să fie avocați ai Lui Dumnezeu până în mormânt și chiar mai departe, deși Dumnezeu cum spuneam nu are nevoie de avocați. 

  10) Mulțumit trebuie să fie omul frumos și religios ori dacă trăieşte douăzeci, patruzeci ori nouăzecişinouă de ani. Înţelept este să spunem că Domnul a dat, Domnul a luat, iar pentru asta numele Domnului trebuie să fie binecuvântat și în veci lăudat. Iată ce ne spune religia și cu ce poveste frumoasă ne amețește creierele obosite și trupurile chinuite de boli, dureri și neajunsul de a fi vii ! Oamenii au inventat religia ca să simplifice și ușureze orice neajuns existențial. Și după cum se vede, această narcoză funcționează eficace tămăduind de dureri, suferințe și boli omenirea de la Facerea Lumii și până azi.  Vedeți altă soluție mai simplă...? Omul e mulțumit în credincioșie chiar de-ar avea o viaţă lungă de nouăzeci de ani în care ar geme de cancer sau ar fi sănătos tun. Ne rugăm Domnului și pentru îndreptarea sănătății și ca să mulțumim pentru dramul de sănătate vremelnică până în sfârșit vom face cancer ori mai nou coronavirus într-o zi și vom muri în groaznice dureri. Plăcerea și voluptatea de a te ruga Lui Dumnezeu e irezistibilă, bolnav sau sănătos fiind. E ceva curat, măreț și frumos să te rogi etalonui bunătății universale neștirbite numit Dumnezeu. Solemnitatea rugăciunii e ca un balsam pentru suflet și tranchilizant pentru orice altă emoție din afară, gând sau sentiment privat, altul decât cel religios. Îți ajunge și te mulțumești doar cu plăcerea și satisfacția unei vieți de credință, mai ales când pe la jumătatea vieții dar bine că nu prea târziu ai ajuns la această concluzie, devii bigot și realizezi că până atunci ai pierdut timpul și nu L-ai cunoscut pe Dumnezeu. Ai înnebuni instantaneu ca și credincios să constați că ai pierdut oricum timpul cu Dumnezeu sau fără, iar  Dumnezeu rămâne la fel de neclintit în neființă cu sau fără tine, cu tot bigotismul tău fervent și ireversibil. De aceea succesul religiei e indiscutabil și garantat în umanitate și terapeutic e al treilea scut contra radiațiilor solare după pătura de ozon și scutul geomagnetic terestru. A trăi o sută de ani în credincioșie devine astfel suportabil, măreț pentru om, devine un deziderat. Nu contează că patruzeci de ani îi dormi efectiv. Dormind exersăm inconştienţa morții. Habar n-avem cum în somn sforăim. La fel nu auzim și nu știm când în sicriu putrezim. Nu știm și nu auzim cum ni se alterează și sparg mațele în coșciug ; nu auzim când tigva ne cade-ntr-o parte și oasele mâinii ne cad de pe piept scârțâind și trosnind după ce carnea se topește de pe ele după opt, zece ani de putrezit în coșciug. Calmantul și analgezicul religios ne salvează și înarmează a suporta  imaginația iminenței acestor orori funeste ce o să ni se întâmple trupului de carne și oase mai devreme sau mai târziu. Religia și somnul sunt un calmant pentru oboseala spiritului și a cărnii. Religia și somnul sunt hainele pe care le punem pe moarte ca să nu ne îngrozim de nuditatea ei. Somnul este un perfect interludiu al nefiinţei, suportabil, necesar fizic şi convenabil căci ai șansa să călătorești incognito în Rai și să vezi pe Dumnezeu așa cum ți L-ai imaginat în rugăciunile de culcare. Ce bună și terapeutică este culcarea și somnul după rugăciune...! Să te rogi pentru totul Lui Dumnezeu devine o plăcere. Dacă în darul cosmic pe care ți l-a dat Dumnezeu trăiești nouăzeci de ani, patruzeci de ani îi dormi din care cam un an visezi de cele mai multe ori urât, apoi alt an sau doi îi dedici în rugăciunile de culcare sau de trezire cu inima smerită. Asta e viața și e datoria ei, rugăciunea ca regulă morală, etică, socială, de suflet și de inimă, căci în afară de asta omul e obosit și nu mai vede nimic alta decât că e bine să te rogi după câte se vede, neavând importanță să treci la destinatarul rugăciunii adresa Lui Dumnezeu necunoscută, amănunt care nu contează pentru poștașii cu aripi ce știu drumul către  Creator pe de rost și vor distribui cu grijă și rugăciunea ta către Dumnezeu din miliardele ce i se adresează curent și instantaneu clipă de clipă. După timpul ce-l consumi în rugăciuni, de multe ori cu lacrimi în ochi și dureri ale sufletului și inimii, mai rămân doar câțiva ani de consumat cu alte chestii care te deturnează de la liniștea trupului, a sufletului, hăituit pe câmpiile vieții între îngerii buni care vor să te vâneze pentru Rai și demoni care te vânează pentru iad. Timpul vieții îți e destinat a fi fugar amețit între bine și rău în viață, neavând o clipă de liniște, găsindu-ți tu una în adâncul și pacea rugăciunii pe care-o faci doar pentru calmarea, nu vindecarea celor douăzeci de ani cumulați continuu adunați în viața omului care sunt de dureri şi boală. Și uite așa se consumă anii vieții omului, pe nedreptăţi şi supărări, plânsuri și sughițuri şi din ultimii douăzeci de ani rămaşi vreo șaisprezece îi petrecem la wc în diarii sau constipaţii după caz cu sânge de la hemoroizi, ori în spitale, bolnavi incurabil. Mai rămân patru ani din care trei oftăm continuu de dor şi numai un an mai rămâne şi pentru plăcerea noastră, pentru nirvana, pentru fericire, pentru orgasme. Iată omul, minunatul om creat de Dumnezeu cu bucurie și mândrie creatoare, cu ce putregai de viață se alege din ambiția Lui Dumnezeu de a te scoate neapărat din neant atunci când te-ai născut. Cei mai mulți ani sunt de rahat și fiecare om trăiește pentru bucuria vieții, pentru pacea și dulceața ei doar un an de viață, restul e balast colateral efectului de a fi ființă vie și mai ales om, Opera de căpătâi a Lui Dumnezeu. Dacă spune religia, atunci pentru toate se cuvine să mulţumim Creatorului şi să luăm de bun tot ce ni s-a dat, viaţă, fericire, cancer, coronavirus, radiații 5G care dereglează imunitatea organismului și vaccinuri perfide ad hoc create pentru iluzia apărării unui organism cu imunitatea distrusă. Nu putem să ne mințim că conducătorii omenirii se dau în vânt după noi și nu s-au gândit când au văzut că Hitler a dat faliment, la cele mai sinistre noi forme și metode să ne omoare în masă prin otrăvurile din mâncare, ceea ce băgăm pe esofag și prin otrăvurile din aer, virușii pe care îi băgăm în trahee : două orificii perfecte prin care moartea intră lesne și perfid în om ca să mai piară bre, că prea s-au înmulțit oamenii mai ceva ca șoarecii și au umplut pământul la îndemnul Lui Dumnezeu. Ei bine, și pentru acești călăi din umbră trebuie să ne rugăm, care peste burta mamelor lor Dumnezeu a suflat duh de viață să se nască și când se vor face mari într-o zi să ne omoare prin împuținarea naturală prin moartea rapidă prin mâncare și prin molimele din aer, făcute sau nefăcute, date sau naturale, cine știe ?,   pentru toate trebuie să ne rugăm și mulțumim Lui Dumnezeu. Să ne rugăm deci pentru miliardele de Herzi de radiații 5G, și urmează 6G ce ne vor slăbi imunitatea și îmbolnăvi cu scopul de a muri mai repede la comun și pe capete într-o lume suprapopulată și care nu va mai avea de mâncare sub mandatul ceresc și terestru al Lui Dumnezeu, agricultorul suprem. Să mulțumim Lui Dumnezeu pentru vaccinurile ce se vor scoate ca obligatorii, încolonați către ele sub paza și puterea decretelor militare, împinși de jandarmi cu pulanele să intrăm în cabinete la înțepat și cipuit. Să mulțumim Lui Dumnezeu pentru vaccinurile astea fake care nu sunt de alea curate cu care ne-am vaccinat în copilărie de rujeolă, rubeolă, tifos, rabie etc, ci fake-uri care de fapt omoară ascuns și perfid și ne trimit mai repede la Dumnezeu să eliberăm locul de mâncare altora noi ce vor veni să mănânce și ciugule și ei ceva. Să ne rugăm și să mulțumim pentru asta, pentru bine, pentru rău, să abordăm deci astfel cu stoicism uzanţa rugăciunii către Dumnezeu, rugăciune care este lege a fiinţei umane condamnată funciar şi programatic la neşansa de a trăi în robie ca sclavi eterni ai Marelui Stăpân şi căruia-i recunoaştem de vrem ori nu, cu o bucurie şi acceptare masochistă dreptul de viaţă şi mai ales de moarte asupra noastră, microbi inferiori ce suntem până și coronavirusului anului 2020 și inferiori tagmei tuturor sfinţilor Raiului. 

  11) Ooo, are Dumnezeu niște favoriți, ei sunt sfinții Raiului. Ce sunt sfinții Raiului dacă nu boieri cu sânge albastru de sfânt, protejaţi în drepturile şi privilegiile Lor boiereşti şi patronați de un Dumnezeu apologet prin definiţie al inegalităţii de şanse printre toate formele de viaţă inteligentă terestră, al războiului dintre ele pentru existență, pentru hrană, pentru competiție, de la viruşi, viermi, mamifere printre care şi omul şi până la sfinţi şi duhuri, fie ele bune sau rele ? Căci Dumnezeu nu e comunist și nu adoră democrația poporului, egalitatea, fraternitatea universală. Sunt forme de existență în univers, mai ales cele din Cer, vietăți celeste, Sfinți și Preafericiți care sunt mai egali decât noi, muritorii de rând. Ei au ab initio toate drepturile și facilitățile imaginabile unei existenţe universale fericite, suportabile, au Raiul asigurat. Omului i s-a decretat prin definiţie că s-a născut din păcat trupesc și trebuie să suporte funciar irevocabilul blestem divin, îndulcit un pic cu iraționala posibilitate a parvenirii printre sfinți și privilegiile lor în cer și în Rai, după și cu condiția respectării canonicii religioase. Poți ajunge sfânt dar trebuie să nu mai mănânci carne, să nu bei alcool și să nu mai faci sex. Știm și noi că astea dăunează grav sănătății iar Dumnezeu chiar nu glumește, El chiar ia în serios sfaturile Sale pentru noi ca să cucerim veșnicia. Amară strepezire a conştiinţei de sine a omului nici prea sfânt, nici prea păcătos care suntem fiecare, că toți suntem, pentru că ne-am dedulcit mai mult la viață și plăcerile ei lumești, discriminați la drepturi și fericiri universale ale Cerului față de duhurile Cerului cu sânge albastru sfânt. Așa că omul terestru inteligent şi cuminte dar obraznic pentru că e păcătos și nu ține post trupesc, se simte trădat și abandonat din faşă ca un copil dat de suflet de un Dumnezeu care nu mai avea timpul și răbdarea a ne schimba pamperşii și a se ocupa direct de noi, abandonându-ne pe pământ, neavând loc în întregul univers infinit să ne înșire pe toți ca pe niște mărgele etern vii și ferite de rușinea și dezonoarea morții, a suferințelor și ororilor terestre tocmai noi, lucrul mâinilor Lui Dumnezeu, pe care ne-a frământat direct din lut și meșteșugit cu mâinile Sale dibace, părintești și calde. Astfel, omul a văzut că nu s-a născut singur. Și văzând Dumnezeu că omul ca idee  neavând nici o iniţiativă şi intenţie să iasă din neant și să se nască singur, a purces să ne nască cu ajutorul mamelor noastre, adică din împreunarea cărora cu soții lor, Dumnezeu i-a zis acestei alipiri culmea, păcat și rușine. Dar atunci omul săracul, realizând acest paradox divin că n-am putut apărea din neființă în curăție decât prin necurăția împreunării pe care Dumnezeu ne-a hărăzit-o și intitulat-o păcat, văzând omul săracul exemplul nobil al Lui Iisus care s-a născut din burtă de femeie dar fără copulație deci fără păcat, bunul simţ îi spune omului muritor că nedreptatea s-a născut odată cu el, că nedreptatea și neplăcerile vieții sunt scuipatul pe care și l-a scuipat Dumnezeu în palme când a purces să ne facă din lut. Omul vede această nedreptate și oroare a firii trăitor în această viaţă de mizerie din zorii trezirii conştiinţei lui şi până la bătrâneţe şi moarte, uzând şi servind toată gama mizeriei faptului de a trăi stigmatizat printre toate păcatele vieţii, jaloane contraproductive de care are cunoştinţă şi Dumnezeu şi nu le radiază programatic din schema jocului vieţii și al morții în slalomul omului cuminte și neputincios prin viață către teritoriile plăcute ale Raiului și mântuirii. Deci disperat, dar treaz, cel puțin un muritor are dreptul să strige în pustiu cu buzele spuzite : "Alo...! E cineva acolo ? Doamne, ești acolo în univers ? Ca să sperăm astfel că avem șansa să ne repare cineva în destinul nostru uman, ca să ne arbitreze cineva după regula meciului, să nu ne arbitrăm singuri și să ne frângem gâturile și să se ducă dracului toată regula și ordinea din jocul vieții noastre pe scena lumii..." Dumnezeu tace și face. Și astfel știm că sigur, ceva tot este în Cer dar n-avem dreptul sau puterea să știm și noi niciodată. Până atunci, ca pe la noi, în mizerie trăim și murim încât putem zice ca niște țărani înșelați și aburiți de boier cu promisiuni după ce le-a furat tot grâul ca să umple hambarele domnești, bombănind pe uliță, că ori a trăi, ori a muri, totuna e : suprema dezonoare a omului scos din neant de Dumnezeu și dat vieții pe pământ,  tablou pe care Dumnezeu semnează ca un pictor ce se mândrește cu Opera Sa de căpătâi în acest colț de galaxie. Și sunt miliarde de galaxii unde probabil locuitorii lor inteligenți  trăiesc tot atâtea tragedii. La atâtea tragedii din atâtea galaxii, un singur Rai este neîncăpător iar un singur Dumnezeu, insuficient și ineficient. 



vineri, 6 martie 2020

145) FRATELE MAI MIC AL LUI DUMNEZEU





145) FRATELE MAI MIC AL LUI DUMNEZEU
 
  1) Dacă asta, lumea asta așa cum e ea, nebună, nebună, nebună, odioasă, sângeroasă, catastrofică, bolnavă, incurabilă, în fapt doar materie primă pe bandă rulantă pentru cimitire e Opera de căpătâi a responsabilului cu crearea universului, cea mai excelentă entitate numită Dumnezeu, meșter făurar cu crearea unei ființe inteligente numită om, capabil să rezolve ecuația de gradul 5 și de orice grad,  capabil de conștiință de sine și de rațiune și de conștientizarea infinitilui, a teoriei relativității și a dilatării timpului și spațiului, atunci suntem captivi într-un univers falit și tragicomic, așijderi ca lumea creată. Dacă toți până la 7 miliarde câți oameni are această lume și câți a avut vreodată erau atât de dotați intelectual încât să perceapă și să înțeleagă toate minunile științei, tehnicii, naturii și să-și facă o lume mai bună adică de fapt chiar Raiul pe pământ în care toți să fie prieteni și să-și dea binețe, dacă atâtea bestii umane câte au fost și sunt purtau pe ei semnătura de manufactură adică duhul de sfințenie și bunătate al Dumnezeului original atunci ei nu mai erau bestii, nu mai aveau cum, nu-și mai făceau rău din vremuri imemoriale unii altora și atunci era clar că toți și totul suntem Opera Lui Dumnezeu. De aici pe cale logică tre' să înțelegem că nu Dumnezeul cel unic și excelent a creat acest surogat, această parodie de lume ci fratele Său mai mic, mai puțin priceput, mai ucenic și fără experiență. Căci ce dovadă și probă mai vreți dacă pământul nu e Raiul, dacă oamenii nu sunt îngerii neprihăniți, ca să fie  clar că lumea e făcută de fratele Lui Dumnezeu care n-are cum să fi semnat și să aibă brevet pe o astfel de lume de rahat și de belea ? Știu, vor sări apologeții părerii religioase oficiale a momentului și a timpului și îmi vor spune că nimeni altul decât Dumnezeul unic nu putea crea acest pământ cu atâtea minunății, că oamenii sunt răi de la diavol și tot chestii de astea pe care copiii mici la care rațiunea pură încă se formează și e crudă și crește, le vor crede. Iată, vin entuziaști să ne deschidă ochii mesagerii religiei și ne spun să privim pământul, cu munții lui, cu apele lui, cu zilele cu soarele sus pe cer și cu nopțile cu lună și stele de regulă. Trebuie să ne fie clar ca bună ziua că Dumnezeu a făcut ziua când e lumină și a făcut noaptea când e întuneric. Nu vei vedea niciodată soarele pe cer în miezul nopții (oare?) și nici stelele lucind și greierii cântând în amiaza toridă de vară. Stelele și luna sunt luminătorii nopții iar soarele este luminătorul zilei, lucru stabilit clar de Dumnezeu în Cartea Cărților. Potrivit acestei cărți toate au un rost și o măsură de manufactură divină pe acest pământ. Astfel suntem îndemnați să nu ne mai batem capul să întrebăm și să citim în cărți de știință cine a făcut toate aceste minunății ale pământului și cine a făcut noaptea cu lună și stele și ziua cu soare și nu invers adică noaptea cu soare și ziua cu lună și stele. Suntem îndemnați să nu ne mai întrebăm cine ține și învârte pe orbită universu-ntreg atât de precis și sigur... Bineînțeles, învățătura oficială a poporului, a vulgului, învățătură tradusă în etichetă de înțelepciune este că în șase zile pe toate le-a făcut nimeni altul decât bunul Dumnezeu, cel oficial al vremii și al locului și El le ține rostul și le rânduiește pe toate după cum ne-a spus. Așa că e inutil să ne mai chinuim capetele obosite de corvoadele vieții cu tot felul de întrebări, căci potrivit punctului de vedere oficial religios avem toate explicațiile, toate teoriile și toată înțelepciunea de care am fi însetați, inserate în cărțile sfinte. Mai mult, ni  s-a dat de către însuși Dumnezeul oficial al vremii și al locului unde trăim, cuvântul Său scris în Cartea Cărților și de către Sfinții Apostoli evangheliile ca să pricepem totul, ca să aflăm adăpost minților noastre iscoditoare și să le lăsăm să rumege liniștite din tainul de învățătură ce li s-a pus cu îngrijire în față, spre liniștire și consolare, spre vindecare de blasfemii, de ispite, boli trupești și sufletești, păcate și erezii. Deci părerea tradusă în înțelepciune a omului de rând căruia i se spune om cu frica lui Dumnezeu e că nu trebuie decât să urmăriți și să urmați Cuvântul Dumnezeului din Cer numit Iehova sau Savaot, Krishna sau Hanuman, ca să nu amintesc decât de aceștia mai blânzi dintre alți o sută care mai de care împreună cu religiile lor aferente și tot ce au lăsat ei ca învățătură supușilor și robilor lor. Astfel, respectând îndemnul acestor învățături fiecare după credința și religia lui una mai contrară, neprietenă și diferită decât alta cum sunt și oamenii îndeobște între neamuri și seminții fiecare cu tradițiile și obiceiurile lor  de la facerea lumii, se obține liniștea personală a ființei numite homo sapiens care devine homo religiosus  adică credincios, sau cu alte cuvinte rob al Lui Dumnezeu. Iată cum acest rob al Lui Dumnezeu este o ființă care aspiră la păcălirea morții adică la cucerirea veșniciei. Din dramele inexorabile ale vieții lui pe care viața i le-aduce la pachet, omul e învățat de Dumnezeu că poate scăpa destul de onorabil și fericit prin conceptul de mântuire, adică fără să plătești bani, nu-ți trebuie decât credință și bineînțeles iubire față de stăpânul robului care ești și ai cucerit veșnicia, salvarea și izbăvirea literalmente din eterna și neagra, ireversibila moarte. Cu alte cuvinte,  păcălești procesul fizic și normal, definitiv al morții, al neantului din care ai venit și în care te vei întoarce, doar dacă-ți iei un bilet gratis numit credință prin care  scontezi, aștepți avid, visezi, speri obsesiv, căci oricum n-ai altă soluție, la salvarea  fundului tău din gheara morții,  prin grația și mila Lui Dumnezeu care nu-ți cere mare efort decât supunerea și frica de El. Cât de ușor te salvezi de frica de a fi și a nu fi, de neajunsul de a te fi născut și de a muri, de ce terapie psihologică de succes ai parte prin pactul și prin părtășia pe care ți-l oferă tentant și irezistibil religia, cu acest bun și salvator de gheara morții definitive a omului, numit Dumnezeu sau oricum s-ar chema El potrivit religiei oficiale a locului. Eu unul, cu mintea mea îndărătnică, iarăși m-am pus să cârcotesc și să fac deranj în ora de dirigenție a Lui Dumnezeu în care toți tac mâlc și ascultă cutremurați pe Domnul și tocmai eu m-am găsit să ridic mâna scolăreşte cutezând a-L întrerupe din predarea materiei Sale, credința, către oameni. Căci aș vrea respectuos să-L întreb pe Dumnezeu de nu-nțeleg, e adevăr sau minciună că există locuri pe pământ nefăcute pur și simplu de Domnia Sa cu puterea Sa magică în numai șase zile cum ne-a povestit ? 
                      
  2) Dumnezeu, și acum vorbesc de Dumnezeul cu numele Savaot al religiei creștin ortodoxe în care am fost botezat de părinții mei,  nu ne-a spus totul... Minciună să fie, dar am aflat că la poli unde a lăsat Dumnezeu frig și crivăț cumplit de nu pot trăi oameni închinători Lui care îi este tată lui Iisus, un erou care a activat istoric în orientul mijlociu unde este de regulă cald, deci am aflat și știm că la poli unde nu a ajuns măcar de curiozitate în vreo vilegiatură și călătorie de plăcere Iisus, nu există zi și noapte așa cum ni le-a dat nouă și ni le-a predat nouă Dumnezeu, tatăl Lui Iisus în manualul de învățătură capitală numit Biblia ortodoxă. La poli, unde activează probabil alți Dumnezei și alte religii ale eschimoşilor, religii păgâne bineînțeles după punctul nostru de vedere creștin ortodox, ziua durează continuu o jumătate de an și noaptea așijderea, soarele e sus pe cer în miez de noapte după care e-ntuneric și stele după șase luni de zi continuă pentru încă șase luni de întuneric. Acolo nu sunt oameni numiți robi și oi ai  Lui Dumnezeu, e prea frig pentru oi, pentru păstorit, iar dacă sunt credincioși sunt păgâni, atei, liberi cugetători sau sceptici, nu sunt de-ai locului fiind printre eschimoși câțiva exploratori și oameni de știință, iar dac-ar fi de-ai locului ar rămâne cruciți că în alte locuri decât ale lor ziua durează o zi atât cât poate munci omul și noaptea durează o noapte, atât cât poate dormi creatura închinătoare a Domnului, totul descris în manualul de învățătură numit Biblie de care eschimoșii n-au auzit. Creștinele cuvioase cu broboadă de pe la noi n-au auzit că oamenilor frigului neștiuți de pe la poli cu gheață în barbă nu le-au spus Sfinții Părinți creștin ortodocși în cărțile lor să nu mănânce carne de focă în Postul Paştelui. Ei mănâncă în draci carne crudă când prind foci ori delfini beluga sau narvali, în disprețul postului de care n-au auzit în viața lor și mai ales fiindcă n-au fasole și cartofi să postească creștinește până la miezul nopții de Înviere când la ei la polul nord răsare soarele și stă sus pe cer cu voia Domnului încă șase luni, zi și noapte. Nu ne-a spus Dumnezeul Savaot creștin ortodox de aceste rânduieli ale pământului de pe la poli, ci ne-a lăsat a cârcoti că în lucrarea Creației Sale sunt taine ce nu merităm a le afla și pricepe și să ne mulțumim cu puținul, sărmanul și insațiabilul surogat de știință după care de n-ar fi fost nebunii și inovatorii științei care potrivit canoanelor religioase se puteau pentru ei acolo mântui și fără scorneli și erezii drăcești, am fi fost și azi, ce-i drept bine văzuți de Dumnezeu dar tot cu arcul și săgeata la vânătoare în pădure ne-am fi câștigat existența și ne-am fi șters la fund tot cu frunze ori coceni de porumb. De n-ar fi fost nebunii, ereticii și inovatorii ca să caute singuri știința ce Dumnezeu nu a recomandat-o expres nimănui pentru mântuire, astăzi preoții, episcopii, preafericitele fețe bisericești nu ar mai fi avut mercedesuri de ultimă clasă, nici telefoane mobile 4G și nici paratrăsnet la biserică, și ar fi mâncat dulceață de trandafiri cu mâna sau cu lingurița de lemn și nu de argint când sunt primiți la mănăstirile păstorite unde călugării sau măicuțele se întrec în a-i trata boierește și regește în acele mănăstiri, adevărate case de vacanță pentru preafericiții și mai marii bisericii. Să fim bine înțeleși : Acești aleși ai Domnului, fețele și preafericiții bisericești din orice cult, după bunul simț, buna măsură și logică nu au nevoie de confort și relaxare, nu au nevoie să fie plătiți din munca sărmanilor contribuabili pălmaşi de rând pentru ca să le tihnească aici pe pământ, nu au nevoie să strângă dări și chete la cutia milei din biserică, nu au nevoie să adune bani de la enoriași ca să-i prohodească și binecuvânteze în fața Domnului la înmormântare pentru a se mântui ei și enoriașii lor. Îmi cer scuze dar fețele bisericești și-au ales o meserie de foc continuu unde se cere numai sărăcie, smerenie și muncă fără de arginți în folosul lor și al tuturor muritorilor. Iubesc din suflet pustnicii cei sporiți în evlavie și sărăcie care stau ore întregi în prosternare cu mâinile ridicate către Cer, care se hrănesc cu rădăcini și ciuperci și care beau apă din urme de copite de cerb și care sunt buni, autentic buni așa cum a poruncit Dumnezeu, nefiind în stare să facă nici un rău sau strâmbătate semenilor cum facem noi. Pe aceștia, pe acești sihaştri îi divinizez căci ei seamănă leit cu Dumnezeu. Dar că s-a făcut  din sfințenie și religie o instituție cu ranguri, ierarhii și pretenții, cu bani alocați regulat de la bugetul țării pentru plătirea clerului și a tuturor cultelor religioase deja mi se pare prea mult, deja mi se pare indecent și scârbavnic și simt că pe aceștia nu i-a făcut Dumnezeu, cum nu a făcut Dumnezeu nici capelele din spitale unde se cer bani mulți și grei pe operații din partea unor doctori rânduiți de Domnul pe pământ, plătiți până într-un timp prost de stat și care trăiau sau mai trăiesc de fapt cu bani frumușei dați și de rudele și aparținătorii disperați ai canceroşilor ori cardiacilor ciopârțiți pe masa de operație. Aceste toate pare că nu sunt lucrarea Domnului după dreptatea Lui sfântă și nici n-au cum să fie, acestea toate sunt  efecte ale lucrării fratelui Lui Dumnezeu mai mic și nepriceput, ca să nu-L jignim pe Dumnezeu că nu există și nu el a creat lumea și strâmbătatea în ceea ce a creat și a numit "Facerea lumii" zilelor noastre și ale înaintașilor noștri până la Adam. 
  
  3) Din mâna Domnului tuturor zeilor numit Dumnezeu cel Mare și cel unic nu putea ieși decât o facere de lume ideală, ceva bun și desăvârșit odată pentru totdeauna și care să nu-ți lase permanent ca locuitor al ei un gust amar de nedreptate și disconfort pe care-l înghiți la tot ceasul în această existență austeră așa cum se manifestă ea și cum ne-a fost aruncată în scârbă și dispreț în cotețul vieții să ne repezim la ea ca porcii la lături. Nu vedeți că toți avem un gust amar, că nu ne convine și tihneşte cu nădejde nimic din sărmana viețuire cum searbăd și exclusiv a însăilat-o Domnul în aer a trăi robii Săi iar starea generală a indivizilor e de seriozitate și posăcenie, iar rictusul feței tuturor e de morocănoşenie și trădează dezgustul de mizeriile vieții, de nedreptățile ei, de ororile și barbariile ce unii le fac  asupra altora, ce unii le fac și alții le înghit ? Opera sublimă a Lui Dumnezeu, în termenii de junglă umană prezentați mai sus nu o pot astfel suspecta de veridicitate și ca un succes cosmic ci dimpotrivă, ca un fiasco ce chinuie și sugrumă creaturile Terrei cele mai de soi numiți oameni în o atât de austeră și crudă, mizeră soartă. Ar părea că noi, oamenii moderni care trăim în democrație nu avem dreptul să vorbim de suferința umană trăită de plebei și de sclavi în epoci îndepărtate și chiar actuale. Căci iată  sclavia și tirania sunt  endemice, înfloritoare și nu dispar nici în timpurile noastre. În lumea Lui Dumnezeu dreptatea umblă cu capul spart, ca să umble în Cer adică taman după moarte cu caftan și căciulă de boier. Iar omul modern este încă exploatat de către om în multe locuri ale lumii, sunt programe speciale precum codex alimentarius care bagă în mâncarea omenirii otrăvuri perfide iar chemtrailsurile care zboară din timp în timp pe cer completează otrăvirea prin aer a anumitor zone ale pământului împrăștiind  viruși și molime în această lume creată de Dumnezeu cu  atâta trudă în șase zile. Dar iată, atunci când nu e mâna criminală a omului, vin peste pământeni urgiile normale ale naturii : iată cum vulcanii acoperă și omoară orașe întregi cum a fost Pompei, iată cum radiații letale pentru bietele și neputincioasele creaturi îi omoară lent, radiații ce vin de sus, de la mândrul Soare creat de Domnul cu atâta trudă într-o zi, cancerul de piele ce ne vine de la sfântul soare prin gaura de ozon de la poli, rezultatul greșelilor, poluării și viermuirii unei omeniri lăsată de Dumnezeu de izbeliște într-o libertate care-i este toxică și improprie omenirii, libertate inaptă oricărui ideal uman rezonabil... Să nu fi scontat Dumnezeu declinul și stricăciunile ce aveau să urmeze și infesteze bulgărele Lui de lut și efemerul și nonsensul perfect al viețuirii muritorilor de profesie ce viermuiesc bezmetic într-o implacabilă turmentare a lipsei unui sens productiv și constructiv al vieții ? Asta-i viață a lucrului veșnic prost făcut pe acest pământ în care toți suntem părtași la un declin comun atât moral cât și material și nu ne alegem decât sigur decât cu o  moarte promisă de însuși acest sperat Bun Creator...? În subsidiar bineînțeles, contra acestei angoase a morții avem tratamentul psiholigic eficace al credinței salvatoare din ghearele morții. Dar de ce moartea să fie salvarea ființei prin cheia religiozității într-o viață viitoare de natură pur spirituală și nu senzorială de atingere directă cum era mai firesc ? De ce viața viitoare eternă și fericită și nu viața asta eternă și fericită și pentru ce această paradigmă nenorocită căzută pe capul oamenilor numiți muritori de rând ? De ce boala să fie stigmatul și amenințarea vieții și de ce să nu fie mângâietoarele vieții tinerețea fără bătrânețe și  viața fără de moarte, numai cu prieteni și fără dușmani,  sănătatea indestructibilă și inalienabilă pentru ființa  numită om care este făcută de către  / și peste care s-a suflat duh de binecuvântare de către ÎNSUȘI Creatorul Universului ? De ce este război din veac și de ce nu este pace eternă peste lumea Lui Dumnezeu și de ce este lene și zăbăvnicie ori exploatare și asuprire și nu este triumful păcii, al  muncii, hărniciei și constructivității pe acest pământ lăsat nouă pe mâini de Dumnezeu ? De ce nu ne-a fost inspirat sentimentul ca să trudim și slujim devotat și asiduu unui Dumnezeu în carne și oase pe acest pustiit pământ, în coordonate GPS reale, cu palat și sediu pe acest pământ sau pe altă planetă  propice vieții unde să-L fi vizitat ca pe papă, abia asta singura dovadă atât de dorită dar în zadar sperată a existenței unui Sublim Meșter ce a creat aceste meleaguri pentru noi, iar noi să nu fi avut sentimentul otrăvit al morții, al scadenței ei în timp ca o sabie a lui Damokles deasupra vieților noastre efemere și nenorocite ? De ce am fost programați în a trăi aici și acum sentimentul otrăvit al inutilității desăvârșite în a servi cu ceva productiv acestor tărâmuri create de Dumnezeu, și să fi trăit frumos și exuberanți, motivați aici, cu același respect și râvnă cu care scontăm a trăi veșnic și exclusiv în Rai, alt tărâm creat tot de Dumnezeu, și nu a ne chinui veșnic în iad, un alt tărâm creat de Domnul care a iubit atât de mult omul încât a dat morții pe singurul Său fiu Iisus pentru mântuirea zăbavnicilor și păcătoșilor... N-am fi fost aici, în Raiul de pe pământ cel puțin tot atât de motivați și potriviți ca și în Raiul din Cer, n-am fi avut tălpile mai aproape de un liman și o realitate palpabilă sperată ? N-am fi înțeles noi mai temeinic aici pe pământ limba lui Dumnezeu, limba  dumnezeiască, tocmai fiindcă suntem neaoși, de-ai locului, endemici pe acest pământ unde Lui Dumnezeu i-ar fi stat atât de bine, mult mau bine viu și printre noi decât ascuns după nori ? De ce și cum să servim mai bine în Rai, o Patrie în care nu ne-am născut și din care am fost surghiuniți generație după generație și pentru care cu greu găsim abilități temeinice și acomodări încurajatoare ?, iar aici pe pământ oricât ne-am propune facem doar figurație, nu suntem actori autentici, nu ni se încredințează nici o sarcină responsabilă, nu ni se hărăzesc aptitudini și idealuri când ni se spune că doar în Cer avem un rost și o finalitate de nădejde, iar tocmai pe pământul creat de Dumnezeu pentru noi n-avem nici un rost și nici o căutare, trăind aici doar pentru o competiție stupidă eliminatorie pentru Rai, într-un stagiu descurajant al unei ulterioare și inutile eliberări într-o lume de vis și de alegorie numită lumea cealaltă.
                       
  4) S-a ostenit șase zile și ne-a dat Dumnezeu pământul ca pe un dar apoi ni l-a atribuit supărat ca pe o pușcărie în care trebuie să facem penitență și din care trebuie și putem să scăpăm doar exclusiv după moarte,  simțindu-ne pe aici ca niște venetici, punându-ni-se în inimă o programatică silă și inabilitate a trăi și înțelege ceva din umilii pași ce stingheri ni-i perindăm pe aceste meleaguri fumegând de război și moarte create de Dumnezeu cu mâinile noastre. Dacă a făcut Dumnezeu pământul și oamenii, cum de ne-a făcut lesne a ne îmbolnăvi, ori a fi umiliți de către alții, loviți, înșelați, omorâți, preferând să închidă ochii cum însuși Fiul Său a fost batjocorit și omorât ? Iată că dezamăgirea umană față de Tatăl nostru din Cer lesne se citește pe chipul și mintea noastră lăsată fără explicații și fără Tată aici pe pământ, ca rugina ce cuprinde natural fierul gol. Cu un Tată bun în Cer, iată-ne pe noi sfârșiti de boli pe patul de moarte sau direct în șanț și în gropi comune agonizând cu puterile sfârșite ale unor muritori în chinuri și nefericiți. O, cum a risipit Dumnezeu șansa să ne dea fiecăruia minte, pricepere și putere, sănătate nemijlocită și invulnerabilă pentru sarcini responsabile aici pe pământ, să lucrăm acest ogor terestru cu sârguință și devotament, sfințind prin acțiunile noastre de bună credință și activitate conştiincioasă fiecare centimetru pătrat al teritoriilor create cu trudă de acest prea puternic și Sfânt Creator. Când colo ce să vezi ? Din mâna acestui Creator al universului au rezultat niște veșnici ageamii și netrebnici pe fața acestui pământ, care fac totul pentru a se rata oricărei șanse de excelență, trăind  pe un pământ de trebuia să se cheme Suferința, nu Terra, cu atâtea bestii umane care fac rău, cu atâția suferind de boli și dureri, cu atâția suferind de lene nevindecabilă și vrând să aibă bogății și vacanțe interminabile, să calce unul pe nefericirea altuia pentru a fi ei fericiți, să fie sănătoși și voinici când toți fac totul pentru decadența lor și a omenirii întregi, pentru spurcarea, profanarea și distrugerea acestei nave, Pământul ce ne ține pe toți relativ răbdător și mut un timp, departe de chinurile iadului ce grabnic vor veni, și desfătările Raiului, o fantezie iresponsabilă, puerilă, morbidă și neverosimilă ! Cum nimeni sau foarte puțini ascultă cu osârdie de poruncile Domnului, suntem preveniți că moartea ne e singura răsplată otrăvită după zăbăvnicia și timpul risipit în van pe acest pământ cu iluzii și obscurantisme religioase. Cum de ne-a făcut Dumnezeu atât de slabi și nevrednici și nu ne ajută grabnic și nemijlocit să trăim, iar nu să vegetăm și viețuim fad și inconsistent după pravilele dumnezeiești inaplicabile uman, și să fim cu toții, fără părtinirea Domnului buni, curați, cinstiți și drepți asemeni Lui, să fim după chipul și asemănarea Sa nu numai ca înfățișare ci și ca aptitudini, caracter și principii, să avem toți scrupule, să fim bravi și drepți asemeni Creatorului, să nu se audă în veci că ar fi pedepsit de Dumnezeu  vreunul cu chinurile iadului pentru răutate și neascultare, să nu mai fie judecători și erori judiciare pe pământ, și nici zăvoare, lacăte, pușcării, arme, masacre, înșelătorii, grade de mărire și ierarhii, toate acestea petrecându-se nesfârșit și neoprit sub privirile plictisite și supărate ale lui Dumnezeu care chiar nu are nimic de spus la aceste grozăvii care tocmai se întâmplă în arondismentul Său din cosmos numit greșit Terra și nu Suferința...!?
                  
  5) Cu ce sentiment de împlinire și satisfacție a lucrului împlinit a făcut Dumnezeu această lume atât de infinit imperfectă și nedemnă de semnătura Sa încât grozăviile ce le vedem pe fața acestui pământ întâmplându-se perpetuu, matematic și constant au născut în a mea inimă de altfel atât de iubitoare a ideii de Dumnezeu, de dreptate și sfințenie, un sentiment otrăvit al dezamăgirii nemângâiate și al negrei surprize văzând un atât de grotesc spectacol al vieții încât gândesc irecuperabil dezamăgit și văd prea evident și limpede că în fapt lumea așa cum o îngăduie Dumnezeu zi de zi, an de an și secol după secol de războaie, confruntări și orori nu e decât un rebut în toată regula, inimaginabil și neplauzibil sorgintei divine căci din mâinile Domnului nu putea ieși decât o Operă de toata bravura...?! Și spre neagra noastră surpriză nu a ieșit așa. Cum să nu stai, om de carne și oase fiind, paralizat de orice sentiment al optimismului, al vieții,  când ni s-a spus pe față că îndreptare pe lume nu-i decât după ce mort devenind pe pământul acesta cu oxigen prielnic vieții, te teleportezi în Cer, un loc total neprielnic vieții unde cele 21 de grame cât cântărește sufletul înghețată instant la -260 grade cât e între stele ?! Așa că Tatăl nostru din Cer care ne iubește ne spune clar că lumea-i doar locașul pătimirii, deci în care făcând un ocol morții trebuie să trăim cu toții inexorabil generație după generație sub osânda prescrisă a lui Dumnezeu care ne-a pedepsit pe toți de-a valma să trăim așa în chin pe pământ pentru greșeala unora care n-au ascultat niște minime reguli ce li s-au impus. Nu mă simt cu nimic vinovat deci solidar și răspunzător pentru greșeala unor impostori și iresponsabili care au fost Adam și Eva, care n-au ascultat un ordin obligatoriu primit pe cale ierarhică, și iată că primii oameni făcuți de Dumnezeu care trebuiau să fie prefecți, n-au fost perfecți. Atunci El ca și Creator Suprem nu știa asta ? Atunci El nu putea îndrepta asta din start ? Atunci El a fost perfect ori ne trezim din visul numit o lume mai bună din Cer, păstorită de un Creator ce nu se poate arăta pe pământ decât prin transa credinței și fricii de El inserată atât de omenesc în creatura umană inteligentă și conștientă de sine deci implicit înfricoșată de tot și de toate ? Presupunând că totuși Dumnezeu a fost un Creator perfect, revenind la primii oameni creați, când i-a creat nu și-a ales un lut bun Dumnezeu. I-a făcut orbi, nătângi și inapți Raiului pe acești Adam și Eva, lipsiți de scrupule și iresponsabili față de statutul atât de sfânt și măreț ce l-au primit de la Domnul ca primi oameni,  dovadă că i-a alungat din Rai. De asta zic : Dumnezeu nu putea crea primii oameni, acele prime două prototipuri, decât perfecți și exemplari : cum e Însuși Dumnezeu : după chipul și asemănarea Sa ! Totul, tot mă face să cred că nu Dumnezeu a creat acei avortoni, Adam și Eva, niște autiști fără conștiința responsabilității locului important unde sunt. Dacă i-ar fi creat Dumnezeu pe Adam și Eva i-ar fi făcut responsabili slujbelor ce le-au primit și noi astăzi nu ne-am mai fi chinuit neputincioși și dezmoşteniți de Rai pe acest pământ. De asta spun cu toată convingerea : Se impune imperios să existe un DUMNEZEU. Nu Cel care dintr-o nemeticulozitate, dintr-o neatenție inexplicabilă a croit pe genunchi și mediocru o lume atât de nedemnă nici ea de noblețea și numele Lui Dumnezeu și nici Dumnezeu de idealurile ei. În mod cu totul nefericit, dar asta e, avem de pe urma amestecului Lui Dumnezeu în treburile și atelierul universului ca să facă o lume, lumea noastră, un total antagonism între meșter și obiectul creat. Când creezi un obiect cu minte îți asumi că va conștientiza că simțind că ceva e în neregulă cu el, te va întreba într-o zi de ce e așa el și lumea creată unde trăiește. Un Dumnezeu care să repare tot și să facă în sfârșit și viața și moartea suportabile deopotrivă, nu se întrezărește la orizont. Ceea ce a făcut Dumnezeul Cel de toate zilele, Cel pe care-l știm, cu această lume se încadrează într-un irespirabil cras și evident. În fapt nu poți să trăiești după principiile și necesitățile cărnii ce ne-a pus-o pe oase Dumnezeu. Sufletul ? Are doar 21 de grame, se zbenguie prin inimă sau creier, uneori mai rar și prin lucrurile pe care le face omul dar toată ziua se fardează pentru Rai și întâlnirea cu Dumbezeu și când barca ia apă, când omul cască gura pe patul de spital, țuști zboară cu coada pe spinare la Dumnezeu lăsându-i pe toți în doliu și suferință ! Rușine să-i fie ! A te bucura de vreo senzație alta decât cea eminamente ortodox religioasă e tabu și e prescris că e pierdere de vreme sau vânare de vânt cum se mai spune. A fost Dunbezeu atât de zgârcit cu omul, cu traiul lui fizic, cu senzațiile lui plăcute încât puse pe cântar, plăcerile și fericirea pămîntească sunt infime față cu durerile și mâhnirea umană care trag cântarul detot în jos ? A juisa și a face dragoste e o invenție a omului privită circumspect, dacă nu disprețuitor de Dumnezeu care a dat numai împerecherea iar orgasmul l-a dat nu că s-ar fi topit Dumnezeu de dragul îndrăgostiților și să le ofere un dar suprem de mângâiere și desfătare în intimitate. Orgasmul e o stratagemă a Lui Dumnezeu pentru a face speciile interesate de reproducere în ideea că nici Dumnezeu să fii nu poți avea răbdare să fabrici tu direct miliarde de indivizi, oameni și animale. Trebuie ca fiecare individ să se multiplice singur, Dumnezeu având în răspundere doar fabricarea primilor doi. După ce i-a fabricat le-a spus : "Nu mâncați mere dulci, nu știți nimic, vă vreau ascultători și proști". Orice dulceață a simțurilor cărnii e tabu, e prescrisă și etichetată ca păcat aspru de pedepsit. Văzând toată această asprime și vicisitudine cu care Dumnezeu își iubește și tratează speciile și lumea creată, nu se poate decât să rămâi cu gura pungă și să gândești mai degrabă că lumea, pământul și noi toți părem a fi o eroare și un rebut involuntar și nefericit al muncii Lui Dumnezeu, o gafă a Lui cum spunea Nietzsche. Astfel, e normal că omenirea n-o mai poate duce mult așa. Prea rea s-a făcut lumea... Dumnezeu a avut grijă s-o înece pentru asta într-un potop. A ascuns gunoiul sub preș. Toți luăm aminte smeriți de ni se spune că sfârșitul lumii e-aproape. Ar fi a doua oară când Dumnezeu ascunde gunoiul Său sub preș sau a câta oară ? Deja e prea mult pentru răbdarea celui mai stoic și credul muritor. Nu m-aş mira de-aş afla pe concret că Dumnezeu a mai avut un frate mai mic. De fapt devine logic că Dumnezeul nostru e fratele mai mic și mai nedibaci al unui Dumnezeu mai mare care a creat lucruri mărețe în univers, stele, galaxii etc, noi fiind prea mici pentru prestanța măiestriei Sale. Lumea noastră, o croială pe genunchi e o lume făcută de fratele mai mic al Lui Dumnezeu. Când Dumnezeul cel Mare a făcut universul, i-a dat și Lui, celui Mic o treabă. I-a dat de făcut pământul și lumea noastră. Nu prea i-a ieșit încercarea… Stă în Puterea Lui Dumnezeu Cel Mare să mai repare ceva din opera făcută de fratele Lui mai mic, pământul și oamenii. Dar tare mă tem că Dumnezeu nu se atinge de jucăria fratelui său mai mic care este lumea asta, și n-o va face niciodată, nu-i va arunca în pod jucăria lumii noastre care s-a stricat, absolut NICIODATĂ, nu că n-ar putea dar nu vrea, normal, din dragostea pentru fratele Său mai Mic, care e mai mare decât dragostea pentru omenire evident…


vineri, 27 decembrie 2019

144) CÂND DUMNEZEU A FOST COPIL


  144) CÂND DUMNEZEU A FOST COPIL

  Când Dumnezeu a fost copil, evident că s-a jucat ca noi toți cu jucării : mașinuțe, urși de pluș și alte jucării. S-a jucat cu ele până le-a stricat pe toate cum le-am stricat și noi când am fost copii. Toate, aruncate în pod, prăfuite, cu arcuri rupte și baterii consumate. Noi cei de azi, în putere încă, nu ne putem imagina o zi când bătrâni și bolnavi de demență și alzheimer vom fi doar niște jucării stricate duse inutil în spital și vom uita câți ani avem și cum o cheamă pe fiica noastră care se va uita la noi cu inima frântă și cu ochii în lacrimi. Jucării stricate ale Lui Dumnezeu vom fi când vom îmbătrâni, jucării cu care El nu se mai joacă fiindcă s-a făcut mare. Internați și transportați între azil și spital vom fi niște cazuri închise, jucării stricate abandonate de Dumnezeu care s-a făcut mare și nu mai are timp de bătrâni când are atâta treabă cu miliarde de bebeluși ce trebuie să-i crească în burticile mamelor lor ca să devină și ei într-o zi jucării stricate abandonate de Dumnezeu. Iată viața, cadoul primit de la Creator, explicată radiografic, ca să înțelegem exact unde ne aflăm și către ce ne îndreptăm. Cum nu ne putem împotrivi viitorului nostru demolator, singura răzbunare în avans pe spectrul stigmatului decrepitudinii bătrâneții ce ne așteaptă cu demență senilă, accident vascular, infarct sau cancer este să ne scuturăm ca de un vis urât, să ne așezăm mai confortabil în fotoliu, să ascultăm colinde de Crăciun și să bem o cafea sau un pahar de vin sau chiar două apoi să privim pe fereastră în așteptarea lăstunilor care or să vină la primăvară din țările calde. Și să ne bucurăm "de-această zi ce mâine nu va mai fi", și "ca niște copii să așteptăm dimineața și până la lacrimi să ne fie dragă viața" (vorba lui Grigore Vieru). 


143) DIN CAUZA PROSTIEI SUFLETULUI DE A SE DESPĂRȚI DE TRUP


143) DIN CAUZA PROSTIEI SUFLETULUI DE A SE DESPĂRȚI DE TRUP

  1) Ce e carnea noastră dacă nu ceva absolut vulnerabil în mediul ostil înconjurător de a cărei fragilitate, complicație și prognostic trebuie să te sperii și îngrijorezi tot timpul ? Oricând te poate umple sângele, oricând se sparge ceva în tine, se înfundă ceva și faci infarct miocardic sau infarct mezenteric când ligheanul de mațe din tine se strică și necrozează fiindcă nu mai e irigat de sânge. Ce are divin această viață plină de o realitate cu totul septică, de fecale și urină cu care trebuie să dormi în pat, de sânge și cheaguri de sânge care se duc la creier și în plămâni și mori asfixiat, viață legată cu ață unde colesterolul și trigliceridele ies mai tot timpul prost la analize de unde e sigur că din cauza asta va crăpa ceva în tine cât de curând făcând iminența morții o chestiune de ani și uneori de luni iar din creația Lui Dumnezeu, adică tu, alegându-se praful, murind de boli, de accidente sau bătrân ramolit murind de bătrânețe, de demență senilă, de alzheimer, adică de moarte bună și împăcat cu Dumnezeu ? Are ceva divin starea de asediu biologic în care am fost puși de Dumnezeu să trăim ? Divin înseamnă rezistent ori ce are divin carnea mea care e "sediu al tuturor bolilor" mele și un suport firav și inadecvat legilor dure ale fizicii, chimiei și universului, prin a cărei anatomie atât de defectuoasă, complicată și sofisticată orice secundă care trece îmi sună în conștiință ca o amenințare, ca un dangăt de pericol iminent și grabnic scadent pentru bietul meu spirit și suflet ce nu are nimic mai bun decât carnea mea firavă de a se manifesta, dar speriat de fatalitatea medicală a acestui trup ca o pisică scăpată într-o strungărie ?
  
  2) O, terifiați de această situație îngrozitoare a cărnii noastre bolnave pentru care toate farmaciile și spitalele se dau bătute căci nu mai au ce ne face, cum mai visăm de frumos în schimb la Dumnezeu ca la singurul Doctor fără de arginți și la Rai ca la singura clinică gratuită care-ți dă o șansă la lux săracului care-ai fost o viață...! Părăsiți și loviți de toate deziluziile, greutățile și tragediile vieții noastre ne mai rămâne un singur dor, ne mai rămâne un singur vis, visul la Dumnezeu și la mântuire, sub temporara permisiune a cărnii noastre ce ne mai permite ca pe o mare favoare și noroc în fiecare zi și clipă încă o gură de aer proaspăt poluat prin care putem să visăm mereu aceeași fantezie religioasă a Raiului ce ne creează dependență despre un Cer indefinit și un univers rece ce-L conțin undeva ascuns pe un Dumnezeu atât de depărtat de noi la miliarde de ani lumină inimaginabili și inaccesibili ! De acolo, din acel abis al cosmosului undițele noastre au prins a-L pescui pe Dumnezeu și tot tragem întreaga viață de fir și nu-L mai prindem pe Creator. Taman când murim Dumnezeu se lasă în sfârșit prins de noi când este atât de târziu, când este prea târziu și efectiv nu-L mai putem iubi pe Dumnezeu cu o inimă moartă. Sufletul care a luat-o din noi la sănătoasa fugind rupând pământul din corpul muribund ca o pisică fugind dintr-o fierărie, va orbecăi rătăcit în Cer și va hălădui divorțat de trup, rătăcit de noi, de Rai și de Dumnezeu, de tot și de toate, speriat ca o pradă hăituită, tot sperând ca nebunul și după moartea noastră că Îl va găsi într-o zi pe Dumnezeu pitit după un colț de univers, după o stea poate, ceva. După o viață în care am crezut în Cer și în Dumnezeu în speranța că sufletul nostru se va întâlni într-o zi cu El, avem surpriza să constatăm că și sufletul la fel ca noi va păți, va lua țeapă ratând și El întâlnirea cu Dumnezeu, înțelegând că distanța uriașă până la Rai și până la Dumnezeu e o barieră fizică insurmontabilă oricărei apropieri și colaborări cu Divinitatea. Din înaltul cerului sufletele vor înjura și vor blestema vidul și întunericul universului rămânând suspendate în acel areal extrem, regretând prostia pe care au făcut-o de-a se despărți vreodată de trup, singura noastră prostie care ne-a făcut să fim muritori și să credem în Cer, plângând ca niște copii după mama lor pentru un Dumnezeu care nu mai vine, ascuns la capătul spațiului și al timpului și șantajându-ne doar cu moartea pentru a ne întâlni cu El ca un părinte cu copiii lui din orfelinatul vieții din Cer numit Rai. Chiar și de la capătul timpului și spațiului Dumnezeu ne putea da măcar adresa de Facebook ca măcar să se aleagă de la noi cu miliarde de like-uri. N-a făcut-o și nu știm de ce. Dar asta nu ne împiedică însă să-L iubim definitiv pe Dumnezeu și Cerul Lui, din suflet, până la lacrimi chiar, dându-le Lui Dumnezeu și Cerului ca oameni sensibili și cu inimă ce suntem un respect și o valoare imuabilă când nu sunt decât niște stihii și iluzii reci însăilate în vidul și gerul universului peste care noi împodobim ca pe niște brazi de Crăciun cu visurile noastre fierbinți despre mântuire, odihnă de veci și pace. Iată, universul este infinit, inert, rece și înghețat, nu știe și nici nu-i pasă de efemeridele care suntem consumați vorace de acest timp și acest spațiu care ne înghite în fiecare zi irecuperabil resursa firavă a sănătății noastre care se epuizează în penurie de la o zi la alta.

  3) Într-o zi vom consuma și ultima picătură de sănătate plătită scump cu medicamente de toată pensia și când prețul medicamentelor va depăși valoarea pensiei ne vom mulțumi cu o ultimă gură de aer gratis și nu tocmai gratis căci și pentru ultima suflare să cuvine să mulțumim Lui Dumnezeu căruia îi datorăm totul inclusiv sfârșitul, din cauza prostiei sufletului de a se despărți de trup vreodată și a crede în fantasmele Cerului ! Desigur într-o zi voi deveni și eu bigot întorcându-mă la credință ca și voi toți, căci ce mai putem face învinși de Dumnezeu și de viață ? Cu toții ne vom pocăi și smeri, făcând ceea ce maxim un om poate face, să creadă în fantasmele Cerului pentru că aceasta e moda timpului oficial al momentului și a tuturor momentelor din întreaga istorie a omenirii, în bucuria și aplauzele unui Dumnezeu cu totul virtual ascuns la capătul universului care de acolo, de oriunde și de niciunde ne va ierta pe toți căci acesta e specializarea Lui, IERTAREA, și gafa Lui cea mai mare, TĂCEREA.


marți, 15 octombrie 2019

141) SUNTEM COLECȚIA DE VINURI NOBILE ALE LUI DUMNEZEU

141) SUNTEM COLECȚIA DE VINURI NOBILE ALE LUI DUMNEZEU

  1) Ce credeți că face Dumnezeu cu noi în Cer după ce murim și ne colecționează sufletele ? Evident că întâi ne iartă și ne izbăvește cum ne referim și noi în rugăciunile noastre cele de toate zilele dar în afară că ne primește foarte ospitalier în Rai după ce ne iartă, și El are un folos din asta. Măcar folosul sufletesc că se bucură cum ne iartă și ne salvează și ne face un bine. Când faci un bine unui amărât nu te bucuri ? Cât suntem vii nu prea suntem pe placul Lui Dumnezeu. Suntem păcătoși, facem prostii, suntem ca o aguridă acră și evident că Tatăl din Cer nu are ce face cu noi. Așteaptă să ne coacem, să ne îmbunăm adică. Abia după ce murim dobândim valoare căci abia atunci devenim buni și toți pe-un capăt prieteni de suferință unii cu alții. Nici o gălăgie, nici o ceartă și dispută, nimic nu se mai aude, doar greierii noaptea în cimitir, unde toți s-au împăcat și sunt prieteni pe viață, adică pe moarte, pardon..., adăpostiți și petrecând de vreme rea în cavouri, prieteni pe veci cu întunericul. Dar acum suntem scăldați pe creștete de atâta lumină care generoasă și binevoitoare ne face atâta bine, oferind tuturor, hoți, bandiți, criminali și victimele lor porția binefăcătoare de vitamina D. Și cât de activi suntem, cât de importanți ne petrecem și agităm efemerele pancarte ale banalității și nimicniciei fiecăruia scăldată în mod egal și prietenos de binefăcătoarea și nepărtinitoarea lumină ! Scăldați de magica ei grijă ne simțim atât de bine și comod cât de vii și ce calzi suntem pentru scurta și efemera noastră întâmplare numită viață și motivați de frumusețea în sine a clipei de față a vieții, cât de departe suntem și ne simțim încă de întunericul neprieten ce ne așteaptă ca mâine sau poimâine răbdător și tacticos pe toți făcându-și unghiile până ne împiedicăm și cădem în gropile lui, în gropile uitării ! Nici n-ai zice că are sens să ne stricăm, consumăm și expirăm vreodată, la câtă treabă avem, la cât de proaspeți și tineri suntem încă, în termenul de valabilitate, încă plini de viață și de suflet și cu atâtea treburi pe lumea asta ! Ca ciorchinii de struguri suntem. Îmbătrânind, ne coacem. Iar Dumnezeu privește peste dealurile vieții noastre, ziua la lumina soarelui iar noaptea la lumina lunii și ascultă cum mustul din aguridă se îndulcește, cum ne pregătim pentru marea campanie a culesului, notează cum ne coacem și veghează să nu vină furii să ne ia mai înainte de când ne vine rândul la cules potrivit registrelor Sale agricole.

  2) De ce să fim triști că Dumnezeu va începe dintr-o zi în alta, dintr-un an în altul și cu noi culesul ? Căci iată, suntem copți pentru cules și pentru Dumnezeu tot mai mult cu fiecare zi care trece de la El și o scade Tatăl nostru din Cer pe răbojul vieții noastre de oameni struguri ai Lui Dumnezeu. Chiar dacă Dumnezeu culege nu numai toamna ci în orice anotimp și din păcate uneori culege și struguri cruzi dar probabil îi mai rărește, sau vrea să acrească un borș, ce ne băgăm noi în agricultura și bucătăria Sa ? Acuma cât suntem vii încă, până la cules cum spuneam, suntem plini de boabe, mari, dulci, aromate când suntem tineri sau relativ tineri. Apoi când ne mai maturizăm suntem niște ciorchini din care multe boabe au căzut în căruță împrăștiind prin praful drumului pe unde merge căruța vietii noastre, tinerețea noastră și dulceața ei.

  3) Deodată ne vedem bătrâni. Ei și ce ? De abia atunci suntem și mai și căutați și folositori Lui Dumnezeu ! Să nu fim triști că vom fi bătrâni ! Nicidecum ! Pentru că atunci suntem must dulce înăsprit. Și pe măsură ce îmbătrânim ne facem și mai frumoși pentru că ne înăsprim la maxim și ne facem tulburel, adică suntem un vin nerăbdător și entuziast. Apoi ne îmbolnăvim adică stăm din fiert, după care murim. Totul ca la carte după manualul de viticultură al Lui Dumnezeu. Și ne pare rău fără să știm că de-abia atunci ne desăvârșim și devenim în calitate de suflete în Cer un vin nobil stat din fiertul vieții, o șampanie căutată de Dumnezeu, cel mai bun degustător de suflete de oameni colecționați de El în Cer.

  4) Să fim veseli de știm c-om muri vreodată. Să ne îmbărbătăm și mințim frumos cu minciuna terapeutică și binefăcătoare psihicului nostru distrus de depresia bătrâneții și a terminării fără preaviz a treburilor de pe lumea asta, când știm căci cu noi, cu ce-a rămas din noi adică sufletul ca un vin tare, nobil și cu aromă și nostalgii de tinerețe, se veselesc zeii în cer, ne mulțumesc că am trăit, am îmbătrânit, am murit și ne-am înnobilat ca să-i facem fericiți pe ei, duhurile Cerului, să organizeze pastrame să cinstească, să se îmbete și să se împace în Cer unii zei cu alții, să plângă îmbrățișându-se și bătându-se pe umeri cum ar trebui să facem și noi cu prietenii sau neprietenii noștri pe pământ cât suntem vii la o cană cu vin, să ne împrietenim, să ne împăcăm.

  5) Măcar cu atât să ne alegem de știm că murim, anume că veselim zeii în cer cu vinul care vom deveni din mustuiala trupurilor zdrobite de Dumnezeu în teascul din cimitir. Tescovina nu-i trebuie, rachiul nu-i place Lui Dumnezeu, ea e aruncată în pământ fiecare după numele lui de pe sicriu. Voi de ce credeți că Dumnezeu ne colecționează sufletele în cer ? Pentru ca să ni le odihnească veșnic și să fim inutili în Rai într-o letargie și într-o lene simptomatică din care nu ne mai putem ridica în capul oaselor să facem ceva, învățați cu clișeul din rugăciuni a atâtei odihnă fără de sfârșit ? Nu ! Dumnezeu nu rabdă lenea și netrebuința noastră atât pe pământ cât mai ales în Cer. El ne face must, cea mai magică licoare care a dat în minte și oamenilor s-o inventeze și pe pământ să ia strugurii și să-i pună la treabă la mustuială, căci altfel putrezeau inutili, triști și stafidiți pe butuc. Noi pe pământ lăsăm mustul să-şi facă vocația de vin dar în Cer, mustul din noi îl taie Dumnezeu din fiert pentru că în Rai e interzis alcoolul, cu toate că unii sfinți mai trag la dos de prohibiție niște must să nu apuce gărzile Lui Dumnezeu să-l taie din fiert. Și astfel cu noi se desfată îngerii și zeii. Ce credeați ? Că murim chiar așa de simplu, tern, banal și fără de folos ? Îi trebuim Lui Dumnezeu. Fie măcar și în chip de must ezoteric și paradisiac și cu aromă de muscat sau merlot, după soiurile sufletelor noastre boabe de struguri astrale după care toți zeii sunt ahtiați. Doar așa nu trebuie să ne mai pară rău din faptul că suntem la rând a muri zi de zi iminent și subit. Și plasându-te oniric în povestea din Cer în folosul bahic al plăcerilor și satisfacției zeilor în frunte cu domnul lor suprem Dumnezeu,   poți într-un fel să nu mai fii trist că îmbătrânești, că te îmbolnăvești și mori.

  6) Nimeni nu s-a întrebat și n-a învățat de la struguri și de la vii ce vor fi zdrobiți și uciși în toamna vieții lor dar ei nu se supără pentru asta, nu intră în alean și în supărare că vor intra în chinurile schingiuirii ale morții lor din teasc. Noi de ce-am fi mai triști ca niște boabe de struguri care știu ce le așteaptă și primesc cu bucurie și liniște ultima rază de soare pe bobița coaptă de viață și fac zeamă dulce până în clipa și ziua când vine culesul și sunt decapitați de culegători și nu le pasă de suferință ? Să învățăm de la struguri care nu vor să se stafidească pe butuci în loc să fie zdrobiți în folosul iubitorilor adevărului din vin, și-și privesc culesul, ușcheala, moartea cu seninătate și cu sens. În capul fiecărei boabe de struguri se coace și îndulcește mustul, adică sensul, înțelepciunea lor specifică și pacea așteptării sfârșitului în ghearele teascului. Noi de ce n-am dobândi o înțelepciune și liniște învingându-ne teama de teascul Lui Dumnezeu care ne va zdrobi capetele pline de atâta must de vise, gânduri, emoții și sentimente ? Credeți că moartea ne va omorî ? Tot ce-am gândit sau simțit vreodată nu se va pierde. Se va face must și va trece în colecția de vinuri nobile ale Lui Dumnezeu care își va îndulci cu noi tristețea și singurătatea nemângâiată de-o veșnicie...

  7) Noi ne numim muritori de rând, dar hai să colorăm un pic cu frumusețea gândului și visării noastre trista perspectivă a sfârșitului ! Așa că sărmanii de noi, chiar trebuie să dobândim un înțeles din asta : Ca viața, în egală măsură cu moartea s-aibă preț, cum spunea Eminescu. Măcar prețul, dulceața și tăria vinului sau a nectarului zeilor care devenim după moarte. Asta e o terapeutică contra depresiei și supărărilor și amărăciunilor vieții. Nimic nu este lipsit de rost practic pe lumea asta. Porcul habar n-are că rostul lui e să devină jumări. Noi de ce n-am crede că devenim de folos zeilor în Cer care e drept, nu se ospătează ca noi și nu prea mănâncă, dar de dulceața sufletelor noastre pe care le transformă în vin în care constă adevărul, (ei ne-au dat prin cap să simțim asta), nu se pot lipsi nici zeii. Iar dacă zeii au un domn care este cel mai înalt și mare domn al lor, acela este domnul tuturor zeilor, de unde acum înțelegem de ce se cheamă Dumnezeu. Astfel că nu are cum să nu-i placă ce e bun, ce ne place și nouă și le place bineînțeles și zeilor din subordine.

  8) După ce murim, trebuim atât de mult Lui Dumnezeu încât pe sufletele noastre e bătaie între toate cetele îngerilor și diavolilor, care și cum să ne înhațe mai repede sufletele ce le plac atât de mult locuitorilor Cerului, că îngeri, că demoni. Căci dacă trupul moare și putrezește ca boasca, sufletul se știe că-i etern, că-i neprețuit, frumos și dulce pentru Dumnezeu care de aceea e explicabil cum ne adună tuturor sufletele în Cer, chiar dacă și demonii mai câștigă câteva suflete pentru rânduiala și treburile lor de chin și schingiuire, că asta e tot ce știu să facă după fișa postului lor din organigrama ființelor Cerului elaborată de Dumnezeu. Pentru Dumnezeu însă sufletele noastre sunt bune și frumoase și îi plac și nu le chinuie. Căci tot ce-i frumos și Lui Dumnezeu îi place. Și are tot interesul să ierte cât mai multe suflete frumoase și frăgezite de iertarea Sa. Și să le pună la treaba și rânduiala Sa. De aceea n-aș vrea să fiu plantă decorativă sau să fiu împăiat în Rai și n-aș vrea să mă odihnească Dumnezeu în Rai inutil o eternitate, să mă legăn veșnic într-un hamac sub un smochin unde o maimuță să arunce cu smochine stricate și să facă pipi pe mine. Să mă ierte Dumnezeu, da, aș vrea. Dar aș vrea să mă pună la ceva, la o muncă, la o activitate care să-mi placă, să mă mănânce, să mă bea dacă vrea. E obligatoriu să-ți placă tot ceea ce vei face în Rai, tot la ce vei folosi zeilor și Lui Dumnezeu care stăpânesc teritoriul de pe lumea cealaltă de care nu știm nimic. Pentru că nu știi, trebuie măcar să-ți închipui și să-ți dorești ca pe lumea cealaltă să fii folositor, să fii ceva, inspirație, hrană și nectar pentru zei căci altfel pentru ce-ai vrea să-ți mai petreci o eternitate acolo în plictis și monotonie odihnindu-te inutil cu ochii țintă pe bolta cerului, împăienjeniți de depresia, monotonia și plictisul vidului eternității și neantului ?Dumnezeu cu toate ale Sale căi ascunse și tocmai pentru că sunt ascunse sunt interesante și ispititoare, neutralizează în conștiința omului angoasa și depresia neantului și neființei goale, cu narcoza și poțiunea binefăcătoare psihic a așteptărilor și visului lumii celeilalte odihnitoare a răbdărilor prăjite după moarte. Prăjite, neprăjite, al naibii de obosiți și bolnavi suntem de viață și din cauza ei. Și cum să nu sperăm că ne vom odihni și triumfa vreodată, măcar și după moarte, pe lumea cealaltă când e atât de târziu...? Dar ce dacă ? Mai bine mai târziu, mai bine după moarte, mai bine în Împărăția defunctă decât niciodată...

  9) Acuma știu pentru ce lumea-i fericită că se duce în Rai. Acolo în locul acela magic continuă povestea ta, a hachițelor și tabieturilor tale. Cei proști se vor prosti și mai mult. Cei deștepți se vor mai deștepta. Hoții vor prinde curaj de atâta liniște, pace și concordie eternă în Cer, de faptul că antilopele vor paște fericite lângă leii tolăniți la umbră și în această armonie hoții cu vocație vor fura în voie cum au știut o viață. Bărbații necăsătoriți sau chiar cei căsătoriți ce se vor întâlni cu consoartele lor nervoase în Cer cum îi surprind cu ei de mână, iată că și așa ținuți strâns de mână de consoarte și pe lumea cealaltă, tot vor întoarce capul după îngerițe nurlii nemăritate, fără lenjerie intimă, îmbrăcate doar în cămăși albe de mătase unduioasă și alunecoasă. Iar săracii, bineînțeles vor lua tabieturile și obiceiurile bogaților să se bucure și ei acum la spartul târgului cum li s-a promis după ce-au murit, după pohta ce-au pohtit o viață în rugăciune și uite acum, în Cer au apucat. De aceea este explicabil pentru ce atâta interes și pelerinaj în fiecare an la moaștele sfinte. Acel pretext al unor oase, al unor bucăți de om mumificate și sanctificate sunt pentru oameni un imbold mobilizator. Căci oamenii simt că și accesul în Rai ca și succesul în sport, în orice, e o chestie de ambiție, perseverență și performanță ! Și cu cât te rogi mai mult, colorându-ți tabloul visului paradisiac cu rugăciuni, cu sfinți, cu moaște și prilejuri mângâietoare pentru visul tău de înviere într-o lume mai bună, ești mai copt și mai dulce pentru Dumnezeu.

  10) Accesul în Cer la fericire este liber. Trebuie numai să vrei. Cele două tabere în care e împărțită omenirea sunt de neîmpăcat. Ambele tabere sunt bolnave. Unii dintr-o tabără sunt bolnavi de vanitatea lor, de credință. Alții din cealaltă tabără sunt bolnavi de altă vanitate : de necredință. Să fii bolnav de credință sau de necredință ? Aceasta-i întrebarea ! Și ambele răspunsuri opuse sunt corecte așa cum fiecare pasăre pe limba ei piere. Nimeni niciodată nu ne va convinge de nimic, încât orice ne vom spune unii altora vreodată cu venele de la gât umflate de convingerea noastră, cu mâinile prin aer gesticulând, nu va fi decât plictiseală pentru oponentul nostru de idei iar în această paradigmă pesimistă, orice dialog dintre oameni, pentru că din fericire sunt diferiți, este un dialog al surzilor. Cetele credincioșilor și necredincioșilor veșnic vor fi în conflict pe aceeași temă și din aceleași motive. Și de atâtea ori în istorie conflictele au degenerat și au fost sămânța deci cauza și motivația războaielor și crimelor, al urii, intoleranței și disprețului de tot ce nu ești tu. Cineva care se credea mai bun, mai special, eventual mai credincios și mai puternic, mai îndrituit, a atacat cu fapta sau cu vorba de dispreț sau de ocară pe altul de altă credință, de alt neam și alte obiceiuri. Nu poți să-ți imaginezi sfârșitul și îndreptarea acestei tragedii terestre interumane care va fi perenă. Acum se înțelege pentru ce jumătate din lume caută să scape măcar după moarte într-o lume mai bună unde altundeva decât în Cer, singura direcție rămasă liberă ?

  11) Știu că Raiul e frumos. Eu v-am propus o altă variantă mai voioasă de a ne imagina viața noastră viitoare. Nu varianta în care toată ziua îmbrăcați în alb cu bonete și matricole aliniați cazon și la dungă într-un cor vom cânta psalmi biblici Lui Dumnezeu. Ci că în Rai vom deveni altceva mult mai dulce, interesant și frumos pentru Dumnezeu după ce ni se zdrobesc trupurile și scos sufletele, apoi tescovina netrebuincioasă ce rămâne după ce mori este pusă împreună cu toate visurile și amintirile noastre în tomberoanele de gunoi poreclite sicrie depozitate în haldele de deșeuri umane  poreclite cimitire. Dacă scheletele noastre nu mai au dreptul la nici o iubire, eu am propus această poveste consolatoare pentru scheletele artritice din noi, nefericitele, care nu vor avea soarta sufletelor ce măcar ele, rude ale tristelor schelete rămase în pământ, vor fi culese de Dumnezeu în Cer, depozitate în căzi și butoaie din stejar paradisiac și făcute must dulce pentru El care ne va iubi după dulceața și soiul fiecăruia, mai nobil sau mai hibrid, să ne imaginăm ! Și credința în Dumnezeu e-o imaginație, cea mai frumoasă imaginație și fantezie chiar terapeutică. Cum alții au dreptul să creadă că în Rai vor odihni și lâncezi la umbră și la loc cu verdeață, apoi ca și îndeletnicire nu vor trebui decât să cânte în cor psalmi biblici de care deja cel mai meloman de psalmi biblici, Dumnezeu, cred cred că s-a și plictisit prin repetare la infinit, iată că doar pentru fantezie, pentru imaginație și divertisment am propus această poveste, anume că ne putem simți prețuiți și măguliți de atenția și emoția copleșitoare a iubirii divine a Lui Dumnezeu care e și cel mai mare enolog din univers, căci știe și Dumnezeu că în vin e adevărul. El ne-a dat prin cap să simțim așa... Deci și sufletele noastre ce altceva mai dulce și parfumat puteau deveni decât vinuri alese, adevăruri alese, parte din colecția de vinuri nobile ale Lui Dumnezeu ? Și gustându-ne îl vom bucura ; și îl vom veseli de atâta tristețe, plictiseală și singurătate eternă pe Tatăl nostru din Cer cum nici în Biblie nu s-a mai scris și pomenit. E un alt mod decât obișnuit, chiar și mort sau muribund de a te simți fericit că mai ai o zi și încă o clipă prețioasă de trăit.

duminică, 6 octombrie 2019

139) LA MULȚI ANI ! DAR CÂȚI ? ACEASTA-I ÎNTREBAREA !

139) LA MULȚI ANI ! DAR CÂȚI ? ACEASTA-I ÎNTREBAREA

  1) Până când ar trebui să ni se ureze "La mulți ani" ? Greu de zis. Am văzut la televizor bătrâni de o sută, o sută și ceva de ani. Unii mai lucizi, alții  legume care abia mai pot vedea, auzi sau vorbi. Am văzut un nene de 105 ani care molfăia o bucată de plăcintă care întrebat câți ani are, spunea bălmăjind "șăptezeci..." Eeeei, deci poți să zici despre om că de la o vârstă încolo,  adio minte, adio rațiune, adio viață chiar dacă îl rabdă Dumnezeu să mai trăiască mulți ani. Ar trebui să-mi fie rușine că deși nu sunt atât de bătrân, totuși nici acum și probabil niciodată la fel ca toată lumea de altfel, oricât de bătrân aș apuca să fiu, nu voi catadicsi să fac o vorbire hotărâtă și demnă, un speech de final și de adio în legătură cu sfârșitul vieții mele, un ultim cuvânt de împăcare și acceptare cumva cu soarta de viitor muribund atâta timp cât bătrânețile încă nu-mi vor lua cum e și normal mințile și voi mai avea puterea și luciditatea să spun ceva inteligibil, un cuvânt îngăduit de gâdele, gealatul, călăul meu ezoteric în persoana morții cu coasa, știți voi, înainte ca această urâtă să execute sentința la moarte. Ani de zile ți se urează la mulți ani, în timp ce urâta cu batic negru își asculte metodic coasa cu pietroiul ca țăranii cosași pricepuți. Hârști și gata ! Capul cade în praful drumului și te-ai dus pluii pe drumul fără întoarcere ! Să mori fără frică, fără împotrivire, cu onoare, cu demnitate ! Ar trebui să-ți fie rușine că nici vorbă, nu poți muri fără frică, fără oroare și dezgust de moarte, că nu poți privi cu calm și liniște propriul tău sfârșit când de-atunci înainte vei trece în lumea neființei, a lucrurilor expirate și nefolositoare. Nimeni în afară de practicanții pasionați religioși care nu pun preț pe viața aceasta din coordonalele actualității și n-o privesc decât ca pe un pur stagiu și rampă de lansare către tărâmul  visului și speranțelor de pe lumea cealaltă a morților înviați, nimeni în afară de acești oameni mângâiați de favorul credinței în lumea supranaturală de dincolo de moarte, nu poate să-și accepte cu seninătate și normalitate sfârșitul de pe lumea asta, întreruperea bruscă și de cele mai multe ori dramatică a aderenței la realitatea vieții ăsteia, cât de chinuită ar fi. Cei care nu au preferință și plăcere de narcoza religioasă potrivit căreia simțurile și gândurile îți sunt tranchilizante, scutite și liniștite de grija și disconfortul scontării morții, nu se pot bucura de această euforie a credinței, de acest beneficiu psihologic care îți mângâie creierul ca să uiți de dramele vieții, să le minimizezi și să te arunci în brațele unui doctor salvator în persoana Lui Dumnezeu nu degeaba intitulat Tată, pentru că un tată își apără copiii de greu. Mai sunt și copii risipitori care nu se aruncă în euforia dragostei către un Tată deosebit de discret, ascuns de orfani cel puțin după nori, dacă nu la capătul universului și care nu are cont de Facebook, nu are poză de profil și nu-i putem da nici un like. Cei care ar vrea dar nu au cum și nu pot să-i dea like Lui Dumnezeu, creatorul acestei lumi care nu are poză de profil, nu are număr de telefon, semnătură și nici o postare, gândesc că sfârșitul vieții ființelor inteligente și conștiente impregnată cu simțăminte, cu visuri, cu gânduri, e cel puțin un neajuns existențial impardonabil, iar dacă e adevărat că nu numai oamenii dar și extratereștrii și orice formă de viață din acest univers moare, asta e o problemă de concept greșit ori precar al proiectării existenței de formă inteligentă, care atunci când viața omului a fost creată admițând că a fost creată de Dumnezeu, această problemă ca plată a vieții care este moartea, terminarea, expirarea ființei inteligentă vie, a fost tratată lapidar, grosier,  neluată în vedere minuțios, nestudiind impactul psihologic și emoțional negativ asupra ființelor vii inteligente în care un meșter făurar superperfect cum în idee admitem fără doar și poate că ar putea fi Dumnezeu dacă El a creat tot ce este : că viață, că moarte, nu a scontat și tratat cu maxim interes pentru perfecțiune toate aceste probleme ale existenței omului. Puteau să moară în dramatism și decrepitudine viermii și năpârcile și toate lighioanele fără rațiune și conștiință. Cred că e imposibil să nu fi scontat Dumnezeu când a creat omul inteligent și conștient de sine, de univers și de infinit că la un moment dat credința oarbă în acest plan al vieții dat oamenilor de Dumnezeu așa cum a fost dat, și conținutul chestiunilor religioase vor fi împânzite de iedera îndoielii, a inteligenței și a gândului analitic, logic și normal care va întreba retoric, filozofic, omenește, cuminte și curat de ce fericire veșnică și Rai nu aici în lumea evidenței ci abia după ce mori ? De ce ? Chiar ! De ce ?!  Nu numai oamenii religioși sunt normali la cap. Și oamenii care nu sunt atinși de această plăcere și necesitate interioară a credinței sunt normali la cap. Cei religioși zic că nu ar fi, că ar fi rătăciți. Oricum, toți ar fi vrut să moară mai repede, să scape de acest calvar al vieții în chinuri, în neajunsuri și neplăceri dacă Dumnezeu ar fi făcut moartea frumoasă. Dar nu a făcut-o frumoasă și nici plăcută. Dumnezeu numai și-a făcut o specialitate de a gestiona oamenilor moartea și teama de ea prin modul său specific, prin specialitatea disciplinei numită religie. Deschidem o carte numită Biblie, și mulți găsim în ea explicații de clasa întâi a modului cum s-a creat lumea și bărbatul din pământ cu un penis erect înainte să fie o femeie, iar femeia dintr-o coastă a bărbatului scoasă fără anestezie etc. Iată, creatorul și dispozitorul universului ne îndeamnă să credem așa ceva și și-a luat abilitatea și specializarea de a ne vorbi solemn despre viață, despre moarte și veșnicia ei, iar noi înfiorați și cuminți ne facem cruce în dreptul bisericii Sfântul Mina și privim cu frică și ascultare căile ascunse ale Domnului care sunt specializarea Sa în guvernarea acestei lumi a oamenilor. Câțiva însă, au îndrăznit să gândească și să întrebe retoric pe Dumnezeu despre viață și mai ales despre moarte și de ce sfârșitul omului, că religios, că nereligios se încheie cu un doliu trist. De ce nu un doliu vesel ? De ce adică după bucuria nunții să vină în ordinea cronologică a evenimentelor capitale ale vieții omului tristețea doliului propriei morți sau și mai dramatic, a morții celor dragi ? De ce moartea e urâtă și de ce nu e frumoasă ? De ce nu un sfârșit frumos, măreț, predictibil, rezonabil, dulce și mângâietor pentru lumea directă a simțurilor vii ale ființei umane inteligente, a actualității și evidenței cum te-ai aștepta să-și trateze de final Dumnezeu creațiile lui dragi, oamenii, scutindu-i de artificiul lumii celeilalte fericite a morților înviați ? Realizezi trist că aceasta nu-i decât o poveste ispititoare când nimeni nu s-a întors din moarte plin de petale de trandafiri și beteală aruncată pe el de îngerii ce l-au petrecut la gara Raiului și l-au urat să se întoarcă cu bine pe pământ să povestească  tuturor ce frumos e în Rai, să povestească și să alunge tot sărmanului muritor frica de moarte și de necunoscutul și disconfortul de a te transforma deodată în gunoi și deșeu uman și a înceta abrupt să mai fii sub forma fizică atât de normală și vie cu care erai îndeobște atât de obișnuit în sine pe pământ. De aceea nimeni nu vrea să moară cât mai repede, nimeni decât cei integral religioși care vor chiar și nerecunoscând direct, să moară ca să trăiască în sfârșit pe lumea cealaltă, având moartea ca mijloc și pretext, visând la conceptul de mântuire și izbăvire, o experiență mirobolantă cel puțin interesantă pentru ei a unei fericiri profunde, inegalabile în timpul vieții. Asta zic ei. Și e dreptul lor.  Conștiința umană neviciată însă de nici o prejudecată partizană de tip religios, nu vrea să admită că fericirea, acest cuvânt simțit și pronunțat doar de omul viu are ceva în legătură cu moartea și cu desființarea și i se datorează rezistând morții. De aceea foarte mulți oameni sunt sceptici și dezamăgiți de moartea privită în cheia religioasă ca finalitate, scop, urmare și efect al vieții dată de la Dumnezeu ca și rampă de lansare a muribundului către stele catapultat dintr-o groapă sordidă în care trebuie să fii acoperit cu pământ ca să tinzi și să accezi la lumină, la o supra lumină a conceptului pur de fericire după moarte. Cum să decelezi și cum să mistui în înțelegerea ta această tărășenie care nu poate fi privită cu încredere de ființa inteligentă muritoare lucidă și imună fanteziilor mistice, a legendelor și fabulațiilor plăcute despre lumea morților înviați chiar dacă acolo și doar acolo îl întâlnești pe Dumnezeu, o ființă care a creat acel tărâm de vis al fericirii, o ființă tot așa de interesantă, etalonul tuturor chestiilor plăcute, perfecte și mângâietoare în univers...? Deci mori ? Trebuie neapărat să fie plăcut căci vine și ți se trage de la Dumnezeu care tot așa e de plăcut, nu ?

  2) Moartea e ezoterică, altfel cum ? Nu e cineva concret pe persoană fizică care-ți dă cu satârul în cap pe care poți da vina că te-a suprimat. E cineva mult mai complex, mai perfid,  mai de poveste, mai din lumea duhurilor care nu poate fi dibuit, văzut și prins, strâns de boașe ori de gât ca să te aperi și răzbuni de neajunsul ce-l suferi omorându-te. Evident că nu mori singur. Cineva și ceva, nu neapărat bolile, dar cu mijlocirea și alibiul lor tot te omoară totuși, apucând să fii mai tânăr sau mai bătrân, în pofida voinței tale potrivit căreia nu vrei să mori ca datorie ci totdeauna mai vrei să trăiești încă o zi și încă una. Când în sfârșit asta nu se mai poate, mori fără să te pălească cineva în moalele capului, dar  nu mori singur sau de moarte bună cum se spune ci mori din lovitura cu manta ca la biliard, o lovitură de maestru în care toate zilele îți sunt băgate în pământ dintr-o lovitură dată cu tacul, adică cu coasa morții, de o urâtă ezoterică cu coasa asupra ta cum spuneam, iar urâta cu batic negru și unghii mari, în caz că protestezi și ai vrea să te aperi inutil cerându-i mandatul, spune : "Mai pardon drăguță : ia uite aicea mandat : semnat și ștampilat de Dumnezeu, creatorul și dispozitorul a toate câte se întâmplă că se întâmplă și a celor care nu se întâmplă că nu se întâmplă, că Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, fie numele Lui binecuvântat !"

  3) Deci ce să mai zici în fața morții și a decretului ei emis de Creatorul universului asupra ta decât că e ceva foarte, foarte normal astfel încât tu, condamnatul la moarte să fii pregătit în orice clipă și să-i mulțumești celui ce te-a făcut, că te-a băgat în seamă atât făcându-te cât și omorându-te la vremea cuvenită !? E moral, logic, cavalerește și demn să fii pregătit pentru moarte. Dar mult mai normal ar fi ca să spui totuși ceva la timp, cât mai ai minte până nu ți-a luat-o și pe asta tot Dumnezeu care ți-a dat-o, să spui cu bruma de minte ce-o mai ai încă, cuvântul tău de sfârșit despre sfârșitul tău, ceva ca un rămas bun cu sănătate și pace cât mai ai sănătate și mai poți judeca ceva, să nu mori fără un cuvânt demn de încheiere a vieții, să o aștepți îmbărbătat de acel propriu cuvânt de încurajare pe urâta cu coasa în orice clipă și să-ți explici calm și degajat afrontul morții și dispariția, sfârșitul inexorabil și orice clipă care trece măsurându-ți scadența ce te conduce inexorabil la neant și la dispariție. E epic și înălțător să-ți asumi moartea, să ți-o pregătești, frăgezești și comentezi din vreme și să-i însoțești asaltul asupra ta cu un cuvânt retoric și dramatic de încheiere, cu o tachinare și luare în derâdere dacă vreți, că dac-ar fi ea totuși un spirit inteligibil deci cu bun simț, să se jeneze cumva, să se intimideze și rușineze de pledoaria ta ce încearcă s-o ridiculizeze când ea încerca să te abuzeze, să te schingiuie psihic și fizic cu torturile ei, cu durerile și suferințele ce ți le cauzează biet sufletului și trupului tău.

  4) Cu toate că durându-te suferințele agoniei morții, totuși moartea are un rost, dar în gândul și-n cuvântul tău de încheiere a vieții tale, până nu ți-ai pierdut mințile în demența senilă și alzheimerul ce va veni în curând, ar trebui să-i zici una morții astfel încât ea să se rușineze și să coboare ochii vinovată în fața ta, roșind cât e ea de neagră. Și cât încă mai ai minte și rațiune, ca o declamație plină de tâlc și înțelepciune, ca un toast negativ nu de bucurie ci de împăcare cu propriul tău sfârșit, moartea să înțeleagă că totuși omoară un om și nu un vierme, să intimidezi moartea de-ar fi un spirit inteligibil cu bun simț și rațiune, s-o ironizezi și ridiculizezi încât ea să înceapă să i se pună nodul în gât și să  plângă că nu și-a găsit vocația criminală cu tine, că și-a pierdut timpul și rostul degeaba în univers tot omorând legal atâția oameni cu mandat de la Dumnezeu, că uite, tu poți să mori demn și împăcat, nepăsător torturilor sfârșitului și astfel, de cuvântul tău să se cutremure sălile tribunalului unde se judecă încheierea vieții tale, să se spargă vitraliile și să zboare toate filele urâtei cu coasa și actele de punere în executare de mandat de moarte ce ți le prezintă urâta știrbă. Tu să-i zici una ! ; ea să cadă la pământ de rușine, să-ți cadă în genunchi rupându-și baticul negru din cap că păr nu are, înnebunită prin cuvântul tău de încheiere, de dor la adresa vieții, a acestei afaceri biologice existențiale perdante în realitatea curentă ! Să spui ceva înaintea morții, de dor de viață și de dragoste urechilor Lui Dumnezeu și morții, atâta vreme cât mai ești lucid, cât mai poți judeca și spune ceva inteligibil, cât alzheimerul și demența senilă nu-și vor băga ghearele adânc în creierul tău ce urmează să expire și degradeze ca orice expiră și se strică după un anumit termen de funcționare și valabilitate și se va arunca la lada de gunoi din cimitir poreclită mormânt ! Dumnezeu și moartea au și ei suflete. Și sigur cu ocazia morții tale impresionați de cuvântul tău retoric de dor de viață și de dragoste, ar fi dispuși să te ierte și culmea, mișcați de pledoaria ta pentru viață să facă opusul : Să nu te mai omoare la timp, să nu te mai primească nici în Rai și nici în iad : Să nu te mai condamne la moarte ca o datorie creștinească, ci la o viață veșnică pe pământ în aceleași condiții : cu aceleași dureri, cu aceleași probleme, junghiuri și metehne ; să-ți îngropi nu numai copiii ci rânduri de strănepoți. Iar  întrebat fiind cu televiziunile în față câți ani ai tu să spui senil și dement, molfăind un biscuite expirat : "Șăptezeci șî... ăăă..." Deși tu ai vreo sută douăzeci, uitat și iertat de Dumnezeu după dorința ta și a celor ce ți-au urat atâția "La mulți ani". De aceea putem să zicem o vreme "La mulți ani !" Dar câți ? Aceasta-i întrebarea !