68) CEA MAI FRUMOASĂ SCRISOARE DE DRAGOSTE

68) CEA MAI FRUMOASĂ SCRISOARE DE DRAGOSTE

  1) Cea mai frumoasă scrisoare de dragoste, dacă ești bărbat este scrisoarea de dragoste pe care o scrii pentru femeia ta : soție sau iubită dacă nu ești însurat, sau pentru mama ta, pentru sora sau pentru fiica ta. Aceste minuni, femeile, sunt cel mai mare noroc, o favoare și o binecuvântare pe care a dat-o Dumnezeu bărbaților. Femeile nu au un beneficiu din asta, din dragostea pentru bărbați, numai dezavantaje și inconveniente, suferințe,  dureri și nemulțumiri. Toate aceste nemulțumiri sunt pământul roditor din care crește profitul și fericirea bărbaților. Orice fericire crește pe amarul și durerea echivalente ca intensitate ale altuia care trebuie să plătească acest preț de cost al suferinței și pierderii. Nimic nu este gratuit în acest univers. Viața însăși o plătești cu moartea care e prețul de cost al vieții. Pentru fericirea bărbaților plătesc femeile care sunt puse de Dumnezeu ca și țapi ispășitori. Femeile, dragile de ele nici nu-și dau seama de neajunsul ce-l suportă pentru ca bărbații să aibă un destin fericit. Dumnezeu nu le-a îngăduit șansa de a trăi pentru ELE ci a făcut astfel încât să-și sacrifice întreaga viață, parazitată de paraziții pentru care trăiesc : BĂRBAȚII, pentru care sublime simt totuși atâta afecțiune, și infinit mai multă afecțiune pentru COPIII lor, foști gameți însămânțați de bărbatul motivat hormonal de farmecul femeii, în pământul roditor din burta ei. Rezultatul minunat ? Copiii pentru care fiecare mamă și-ar da viața. Din carnea și sângele femeilor ne naștem, le luăm și revendicăm sănătatea și tihna dându-le balastul neodihnei și al grijei ce ne poartă ; iar ele, frumoasele,  ciugulesc din cojile și resturile mizeriilor vieții ceva care le strepezeşte simțurile și viața, ceva sărac care le-a mai rămas zicând că asta le e soarta. Norocul de a fi făcuți din carnea, laptele și grija femeilor nu-l vom putea plăti niciodată ca bărbați. Ele au preluat stoice sarcina Lui Dumnezeu de a naște și îngriji oameni. Ele fac răbdătoare munca de jos în crearea omenirii, Lui Dumnezeu ne mai rămânându-i decât comoditatea elegantă și formalitatea de a sufla duh de viață peste noi, consfințit cu bagheta Sa divină.

  2) O singură dată s-a murdărit Dumnezeu pe mâini de lut, când a făcut primul om, bărbatul, care de asta este mai urât decât femeia, fiind făcut din lut. Apoi, fiindcă se știe cât de curat și antiseptic este Dumnezeu, El a găsit artificiul perfect pentru crearea oamenilor, pentru a nu-i mai face pe următorii din lut : A luat o coastă de-a bărbatului, pentru care acesta a urlat de durere căci Dumnezeu l-a operat fără anestezie, și a făcut din ea femeia care de asta e mai frumoasă, nefiind făcută din lut murdar luat de Dumnezeu de prin smârcuri și mlaștini cum a fost făcut Adam. Ca treaba cu crearea oamenilor să fie perfectă și să nu mai fie o sarcină personală a Lui Dumnezeu să-și piardă timpul cu munca brută a creării atâtor miliarde de oameni, a băgat Creatorul în sarcina femeilor îndatorirea de a scoate oamenii din ele din suferința, sângele și sudoarea lor și nu știu de ce ca o compensare a datoriei lor de a fi însărcinate nu le-a scutit Dumnezeu de chinul de a naște în dureri ; ba dimpotrivă, le-a și spus dojenitor și explicit că în dureri vor naște, drept pedeapsă pentru neascultarea Evei, străbunica noastră, curioasă ca o pisică și ca o femeie și pofticioasă natural la senzații și la mere. Poate nu știți câte senzații infinit mai profunde a pus Dumnezeu în simțurile femeii, de asta știut fiind că ea când trebuie să fie este mai iubitoare, mai îndrăgostită, mai bună și mai dulce, e peste orice ar încerca bărbatul în acest sens. Femeia îndrăgostită, apropo de cântecul Barbrei Streisand, este o minune vie și e un noroc pe capul unui bărbat s-o aibă în preajmă, s-o admire, s-o iubească, s-o sărute. Și Eminescu a spus despre dragoste că "oricum simtă-o bărbatul, îndoită-i la femei". Femeia simte dorință mai profundă de dragoste, simte și poate trăi orgasme multiple, uneori se inundă lichid de o formă exacerbată a orgasmului pe care numai ea o poate trăi și experimenta cu propriul corp, ea se bucură mai amplu, râde cu lacrimi mai dulci de fericire și suferă cu lacrimi mai sărate de suferință decât bărbatul. Când nu are în preajmă un om potrivit care s-o mângâie, îmbrățișeze, admire, iubească și prețuiască, femeia atinge uneori necesitatea euforiei și nevoii de a se îmbrățișa singură, strângând aerul gol în brațe, cuprinzându-se pe sine cu brațele febrile și nevoitoare, dogorind de dragoste. Aceste stări magice ale femeii, au fost de fapt explicația, imboldul și motivarea pentru prima femeie, Eva, de a-i arăta bărbatului ei toată splendoarea sufletului și sensibilității ei, materializată în dorința și tandrețea de a-i dărui din dragoste un măr dulce și parfumat, ca simbol pentru a-i deschide ochii bărbatului să vadă cât îl iubește. Nici bărbatul și nici Dumnezeu n-au văzut și n-au înțeles însă cât poate iubi o femeie un bărbat. Ba dimpotrivă, răstălmăcindu-i ca pe o neascultare gestul de dărnicie de a-i oferi iubitului ei un măr din tandrețe și iubire, Dumnezeu a pedepsit femeia alungând-o cu tot cu copii, tigăi și oale din Rai, și de-atunci lacrimile ei de bucurie s-au transformat în lacrimi sărate de suferință.  Odată cu prima naștere a Evei și tocmai din vina păcatului poftei ei de mere din Raiul primordial, tot nasc femeile în dureri. E voia Lui Dumnezeu și nu știu dacă femeile ne mai suportând această voie divină nu e un păcat că au ales să-și scoată copiii din burtă prin cezariană uneori. Nu știu dacă mai are rost tăcerea noastră vinovată ca bărbați, când moralmente se impune cu desăvârșire să mulțumim Lui Dumnezeu pentru norocul bărbaților de a nu ști ce înseamnă durerile facerii, durerile și pacostea cancerului de sân și col uterin și alte dureri ale femeilor de care bărbații nu știu și din care bărbații dobândesc un profit existențial pe categorie de sex, de liniște, confort și siguranță. Atâtea dureri și neajunsuri ale femeilor ar fi trebuit să sensibilizeze bărbații să nu mai vor să se împreuneze cu ele niciodată din frondă pentru suferința și neajunsul gravidității lor ulterioare. Căci a fi femeie și gravidă e ceva "grav" după chiar sensul cuvântului. Înseamnă că ceva cauzează consecințe "grave" biologiei și vieții femeii care devine "grav"idă, adică are o stare gravă. Ori ce vreți mai nedemocratic și discriminatoriu în soarta sexelor decât ca femeia să fie obligată de biologie și de Dumnezeu să aibă o soartă gravă ? Sunt specii de păsări în care și masculii clocesc, ca să vezi cât de frumos și echitabil i-a responsabilizat Dumnezeu, și sunt chiar unele specii de pești cum ar fi căluții de mare care poartă în burta lor icrele femelelor și îi nasc efectiv ca și pui vii. Mamiferelor le-a rezervat Dumnezeu durerile nașterii ; dar pentru nici o specie poate aceste dureri nu sunt mai mari și primejdioase cum sunt durerile facerii pentru femei. Girafele fată scăpându-şi puii de la doi metri distanță pe sol, apoi peste o jumătate de oră pun de pasc frunze de acacia din copaci ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, iar puii se ridică și aleargă imediat. Femeile suferă cumplit la naștere, li se rup țesuturile, trebuie cusute și rămân cu vergeturi și sechele, rămân cu depresii postnatale. Dumnezeu știa că unii bărbați vor conștientiza inconvenientele și durerile facerii ale femeilor și vor deveni miloși cu partenerele lor de existență, ne mai voind să se împerecheze cu ele iar asta va emancipa întreaga lume masculină într-o revoltă, o grevă și un refuz al împerecherii, lucru inacceptabil pentru economia planurilor creaționiste ale Lui Dumnezeu pentru oameni pentru că ar fi însemnat să-și ia singur Dumnezeu următoarele sarcini : ori să lase toate femeile gravide din duh sfânt cum a făcut cu Fecioara Maria, ori să purceadă a se murdări de miliarde de ori de lut pe mâini, golind de nămol toate mlaștinile pământului sau ogoarele de pământ să ne facă pe noi cum a făcut din lut primul om prototip, Adamul. Imposibil acest lucru pentru prestigiul Lui Dumnezeu. Și atunci a venit tot Dumnezeu și a băgat în capul bărbaților instinctul sexual, mreaja care-i încântă de promisiunea libidoului, o formă de foame ce se alină prin orgasm, furnizorul senzațiilor plăcute ale cărnii într-o lume a cărnurilor de altfel ursite de Creator cu maxime dureri pe care le îndurăm noi toți oamenii din cauza bolilor noastre. Căci când spui carnea ta, spui sediu al tuturor bolilor tale prezente și viitoare din care una tot te va da gata. În contrapondere cu acest stigmat al durerilor cărnii oamenii se îndulcesc cu savorile și pasiunile dragostei. Ca bărbat, nicăieri altundeva decât între sânii și în brațele unei femei, și atunci când ești mic și atunci când ești mare,  nu te poți tămădui mai cu nădejde de neajunsul durerilor, supărărilor și suferințelor existențiale. Când vrei pace, liniște și consolare, brațe calde de femeie sunt cel mai minunat remediu și antecameră a plăcerilor Raiului. Femeile sunt doar un pretext în potolirea acestei înfometări sexuale biologice a bărbaților, pentru a le potoli căldurile de masculi în rut : un pretext și un accesoriu rânduit exclusivist de Dumnezeu pentru binele acestor indivizi, bărbații, preferații Lui Dumnezeu, atâta vreme cât El însuși când s-a creat singur, s-a gândit să se facă bărbat și nu femeie, să se numească Dumnezeu și nu Dumnezeie și atâta vreme cât s-a gândit prima dată să facă un bărbat și nu o femeie, care judecăm că este viețuitoare de categoria a doua în optica Lui Dumnezeu, care nu are voie în altar și nici în biserică atunci când are scurgerile corespunzătoare periodice ratării atâtor nașteri în fiecare lună, care trebuie să fie supusă bărbatului prin taina cununiei, iar precum Iisus este cap bisericii, bărbatul trebuie să-i fie cap femeii lui. Așa scrie în cărțile sfinte. A fi femeie și a trăi conștient ori inconștient cu acest stigmat discriminatoriu pus de Dumnezeu pe capul femeilor pare o înșelătorie și o stratagemă, o mreajă dispusă de Dumnezeu pentru a-şi împlini planul practic creaționist. Cineva trebuia să fie mai prostit și mai vulnerabil în afacerea asta numită Facerea Lumii. Și Dumnezeu a ales să fie femeia.

  3) Totul e o înșelătorie în planul creaționist în ceea ce privește perpetuarea speciilor. Dumnezeu a dat culoare și miros florilor. Numai după aceea albinele au venit curioase să vadă ce se întâmplă și astfel au polenizat florile. Din poruncă divină și fără mreaja culorii, parfumului și polenului dulce, nici o albină nu venea conștiincioasă la nici o floare dacă nu avea ceva de câștigat pentru a-şi potoli foamea, dată ființelor atât de genial tot de Dumnezeu prin planul creaționist. Toate ființele create de Dumnezeu pe pământ s-au ales de la Dumnezeu cu o foame patologică pe care trebuie să și-o potolească mâncându-se unii pe alții, astfel că putem descrie epic în patru cuvinte Facerea Lumii a Lui Dumnezeu, spunând : "Cine, pe cine mănâncă ?" Foamea e tot ce mobilizează lumea și existența tuturor ființelor. Este incredibil cum în planul divin al Creației Dumnezeu a ales pentru indivizi umani sau animali un sistem digestiv atât de complicat prin care pot obține energia vitală ingerând într-un tub numit digestiv alimente care să se adune, să fermenteze, să se descompună și digere transformându-se în materii fecale cu care trebuie să dormim în pat sub plăpumi în interiorul burții noastre. Refuz să cred că aceasta e o reușită splendidă a unui proiect creaționist estetic și de soi divin. E puțin verosimil să fim făcuți de un Creator așa, atât de bolnăvicioşi și antiseptici, atât de lesne muritori. Orice demiurg respectabil, în talentu-i generic divin găsea pentru specii o cu totul altă soluție de obținere a energiei decât cea care se petrece în interiorul burților noastre unde sunt chiorăieli și încurcături de mațe care te-ar deprima și speria dacă le-ai auzi amplificate la megafon sau într-un film horor ca să știi ce tragedie organică și biologică se petrece în interiorul corpului tău de carne ce se luptă o viață în zadar și nu reușește s-o scoată la capăt în acest univers ostil evident vulnerabilității anatomic organice, univers care își face de petrecanie cu corpul tău unde își găsesc oportunitatea o mulțime de bacterii, viruși și boli să se hrănească din tine, să te îmbolnăvească și să te dea gata și omoare în final. Este puțin probabil ca un Dumnezeu Creator genial să fi blestemat regnul animal într-atât încât majoritatea timpului lor vital să fie condamnați la stigmatul foamei și poftei, îndeletniciri de joasă speță care răpesc ființei șansa de a-şi consuma timpul vital cu chestiuni și excelențe înalte spirituale și senzoriale care nici nu știm că există căci Dumnezeu nu ni le-a hărăzit de vii în probabilitatea posibilităților disponibile ale universului. Știm doar atât, că ne este tot timpul foame și poftă și mai apoi dor, ca și derivat sufletesc paroxistic al foamei și poftei trupești. Apoi și mai greu îți este când te saturi de toate și nu mai știi ce-ți dorești ca să-ți potolești și satisfaci aceste instincte trântite de Dumnezeu în scârbă în planu-i creaționist în interiorul cărnurilor noastre să ne descurcăm cum știm cu ele. Vreau să vă spun că doar foamea și pofta domină tot regnul animal. Sâmburii au fost acoperiți cu miez dulce și au format un fruct cu culoare și gust doar pentru foamea și pofta speciilor. Fără aceste senzații ale foamei și poftei care ne umplu viața ca o iederă sugrumantă, sâmburii din pomi, fără învelișul de pulpă dulce și ademenitoare care stârnește poftă nu erau culeși de nimeni din conștiința împlinirii și ascultării poruncii divine de a fi băgați în pământ de creaturi să germineze dacă nu erau înveliți de un miez dulce și parfumat, foarte bun pentru potolirea foamei și poftei speciilor. Suntem stigmatizați și condamnați de Dumnezeu să ne dorim morbid să ne potolim foame, poftă, dor și tot. Trăim sub morbul foamei și poftei, al dorului și când murim, murim cu foamea în gât și murim întotdeauna cu un dor nestins. Murim de foame și murim de poftă care sunt molime aruncate de Dumnezeu pe capul nostru în actul Lui creator. Dacă ar fi să își poată lesne potoli foamea și pofta care îi macină toată viața pe bărbați, n-ar mai rămâne picior de femeie întreagă la câtă foame și poftă masculină de femei fierbe în masculii de lângă ele. Doar de dragul îndemnului sec divin de a ne înmulți și umple pământul, femeile nu ar fi fost lăsate gravide de masculi dacă nu erau atât de frumoase, atrăgătoare și pline de farmec cum sunt, iar bărbații nu aveau cum să-și potolească fără femei instinctul sexual, cel mai important simț rânduit lor de Dumnezeu tot ca o formă de foame, pentru ca bărbații să ia miezul dulce al femeilor, să le violeze metodic pentru propriul uz și doar astfel motivați să împlinească automat și adiacent porunca divină de a se înmulți și umple pământul. Pentru asta eu nu mai știu dacă trebuie sau nu să mulțumim Lui Dumnezeu. Faptul că oamenii, femeile și bărbații aduc prinoase și fierbinți manifestări de dragoste Lui Dumnezeu cu toate ocaziile și din toate motivele Îl pun pe Dumnezeu într-o plăcută lumină în optica religioasă a omenirii, dovedind că e inutil și perdant a "cerceta aceste legi, că ești nebun de le-nțelegi".

  4) Chiar dacă nu găsim nici o noimă, nu avem de ales decât să luăm deci de bun tot ce Dumnezeu ne-a hărăzit, faptul că El a condamnat femeile să existe întru beneficiul bărbaților iar ele să le fie supuse, sclave și soții ; asta dacă ai norocul să-ți dea Dumnezeu o soție, adică o sclavă. E un noroc pervers pentru mizerabilul bărbat să aibă o sclavă, dar dacă acest noroc vine de la Dumnezeu trebuie să-l acceptăm fiecare după conștiința lui, fără să comentăm și să cârcotim rânduielilor Lui Dumnezeu. Căci e un noroc să-ți dea Dumnezeu o soție, spre norocul tău și spre paguba ei. În primul rând e o pagubă și un neajuns să te naști ; apoi e o pagubă să fii om ; și dacă te-ai născut om e o pagubă să fii femeie. Femeile din start s-au născut cu mai puține avantaje și mai puține drepturi decât bărbații. Nu trebuie decât să vedem preferința și partipriul clar pe care l-a avut Dumnezeu pentru bărbați. Fiind și El tot bărbat, Dumnezeu a dat dovadă că e misogin căci a simțit necesitatea de a crea întâi bărbatul în proiectul Său pilot creaționist, apoi, gândindu-se mai bine și reconsiderându-şi proiectul inițial a realizat că e bine să facă și femeia nu pentru că era o urgență primordială a proiectului vieții cum l-a considerat pe bărbat și l-a făcut dintâi, ci pentru că Dumnezeu a și zis că face femeia ca să nu fie bărbatul singur, ca un accesoriu calmant pentru singurătatea lui ; și apoi pentru că Dumnezeu după toată Facerea Lumii trebuia să se odihnească ; iar femeia a fost sclavul ideal care l-a exonerat pe Dumnezeu să-i facă tot menajul lui Adam. Apoi nu putea Dumnezeu să-și ia pe cap datoria perpetuului act creaționist cu atâția oameni, așa că a făcut femeia ca să împlinească cu prețul cărnii și muncii ei trebuința de a umple și popula pământul.

  5) Nu-mi mai rămâne decât să mulțumesc Domnului că mi-a dat privilegiul să fiu bărbat și să trăiesc înconjurat de o lume de femei : De o mamă care m-a crescut și m-a purtat în brațe bolnav pe la doctori, acum decedată ; sau de o soră care mă divinizează și o soție care mă îngrijește ca o mamă ; și nu în cele din urmă, de o fiică pentru care iarăși îi sunt dator vândut pentru faptul că mă iubește pentru că am condamnat-o la viață și la a fi femeie în speță. Ce mai pot face decât dac-ar exista, să mă rog Domnului pentru sănătatea și binele lor care sunt relative și precare în fapt. Și față de femei să am un respect mare cât de la pământ la cer și retur și o vinovăție tot atât de mare. Căci și din cauza mea poate o mamă a murit și o soție se chinuie să mă îngrijească. Căci femeile ar fi meritat mai mult. Iar eu pentru că în fața Lui Dumnezeu nu pot fi avocatul tuturor femeilor, chinuitele pământului, îmi limitez datoria de a lăuda toate femeile pământului, mame, soții și fiice lăudând pe singura pe care mi-a dat șansa Dumnezeu s-o am, soția mea. Pe ea o cheamă Camelia. Are nume de floare exotică și suflet de aur și trist o iubesc din motivele arătate mai sus. Cea mai frumoasă scrisoare de dragoste este scrisoarea de dragoste pe care o scrii pentru soția ta. O, draga mea soție, cum nu sunt eu un pământ sigur și curat pe care să calci, unul fără bălți și șerpi prin bălării să te muște cum a decretat Dumnezeu în Cartea Sfântă...? Cum nu sunt apa pe care-o bei să te răcorească de sete..? Cum nu sunt eu medicamentele..., toate medicamentele pe care le iei, și cele pe care nu le iei căci nu știi că-ți trebuie ca să-ți fac bine..., ca să repar în tine acel ceva ce nu vreau să se surpe, acea temelie a cetății inimii și vieții tale lovită la bază de atâtea ghiulele ale demonilor, bolilor, răutăților și necazurilor din viața ta...,  când zidurile vieții tale plâng, crăpate, lovite de ghiulele la bază, tremurând sub greutatea sufletului tău ce-l dețin...? Cum nu pot să pun eu alte cărămizi noi din cele ce ți-au fost lovite de viață...?, căci e păcat ce muzică și câtă splendoare se aud sus deasupra zidurilor lovite ale vieții tale, sus acolo la tine în suflet, în inimă, acolo în ființa ta unde se aud atâtea muzici și unde e atâta lumină de Rai reflectată prin vitralii până jos în strada vieții, rece, murdară, nepăsătoare față de tine... Cum nu sunt eu o nouă viață pentru tine ca să-ți ajungă să-ți desfășori minunea de suflet ce-l ai... şi ca să poți zâmbi și tu vreodată pe lume..., deplin,  ...fericită..., odihnită...,  sănătoasă..., împăcată...? Cum nu sunt Dumnezeu să te mântui... ! Cred că am să mă strădui, nu știu de voi putea vreodată, să învăț a-ți face bine ca Dumnezeu... Dumnezeu mă va simpatiza... Va zice : "Ia uite..., unul care vrea să mă mai descongestioneze și scutească de-o treabă cu un suflet... Bravo amice... Ești salvat..., și tu, și sufletul soției tale iubite..., al tuturor soțiilor, mamelor, surorilor și fiicelor de pe acest pământ". O, Doamne, e inutilă bucuria de care te bucuri în privința mea căci dacă eram călcat pe trecerea de pietoni de o mașină și intram în comă aveai să-ți mai aduci aminte să salvezi vreodată aceste minuni, femeile, dacă eram o legumă legat la aparate pe patul de spital și nu mai aveam puterea să scriu pentru Tine Judecătorul, Doamne, această pledoarie pentru ca să salvezi aceste minuni, femeile, iar ele să vadă în acest gest al meu cea mai frumoasă scrisoare de dragoste...?

67) PUTEREA LUI DUMNEZEU SAU INUTILUL DUS LA EXTREM

67) PUTEREA LUI DUMNEZEU SAU INUTILUL DUS LA EXTREM

  1) Pentru ce Dumnezeu este atât de puternic, având universu-ntreg pe deget ca pe un inel și creând galaxii ca floricelele de porumb în ceaun la un semn al puterii și voinței Sale ? Este Dumnezeu atât de puternic încât mișcat emoțional de rugăciunile noastre de miluire să se pună a lupta cu toate bolile și beteşugurile noastre, cu stihiile, cutremurele și inundațiile, cu dușmanii ce ne împresoară și amenință viața neîncetat ? Puterea Lui Dumnezeu e o forță într-adevăr mare. Orice forță are rolul și virtutea de a se opune și învinge o altă forță contrară, mai mică și de sens opus. Cu forța Sa imensă, Dumnezeu nu se joacă, nu face integrame sau lego, nu pierde timpul, El chiar face și desface sisteme solare, planete și galaxii, populații de extratereștri de care nu ne-a spus niciodată în Cartea Sfântă, lumi neștiute așa cum ne-a făcut și pe noi la un moment dat, și iată puterea Lui Dumnezeu cât de mare este și cât de plenar se manifestă ! De la sorii pe care-i mută pe cer, la munții pe care-i înalță și surpă pe pământ, de la blocurile dărâmate la cutremur, până la inundațiile și tsunami-urile devastatoare, de la incendiile în care pier oameni și până la trăsnete de care sunt loviți ciobani răzleți cu turme pe câmpii, de la râurile care curg mișcate de puterea Lui Dumnezeu și inundă sate întregi, până la mormolocii și țânțarii purtători de malarie care viermuiesc în ochiurile de bălți și până la noi și cărnurile noastre degrabă betege de care Dumnezeu are grijă numai la rugăciunile exprese ale noastre, să le dea sănătate, tămăduire și îndestulare, și nimic nu scapă de controlul și puterea Lui Dumnezeu... Nimic, nici mișcarea cozii unui mormoloc, nici o chiorăială de mațe din burta noastră nu scapă de controlul și scanarea, de puterea Lui Dumnezeu. Așa suntem noi obișnuiți să credem, ăsta e adevărul care ne place și ne mângâie vanităţile și nimicnicia ! Știm că suntem sub lupa și computerul tomograf al Lui Dumnezeu, iar noi le zicem milă și grijă și ne bucurăm de grija ce ne poartă Dumnezeu din burta mamei și pană ne dăm duhul bătrâni pe patul de spital sau pe patul de boală de acasă, sub puterea și iubirea nețărmurită a Lui Dumnezeu. Dumnezeu este prea mare și puternic chiar și pentru planete și sori iar pentru noi măreția Sa nu se poate pune într-un raport rezonabil. Căci atât de mare e Dumnezeu încât chiar să vrea să ne sărute, ne-ar înghiți și dezintegra pur și simplu cu toată buna Lui intenție, ca un uragan căruia nu-i poți declara dragoste căci te va spulbera cu sărutul lui care rupe copacii și smulge acoperișurile caselor.

  2) Ce e Dumnezeu pentru noi altceva decât o locomotivă de mare putere și viteză pusă să tragă vagoanele noastre de jucărie încărcate cu puf și pene de pernă, care sunt păsurile și viețile noastre efemere pe care Dumnezeu nici nu le simte cu forța și puterea Sa imensă trăgând universu-ntreg pe șine ? Bineînțeles că din micimea noastră de puf Îl simțim pe Dumnezeu atât de măreț, agățându-ne de mantia Lui ca niște curnuți de lâna oii care paşte indiferentă pe imaș ? Pentru Dumnezeu nu suntem decât niște paraziți, lipitori, căpuşe, remore dependente de sângele și sfințenia Lui, și sperăm că ne poate auzi strigătele și rugăciunile noastre, ca și cum noi oamenii am putea auzi strigătele și văicărelile bacteriilor și jegului pe care-l dăm jos la baie. Bacterii suntem pentru Dumnezeu și nu contăm. Dar noi ne lăsăm în grija Lui Dumnezeu ca să scăpăm, egoiști, vanitoşi, subiectivi și zăbavnici de orice grijă și complicație a existenței, cât mai ales de frica morții. De aici umanitatea extrage un mare beneficiu de fericire, inegalabilă și ineficace prin altă metodă decât cea religioasă. Cât de fericit și împlinit poți fi când spui ca om cu frica Lui Dumnezeu că neabătut crezi din toată inima ta în puterea și grija Lui Dumnezeu pentru tine ! Pare că nimic nu este mai frumos și înălțător pentru inima ta pustiită de necazuri dar în schimb sfințită și plină de credință, o stare sufletească balsamică, o strălucită compensare pentru inimile rănite de viață. Când crezi în Dumnezeu și în mila și ajutorul Lui, o emulație, o pace interioară se lasă ca o ploaie de flori de cireși peste sufletul tău și peste toate întrebările și incertitudinile tale, și nu se mai vede nimic, ca o ceață peste vârful munților care nu se mai văd cât de înalți și abrupți sunt. Astfel, nu mai există bariere în calea credinței tale, scopul vieții tale, sensul existenței tale fiind să crezi în Dumnezeu și să fii fericit, ca să ai totul, să fii asigurat în fața universului, când Dumnezeu, după ce ți s-a eliberat certificatul de deces, semnează pentru tine pe certificatul tău de fericire, pe biletul tău de intrare în Rai și tu poți să stai comod și liniștit pe locul vieții ca un pasager făcut comod pe bancheta cu loc rezervat în trenul care duce la moarte poreclită viață veșnică.

  3) Cine crede în Dumnezeu și în puterea Lui e om cuminte și smerit în trenul care duce la moarte, aleluia ! Când ești om și ești credincios ori necredincios, oricum ești alcătuit din miliarde de celule care vor seca și putrezi și te vor duce inexorabil la moarte, apoi nimic, absolut nimic, vid, întuneric, neant. Vor trece secole întregi și nici o râmă nu-ți va mai trece printre coaste pentru că ești la doi metri sub pământ unde nu prea e oxigen și nici urmă de râme și de Dumnezeu care nu se complică cu gropile noastre infecte și lugubre. Mort fiind, când și când îți va mai trosni câte o scândură la sicriu, odată la 45 de ani, putrezind și ea și surpându-ți pământul de deasupra plin de scaieți și dărâmându-ți crucea, putrezită și ea, înnegrită de ploi și murdărită de găinațul ciorilor și cucuvelelor din cimitir. Neantul și vidul își vor lua rolul în serios și ne vor scuti, cadavre fiind, a mai venera pe Dumnezeu din sicriu, pe Dumnezeul Cel de afară care e o putere supremă, inutilă, bântuind sub formă de controlor peste mormintele noastre, peste cadavrele noastre și scheletele noastre în cimitir, venind apoi în vis și în gând mângâietor rudelor noastre îndoliate de noi, pentru ca toți vii și urmașii noștri să depună mărturie ce mare și puternic e Dumnezeu, cât de mare și sublimă e puterea Sa de peste tot și de niciunde, a Dumnezeului care are oroare de moarte, de gropi și de cadavre, dovadă că a ales pentru sine să trăiască veșnic în Cer ca într-o farmacie curată și având oroare de mizerie, de cadavre, fiind antiseptic până la paroxism, lăsând moartea și transformarea în cadavru doar pentru noi, copiii Lui. Astfel, Dumnezeu a ales să nu ne înalțe la cer, pe noi, copiii Lui cu tot cu trupul putrezit și plin de boli, viermi și bacterii, extragând numai SUFLETUL din noi, esența, aburul, curentul electric, singurul de care are nevoie în industria Sa divină din Cer, singurul curent electric care poate exista fără un conductor, sufletul nostru fericit și trădător care pleacă la bine și la huzur în Cer, lăsându-ne pe cap cadavrul pradă viermilor cei neadormiți. Carnea noastră, vai de ea, să știi că te vei înnegri și altera ca o banană, ca o mâncare stricată aruncată într-o ghenă de gunoi poreclită coşciugul nostru peste care se aruncă flori și pământ ! Dovada că Dumnezeu ne urăște programatic carnea e că ne-o bagă sub preș, în cutii antiseptice, o aruncă gropilor și uitării, de bine ce bucuros de reușită și exuberant tocmai ne-a făcut-o din lut. Dar, cadavre fiind, Dumnezeu nici nu știe cât ne vom liniști în sfârșit în mormânt încetând să hrănim cu carnea noastră toate bolile pe care Dumnezeu le-a proiectat în geniu-i creator în laboratoarele Sale creaționiste și care-au tras de noi o viață-ntreagă și pe care Dumnezeu le-a inventat după o veșnicie de gândire în planul Său numit Facerea Lumii. Vom putrezi liniștiți în bezna din sicriele noastre și ne vom lecui și de ateism, și de credință și de Dumnezeu și de boli și durerile lor. De crezi ori nu crezi în puterea Lui Dumnezeu, același destin mizerabil și totodată fericit îți așteaptă și paşte carnea, ce acum o tot îmbăiezi și masezi cu șampoane și creme parfumate ; dar în întunericul fără aer al sicriului la care niciodată nu vrei să te gândești serios, carnea ta, cadavru iminent acum, proaspăt îmbăiată și masată și dată cu tot felul de creme revigorante și balsamuri va deveni gunoi, și va putrezi ca un gunoi în tomberonul numit sicriu care are o cruce pe care e scris numele deşeului depozitat, cu datele de valabilitate care sunt anul nașterii și al morții.

  4) Să stai la o coadă de douăzeci de metri la un magazin de pompe funebre să-ți cumperi din timp un sicriu și o cruce din lemn de brad, ieftine, e tot ce poate fi mai logic, realist și de bun simț în lumea inventată de Dumnezeu. Pentru că ăsta e viitorul, scopul suprem, asta te-aşteaptă pe veci și asta e șansa ta în acest univers, să-ți faci startul către Cer dintr-un cadavru aruncat într-un scriu, și să zbori apoi sub formă de suflet în Cer,  unde peste tot suflă ca un crivăț siberian puterea Lui Dumnezeu, în care oamenii cuminți și credincioși, sedați cu puterea credinței cred în ceva sfânt de sus din Cer, căci nu concep un cer gol de sfințenie, plin numai de stele mute, clipind fără sens și îndepărtate. Pentru toate acestea și pentru multe altele pentru care Dumnezeu poate fi chestionat cu întrebările noastre insolente și retorice, putem să ne punem sătui, obosiți și inutil întrebarea : Oare putea face Dumnezeu și altfel lumea, viața, omul,  cu puterea Sa vestită ca să fim și noi un pic mai fericiți și nu veșnic înecați în oceanul încercărilor și dramelor vieții noastre ? Și nu să fim condamnați la univers și ororile lui, ci să fim mângâiați pe suflete și inimi de dulcea realitate a unui univers blând care vedem că nu există, când doar Dumnezeu există cu mare forța Sa pitit în cel mai ascuns și negru colț al universului, definitiv departe de noi cei de după sârma ghimpată, cățărați pe ea și urlând de durere și dor de Dumnezeu, cu flăcările iadului pârlindu-ne fundurile și conștiințele... Căci de mici ne consumăm irecuperabil timpul vieții în frici de dezastre, împilări, orori, care ne umplu viața de dramatisme insurmontabile și ne consumă și ne risipește tuturor toată șansa noastră de fericire în ofuri și lacrimi de sânge în tot timpul vieții : De la pruncul care plânge învinețindu-se când simte în ce realitate crudă a fost expulzat barbar din pântecul cald al mamei, și până la bătrânețea înfrântă și executată pe patul de spital. De la copilăria și tinerețea pierdută în șaisprezece ani de școală în care ești pus să înveți atâtea formule matematice și informații inutile, din care nici măcar 2% nu reprezintă tot ce ți-ar putea fi util și eficace în viață și activitate, restul fiind pierdere irecuperabilă de timp și de instruire ca să te vezi inapt și neinstruit în fața provocărilor reale ale vieții, în fața escrocilor care te vor face pe la spate, care te vor fura de bani, în fața dușmanilor care știu să-ți dea cu pumnul în față și să-ți învinețească ochii și spargă dinții, sub puterea Lui Dumnezeu care te îndeamnă afabil să întorci și celălalt obraz la pălmuit și scuipat ; de la George Bacovia care spune : "O,  liceu, cimitir al tinereții mele, cu pedanți profesori și examene grele...", și până la maturitatea în care după 35 sau 40 de ani de muncă ți se fură o parte din pensie pentru care dacă nu ai cunoștințe și rude judecători nu poți s-o recuperezi față de alții care au și pot ; ori, sub puterea Lui Dumnezeu să constați în ce piesă dramatică te distribuie creatorul tău, când în plină forță de muncă ești dat afară și făcut șomer, cu toate studiile superioare ce le-ai făcut și diplomele de merit pe care le-ai luat în școală ; și ești lăsat pe drumuri în custodia unui Dumnezeu care contrariat și obosit de toate dramele omului se odihnește duminica, se spală pe mâini cu spirt de noi și spune, ca o vedetă care fuge de paparazzi și de microfoanele reporterilor, că nu El e vinovat de așa ceva, ci noi oamenii în deșertăciunile noastre pentru că suntem păcătoși ! Și pleacă Dumnezeu mai departe ofuscat, făcându-şi cruce și scuipând în sân, cu dosarele noastre doldora în servieta-i burdușită, periindu-şi și dându-şi cu clor și spirt sandalele călcând pe drumu-i, plin de scârnăviile și balele sărutărilor și evlaviei noastre, în corul osanalelor noastre și a credinței noastre fierbinți până la moarte și doar până acolo, a credinței noastre efemere în puterea prea mare și inutilă a Lui Dumnezeu, deoarece toată drama noastră nu e numai până mâine după amiază la ora cinci, după care gata ! Ororile vieții noastre sunt pentru totdeauna, le lăsăm moștenire copiilor și nepoților noștri, toată viața ți-o vei murdări și consuma în necazuri și neajunsuri sub îngăduința și puterea Lui Dumnezeu și promisiunea Lui expresă că pentru toate astea vei fi despăgubit, când vei ajunge în Rai cândva după moarte, mai precis la Sfântul Așteaptă. Apoi ca să fie tot răul și drama noastră completă, ai cea mai mare șansă să ajungi în fundul iadului. Căci vama a optsprezecea din cele douăzecişipatru de vămi ale văzduhului prevede că dacă te-ai masturbat vreodată, nu vei intra în Rai. O, ce minunată e dreptatea, judecata și puterea Lui Dumnezeu, când constatăm că Raiul e plin de călugări și oameni care nu s-au masturbat niciodată deoarece știau că e interzis în vama a optsprezecea, care nu au preacurvit, care au avut doar poluții în somn, testiculele li s-au revoltat și au vărsat periodic conținutul de spermă care dacă stă prea mult în epididim și nu e eliminată periodic pentru a face loc alteia noi, se alterează ca orice produs biologic și produce infecții ale sângelui, septicemii sau afecțiuni urologice. Nu pentru alta, dar doar cel puțin pentru că te-ai masturbat, pentru că ai făcut dragoste cu iubita ta înainte de cununie, pentru că ai pipăit-o în locuri rușinoase și ea te-a pipăit așijderi, toate acestea fiind consemnate de Dumnezeu în Cartea Sfântă ca sodomii,   iată așadar, pentru toate acestea și tu vei da socoteală în vama a optsprezecea a văzduhului când vei muri prietene și cel mai probabil vei ajunge ca noi toți în fundul iadului și nu vei vedea pe Dumnezeu la lucru și pe tronul Lui de aur și lumină al Împărăției Sale celeste, nu vei vedea binele divin și Raiul și puterea splendidă a Lui Dumnezeu cu ochii tăi vii cum călugării, episcopii și preafericiții au privilegiul s-o facă ! Raiul nu poți să-l vezi nici cu ochii de om viu, nici cu orbitele negre ale tigvei tale, fostul tău cap plin de creieri îmbălsămați de fierbinți rugăciuni.

  5) Vei fi orb în Rai, chiar dacă-ți va fi bine, pentru că nu vei mai avea ochi, din tine doar sufletul orb va pleca la Cer iar ochii ce odată au văzut în culori vor rămâne să putrezească în orbitele craniului tău prin grija Lui Dumnezeu care s-a asigurat să nu fie văzut vreodată nici pe această lume, nici pe lumea cealaltă. Amară deziluzie când ai să constați acest neajuns al orbirii din Rai, și nici n-ai murit încă să vezi ce te mai așteaptă acolo în acel loc al fericirii eterne ! Poate o eternitate de bine, poate una de rău. În mâna și puterea Lui Dumnezeu stă destinul nostru, atât în lumea aceasta, cât și în cealaltă, așa am ales noi să credem odată pentru totdeauna. Visând așa frumos, sau urât, călătorim ațipiți și ciufuliți, ca niște țărani mergând la prăşit pe bucată în căruța scârțâind a vieții, trăind oricum și din plin drama vieții noastre. Drama noastră umană e eternă călătorind cuminți și îmbălsămați de puterea credinței, de puterea Lui Dumnezeu în trenul care duce la moarte. Călătorind pe șinele universului în marfarul care duce la moarte, drama noastră umană e insignifiantă prin contrast și e eternă, la fel de eternă și mare ca puterea exagerată, disproporționată, inutilă și jenantă a Lui Dumnezeu peste toate mărunțișurile și încercările vieților noastre de efemeride. Prea mare e pentru noi puterea Lui Dumnezeu. Astfel, Atotputernica divină nu e pentru noi, robii Lui Dumnezeu, decât inutilul dus la extrem, în trenul care ne duce la moarte. 

66) CREATORUL UNIVERSULUI, DEPENDENT DE TRAIUL ÎN SISTEMUL SOLAR

66) CREATORUL UNIVERSULUI, DEPENDENT DE TRAIUL ÎN SISTEMUL SOLAR

  1) Raiul și Stăpânul său, Dumnezeu, după toate aparențele, trebuie că se află la capătul universului, dincolo de locul unde cele mai îndepărtate galaxii în goana lor nebună după explozia big bangului, încă n-au ajuns după paisprezece miliarde de ani de expansiune. Tocmai fiindcă nu știm nimic despre Rai și Dumnezeu și n-am primit nici o veste palpabilă și verificabilă despre acea mirifică Împărăție fără început și fără sfârșit unde domnește El, situația ne îndeamnă să credem că Dumnezeu și Împărăția Sa se află chiar la capătul universului, ori în alt univers paralel, oricum, foarte departe de noi, tragic de departe. De la acea distanță extremă și inconceptibilă pentru înțelegerea și rațiunea umană, Dumnezeu desigur că ne-a dat între timp un semnal, un apel, o știre ceva, pentru că e Tatăl nostru din Ceruri și s-a gândit să ne anunțe și pe noi că există. Desigur că Dumnezeu în marea-i bunăvoință a transmis oricum un semnal către noi care călătorește încă prin vidul înghețat al universului cu viteza luminii, dar de la distanța de paisprezece miliarde de ani lumină de unde e Dumnezeu și Raiul, legile fizicii nu permit să ajungă în timpul vieții noastre la noi semnalul cu vestea Lui Dumnezeu atât de lesne decât după paisprezece miliarde de ani de călătorie a undelor acelei vești. Unde vom fi noi creștinii credincioși după atâta amar de timp...? Nu vom mai fi, vom dispărea odată cu pământul și soarele, vom arde ca hamburgerii pe grătar căci soarele nostru mai are de trăit patru miliarde de ani, cam tot atât cât a trecut și de la formarea pământului. Când soarele va exploda și va muri datorită terminării resursei de hidrogen și heliu, rasa umană, regnul animal și vegetal demult vor fi pierit de apocalipsa din Biblia creștină a Lui Dumnezeu, de flăcările nemiloase, de extincția normală a speciei, ori de explozia sistemului solar care va muri și el, de explozia finală a soarelui, astru creat de Dumnezeu, care se va dezintegra singur datorită legilor fizicii și că i s-a consumat hidrogenul, apoi heliul și va deveni o stea pitică albă de mărimea pământului dar foarte densă și fierbinte, neținând cont că Dumnezeu ar mai fi vrut să-l țină ca să răsară de la răsărit acest soare, așa cum sunt orientate toate altarele bisericilor, către răsărit. De unde biserici și altare dacă nu va mai fi soare ? Va rămâne un pământ ciuruit de zvârcolirile agoniei soarelui muribund, cu toate oceanele fierbând până se vor evapora, apoi munții de piatră se vor topi și vor curge în râuri imense de lavă pe suprafața pământului. O extincție în masă a tuturor formelor de viață va lăsa un pământ pustiit de condițiile neprielnice vieții biologice iar religia și Dumnezeu, apanajul oamenilor vor dispărea odată cu ei cum au și apărut odată cu ei. Cineva va apuca să se roage pentru ultima dată la Dumnezeu, o ultimă clipă de murmurare cu pioșenie a psalmilor și fericirilor din ceasloave, o ultimă clipă de închinăciuni și cruci, "Numele tatălui, al fiului, al sfântului duh, amin", după care, gata : nici urmă de oameni și credincioși, neant și foc extrem pe fața pământului, foc și pară din cauza morții soarelui care va acoperi în prima fază a agoniei sale jumătate din orizontul sistemului solar, planete ca Mercur și Venus fiind demult înghițite de soarele umflat muribund. Va rămâne un pământ pustiu de lavă fierbând, cu cerul și orizontul roșu de flăcări și dogoare și de-atunci înainte religia și credincioşia creștină vor dispărea pentru că vor pieri în extincție toți credincioșii creștini iar alții nu se vor mai naște, iar asta va fi definitiv și pentru totdeauna în lacrimile inutile ale Lui Dumnezeu singur și devenit inutil, care El însuși a îngăduit să fie așa și să-i ardă pământul creat, sub ochi. Tocmai când semnalul trimis de Dumnezeu pentru noi din acel Rai atât de depărtat va putea ajunge la noi pe planeta Terra după călătoria de paisprezece miliarde de ani cu viteza luminii prin spațiu, această planetă Terra va fi arsă și distrusă de colapsul soarelui nostru care se va mări atât de mult în declinul și moartea sa, devenind o stea gigantică roșie cu diametrul până aproape de orbita Terrei, carbonizată și topită cu tot cu noi oamenii închinători de la ultima Sfântă Liturghie, arsă de iadul de flăcări al agoniei soarelui ce va exploda dramatic lăsând în univers o urmă luminoasă, o amintire inutilă, atât a lui cât și a noastră, și o nebuloasă de gaz și praf cosmic, materie primă pentru nașterea altor și altor stele, altor sisteme solare, altor planete viitoare cu condiții prielnice vieții, viață care va genera automat alte ființe inteligente datorită alambicărilor fine ale evoluției și odată cu inteligența acele ființe vor deveni iar visătoare și vor începe să aibă iar alte credințe religioase, alți zei sau dumnezei, căci așa sunt ființele inteligente, în speță oamenii, au impregnat în ADN-ul lor nevoia biologică de a genera cu mintea lor evoluată religie și dumnezei. Cât de aproape ar fi putut fi stră, stră, stră, stră, stră, strănepoții noștri de peste paisprezece miliarde de ani de ziua festivă când am fi putut recepționa pe antena celui mai avansat și sofisticat telescop spațial inventat de oameni, semnalul și vestea Lui Dumnezeu despre El și Rai, transmis nouă cu atâta bunăvoință dumnezeiască ca să putem în sfârșit afla ceva odată despre Sublimul Dumnezeu și Împărăția Sa, despre viața de pe lumea cealaltă unde va fi atâta fericire, nici o întristare și nici un suspin...! Distrugerea sistemului nostru solar de către însuși soarele său care a favorizat nașterea pământului nostru și a tuturor celorlalte planete și sateliți, nașterea noastră și a religiei noastre, ne va face în clipa exploziei și colapsului solar imposibilă aflarea veștii transmisă de Dumnezeu nouă despre a Sa Împărăție și vom pieri mai înainte de a putea entuziasmați să fredonăm în sfârșit refrenul dintr-o cântare bisericească ce spune : "Dumnezeu este Domnul și s-a arătat nouă"... Nu vom afla niciodată nimic concret despre Dumnezeu și minunea entității Sale și asta nu pentru că Dumnezeu n-ar fi vrut să ne dea cartea Lui de vizită, ci pentru că înseși legile universale pe care chiar El le-a creat se vor întoarce împotriva Sa și vor distruge tot după cum normal este ca tot ce există în acest univers, planete, sateliți, stele, galaxii, oameni, vietăți și ale lor religii temporare și zei, să aibă un declin, o distrugere și un sfârșit pentru ca mai apoi să aibă ciclic o renaștere și un reviriment. Totul va fi distrus, mai presus de orice voință și atotputernicie divină sau tocmai fiindcă așa a rânduit Dumnezeu în Creația și rânduielile Sale.

  2) Gândindu-ne la Raiul de la atâtea miliarde de ani lumină depărtare de noi și la Dumnezeu, guvernatorul acelui Rai care hălăduieşte pe-acolo, nu putem să nu ne întristăm că această distanță uriașă ne îndepărtează definitiv de Rai și de bunul Dumnezeu, prezența noastră fizică acolo, fie și în chip de duh sau suflet fiind irealizabilă din cauza barierei spațiu, distanță, timp, toate incomensurabil de mari și extreme ca să poată fi cucerite de ambițiile noastre deșarte, religioase sau nu. Nici un mijloc rezonabil de locomoție nu ne este disponibil pentru a ajunge la Rai și la Dumnezeu vreodată, nici măcar credința care este un atribut uman și trebuie că este limitată ca omul, posesorul ei. Viteza luminii, tot ce poate fi mai rapid în univers, e prea mică pentru a putea să abordăm și cucerim distanța extremă pământ - Rai, rămânându-ne doar gândul iluzoriu spre a o învinge, doar gândul, dorința deșartă, visul și credința teoretică și imaginară, încăpățânată în Dumnezeu și utopia Raiului. Doar aceste simptome ale creierelor și inimilor noastre ne vor face posibilă chiar dacă numai în imaginație călătoria în Rai, dar nu contează, scopul înalt și febril al accederii în Rai scuză mijloacele virtuale și ATÂT care ne vor duce într-un Rai virtual și ATÂT. Cu atât, cu acest vis ne mai îndulcim în efemerul vieții noastre de carne, un singur dor mai avem, să-L vedem pe Dumnezeu, atâta mângâiere ne mai dă curaj și motivație a răbda să trăim într-o viață și lume în degringoladă și disoluție evidentă chiar de la facerea ei. Atunci, vine Dumnezeu cu marea Sa înțelepciune și ne liniștește, dându-ne de știre că El se află atât de aproape de noi, și nu la capătul universului la atâtea miliarde de ani lumină de noi. Ce să caute Dumnezeu la capătul universului și cum ar putea El să trăiască în acele condiții extreme neprielnice vieții de carne și sânge pe care ne-a dat-o nouă, soldățeii Lui de plumb și preocuparea Sa predilectă, ce să caute Dumnezeu în spațiul interstelar înghețat și ostil tuturor formelor de existență, departe de oamenii pe care i-a creat și cu care se înrudește atât de verosimil, când ni s-a spus că suntem făcuți exact  după chipul și asemănarea Sa și noi trăim pe acest pământ meșterit de El ? Ce logică avea ca Dumnezeu să nu trăiască și El tot aici pe-aproape de noi ci aiurea într-un univers cu totul ostil și nepropice vieții ? Nu mai departe decât în sistemul nostru solar, condițiile pentru orice formă de existență, de viață, sunt extreme și total defavorabile. Existența Lui Dumnezeu în chip de duh ca să fie apărat de stihiile fizice ale naturii înconjurătoare nu are nici o logică și nici o scuză când Dumnezeu putea alege să trăiască chiar într-un corp fizic, chiar alături de noi pe pământ ca să-L vedem și să-i tipărim chipul pe bancnote și să ne arate că nu-L doare carnea când soarele se va sfârși și va arde tot. Doar pe pământ, datorită distanței potrivite față de soare, existența formelor de viață și de religie a fost posibilă și îngăduită de Dumnezeu. Altundeva, ori e un iad cumplit de fierbere și înalte temperaturi extreme, ori e un ger cumplit unde cel mai dur metal ajunge să se sfărâmițeze ca o cretă. Nu mai vorbim de gravitația și presiunea atmosferică extremă ce caracterizează majoritatea planetelor și sateliților sistemului nostru solar. Ce să caute Dumnezeu sau oamenii cu religia lor acolo și cum ar putea rezista ei condițiilor extreme rânduite de Dumnezeu pentru acele corpuri cerești create în șase zile de Domnul, după care s-a odihnit într-o zi de duminică după atâta muncă ? E de neînțeles cum de a putut crea Domnul atâtea galaxii și planete cu condiții climatice extreme și improprii existenței vreunei forme de viață, creații perfect inutile vreunui uz rezonabil ori pentru rasa umană, ori pentru oricare rasă de extratereștri, ori pentru orice sens și înțeles. Nu-i putem dibui universului nici un sens, nici un rost practic și nici un înțeles. Vedem numai că e o adunătură de materie organizată la voia întâmplării după niște legi fizice care nu pot corecta legea entropiei, a dezordinii și a întâmplării să se manifeste liber, astfel încât vedem prea clar că nimic nu este ordonat, sigur, organizat, simetric și precis în realitatea înconjurătoare, de la norii de pe cer care au forme întâmplătoare, neregulate, de la munții și stâncile care se sfărâmă și se prefac în nisip și pulbere continuu, de la apele care șerpuiesc întâmplător după legea gravitației printre munți, de la crengile copacilor care cresc cum le vine, nu regulat și simetric, ordonat, de la stelele de pe cer care sunt dispuse oricum, numai simetric și ordonat nu, și până la noi oamenii, creaturile Lui Dumnezeu care avem o biologie atât de inutil complicată cu mii de km de vase capilare căptușite cu endoteliu vascular, adică o rețea de mușchi fini și parșivi care explică cum se contractă ei de-aiurea micșorând orificiul de curgere a sângelui și îi fac tensiune omului amărât și atât de bolnăvicios ! Putea Dumnezeu crea ceva atât de dezordonat și imperfect ca universul și biologia regnului animal precum vedem că este ? Nu suntem făcuți de Dumnezeu pentru viață, pentru scopul ei, pentru că nu suntem puternici și rezistenți în fața vieții ci suntem doar o materie primă pentru extincție și moarte, astfel încât ne întrebăm dezamăgiți : Nu mai degrabă dacă Dumnezeu crea o lume, un univers și un OM le făcea mai ordonate, fiabile și acătării, nimic împiedicându-l să le facă astfel ? Dumnezeu a făcut totul pentru a ne arăta că este puțin probabil să existe El însuși ca meșter și ordonator de creație ordonată, perfectă și infailibilă și nu a făcut nimic ca să ne schimbe această percepție a dezamăgirii, noi înșine, creaturile Lui fiind imperfecți, impuri, neîmpliniți, bolnavi, muritori, răi, criminali, hoți, tâlhari, bandiți, escroci, tot ce-i mai rău. Nimic nu-L împiedica pe Tatăl nostru care e în Ceruri să ne facă după un tipar mai bun, mai trainic și mai de soi, cum e El în teorie. Ce interes irațional și malefic a avut Dumnezeu ca să ne facă atât de lesne vulnerabili și neîmpliniți ? De ce pe acest pământ, Opera de căpătâi a Lui Dumnezeu, noi oamenii, creația Sa favorită suntem atât de puțin rezistenți căci ne trebuie condiții blânde și temperate, căldură, lumină, hrană și nu toți se pot bucura de aceste condiții ? Avem puzderie de oameni fără căldură, lumină, hrană iar bolile și molimele fac ravagii în noi toți, aici pe pământul creat de Dumnezeu pentru noi.  Raportat la condițiile blânde de pe Terra, orice alt loc din univers e un adevărat iad. Miliarde de iaduri, adică  galaxii, sori, găuri negre, planete de lavă sau îngheț extrem, create de Dumnezeu fără de vreun folos rațional și previzibil au făcut absolut caducă și inutilă crearea unui iad preconizat în Cartea Sfântă, absolut incert, neplauzibil și fără coordonate, când puteam foarte bine să fim pedepsiți pentru păcatele noastre prin aruncarea noastră de către Dumnezeu în iaduri mult mai clare, mai dotate, mai aproape de noi, în sistemul solar, pe planete cunoscute, cu coordonate exacte. Un iad perfect pentru pedepsirea noastră ar fi putut să fie planeta Venus (Luceafărul) , unde tot peisajul e numai flăcări, lavă și dogoare, generate de efectul de seră extrem ce a ridicat temperatura la 735° Kelvin, unde atmosfera e irespirabilă căci are 96,5% CO 2, iar presiunea atmosferică e de 92 de ori mai mare ca pe pământ, adică 92 de atmosfere, cumplit ! , când presiunea din pneurile mașinilor noastre e abia de două, trei atmosfere, ceea ce înseamnă că orice duh sau suflet, sau trup ar fi strivit, ars și dezintegrat instantaneu, pedeapsă numai potrivită pentru caracteristica oricărui iad care se respectă, perfect utilat pentru penitență și chin.

  3) Pentru ce să nu știm locația exactă a iadului unde ne ducem, pentru ce să nu ne vedem toți eșafodul dinainte sau butucul unde ni se va tăia capul de către haidamacii călăi și casapi ai gărzilor divine în iad ? Pentru ce să fim condamnați toți la un iad inexact pentru păcatele noastre, și de ce nu am fi condamnați la iadul de pe Luceafăr, să știm exact unde vom fi exilați și aruncați la chin, măcar atâta mângâiere să avem, să știm că sufletul nostru se va chinui și perpeli pe Luceafăr, astrul atât de luminos pe cerul zorilor zilelor de vară văzut de ochii și sufletul nostru visător, după nopți întregi de nesomn și visare...? A fi pedepsiți pentru păcate și aruncați în iad, nu înseamnă neapărat că trebuie să fim arși de diavoli cu foc și smoală topită. Nu există în iad smoală. Smoala e un produs petrolier, un derivat al țițeiului. Iar țițeiul este o descompunere în sute de milioane de ani la adâncimi și presiuni naturale ridicate a produselor biologice, vegetale și animale, păduri și vegetație, materii organice ale regnului vegetal sau animal, moarte și descompuse din vremuri imemoriale, din epoca jurasicului, precambrianului și cambrianului care au lâncezit în adâncul pământului și s-au descompus transformându-se în petrolul sau cărbunele pe care le ardem noi astăzi. În iad n-au existat păduri și vegetație precum nici materie organică care să moară și să putrezească și să se transforme în țiței și smoală. Or, de unde stupiditatea că ar exista smoală în iad care să ne fie turnată în cap de diavoli ? Neexistând smoală, evident că nu există obiectul torturii din partea diavolilor. Neexistând obiectul torturii noastre din partea diavolilor, cel mai logic e că nici diavolii nu au cum să existe fără un instrument de tortură, smoala, atât de clamat în cărțile sfinte. Nu pot exista niște diavoli atât de smeriți și cuminți, fără smoala cea de toate zilele, instrumentul preferat al torturii noastre din iad și nu poate exista un iad cu flăcări în el căci flăcările nu ard fără oxigen iar oxigenul nu apare fără copaci care să-l producă, or în iad n-au fost niciodată copaci căci nici un copac nu crește în deșert. Neexistând diavoli smeriți și neechipați cu clești ca să ne smulgă carnea și polonice cu care să ne toarne smoala opărită în cap, cel mai de bun simț gând e că trebuie să ne asumăm să alungăm din gândurile noastre speriate aceste fantasme obscurantiste și superstiții care trebuie să dispară din mintea noastră ca să vedem clar și rațional că nu are cum și nu poate exista nici un iad și nici un diavol. Iadul și diavolii sunt răutatea oamenilor transpusă pervers și speculativ de ei înșiși în altă locație și în altă răspundere decât răspunderea lor proprie și răutatea lor endemică și viscerală dată de pura evoluție biologică a rasei umane, căci ce sunt oamenii decât niște animale evoluate doar ca specie animală, moravurile și instinctele rămânând pure instincte de bestii sângeroase drapate ipocrit cu bune intenții și calități umane ? Și dacă mergem cu această demonstrație și silogism analitic până în pânzele albe, și vedem că e imposibil logic să existe un iad și niște diavoli atât de neverosimili și necalificați, cum de poate exista liniștit un Dumnezeu rămas definitiv fără de obiectul și torționarii represiunii umane, atât de sforăitor clamate în Cărțile Sfinte ? Cel mai probabil e că Dumnezeu sunt de fapt oamenii și puțina bunătate din ei, o minune a evoluției conștiinței umane care a evoluat și s-a desăvârșit și distilat odată cu evoluția naturală a creierului uman care a dezvoltat în neuronii săi conceptul de Dumnezeu ca etalon Bun a tot și a toate. Cel mai probabil e că Raiul e visul uman de bucurie a vieții, împlinirii și sensului ei, visul de dragoste, visul de împlinire și prosperitate, rămase pur și simplu în stadiu larvar la nivel de visuri și deziderate în mijlocul mizeriei și tragediei vieții noastre într-un univers entropic și dezordonat, fără de un Dumnezeu milos, călăuzitor și responsabil cu a noastră soartă inacceptabilă din punct de vedere practic. Iar iadul și diavolii sunt de fapt pura și neagra răutate umană, care iar au evoluat și s-au ascuțit, libere de orice control și lipsă de prevenție divină a unui Dumnezeu inacceptabil de inexistent.

  4) Nu trebuia neapărat foc și smoală pentru a pedepsi păcatele noastre. Puteam foarte bine să fim pedepsiți printr-un ger extrem. Un ger ca pe planeta Pluto, de -240° C, ger generat de distanța enormă față de soare, de 39,5 × 150 000 000 km (cât e de la soare până la pământ), sau 39,5 UA (unități astronomice). O pedeapsă exemplară puteam suferi în iadul de pe Pluto, înghețând instantaneu în acel întuneric continuu, căci soarele fiind atât de departe, el se vede pe cer în mijlocul zilei de pe Pluto la fel de slab ca orice stea. Degeaba am aștepta să vină vara pe Pluto. Un singur anotimp durează acolo 62 de ani. 62 de ani de iarnă, 62 de primăvară, 62 de vară și 62 de toamnă. În total, 247,7 ani durează un an acolo, suficient ca să zici că pe Pluto au trecut abia doi ani de la moartea lui Ştefan cel Mare, această planetă rotindu-se de două ori în jurul soarelui de atunci. Un iad veritabil pentru pedepsirea noastră ar fi putut fi planeta Pluto. Dar aceste condiții extreme nu sunt nimic pe lângă condițiile de pe celelalte planete mai depărtate de Pluto, de care nu se știa nimic pe vremea Lui Moise, nici în Biblie nu au fost amintite, care au fost descoperite abia în secolul acesta al nostru. Sunt planetoizii din centura de corpuri cerești Kuiper, descoperite după anul 2000, orbitând în jurul soarelui la atâta depărtare. Spre exemplu planeta Makemake ce se află la o distanță de 52,3 × 150 000 000 km și în care un an durează 309,88 ani. Sau planeta Haumea de la distanța de 39,5 × 150 000 000 km. Sau puteam fi aruncați în iad pe Jupiter, cea mai mare planetă din sistemul solar a cărei masă însumează cât toate celelalte planete la un loc și un an durează 11,86 ani. Sau puteam fi aruncați în iad pe gigantul gazos Saturn format din hidrogen și heliu, cea cu binecunoscutul inel de bolovani și gheață, puzderie de corpuri orbitând captive în juru-i unde un an durează 29,46 ani. Sau pe Uranus, unde un an durează 84,07 ani. Sau pe Neptun, un alt gigant de hidrogen și heliu, unde un an durează 164,8 ani, unde atmosfera e compusă în principal din metan, care datorită presiunii atmosferice foarte mari, metanul se lichefiază și plouă cu metan lichid, râuri și oceane de metan care nu ia foc fiindcă nu există oxigen. Strașnic și perfect iad pentru păcatele noastre, netrebuind să-l mai căutam pe lumea cealaltă ci în sistemul nostru solar. Sau puteam fi aruncați de Dumnezeu în iad pe Mercur, mai aproape de noi, la cea mai apropiată planetă de soare, unde e foarte fierbinte și un an durează doar 88 de zile. Credeți că toate condițiile extreme de pe planetele descrise mai sus nu sunt perfect de apocaliptice și numai bune pentru candidatura unui iad perfect în care să ne zvârcolim de chin ? Există locuri în univers de o mie de ori mai extreme decât iadul. Dar până acolo, există chiar în sistemul nostru solar, o planetă care sfidează chiar și depărtarea norului Oort de unde vin cometele de gheață, eu însumi văzând una pe cerul nopții în martie 1993, este vorba de cometa Shoemaker Levy 9, ce am văzut-o pe un cer senin de noapte, în timp ce circulam cu locomotiva, conducând un tren de la Fetești la Galați. Acea cometă și toate celelalte se pare că a fost influențată de orbita acelei planete îndepărtate, de patru ori mai mare decât pământul, Sedna se numește, care când trece prin norul Oort, unde mai orbitează miliarde de comete, Sedna le alungă din ecliptica lor și le abate să orbiteze haotic prin sistemul solar aducându-le uneori atât de aproape și periculos  de pământ. Acea planetă, Sedna, cea mai îndepărtată din sistemul solar, are o orbită atât de lungă și ovalizată încât un an, adică o rotație completă în jurul soarelui durează 10 500 ani. Sedna, această planetă rebelă a fost capturată de gravitația soarelui din alt sistem solar cu o gravitație mai scăzută. Nemaiputându-se ține de sistemul solar de origine, astfel e explicabil de ce Sedna orbitează atât de departe de noi, la marginea sistemului nostru solar. Asta n-a împiedicat-o acum două sau trei miliarde de ani să se ciocnească atât de violent cu Terra noastră încât resturi din ea și din Terra să se unească, să se lipească și datorită gravitației să formeze satelitul pământului, Luna. Toate planetele acestui univers poartă urmele acestor cataclisme și coliziuni între ele, de unde putem trage concluzia că în acest univers creat de Dumnezeu cu atâta grijă și măiestrie domnește de fapt dezordinea și haosul, nimic armonios, nimic ordonat, de la galaxiile, sistemele solare și planetele cu sateliți și asteroizi ciocnindu-se între ele atât de violent și dramatic, până la viețile noastre mărunte, condamnate tot la aceeași dezordine, haos, tragedie, dramatism și suferință, mizerie și declin, totul după legea entropiei, adică a dezordinii și întâmplării pure ce guvernează întreaga realitate a universului și nu are nimic comun cu bagheta magică manufacturantă a unui Dumnezeu. Nu cred că Dumnezeu în Creația Sa, a tuturor văzutelor și nevăzutelor a avut intenția și interesul acestei dezordini creatoare, or dacă ea există, nu e susceptibilă de inspirația și manufactura unui Creator mulțumit de rezultatul muncii Sale. E exclus ca un Dumnezeu care e numai armonie, măiestrie, înțelepciune și bunătate în teorie să lase în urma Creației Sale un asemenea haos, dezastru și degringoladă fumegând, de la soarta galaxiilor și sistemelor solare ce explodează și se ciocnesc și mor de bine ce-au fost create și până la cea a ființelor făcute atât de efemer din lut și peste care Dumnezeu a suflat un duh atât de canceros, amar, neverosimil și otrăvit de viață plină de mizerii, boli, drame și moarte ca și preț de cost al vieții. De la Facerea Lumii, aceleași dezastre existențiale, aceleași orori, aceleași drame și nedreptăți li se întâmplă oamenilor imperturbabil, aceleași războaie și neînțelegeri între oameni și seminții, de care nici un secol n-a scăpat. Se pare că omenirea tocmai ce se pregătește de un alt război și de altele viitoare, sub autoritatea unui Dumnezeu ce privește atât de incredibil de placid, romantic și răbdător peste măcelul pe care-l facem și ni se face repetat în mod ciclic, periodic și nesfârșit. Ineficacitatea îndreptarului și învățăturilor Dumnezeiești e insurmontabilă și nu se poate repara. Astfel, noi oamenii, înghițim pe nemestecate tot ce ni se oferă de către Dumnezeu, toate sfaturile și îndreptările Sale ineficiente din vina răutății noastre biologice evolutive naturale. Suntem în primul rând animale, nu ? Sfaturile Lui Dumnezeu pe-o ureche ne intră și pe cealaltă ne ies. Libertatea pe care neinspirat ne-o lasă Dumnezeu zicându-i liber arbitru ca să dispunem cum vrem de viața și greșelile noastre, să ne ratăm și să pierim pe limba noastră, se dovedește un fruct otrăvit cu miezul unor intenții bune ale Lui Dumnezeu atât de dulci în idee. Lăsându-ne să degustăm până la drojdie aceste greșeli pe care le facem în viață, și neluând după mare puterea Sa nici o măsură drastică cu omenirea pentru a stopa brutal persistența și patologia endemică a răului nostru de care nu ne mai putem îndrepta singuri din propria noastră conștiință, Dumnezeu dovedește o inexplicabilă și impardonabilă lipsă de răspundere și reacție reparatorie promptă și eficientă. Nu există un Dumnezeu cu asemenea defecte și scăpări ori dacă ele au generat haosul și dezordinea noastră cea de toate zilele, a noastră și a universului, rezultă că Dumnezeu și-a ignorat Atotputernicia ori n-a făcut totul pentru a și-o demonstra și pune în valoare cu nădejde. Ori de aceea ne întrebăm : oare Dumnezeu există ? Stătea la îndemâna Creatorului să facă o lume perfectă ca El, și să adauge acestei lumi o fărâmă din nestematele și harul calităților Domniei Sale, iar noi oamenii să fim una din pietrele Sale prețioase. Nu putem bănui de cinism și mizantropie un Dumnezeu care ne-a făcut din viață un chin și din chin o viață. Putem bănui cu durere mai degrabă că El nu există și n-a existat fizic niciodată, decât teoretic și spiritual în capul nostru ca și personificare a bunelor noastre intenții. Omenirea a avut însă grijă să elimine din fașă această vicisitudine a percepției inexistenței logice a Lui Dumnezeu. Credința și sentimentul religios clamate organic cu stăruință, zel și încăpățânare a salvat omenirea de la angoasa distrugerii și surpării morale din interior și i-a adus un surogat de echilibru și confort bun la toate scutind-o de la alienarea și sălbăticirea incurabilă și definitivă ca bestii ce suntem, făcând prin excelență parte din regnul animal care nu are nici Dumnezeu și nici Rai dar nici iad. Noi, oamenii, dragii de noi, avem. Prin această dulce moștenire a inimilor și sufletelor, omenirea, în genere plină de un relativ respect și condescendență față de Dumnezeu, i-a dat acestuia un credit și un gir vital și L-a ajutat în fapt să existe salvându-L de la falimentul garantat după tot pocinogul faptelor pe care le-a făcut denumit Facerea Lumii. Astfel, Dumnezeu a căpătat nesperate puteri pentru o cosmică domnie în vogă, eternă, lipsită de griji și complicații. Germenele ideii de Dumnezeu oricum ar fi El, a încolțit prolific și imbatabil în oameni. Frica de întuneric, de moarte și de vid a întărit definitiv pe Dumnezeu în inimile oamenilor. El locuiește atât de liniștit și în siguranță în inimile oamenilor drepți, cinstiți, smeriți și buni încât nu are nevoie de un loc mai ideal. Dumnezeu e atât de dependent de oameni tot atât cât și oamenii sunt dependenți de El. E un respect și un folos reciproc și mutual. Sorbindu-l până la sațietate, uzându-L până refuz, oamenii și Dumnezeu au căpătat o dependență reciprocă și curativă. De aceea nu trebuie să-L căutam pe Dumnezeu și Raiul în alte galaxii. El e aici, în sistemul nostru solar, și chiar pe pământul cu o climă temperată și condiții propice vieții. Căci Dumnezeu nu poate rezista în condițiile vitrege ale altor planete și galaxii. Dumnezeu seamănă cu noi și noi cu El. Noi suntem doar făcuți după chipul și asemănarea Sa. Matematic vorbind, dacă a=b atunci și b=a. Din frondă și bunăvoință față de noi, Dumnezeu ne-a dat chipul și asemănarea Sa. Ne-a dat ochi cum are și El. Ne-a dat inimă cum are și El. Ne-a dat gură cum are și El, dinți ca ai Lui, mațe ca ale Lui și organe de reproducere ca ale Lui. Fiind de gen masculin nu putem înțelege cum are Dumnezeu un penis și ce ar putea face cu el. Și oricât am vrea, niciodată nu vom putea înțelege ce face Dumnezeu cu inima, cu gura și cu mațele, cu toate organele Lui care seamănă cu ale noastre. E dependent Dumnezeu de mâncare, de apă, digeră, urinează și defechează la fel ca noi și ca tot regnul animal ? Dacă nu, atunci pentru ce ne-a făcut după chipul și asemănarea Sa ? Asta n-o putem ști niciodată. Știm doar că e o blasfemie și un păcat să gândim și să aflăm cunoștințe din pomul cunoașterii binelui și răului și tot blasfemie e să știm dacă Dumnezeu are pijamale cu buline roșii sau inimioare. Au mai făcut-o și Adam și Eva vrând să știe totul și știm bine ce-au pățit. Știm doar că Dumnezeu e Tatăl nostru și e ca noi. E antropomorf. E vulnerabil ca noi. E dependent de traiul comod în sistemul solar. Și nu trăiește la marginea sistemului solar unde sunt condiții extreme, ci și-a ales să trăiască pe pământ, mai exact chiar aici în inimile noastre bune, la căldură.

65) A MURI DE MOARTE BUNĂ, CRIMA PERFECTĂ

65) A MURI DE MOARTE BUNĂ, CRIMA PERFECTĂ
 
  1) Codul etic și codul penal al oamenilor impun cele mai grele pedepse pentru crimă. Nu au criminalii cum să înfăptuiască o crimă fără să trebuiască să plătească cu ani grei de pușcărie. Unele state consideră că e just să aplice pedeapsa cu moartea pentru mai puțin decât crima. În alte locuri pedeapsa cu moartea se aplică la bunul plac și discreționar : Se ia ostatecul, se leagă cu mâinile la spate, se ține de păr și se hârcâie cu cuțitul la beregată, cum tai capul găinii. În trecutul îndepărtat se aplica legea Talionului, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte.

  2) Cine însă poate statua în afară de Dumnezeu cum e mai bine, să pedepsești crima sau să ierți criminalul și să-i mai dai o șansă cum are Dumnezeu autoritatea și dreptul constituțional divin s-o facă ? Pentru crimă Dumnezeu nu omoară criminalii după aceeași măsură. Le mai dă o șansă pentru ca după stăruitoare rugăciuni și pocăință să aibă ocazia să îi ierte, sau să îi pedepsească, depinde de gradul credinței lor și cum consideră Dumnezeu că e mai bine interpretând constituția Lui divină. Oricum, nu este suficientă pedeapsa divină pentru crimă. Degeaba se duc criminalii în iad după moarte pentru crimele comise. Din iad ei pot scăpa după multe rugăciuni ale rudelor care cu evlavie și rugăciunea continuă a inimii vor face apel la mila și bunătatea Lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu va întârzia să le ofere satisfacție pentru credința lor multă. Asta însemnând că va trimite în iad trupele de comando divine care îl vor scoate pe criminal și din gaură de șarpe ascuns de diavoli la schingiuire, le vor lua gâtul câtorva diavoli și vor scoate pe criminalul iertat din dogoarea iadului pentru a-l prezenta Domnului ca să-i dea sărutul de iertare și izbăvire. Dar până la Dumnezeu care este departe și îndelung iertător, pentru crimă criminalul trebuie neapărat să intre la pușcărie AICI pe pământ, asta dacă este prins, pentru ca din punct de vedere penal să se facă dreptate, unde judecătorii și justiția umană trebuie să-și facă treaba cu criminalul care trebuie așadar să răspundă de regulă în prealabil în fața legii și codului penal al oamenilor mai înainte de judecata Lui Dumnezeu. Trebuie să-ți faci pedeapsa hotărâtă de judecătorii tereștri pentru păcatul de crimă. Trebuie să suporți stoic zornăitul cătuşelor, al lanțurilor și al cheilor de la celula unde vei fi închis cu cât mai mult, cu atât mai bine dacă ai comis o crimă, un viol ori o tâlhărie. Râsul macabru al gardienilor care-ți scuipă în farfuria de lături ce ți se dă prin găoacea ușii celulei le meriți din plin dacă ești criminal, violator sau tâlhar.

  3) Criminalii mai au o șansă mizerabilă și condamnabilă : să nu fie descoperiți sau să nu se găsească cadavrul victimei lor. Dar atunci, ochiul vigilent al Lui Dumnezeu îi va găsi pe păcătoși și în gaură de șarpe și nu vor scăpa de Înfricoşătoarea Judecată potrivit păcatelor lor de la cele mai mici până la cele strigătoare la cer. Dar până la Înfricoşătoarea Judecată când pot fi iertați, criminalii trebuie să realizeze că își merită cu vârf și îndesat pedeapsa hotărâtă de judecători pentru crimă. Nu există iertare din partea codului penal pentru așa ceva. Doar de la Dumnezeu, cum spuneam, mai poți spera ceea ce se numește iertare, oamenii îți aplică metodic cuvenita și meritata corecție ; și asta pentru că oamenii nu pot fi infinit buni, drepți și îndelung răbdători și iertători ca Dumnezeu, care fiindcă dezavuează soluțiile omenești date pentru păcatele grele, El aplică soluțiile corecte, competente divine. Nu știu ce fel socotește Dumnezeu închiderea criminalilor în pușcării și uneori baterea lor pe şest de către gardieni cerbice sau chiar molestarea gravă a pedofililor și violatorilor de către înșiși ceilalți deținuți ; probabil Dumnezeu îi consideră păcătoși și pe cei ce îi reprimă pe bună dreptate violent pe pușcăriași pentru viol și pedofilie. Numai Dumnezeu are voie să reprime, prin reprezentanții Săi desemnați abilitați, diavolii din iad cu autorizație și competență în vigoare care aplică binemeritata schingiuire la timpul cuvenit, după moartea criminalilor. Astfel, Dumnezeu disprețuiește soluția omenească a răzbunării chiar dacă oamenii îl consideră cel mai dulce fruct. Dumnezeu spune că răzbunarea e arma prostului și orice din sfera umană cum ar fi răzbunarea, pedeapsa, pușcăriile, justiția umană îi repugnă Lui Dumnezeu. Nu există răzbunare și chinuirea semenului, chiar dacă ți-a greșit, în învățăturile Lui Hristos. Nu există absolvirea de crimă prin conceptul de legitimă apărare când apărându-te de criminalul care voia să-ți crape capul, i-o iei înainte și îi crăpi tu capul dacă mai apuci. Dumnezeu nu suferă să-ți faci singur dreptate pe pământ, iar prin legitimă apărare nu vei intra ce-i drept în pușcărie dar în Cer vei înfunda iadul ; pe când tentativa criminalului asupra ta pentru faptul că nu a reușit și tu ai făcut prostia să-l omori până să te omoare el pe tine, îl va legitima automat ca bun pentru îmbarcarea în expresul către Rai, din simplul motiv că unu la mână : preoții vor invoca prin prohodirea mortului să-i ierte Dumnezeu păcatele, și credeți-mă : Dumnezeu e sensibil la rugăciunile preoților ; și doi la mână : lacrimile de pocăință și iertare ale mamelor criminalilor adresate Lui Dumnezeu vor fi iarăși irezistibile pentru Dumnezeu. Rugăciunile acestor mame îl vor impresiona pe Dumnezeu până la lacrimi și vom avea de constatat un paradox cu marcă înregistrată a judecății divine : criminali siniştri care-şi vor salva fundul în Rai și victime ce i-au omorât în legitimă apărare scăpați eventual de pușcărie dar damnați de Dumnezeu în fundul iadului numai pentru că au fost atei sau au fluierat în biserică. 

  4) Numai Dumnezeu are voie să pedepsească discreționar atunci când consideră necesar. Numai Dumnezeu are voie să te pedepsească prin cutremure, inundații, boli și necazuri dacă nu ești credincios ; și vei simți ceea ce îndeobște se numește "biciul Lui Dumnezeu" dacă nu crezi în El și ești păcătos. Dumnezeu te bate și te chinuie în toate felurile, direct, indirect, îți frângi gâtul, ți se îmbolnăvesc copiii etc dacă ești păcătos și îi iei numele în deșert nesocotind oricare din cele zece porunci. Tu știindu-i slăbiciunea Lui Dumnezeu trebuie să fii stoic și rezistent la bătaie și să-i întorci dușmanului și obrazul celălalt la pălmuit. În învățăturile divine există pilda pioşeniei și smereniei până la paroxism iar dacă te consideri batjocorit trebuie neapărat să întorci și celălalt obraz ca să fie pălmuit ; și mai trebuie neapărat să iertăm greșiților noștri, și de ți-a greșit cineva nu odată, ci de șaptezeci de ori câte șapte TREBUIE să îl ierți. Și nu numai să ierți ceea ce nu este de iertat ; dar dacă ierți fără să uiți totul, degeaba ai iertat, nu se pune la socoteală de Dumnezeu. Deci trebuie să-ți cureți inima de ură, răzbunare, să-ți speli creierul de orice gând rău asupra pălmuitorului și criminalului sau tâlharului tău și așa fiind tu reeşapat, cu botnița smereniei pusă, cu dinții urii scoși cu forța iertării tale, să te lași moale și pios pe mâna judecății Lui Dumnezeu. Și înfăptuind această poruncă a iertării și uitării obligatorii pentru nedreptatea care te-a doborât, să te predai cu inima smerită în mâinile Domnului ca o zdreanță batjocorită și umilită de dușmani, pentru că tare mai e frumos, creștinesc și sublim acest lucru, să sângerezi plin de vânătăi de la bătaia dată de agresorul tău, să sângerezi, să scuipi dinți și să înghiți la sânge în mâinile Domnului murind pentru dreptate, iată ce-i place Lui Dumnezeu să vadă la tine, umilința și suferința, moartea pentru dreptate, că pentru toate astea A TA va fi Împărăția Cerului și a tuturor celor umiliți și omorâți vreodată pentru dreptate cum mândru îți spune Dumnezeu în toate cele peste o mie de file ale Bibliei...!

  5) Deci iată cât este de frumos să fim și noi aşijderi dreptății și bunătății Lui Dumnezeu și să iertăm totul pe fond de șaptezeci de ori câte șapte greșiților noștri care nu le vor părea rău niciodată că ne-au batjocorit. Dar noi trebuie să plusăm în umanitatea noastră pentru ca Dumnezeu să fie sublim impresionat de noi. Astfel,  cea mai grea pedeapsă pentru un dușman ce te urăște și disprețuiește de moarte și ți-a greșit capital e să-l învingi cu arma bunătății și iertării tale când el nici nu se aștepta să-l ierți și să-l faci astfel să înnebunească de căință și remușcare că și-a pedepsit pe nedrept aproapele și fratele. El, fiind prins de tine în corzi te va întreba : "Dar nu mă omori...?!" Dar tu să-i zâmbești smerit și îngăduitor ca unui frate și să-l faci astfel pe dușman și tâlhar a înțelege că ești mai bun ca el, ca să-l bați astfel cu arma răutății lui viscerale și să-l dumireşti exemplar că trebuie să plângă și înnebunească de pocăință că și-a bătut fratele și că trebuia să fie mai bun și drept cu tine. Un criminal înnebunind de remușcare și căință e candidatul perfect pentru a deveni un sfânt. Iar tu vei intra după el la rând în Rai, dacă ești credincios. Dar dacă ești ateu, se schimbă povestea, mila Lui Dumnezeu se volatilizează și inima Lui îngheață pentru tine. Dar criminalul și tâlharul tău este iertat de Dumnezeu după această dreptate. Căci cei mai perfecți sfinți se aleg mai cu nădejde dintre cei mai odioși criminali smeriți. Astfel, pas cu pas și unul câte unul, asta e soluția perfectă și agreată de Dumnezeu pentru eradicarea criminalilor și metoda ideală de a împuțina și stârpi pe cale naturală și dumnezeiască brutele și impulsul lor de-a fi păcătoși și criminali. Cât de sublime şi perfecte sunt soluțiile dumnezeiești la tot și la toate, de la care ar trebui să învățăm și să luăm și noi aminte ! Dar fiindcă noi suntem oameni cu slabă putință pentru dumnezeire și virtuțile sfințeniei, nu avem practic cum să fim măcar într-un procent infim buni și drepți ca Dumnezeu. De aceea, mintea și simțul nostru urgent, practic și rezonabil ne stau mai mult și vârtos la dreptățile umane, practice, apropiate, la focul acesta de aproape, decât la apa de departe, îndreptările Lui Dumnezeu care nu pot degrabă stinge focul nostru urgent de dreptate, căci dreptatea Lui Dumnezeu se face după moarte, adică este perfect tardivă și inutilă dacă fiind atât de divină și perfectă este atât de îndepărtată, discretă și ineficace pentru rezolvarea cu celeritate a imperfecțiunilor, inaptitudinilor și neputințelor noastre sub care murim asfixiați.

  6) O familie la căpătâiul copilului violat și ucis, e inaptă a ierta și e ultimul lucru să rabde și să conceapă acei oameni distruși, iertarea pentru criminal. Îndoliații vor în subconștient și involuntar neabătut răzbunare și să fie închis pe viață criminalul copilului lor dacă nu poate fi spânzurat, ghilotinat sau electrocutat, ori tăiat în bucăți, dat cu sare, fript pe grătar și dat la câini. Ura, durerea și supliciul sufletesc se adună în sufletul îndoliaților, natural ca afluenții ce umplu Amazonul într-un râu turbat care se numește vis și dorință de răzbunare. E ultimul lucru la care se gândesc cei ce-şi plâng copilul ucis, faptul că în mărinimia Sa Dumnezeu ar putea să ierte și mântuiască criminalul cum prevede Dumnezeu în îndreptările Sale la capitolul IERTARE din fișa postului Său. E cu neputință și nedrept să vezi un criminal mântuit de Dumnezeu după ce ți-a batjocorit copilul. Dar am vorbit destul despre criminali. Dumnezeu să ne ierte dacă noi le dorim să putrezească în pușcărie. Criminalii te omoară și atunci ai parte de moartea rea. Dar ce te faci cu moartea bună ?, că oamenii în majoritate mor de moarte bună...

  7) Să vorbim de moartea bună. Moartea e de două feluri : moartea rea și moartea bună. Moartea rea înseamnă să mori ucis de un criminal, cum am vorbit mai sus. Moartea bună e să te stingi de bătrânețe și boli dacă nu cumva am făcut un pleonasm, ambele, bătrânețe și boală însemnând de fapt același lucru, ele mergând în tandem, inseparabile. Oricum, la ambele tipuri de morți, oamenii fac alergie. Nu există nici o deosebire între ce simți când mori ucis de cuțitul criminalului și ce simți când mori de moarte bună, mai întotdeauna asociată cu bătrânețe, deci cu dureri de cancer. Efectul pentru corpul tău e același fie că mori de moartea bună a bătrâneții ori de moarte rea ucis mișelește de cuțitul criminalului. Același stop cardiac, aceleași dureri ale morții, același întuneric în sicriu te așteaptă și aceeași putrezire în compania viermilor cei neadormiți. Vorbind de moartea ta de bătrânețe, adică de moarte bună, ce e aceasta dacă nu tot o ultimă, silnică datorie, un viol suprem, o siluire, un genocid perfid, o crimă perfectă cu autorul pe veci necunoscut?

  8) E vreo diferență de confort între faptul că mori ucis de moarte rea, de cuțitul criminalului sau de moarte bună adică de bătrânețe și cancer ? Nimeni nu moare de moartea bună din conștiinciozitate și ca răspuns benevol și etic la această ultimă, silnică datorie obştească și creștinească de a muri știind că moartea e o lege a firii. Toți amână și repudiază moartea, din orice cauză ar fi ea, toți urăsc moartea pe fond, această pacoste inexorabilă și se roagă pentru cât mai mulți ani de viață, implicit urând și disprețuind clipa morții,  (specializarea și plăcerea Lui Dumnezeu în gestionarea destinelor noastre) și datoria ei obştească împuțită. În clipa morţii nimeni nu închide ochii din proprie inițiativă, liniștit, împăcat și cu simțul datoriei împlinite de-a muri fiindcă așa trebuie din datorie creștinească. Nimeni nu-şi cumpără metodic și conștiincios un sicriu dinainte, nu se așează frumos în el și cât mai comod, cu crucea și prescura în mâinile legate cu tifon de la medicul legist pe piept, cu flori și lumânări, cu tămâie arzând și cu o icoană la căpătâi, și nu spune : "Gata, moarte, poți să vii, te primesc cu brațele deschise să împlinesc această creștinească datorie după voia Lui Dumnezeu...!"  Orice om când moare, nu moare din proprie inițiativă și conștiință civică religioasă, dacă tot e moartea o datorie obştească, ci toți când murim, murim siluiți, forțați și executați silit prin acest viol al morții de moartea bună a bătrâneții ori moartea rea a asasinatului.

  9) Omul nu poate face diferența ori că ești împușcat de un scelerat în metrou, ori că tânăr mori cu zile de un infarct nenorocit, ori că mori de bătrânețe la 95 de ani. Aceeaşi repulsie și frică de moarte o simte tot omul în toate cazurile. Oamenii au scornit sintagma "tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte". Această fantezie și impuls natural pentru om Îl irită pe Dumnezeu la paroxism căci din punctul Lui de vedere e pervers și impropriu a visa omul la bunăstarea și fantezia cărnii și a viețuirii, la ceea ce se cheamă bucuria vieții și e impardonabil să-şi mai dorească omul și fericire veșnică terestră, câtă vreme Dumnezeu are nevoie de noi în primul rând morți, decedați, deci mai cu deosebire fiind utili pentru Dumnezeu pe lumea cealaltă în minunata industrie a morții în care vom fi malaxați drept materie primă în mirobolantul teritoriu al Raiului. Atunci de ce nimeni nu vrea să moară din eroism, altruism și din datorie pentru nevoile Lui Dumnezeu și neabătut cu inima senină știind cât de mult are nevoie Dumnezeu de noi în Rai ? Văzând cât de amator este Dumnezeu să ne cheme la El și să ne ofere un loc în Rai nu știu de ce nu vrem să murim cu toții mai repede și să ne-alegem o dată şi o zi să murim pur și simplu, la 60, 80, 99 sau 120 de ani? De ce moartea e totdeauna o surpriză neagră și neașteptată luându-ne pe nepregătite ? De ce e moartea o datorie și misiune pe care nimeni nu vrea s-o facă voluntar ci doar prin constrângerea ce vine întotdeauna într-o zi fatidică pentru noi, absolut normală pentru univers și pentru stăpânul său,  Dumnezeu...? 

  10) Nu toate morțile pot fi răzbunate după cum e în firea noastră a crede și spera ca să se împlinească juridic un soi de dreptate dragă rațiunii și simțurilor noastre omenești. Doar dacă ești omorât de un criminal la drumul mare mai poți spera să ți se răzbune moartea și să fie condamnat criminalul la ani grei de pușcărie, asta dacă criminalul va putea fi descoperit, existând și posibilitatea de a nu fi descoperit de poliție, procurori și judecători prin competența lor. Imensa majoritate a morții oamenilor va rămâne nepedepsită aici pe pământ. Nepedepsită și nerăzbunată va rămâne moartea oamenilor morți de moarte bună. Mii și sute de mii de cimitire pline de cruci în întreaga lume, atâtea morminte pline de flori, coroane de flori, lumânări și îndoliați jelindu-şi morții din gropi și nici un vinovat. Abia așa putem considera că moartea de moarte bună este de fapt o crimă perfectă şi perfidă când efectul morţii răposaților noștri aduce tot atâta durere și jale îndoliaților ce-şi plâng morţii cei morți de moarte bună la fel ca cei asasinați de criminali. E de neînțeles cum oamenii se resemnează în fața morţii și nu vor pedeapsă și răzbunare decât pentru cei morți de moarte rea asasinați de criminali dovediți ori nu. E o alienare și tranchilizare a percepției firii omenești să-și considere propria moarte normală și să nu conceapă și găsească pentru asta nici un vinovat. Dumnezeu ți-a făcut un bine când te-a scos din neant și te-a născut. Dar atunci când s-a gândit sau nu la ce vei simți tu născându-te, prin nașterea ta ca un bine, Dumnezeu ți-a strecurat în simțuri sentimentul morții ca o fatalitate, ca o otravă a conștiinței, cu efect întârziat, când scontezi că vei muri de cele mai multe ori în chinuri ca și un preț de cost al vieții și al biologiei tale perisabile peste care Dumnezeu nu s-a putut abține din plăcerea și necesitatea de a te crea și a sufla peste tine un duh de viață fatal. 

  11) E în firea omului să nu se opună morții și să nu-L deranjeze și agaseze pe Dumnezeu cu întrebări impertinente pe marginea morții și a industriei ei prolifice în care ne malaxează într-un iureș Dumnezeu făcându-ne doar AȘA utili și apți pentru Cer și pentru Rai. E tabu și inutil să-L întrebi pe Dumnezeu de ce mori și de ce mori așa. E o ușurare să știi că atunci când nimic nu-ți mai merge în viață, când decrepitudinea bătrâneții și bolile te vor încorseta ca o iederă, moartea și înmormântarea îți vor merge ca pe roate și că e singura mijlocire și soluție să ajungi în Rai și să-L vezi în sfârșit pe Dumnezeu cum te-aşteaptă cu brațele larg deschise să-ți dea sărutul morții care poate fi dulce când te conduce cu mâna-i caldă la expresul pentru Rai și amar când îți dă un bocanc divin în fund să te duci naibii în iad chiar și pentru un fluierat în biserică sau fiindcă nu ai crezut în Dumnezeu, autorul acestei corrida sângeroase cu oameni în loc de tauri și diavoli în loc de toreadori. Acceptându-şi moartea cu resemnare și stoicism şi cu un suflet dezabuzat și mioritic, oamenii nu sunt capabili să-şi imagineze un criminal generic responsabil moral pentru propria-le moarte, plecând resemnați în ea ca mielul la tăiere, acceptându-şi senin în subconștient acest sărman destin și dând astfel gir efectului practic al bănuielii de crimă perfectă cu autor nu necunoscut ci inexistent pentru propria moarte. Tu ești vinovat că mori. Dacă nu te crezi vinovat pentru faptul că cel puțin ți-ai grăbit moartea și ți-ai săpat mormântul cu lingura și furculița ca să-ți satisfaci gurmandele plăceri date simțurilor tale de Dumnezeu când te-a creat, asta nu-i treaba Lui Dumnezeu să-şi piardă timpul cu tine și întrebările tale stupide asupra motivului și autorului morții tale. Dumnezeu nu te poate ajuta dacă filozofezi pe marginea morții, nu are antidotul psihic pentru tine decât să te îndemne să-ți faci o mare cruce și să te spovedești și împărtășești la timp, altfel pe Dumnezeu nu-l impresionează că nimeni nu are facultatea de a-şi imagina propria moarte ca pe o crimă înfăptuită de un asasin. Neimaginându-şi autorul ei moral, crima rămâne perfectă prin efectul practic și implicit autorul pe veci necunoscut. Numai sinucigașii rămân proprii lor criminali. Murind altfel, împotriva voinței proprii, efectul de crimă împotriva umanității noastre rămâne valabil atâta vreme cât și noi rămânem în avans bulversați și neconsolați de presentimentul propriei morți ca disconfort suprem și mai ales urmașii noștri rămân inutil îndurerați de decesul și sfârșitul nostru.

  12) Pentru ce să fim triști că murim dacă tot nu suntem capabili să concepem un asasin care ne-a venit de hac și pentru care să simțim omenescul sentiment al urii și dulcei răzbunări ? Pentru ce să plângă rudele noastre la căpătâiul nostru dacă nici ele nu concep că pentru acest necaz nu e nimeni vinovat și nu se așteaptă nici o reparație morală sau materială nici pentru mort, nici pentru îndoliați ? Nu avem dreptul să plângem la căpătâiul mortului dacă nu-l mai putem ajuta cu nimic și nu avem puterea de a-i răzbuna moartea cu ceva, nici spre folosul mortului, nici al urmașilor. Dacă nu-i putem privi moartea ca pe o crimă, e caduc și inutil să vărsăm lacrimi de doliu pentru mort. Dacă moartea ne rămâne ca și un efect similar al unei crime perfecte pentru care nu putem găsi vinovați atunci e imoral și indecent să aducem flori mortului care oricum mai voia să trăiască un pic măcar. Dacă muribundul a murit, evident că a fost împotriva voinței lui și i s-a adus atingere bunăstării demnității,  sensibilității și umanității lui lăuntrice. Iar dacă noi nu-i putem răzbuna moartea fiindcă nimeni nu e găsit vinovat pentru ea, atunci oricine moare de moarte bună, moare de o crimă perfectă. Să nu cumva să vă gândiți că Dumnezeu ar fi cumva vinovat pentru moartea noastră și El ar fi autorul atâtor crime perfecte pe un pământ cu atâta loc întins pentru cimitire cu miliarde de morminte și cruci ori fără cruci, potrivit altor religii. Presupunând prin absurd că așa ar fi, că Dumnezeu ar fi vinovat pentru moartea noastră, ar însemna că Dumnezeu ne-ar fi asasin și dușman. Ori, cum Dumnezeu ne-a creat e verosimil că ne-a iubit și nu i-ar fi trecut prin minte niciodată să ne omoare cu zile. Mai rămâne doar o posibilitate : Ca Dumnezeu nici să nu fie amestecat vreodată în destinul nostru, nici pe lumea asta, nici pe lumea cealaltă cum ne place nouă a fabula religios. Și atunci să stăm relaxați în fața morții căci atunci când murim la vremea cuvenită, bătrâni și bolnavi, neomorâți de alții, chiar murim de moarte bună, cu inutilul regret că murim nerăzbunați, definitiv și din păcate singuri, ca niște copii ai străzii în acest univers întunecat și înghețat în care Dumnezeu, Tatăl nostru din ceruri nu a existat niciodată, ori dacă a existat, de rușine ce pocinog a putut face prin ceea ce a denumit Facerea Lumii, a evadat sătul de obscurantismul, mofturile și fasoanele noastre religioase ori nu, și într-un târziu, încercat de negre remușcări s-a sinucis într-un colț îndepărtat de univers astfel încât e explicabil de ce nu L-am văzut niciodată, rezervându-ne această plăcere a întâlnirii noastre cu Dumnezeu după moarte când deja e prea târziu.