19) VIAȚA-I DIVINĂ

19) VIAȚA-I DIVINĂ
 
  1) Cântărețul orb George Nicolescu spunea într-un cântec că viața-i divină. Oare chiar credea când cânta asta în acel cântec stupid ? Cum poate fi divină viața pentru un orb care și-a pierdut puterea, dreptul și darul de a vedea, lucru esențial pentru lumea celor vii, ori n-a avut niciodată acest dar al vederii, așa cum sunt cei orbi din naștere ? Cum poate fi divină viața pentru un orb din naștere când acest handicap nu e decât o jicnire, un afront adus de fire unei ființe asupra căreia Dumnezeu emite pretenția de manufacturier șef și semnează de garanție și calitate sau cel puțin ar trebui să semneze ? Ne trezim astfel pe pământ cu tot felul de oameni, mai nenorociți sau nu, mai defecți sau nu, mai handicapați sau nu, pozne ale firii sau amărâți ai sorții cărora tuturor Dumnezeu le este Tată și Creator destoinic și mândru de a Sa Operă, bucurându-se când toți orbii și nenorociții pământului se roagă pentru sănătate și îndreptare. Ne întrebăm : Este ca și creație a Lui Dumnezeu viața și lumea oamenilor divină ? Are viața oamenilor ceva special și magnific când vedem că nu e decât rezultatul unui efect al întâmplărilor și evenimentelor cosmice terifiante afectând pământul cum a fost căderea unui asteroid în Golful Mexic acum 65 milioane de ani când prin asta s-a produs extincția dinozaurilor, prădătorii regulați ai strămoșilor noștri, prădători care până atunci ne mâncau fără probleme cu tot cu viața noastră divină și credința într-un Dumnezeu așijderi ?

  2) Dinozaurii au dispărut pentru că erau prea mari și nu aveau cum să evite catastrofa și unde să se ascundă de atmosfera nocivă a impactului exploziei asteroidului pe când gândacii, șoarecii și pitecantropii sau strămoșii noștri oricare-ar fi fost ei cu viața lor care ulterior și-au spus că e divină, s-au ascuns în pământ, în peșteri, în bordeie, oriunde. De acolo din peșteri oamenii au început să dezvolte sentimente de siguranță și confort, au început să tragă la aghioase și să gârâie satisfăcuți, deci să aibă și timp privat și sentimente pentru religie și Dumnezeu, căruia au început să le fie recunoscători pentru viața lor din peșteri, din bordeie, de oriunde au găsit ceva de mâncare care să le dea energia de a se ruga și mulțumi pentru asta Lui Dumnezeu și tot mai mult au început să-și spună din lipsă de o inspirație pertinentă și rațională că viața-i divină, e un dar și e o minune de la Dumnezeu.

  3) Ce minune poate fi viața așa zis divină ne întrebăm oripilați ridicând ochii către un cer tâmp, vid și plin de toate pericolele la adresa firavei seminții umane ? Nu e decât un neajuns și o pagubă a noastră viață când trăim timorați de frica de a n-o pierde în orice secundă atât de ușor, stupid și nefericit... Nu e decât o întâmplare că suntem așa și nu altfel. Puteam fi animale și nu mai eram religioși. Nu e decât o întâmplare că unul din strămoșii noștri nu a încercat tentația apei ca să ne îmbie pe toți să ne retragem în ape ca să ne crească în milioane de ani înotătoare și membrane între degete și să evoluăm și trăim frumușel în mări și oceane cum au făcut vechile mamifere ca balenele, delfinii, lamantinii, focile și vidrele cărora li s-au acrit să se hrănească cu atâta iarbă amară, rădăcini, gândaci și șerpi veninoși și au început să simtă în apă deliciul gustului dulce marin al peștelui și abilitatea de a-şi mișca lesne corpurile masive în apă. Viața oamenilor pe pământ nu e decât un efect al unei preferințe primordiale de habitat a speciei strămoșilor noștri oricare-ar fi fost ei care au preferat să rămână pe pământ și așa cum puteau evolua în apă crescându-le înotătoare sau nări tip valve ca la balene și foci zicând că suntem făcuți așa după chipul și asemănarea unui Dumnezeu acvatic, noi dintr-o întâmplare a firii am evoluat pe uscat scurtându-ni-se coloana vertebrală și căzându-ne cozile ca să devenim într-adevăr după chipul și asemănarea Dumnezeului curent care precum știm nu are coadă și nici înotătoare de mamifer acvatic sau pește. Faptul că balena are stomac cu mai multe camere, exact ca ierbivorele arată clar că nu a fost dintotdeauna așa, nu a fost creată de Dumnezeu din start cu înotătoare și cel mai probabil nu a fost creată de nimeni ca un prototip finit și perfect cum te-ai aștepta să fi creat Dumnezeu toate ființele : din capul locului finite, neschimbabile evolutiv, deci perfecte așa cum au fost făcute primordial de un Dumnezeu care și-a pus semnătura pe certificatul de calitate, durabilitate și garanție.

  4) Vedem în schimb că tot ce este viu, toate formele de viață doar au evoluat din ceva incipient de demult. De aceea te întrebi : De ce ar fi creat Dumnezeu balena ca și ierbivor prima dată, când din Biblie știm altfel, și doar din știință știm că aceasta a trăit pe pământ inițial și nu în oceane ? Cum putea fi creată balena altfel de cum este azi când școala, știința ne arată că a fost la început un mare ierbivor trăind pe pământ ? Intrând din întâmplare în apă și văzând că greutatea imensă nu mai e o problemă balena a început să simtă confort în apă și a rămas acolo. Picioarele inutile i s-au transformat : cele din față s-au făcut înotătoare iar cele din spate, nemaitrebuind au involuat și s-au retras minuscule în interiorul corpului rămânând un mic mugure vizibil la disecție. Cei ce cred că nimic din regnul animal nu a evoluat și din start toate au fost create de Dumnezeu așa cum sunt azi, să se întrebe de ce balena are în interiorul corpului doi muguri de picioare care au involuat în milioane de ani în oceane nefiind nevoie de picioare și vedem că tot ce trăiește în oceane are din plin și în principal înotătoare. Dumnezeu a făcut mamiferele ca să stea pe pământ, și peștii ca să stea în apă, neavând nevoie de plămâni. Unele s-au încăpățânat să nu stea acolo unde le-a pus Dumnezeu. Balenele s-au retras în oceane, iar unii pești au devenit zburători, pe când alții au ieșit pe malul apei începând să se târască pe mal cu înotătoarele drept picioare. Alte forme de viață cum ar fi amfibiile, adică broaștele și salamandrele au ales să trăiască și în apă și pe uscat. Nimeni n-a rămas locului unde l-a pus Dumnezeu. Până la urmă vom putea vedea broaște zburătoare, de ce nu ?, încăpățânate să nu rămână așa cum se spune că le-a creat Dumnezeu, dornice să capete aripi. Nici hipopotamii n-au fost creați de Dumnezeu așa cum sunt azi ci și ei au fost puțin schimbați în faza de început și se vor schimba și mai mult când vor evolua în timp în milioane de ani și le vor dispărea picioarele crescându-le și lor înotătoare și se vor hrăni cu pești. Sau de ce nu ? , evoluția nu exclude și hipopotami zburători cu câte o tonă de mușchi pectorali care să le deservească aripile de douăzeci de metri anvergură, iar greutatea să li se reducă semnificativ sub necesitatea evolutivă a zborului. Focile și vidrele sunt la jumătatea drumului evoluției. Membrele lor sunt pe jumătate picioare, pe jumătate înotătoare. Există ceva creat de Dumnezeu hotărât și din capul locului desăvârșit încât să nu mai trebuiască să evolueze ? Evoluția speciilor, în viziunea adepților creaționismului este o speculație prostească care nu le place și le dă frisoane în pofida tuturor evidențelor evoluției care arată cum nimic nu a fost pregătit pentru a fi creat din capul locului desăvârșit și suficient sieși și că natura și naturalul au dictat că toate trebuie să evolueze din ceva în altceva ? Fiindcă dintr-o opțiune noi nu am intrat în apă, atunci nu ni s-au transformat nici mâinile în înotătoare astfel că am putut să ne folosim de ele pe pământ la munca ogorului și să facem cu ele apoi semnul crucii la Sfânta Liturghie și să batem mătănii cu mâna la pământ și în zi de sărbătoare bucurându-L pe Dumnezeu. Suntem aidoma Lui Dumnezeu și El aidoma nouă, adică antropomorfi datorită întâmplării și evidenței evoluționiste care a făcut să avem forma ce-o avem și din rândurile noastre Dumnezeu să-și nască un Fiu tot antropomorf, Iisus, când nimic nu împiedica pe Dumnezeu să își nască un fiu Iisus nu neapărat antropomorf, ci dintr-un regn cosmic mai superior sau select dacă o fi vreunul.

  5) Nu putem crede autiști că Dumnezeu arată ca omul, ori ni se spune speculativ în Cartea Sfântă că omul este făcut de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa. Dacă am avea măcar asemănarea Lui Dumnezeu și tot ar fi ceva, am fi buni, drepți și cinstiți ca El. Dar vedem că noi oamenii nu suntem decât bestii, animale, neavând nimic divin în noi, care doar am evoluat, spre paguba Lui Dumnezeu care nu a mai apucat să ne creeze niciodată fiind depășit de dinamica evoluționistă a noastră și a tuturor speciilor. Religia nu e decât Regulamentul și manualul după care ne completăm reciproc avantajos și avem nevoie unii de alții, noi de Dumnezeu și Dumnezeu de noi. Astfel, noi oamenii avem ocazia a spune în vanitatea noastră stupidă că viața-i divină și astfel Dumnezeu să aibă motive văzând exuberanța noastră religioasă să se mândrească și bucure că a făcut ceva, o creație bună și o scofală numită omenire în univers.

  6) E o aiureală stupidă să fii atât de orb încât să vezi ceva divin în viața noastră de carne cu sânge atât de lesne curgător în afara corpului de unde ni se trage unul din milionul de motive al morții. Căci în primul rând carne canceroasă și sânge leucemic suntem sau curgător prin răni de glonț sau cuțit, și mai apoi suntem spirit care se screme degeaba pentru transcendența inutilă a lumii celeilalte și cultivarea unui ezoterism religios lovit de nulitate fără suportul primordial al cărnii noastre mai totdeauna bolnavă și inaptă medical... Mântuirea sufletului nostru, pofta noastră ce-am poftit o viață de credincioșie, e datorată muncilor anterioare ale inimii și creierului nostru, bucăți vulnerabile de carne de care sufletul întotdeauna uită scârbit, parvenind și imigrând într-o zi venetic în Cer, uitând imoral de carne, de ispitele și nevoile ei, uitând de tot ce-am fost.

  7) Ce e carnea noastră dacă nu ceva absolut vulnerabil în mediul ostil înconjurător de a cărei fragilitate, complicație și prognostic trebuie să te sperii și îngrijorezi tot timpul ? Oricând te poate umple sângele, oricând se sparge ceva în tine, se înfundă ceva și faci infarct miocardic sau infarct mezenteric când ligheanul de mațe din tine se strică și necrozează fiindcă nu mai e irigat de sânge. Ce are divin această viață plină de o realitate cu totul septică, de fecale și urină, de sânge unde colesterolul și trigliceridele ies mai tot timpul prost la analize de unde e sigur că din cauza asta va crăpa ceva în tine cât de curând făcând iminența morții o chestiune de ani și uneori de luni iar din creația Lui Dumnezeu, adică tu, alegându-se praful, murind de boli, de accidente sau bătrân ramolit murind de bătrânețe și de moarte bună ?

  8) Are ceva divin starea de asediu biologic în care am fost puși de Dumnezeu să trăim ? Om de factură divină înseamnă om rezistent, ori ce are divin și rezistent carnea mea care e un suport firav și inadecvat legilor dure ale fizicii, chimiei și universului, prin a cărei anatomie atât de defectuoasă, complicată și sofisticată orice secundă care trece îmi sună în conștiință ca un dangăt de pericol iminent și scadent pentru bietul meu spirit și suflet ce nu are nimic mai bun decât carnea mea firavă de a se manifesta ?

  9) O, cum mai visăm de frumos la Dumnezeu și la Rai sub temporara permisiune a cărnii noastre ce ne mai permite ca pe o mare favoare și noroc în fiecare zi și clipă încă o gură de aer proaspăt prin care putem să visăm în fiecare zi aceeași fantezie religioasă a Raiului ce ne creează dependență despre Cer și univers, dându-le nemeritat acestor legende o valoare,  consumând vorace resursa firavă a sănătății noastre care se epuizează în penurie de la o zi la alta și căreia îi datorăm totul inclusiv sfârșitul ! De aceea, ajunși pe culmile dezamăgirii de noi înșine și de universul din care am apărut, timorați și dezabuzați de frica și de scârba morții spunem sfârșiți de puteri și de răbdări că sănătatea e mai importantă decât toate, sănătatea, o chestiune a Creației pe care Dumnezeu a tratat-o cu o mediocritate creatoare sau cel puțin cu o indiferență incredibilă ce nu i-o putem ierta.

  10) Căci nu putem fi sănătoși prin firea și logica lucrurilor și trebuie în tot ceasul să cerșim sănătatea și totul de la Dumnezeu, ca să fim într-adevăr ceea ce și suntem, adică milogii jalnici ai universului. Dar Lui Dumnezeu îi place această crudă realitate umană. Dacă nu i-ar fi plăcut nu crea una mai perfectă, nu ne crea nemuritori, adică definitiv sănătoși ? Dumnezeu îi datorează sănătății noastre așa șubrede cum este, totul și ne dă atâta sănătate cât să nu ni se urce la cap o viață cu atâta fericire. Trebuie să fim sănătoși exact atât cât trebuie și ține sezonul nostru al scurtei vieți legată cu ață, exact atât cât vrea Dumnezeu. Căci noi suntem desertul Lui preferat și preocupațiunea Sa predilectă. Ce suntem noi pentru Dumnezeu dacă nu niște simple trufandale de sezon ? Cum putem trăi și spera ceva de la viața noastră mai mult decât a-i servi Lui Dumnezeu drept delectare în durata unui sezon scurt pe care ni-L îngăduie Dumnezeu în scurta viață, din interesul de a ne consuma proaspeți și nu bătrâni și uscați ca lemnele pădurii multiseculare ?

  11) Ce e Dumnezeu dacă nu un consumator de trufandale umane care să-i facă plăcere în Rai excitându-i și bucurându-i gustul divin potrivit trebuințelor numai de Dânsul știute pentru a se folosi de noi în Cer ? Căci ne dă Dumnezeu atâta timp și sănătate puțină să trăim cât mai suntem proaspeți și îi mai suntem pe plac după care expirăm, murim și Dumnezeu ne evită, se hrănește și delectează în continuare cu credința altora și altora proaspeți la rând. Iată explicația pentru care Dumnezeu nu a răbdat să trăim veșnic, căci ne-am face amari, tari și lemnoşi ca niște salate lăsate să crească în grădină până când fac semințe ; iar așa ceva este monstruos și nu pe gustul Lui Dumnezeu căruia îi place să fim proaspeți, mereu trebuindu-i prospătură pentru treburile de pe lumea cealaltă. Trăim ca să fim consumați în castronul cu salată al Lui Dumnezeu. Ce rost are să ne mai punem problema ce vom face în Rai și pentru ce trăim de fapt ? Suntem în crescătoria de trufandale a Lui Dumnezeu cotcodăcind inutil în ferma avicola ce se cheamă viață.

  12) Priviți găinile dintr-o fermă avicola. Cotcodăcesc pe rupte. La fel de efemeri în cotcodăcitul nostru suntem și noi oamenii. Abia așa din spirit practic pentru folosul Lui Dumnezeu viața noastră se poate spune că-i divină. Nu divină pentru noi ci divină pentru El. Pentru Dumnezeu creștem și ne înmulțim astfel ! Nu suntem mândri și nu ne e de ajuns atât lucru ? Sau vrem și alt rost și alt înțeles al vieții ? Nu se poate să cunoaștem și să știm totul, orice înțeles, orice se poate ști despre viață ! Dumnezeu a hotărât că nu trebuie să știm nimic căci nu trebuie să mâncăm mere din pomul cunoașterii. De aceea trebuie să tăcem și să nu înțelegem nimic din ceea ce ni se întâmplă. Trebuie să privim viața ca pe un film chinezesc fără subtitrare. A ști înseamnă a suferi. Cineva spunea că viața nu are nici o subtitrare ; ori o înțelegi cu tot neînțelesul ei, ori n-o înțelegi. Ce să mai înțelegi din acest loc al pătimirii inexorabile în care se constituie stagiul acesta de uzat și consumat în nevoi și orori, numit viață ? Cică viața e frumoasă și merită trăită ; și că trebuie să trăiești fără nici o scuză și să iubești, apoi să mori fără regrete. Bla, bla, bla, ce să spun...? Frumos și prețios spus, ca din cărți și ca din filme... Viața-i viață, "life is life", vorba cântecului. Dar cred că viața are totuși o subtitrare, nu ne lasă Dumnezeu să ne chinuim ca tâmpiții și să nu înțelegem nimic. Dar din păcate subtitrarea vieții este una defazată față de ce vorbesc actorii ; și ne chinuim să traducem subtitrarea vieții, fiecare în versiunea noastră proastă, unii zicând că au găsit rostul vieții, acela al credinței în Dumnezeu, alții zicând că nu există Dumnezeu astfel încât nu mai înțelegem nimic nici din propria noastră tălmăcire a vieții sau avem vanitatea obosiți de gânduri de a ne mulțumi cu orice înțeles i-am dat noi cândva, după care gata, mintea intră în concediu iar relaxarea intelectuală ne face sclavii ei supuși. Adică devenim credincioși, ostași vajnici ai Lui Dumnezeu.

  13) Nu poți trăi fără scuze, tot timpul trebuie să te scuzi, neştiind că de fapt te acuzi astfel. Dar ce contează că te acuzi ? Instinctul de conservare și frica de consecințe îți dictează subconștient că trebuie să te scuzi tot timpul. Când te scuzi, știi că cineva e mai tare decât tine, nu te crede și depinzi de mila lui. Dacă ar fi după tine i-ai da în cap și ai scăpa de această umilire a scuzei. Tot așa și în fața Lui Dumnezeu trebuie să te scuzi și smerești mereu în umilința rugăciunilor de iertare căci știm atât de clar că tot timpul trebuie să ne scuzăm, să ne milogim și rugăm Domnului pentru iertarea păcatelor. Un univers în care te târăști ca un vierme în noroi în fața cuiva pentru iertare e un univers insuportabil, etalonul unui lagăr etern de concentrare, un iad la nivel macroscopic.

  14) Când l-a creat Dumnezeu pe acest univers ca o infrastructură unde și-a pus omul, nu a avut fericita inspirație de a ne prevedea angoasele existențiale și sensibilitățile specific umane, nedând doi bani pe curul nostru de oameni, pe sensibilitățile noastre private. Dumnezeu nu s-a complicat cu sofisticări creaționiste la adresa noastră și ne-a lăsat să ne zbatem în mocirla lirismului și sensibilității noastre, să pierim sub greutatea fatală a visurilor și sentimentelor noastre. Tot timpul trebuie să suferim consecința inadecvării spiritului nostru care ne face inapți pentru tot și pentru toate. De aceea scuza și rugăciunea de iertare e panaceul și stratagema prin care credem că putem scăpa mai ușor trăind fără tortura de a fi striviți iminent de soartă prea brutal. Cu stigmatul fricii de tot și de toate în noi, simțurile, voința și tonusul ne paralizează ; iar singura fericire care credeam că ne mai poate mângâia, iubirea, paralizează și ea căci trebuie să iubim cu cele mai adânci regrete ; căci iubind pe cineva e pentru prima și ultima oară și nu definitiv ci până când moartea ne va despărți brutal de cei dragi...
  15) Cât vei avea de trăit în Rai, adică un miliard de ani, nu vei avea timp și nici voie să iubești și chiar de-ai vrea tot n-ai putea să iubești cu un schelet gol fără carne, ori poate ai vrea să iubești numai cu sufletul, tot ce-a mai rămas alegoric din tine, dar aceasta tot nu se poate căci sufletele sunt destinate să-L iubească numai și numai pe Dumnezeu. De aceea trebuie să regreți cu lacrimi de sânge ultimul sărut căci e pentru ultima oară. În Rai nu vei avea norocul să-i săruți mâna Lui Dumnezeu, nici mantia divină drapată cu stele Swarovski, poate doar bocancii plini de noroi paradisiac dar și pentru asta va fi bătaie printre sfinții din Cer, canonizați ori încă nu. Căci în Rai nu vei mai săruta... Căci în Rai s-au zis cu pupăturile, cu voluptățile, cu dezmierdările și va fi loc numai de seriozitate, fără relaxări și timp de giugiuleli și iubire, va fi abnegație și nici o zăbăvnicie ca pe pământ, ci muncă asiduă și rupere de oase PE VIAȚĂ. Și să nu uităm că cea mai neînsemnată viață în Rai, tot e eternă. Deci e insuportabil de mult să trăiești în Rai. 

  16) În Rai va fi doar iubire... Iubire eternă și completă dar absolut platonică și insipidă, doar pentru Dumnezeu... Adio gust, adio voluptăți... În Rai vom fi doar furnici lucrătoare harnice și sterile, oarbe, autiste, care nu se iubesc și nu se împerechează, acest atu fiind al reginei cu un abdomen imens plin cu mii și mii de ouă. Nu e Dumnezeu care pe toți ne-a făcut, o adevărată matcă a stupului cu miere numit Rai ? Trupul e pentru pământ și pentru moarte iar sufletul pentru Rai unde curge lapte și miere la orice robinet sau din orice uger de vacă stearpă paradisiacă. Ce dacă murim ? Doar hoitul moare, asta e liniștea credinciosului,  astfel că se întoarce în pământ ceea ce-i făcut din pământ iar sufletul e rezervat pentru Dumnezeu.  Frumos și bine spus, nu mai poți avea argumente sau contraargumente la rețetele și scenariile pe care le fac oamenii despre moartea lor și despre învierea lor, colacul de salvare contra înnebunirii, și rămâi uimit cât de inteligent găsesc oamenii o stratagemă suportabilă de supraviețuire și cu visul doar la Rai și la mântuire se agață de poalele Lui Dumnezeu în ultima clipă ținându-se strâns de corzile credinței să nu cadă în golul neantului și neființei...

  17) Odată găsită această soluție a credinței în Creatorul tău Dumnezeu, cu sentimentul datoriei împlinite, dornici de treabă, oamenii au pornit să-şi construiască viața, cu școli și biserici, mai puține școli și mai multe biserici bineînțeles. Interesul pentru Cer, deci pentru biserici, casele Domnului, e prioritar în fața interesului pentru cunoaștere, deci pentru școli, repudiat de Dumnezeu. Statistica spune că după revoluție s-au construit mii de școli în România. Și la fiecare școală, câte cinci biserici, cu cinci preoți și cinci dascăli, retribuiți corespunzător cu salariul minim pe economie, fără să plătească impozit ca tot omul, bineînțeles, după ce prestează în particular nunți, îngropăciuni, botezuri, acatiste, aghezme.

  18) Oamenii își așteaptă cu atâta liniște și împăcare sfârșitul... Oricând un preot, trimisul Lui Dumnezeu pe pământ îi va da la cerere omului bolnav ultima împărtășanie. Liniștea pe care le-o dă oamenilor autosugestia confortului postum vine din indestructibila instrucție a puterii credinței ce aduce astfel îmbărbătarea pe care omul o dezvoltă toată viața în legătură cu dramatismul sfârșitului. Sfârșitul religios nu e un sfârșit și nu e o inexorabilă suferință și tragedie personală ci un reviriment și o renaștere supranaturală deci antinaturală. Ce-i pasă omului de această umilire a evidenței, a naturalului și a logicului care sunt violate de necesitatea credinței, atunci când omul are în sinapsele legăturilor neuronale programul autovindecării și imunizării prin efectul placebo al terapeuticii religioase iar orice altă teorie o respinge ca pe o grefă contraproductivă a sufletului și cărnii lui ?

  19) Obținerea fericirii și liniștii personale admite orice mijloc. De aceea nu duce un alcoolic la dezalcoolizare și nici un om cuminte religios la argumente laice sau ateiste despre lume și viață. Nu vei reuși decât să zdruncini acei oameni din buna lor funcționare în care se complac natural și pentru care sunt programați corespunzător de Dumnezeu pentru totdeauna în dulcea terapie a credinței. Nu poți schimba caracterul și convingerile oamenilor fără pericolul dezagregării și îmbolnăvirii lor de o meteahnă venetică pentru care nu sunt programați a o învinge și transforma într-o vindecare. Atacând convingerile oamenilor și mai ales cele religioase devii imoral și dăunător, ca unii muncitori care vor să introducă o locomotivă la revizie deși funcționa atât de bine așa veche cum era, iar după reparații vei vedea că locomotiva nu mai funcționează atât de bine spre disperarea mecanicului care înjură meșterii ce-au umblat la locomotiva care mergea atât de bine chiar cu niște piese antice, uzate, pline de praf și ulei... Calitatea curentă și solid încetățenită a omului e de a fi religios sau a nu mai fi deloc. Și omul și secolul său vor fi religioși sau se vor dezintegra potrivit previziunilor filozofului francez A. Malraux.

  20) Nu are rost și spor să faci umbră pământului într-o stare duplicitară în care nu te revendici ca având idealul neștirbit al alienării religiozității pragmatice endemice care este mai în firea omului decât orice. Să crezi în ceva : într-o stare de grație căreia i s-a zis credință în Dumnezeu și care are darul de a-ți satisface speranțele și vanităţile religioase firești și vitale e cheia liniștii și a echilibrului în univers, e un punct de sprijin, singurul realist de care te agăți să nu cazi în neant și în disperare. Rostul omului în viață e de a fi înrobit de Dumnezeu. Rugăciunea cea mai tare precum zicea Petre Țuțea este : "Înrobeşte-mă Doamne definitiv ca astfel gârbovit sub povara rugăciunilor să mă pot simți în sfârșit deplin liber și fericit în mizerie". Din clipa în care ai prins de veste că ești conștient și gândești și că ești din carne lesne vulnerabilă bolilor și metehnelor, vei fi atins de morbul inalienabil al temerii de întuneric și de șovăielnică timiditate a scontării consecințelor pașilor tăi umili pe ulițele întunericului. Oricât de tare ai fi tot te sperii când cineva țipă la tine pe la spate. E frica de bestia întunericului care în sensibilitatea ta firavă e cel mai posibil și verosimil ca bestia să-ți facă rău, să te destructureze, să te consume iar instinctul de conservare îți spune că trebuie să faci ceva să te aperi, să ai o repulsie și un scut al firii ridicat anticipat împotriva stihiilor care te înspăimântă fiindcă ești mamifer deci în lanțul trofic undeva inferior, vulnerabil și lipsit de imunitate față de sălbăticia mediului ostil, atât al realității terestre cât și celei din cer unde umblă tot felul de duhuri rele.

  21) E insuportabil să te gândești cum suportă psihic ierbivorele teroarea prădătorilor vorace și nu au nici un mijloc mai eficace împotriva lor decât fuga disperată și unele măsuri naturale de camuflaj ori alte stratageme în mare parte inutile. Dacă ar fi avut un Dumnezeu izbăvitor n-ar fi fost prăzile mai fericite fluierând și făcându-şi unghiile când hienele ar fi mușcat de vii din ele ? O pradă credincioasă ar fi făcut lupul să înnebunească și să fugă stingherit mâncând pământul în păduri lăsând oaia să behăie smerită și să se bucure de credința și dumnezeul ei ovin. Fiind oameni cu sentimente trebuia să scăpăm și noi odată pentru totdeauna de acest disconfort al fricii existențiale și să înlocuim paranoia și frica întunericului nu prin fugă sau panică cum fac dobitoacele ci prin ceva total eficace numit credință în Dumnezeu. În ziua când primul om îngrozit și hăituit de întuneric s-a uitat spre cer și a văzut ceva, niște stele licăritoare sau altă iluzie optică sau psihică convenabilă, s-a terminat cu teroarea fricii și omul a putut răbda să trăiască, să gândească, să vorbească, să-și construiască locuință cu zorzoane și mușcate la fereastră, cu pianină la care să cânte și apoi să doarmă liniștit cu îngerii aproape, și cu icoană la care să se închine înainte de culcare. Trezit din somn dimineața, odihnit, fără cearcăne, omul religios, mustind de Dumnezeu, a insuflat tuturor semenilor îngroziți de viață și stihiile dure ale naturii această stare de siguranță și de bine a credinței într-un eliberator de angoase numit Dumnezeu. Apoi au pornit cu toții a doua zi dimineață la biserică să-şi împărtășească unii altora aceste trăiri numite revelații divine. Ce fericiți au devenit oamenii... Fiindcă puține animale văd în culori și panoramic ca noi, nici un animal îngrozit de răgetele răpitoarelor n-a putut ridica ochii spre cer ca oamenii să-și dobândească siguranța și liniștea agățându-şi ochii de un dumnezeu al dobitoacelor. Fugind mereu să se apere, nici o lighioană n-a mai avut timp să vorbească, să gândească, să raționeze, să râdă și să doarmă liniștită ca oamenii. Astfel e explicabil cum nici un animal nu vorbește și nu râde, nu are facultatea de a fi smerit și a se simți în siguranță și confortabil ca noi oamenii în fața vitregiilor și vicisitudinilor preponderente ale crudei sorți având scutul și argumentul credinței într-un Dumnezeu de serviciu. Să mulțumim deci primilor oameni preistorici care în fața vitregiilor sorții au avut inspirația de-a modela niște statuete din lut, numite în greacă terafim, (de la terra, lut, și fim, statuie), ori heruvim, (de la heru, vițel și fim, statuie), care venerate cu patos au împrumutat natural din virtuțile Raiului luând denumirea de serafimi ori heruvimi, și împrumutând sfințenie de la Dumnezeu au fost capabile să impună și primească respect de la înfricoșații muritori care cu totală dăruire au avut astfel ce venera creând în juru-le un sistem de valori implementate în ceea ce s-a denumit religie prin care oamenii au reușit a cere și revendica reală protecție prin mijlocirea lor pe lângă Dumnezeu pentru ca să ajute El neputinței noastre și să elimine disconfortul fricii de tot ce e ostil firii omului în mediul oricum ostil. Mai departe, prin sofisticări și rafinări succesive în evurile istorice sălbatice și până la noi, statuetele au fost părăsite și uitate ca desuete și ridicole, ca și idoli, dar ideea și respectul de ele, de a fi supus unui idol suprem și exclusiv adecvat numit Dumnezeu a rămas biologic încrustată în mintea, inima și ADN-ul omului.

22) Prin muncile sufletului și minții oamenilor, prin alambicări și distilări succesive, Dumnezeu a prins a deprinde reală viață și motivație de a se dezvolta impetuos în Cer ca o junglă nepătrunsă, din sămânța preistorică rămasă în sufletul oamenilor din vremuri imemoriale în care superstiția adorării idolilor sfinți a prins putere și L-a legitimat pe Dumnezeu în inimile oamenilor exponențial odată cu trecerea timpului. Dumnezeu nu era decât un duh care se purta deasupra apelor. Simțind în noi niște prieteni și buni parteneri de dialog, pământ fertil unde să prindă putere a germina, a prins curaj și motivație a se metamorfoza și dezvolta potrivit firii noastre umane și astfel Dumnezeu a devenit asemeni nouă oamenilor, după chipul și înfățișarea noastră, apoi fiind prin definiție prea Bun, Sfânt și generos, ne-a împrumutat și nouă din calitățile-i, cizelându-ne și pe noi după chipul și înfățişarea-i după cum ne-a și mărturisit în Scriptură. Har Domnului că am dobândit astfel liniștea mult dorită ajutați esențial de Domnul și că trăim viața, care e frumoasă și merită trăită, la cota unui confort sporit ce vine prea târziu, după moarte, oferit doar de credință. Cu adevarat, ni se rup nasturii de la cămașă de la pieptul nostru umflat de mândria credinței când simțim că "viața-i divină", potrivit unui cântec stupid al lui George Nicolescu, care a uitat să spună că de fapt viața noastră e o crimă nepedepsită a Lui Dumnezeu care n-a ucis pe nimeni și totuși toți mor în stânga și-n dreapta și nimeni nu știe cine-i omoară, toți dau vina pe boli și pe draci în lumea guvernată de al nostru Creator dar care tocmai fiindcă trăiește la marginea universului, sau într-un univers paralel, pentru că e conducătorul nostru e imun și nu poate fi tras la răspundere niciodată pentru nimic într-o lume plină de morți care au murit de crimele și genocidurile altora sau de bătrânețe și de moarte bună. 

  23) Când nu mai putem găsi pe nimeni vinovat decât pe noi înșine de tristețea, nenorocul și nefericirea noastră, când fiind atât de buni și smeriți cum ne învață Dumnezeu iertăm greșiților noștri și nu mai vedem în cei ce ne omoară niște criminali odioși ci le întoarcem obrazul și ne rugăm Lui Dumnezeu pentru ei, putem spune că am atins sublimul, nirvana, katharsisul și chintesența mizerabilă a fericirii noastre particulare care ne face să fim mândri că avem un Dumnezeu și dacă El nu vine la noi,  plecăm noi la El în iureșul motivant al credinței noastre și spunem credincioși, exuberanți și bolnavi psihic că viața-i divină.

    

18) ULTIMA POSTARE PE FACEBOOK

18) ULTIMA POSTARE PE FACEBOOK

  1) Dumnezeu a pierdut șuruburi când ne-a făcut, ori nu s-a mai gândit la noi într-o clipă de ațipire și am luat-o razna : Am devenit lirici. Mai mult de jumătate din sensul vieții noastre i l-am răpit voii Lui Dumnezeu și ne-am permis luxul de a visa, de a fi poeți, de a fi creatori și inteligenți mai mult decât a vrut și a fost Dumnezeu dispus să suporte din partea noastră. Dumnezeu nu este nici pe departe încântat de lirismul și inteligența minților noastre pe care tot El ni le-a dat bucuros doar ca un rudiment inutil și doar ca puțin mai târziu să ni le ia atunci când bătrâni vom fi loviți de demență, alzheimer și scleroză senilă. Până atunci suntem atât de vivace, tineri, în putere, inteligenți și importanți, atât de credincioși, atât de competenți în tot și-n toate și plini de expertiză ; și mai ales, credem toți în vanitățile noastre că suntem de neînlocuit, umplând cimitirele de personalități care se credeau de neînlocuit pe această lume. Doar Dumnezeu și Iisus rezistă universului ; tot ce este sub gradul divinității lor trebuie să piară. Ne va veni rândul fiecăruia s-o terminăm cu experimentul acestei vieți atunci când într-o zi Domnul va hotărî că așa cum am apărut trebuie să și pierim dar nu oricum, ci a îngăduit bunul Dumnezeu ca s-o sfârșim tragic detot când înaintea morții trebuie întâi să ne ramolim, să ne pierdem mințile, bătrâni și bolnavi, când vom îngăima ininteligibile elucubrații în splendida noastră demență îngăduită și rânduită de Domnul, spre disperarea medicilor psihiatri și asistentelor care vor trebui împingându-ne căruciorul pe holurile spitalului de la o secție la alta să ne suporte sclerozarea, comentariile alienate și să ne șteargă balele de pe gură ori să ne spele cu furtunul la baie când facem prea des pe noi și am terminat cota zilnică de pamperşi alocată. Ce viitor minunat, ce crepuscul dezolant terestru ne rezervă destinul la finalul vieții noastre prin grija Lui Dumnezeu și planul Lui pentru viața fiecăruia dintre noi !

  2) Până a nu îmbătrâni și a deveni niște jucării stricate căruia Lui Dumnezeu nu-i mai plac și le aruncă metodic la lada de gunoi a universului adică întâi la spitalul de nebuni apoi în iad, toți suntem atât de importanți și infatuați în scopurile și interesele noastre particulare. Toți suntem deștepți, inteligenți și doctoranzi și tocmai fiindcă Dumnezeu a uitat într-o clipă de neinspirație să oprească sângele a ne mai circula prin acest rudiment inutil care e creierul și mintea noastră, această scăpare a făcut ca mințile și inimile noastre să dezvolte o monstruoasă caracteristică a inteligenței, total indezirabilă pentru Dumnezeu, și astfel, mințile noastre s-au sustras  preceptelor și metodei de educație cazonă a Lui Dumnezeu pentru noi. De atunci, mințile și inimile noastre au eludat scopul de a fi un accesoriu și un apendice inutil setat inițial de Dumnezeu să funcționeze așa în noi cu o singură datorie, datoria credinței și a rugăciunii Lui Iisus sau a inimii, rugăciune continuă după care fiecare este dator să repete de sute de ori pe zi, ca și prim și ultim gând cu care se scoală și se culcă : "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul !" Nespunând obsedați, cu șoapte fierbinți sau în gând cu pioșenie această rugăciune continuă, inexorabil am devenit păcătoși și mințile și inimile noastre au început să ne fie răpite totalmente de la îndatorirea credinței habotnice necesarmente exclusivă pentru ca Dumnezeu să fie fericit că toate-i merg strună după planurile-i divine în construcția noastră.

  3) Noi oamenii însă, ne-am luat libertatea în serios, libertatea de a rata euforia efectelor psihice ale credinței religioase și am dezertat acestei datorii oficiale a bunelor moravuri ale vulgului, am devenit liberi cugetători, sceptici sau păgâni cum formulează dogmatica religioasă, adică indezirabili. Noi, păcătoșii, nu am vrut să iasă totul așa. Noi am zis că trebuia să-L vedem pe Dumnezeu în preajmă, apărător și îndrumător al nostru, cum își văd puii cloşca. Credincioșii sunt niște pui cu o cloşcă virtuală, lucru care nu-i deranjează, deoarece holograma Lui Dumnezeu are efect garantat în psihicul și în căldura inimii lor tradusă în conceptul curat și autosuficient de iubire pură de Dumnezeu.  Necredincioșii, sunt dimpotrivă, niște pui fără cloşcă (credincioșii zic rătăciți de ea). Suntem noi, cei care nu-L percepem natural pe Dumnezeu, cu simțurile libere și naturale date de El cărnii noastre care nu pot să-L sesizeze în registrul actualității și evidenței, suntem noi cei numiți cu emfază și scârbă păgâni, necredincioși și păcătoși, niște pui rătăciți sau oi rătăcite cum spune dogmatica religioasă datorită faptului că Dumnezeu nu se vede cu ochiul liber și nu se percepe decât cu mintea exclusiv îmbibată de obsesia către El care prin urmare pentru o minte neobsedată de subiectul Dumnezeu, El este total absent percepției noastre directe în coordonatele acestui spațiu și timp ?

  4) Filozofia teologală are ac pentru cojocul celor care tăgăduiesc credința obsesivă în Dumnezeu și-i numesc disprețuitor pe aceștia păgâni și rătăciți, care vor da socoteală Lui Dumnezeu, Creatorul și Tatăl lor, în cel mai cumplit supliciu : chinul etern în muncile schingiuitoare ale iadului. Asta doar pentru că nu putem crede într-un Dumnezeu care nu are o poză, un film cu chipul și vocea Sa și puteam înțelege că nu are adresă de Facebook, că nu-i place ca oamenilor bătrâni pur și simplu Facebook-ul ca să-i fi dat un mare like ; dar măcar o semnătură olografă pe o Biblie putea avea, El și cu fiul Său Iisus. Și incredibil, n-au avut. Măcar să fi avut ca semnătură de autor al Operei Sale niște litere săpate de El, Creatorul pământului, cu mâna Sa pe o stâncă de munte din atâtea stânci goale și bătute de vânturi și ploi, că nu-i trebuia nici daltă la cât de atotputernic este ; un email ceva putea avea, ca să-i trimitem un mesaj de iubire, ori măcar să aibă o căsuță poștală să-i scriem o scrisoare de dragoste, nu la calculator, ci cu scrisul nostru tremurat de emoție. Dumnezeu, în chip cu totul incredibil și ilogic ne-a văduvit de dreptul de a socializa direct cu El și ne-a propus un joc virtual numit religie în care El să fie personajul principal și noi soldații Lui. Ce sunt necredincioșii decât cei ce s-au săturat de jocuri virtuale cu Dumnezeu pe calculator, sau dacă nu ai calculator, îl poți înlocui cu succes cu universul virtual al minții și închipuirii tale ? Ce sunt necredincioșii, decât cei care au închis calculatorul și au preferat să plece în natură la picnic și relaxare în lipsă de o distracție evidentă și interactivă cu Dumnezeu, dat dispărut din această lume încă de la facerea ei ?

  5) După părerea filozofiei teologale însă, necredincioșii s-au întrecut cu gluma și fiecare necredincios are potrivit canoanelor religioase pusă ștampila pe frunte : "Bun pentru iad !" Este imposibil să credem că Dumnezeu, Creator și Tată al tuturor al nostru din Cer ne încarcă în marfarele morții și ne damnează astfel la iad când nu i-am făcut nimic, decât Îl întrebăm cu lacrimile de deznădejde pe obraz și mucii în barbă ca niște copii de la orfelinat abandonați de un Tată prea bogat ca să ne crească în lumea asta a realității, îl întrebăm printre sughițuri de plâns,  dezabuzați și plictisiți UNDE ESTE ? Dumnezeu ne numește această îndrăzneală a întrebării noastre, erezie și păcat și nu-i mai pasă de noi, iar ca să ne arate totuși bunăvoința că nu ne chinuie prea mult pentru necredința noastră oarbă în obstinata sa inevidență, nu ne lasă să murim străini și niște cadavre etern vagaboante în frigul și gerul preponderent al cosmosului ci ne îngroapă cadavrele în pământ, ce sordid !, iar sufletelor le pregătește de la Facerea Lumii un lagăr de pedeapsă eternă, deosebit de cald, cu tot instrumentarul de tortură numit iad ; dar noi nu i-am făcut nimic ci doar L-am întrebat de-a surda, cu dor inutil de El și cu mucii și lacrimile înnodate în barbă,  unde este ? Și nevăzându-L, am devenit triști și lirici și am adoptat formula : "Viața-i scurtă, așa că trăiește-o !", și am eșuat astfel definitiv de la exclusivitatea religioasă ca unic și obligatoriu țel în viață ca să câștigăm o minimă prețuire de la Dumnezeu în încercările și chinurile vieții noastre.

  6) Sunt comunități religioase care cultivă cu patos lirismul religios, de n-ar fi să amintim decât pe credincioșii penticostali. Lirismul lor e simpatic, profund, Dumnezeu nu le cere atâta dăruire și fervoare dar ei duc totul în extrema scrupulozității, rafinamentului religios,  servitudinii, lealității și obedienței ireproșabile și îi aduc Domnului prinoase bogate de dragoste deplină la care nici măcar n-a visat Dumnezeu la începuturile Facerii Omului și Lumii. Încurajat de fervoarea lor religioasă, a virtuoșilor credinței, Dumnezeu plusează și mai mult și merge pe mâna acestor meticuloşi ai dragostei pentru El. Nici un Demiurg nu poate rezista fără de cultul servilismului complet al supușilor Săi virtuoși întru credincioșie și chiar este dependent de cultul perfect pe care i-l fac credincioșii și robii Săi ; iar penticostalii sunt poate cei mai romantici și compleți din punctul de vedere al manifestării și sensibilității religioase perfecte. Păcat că ei sunt puțini, insuficienți pentru a-i mângâia Lui Dumnezeu nevoia vitală, vanitatea, orgoliu-i nemăsurat și dependența patologică de dragostea și lirismul exclusiv religios al acestor robi ai Săi, penticostalii, ori iehoviştii, ori baptiștii, ori alți și alți îndrăgostiți ai credinței din alte secte și culte religioase care împânzesc pământul.

  7) În mare bunăvoința Sa, dând oamenilor o totală libertate în a-şi manifesta și cultiva sensibilitatea, Dumnezeu a pierdut pe mâna Lui, a pierdut robia religioasă a marii majorități a oamenilor care plictisiți au lăsat îndeletnicirea canonicii exclusiv religioasă deoparte să se ocupe doar preoții cu ea și s-au apucat să viseze altfel, în stilul lor privat și personal, să viseze la dragoste, poezie, să fie lirici. Eminescu și toți marii poeți au exagerat când au scris toate acele poezii memorabile. La o adică, toți acești mari poeți puteau mai practic să-L laude exclusiv pe Dumnezeu, doar se știe cât de avid este Dumnezeu a primi eterne laude și cât de gelos e pe oricine e lăudat și pe orice muză a artiștilor care îi inspiră în talentul lor. Geniul artiștilor, măiestria lor în simțire și exprimare a sentimentelor de dragoste L-ar fi făcut pe Dumnezeu să exulte și jubileze de fericire și mândrie când lumea i-ar fi dedicat acestui Dumnezeu capricios, egoist, vanitos și gelos, tot timpul, toate simțămintele de dragoste și adorație și tot lirismul așa cum fac penticostalii sau cei ce-L numesc pe Dumnezeu Iehova, ori alte culte religioase care de care mai loiale și înflăcărate Domnului. Ce ne facem însă că poeții și-au canalizat accesele poetice și declarațiile romantice la adresa unor muritori, oameni ca și ei care evident că n-au meritat atâta atenție și vervă romantică și care de multe ori nici n-au știut că în jurul nimicniciei și efemerului lor orbitează atâta prinos de dragoste ? Iată pe Eminescu care scrie : "Pe lângă plopii fără soț / Adesea am trecut, / Mă cunoșteau vecinii toți, / Tu nu m-ai cunoscut... / La geamul tău ce strălucea / Privii atât de des, / O lume toată-nțelegea, / Tu nu m-ai înțeles..." Cât diluviu de dragoste nemărturisită, deșartă, cheltuită în zadar de menestreli lunatici romantici pe străzile pustii în noapte, cu plopi cu soț ori fără soț, sub care ochi febrili de iubire aruncau inutile raze și flăcări lovindu-se de geamurile ce străluceau închise, unde niște muritori, domnișoare sau doamne despletindu-se obosite pentru culcare, răpeau și deturnau inconștient și fără a merita atâta patos din inimile poeților și sentimentele lor năvalnice de iubire demne doar de pofta și tabieturile Lui Dumnezeu ! Iată pe Franz Liszt care compune "Vis de dragoste", o capodoperă pentru pian care L-a făcut pe Dumnezeu definitiv și iremediabil gelos că nu s-a făcut pianist sau măcar că nu a fost El cel ales din public căruia i s-a dedicat acel vis de dragoste pe clapele pianului. Sau nocturna "Tristesse" de Frédéric Chopin era demnă de a fi compusă exclusiv doar de Dumnezeu și doar pentru Dumnezeu.

  8) Toate femeile ar trebui să fie ofensate că străbunica lor Eva, a fost clasată de Dumnezeu ca o creatură de categoria a doua, creată de Dumnezeu nu din același strălucit început și din aceeași dulce rațiune divină ; ci a zis Dumnezeu că femeia este bună pentru bărbat doar ca să nu fie el singur, ca un accesoriu, ca un animal de companie. Să fii om și să fii femeie și să crezi în buna inspirație și mărinimie a unui Creator segregaționist care te-a obligat să-i fii supusă bărbatului și să-ți fie el cap cum Iisus este Cap bisericii, e delirant și năucitor, să nu vezi această monumentală tristețe umană care nu se poate mângâia de spectrul atitudinii neinspirate a Lui Dumnezeu de-a nu fi găsit o altă variantă mai originală de-a creea femeia decât dintr-o coastă a primului bărbat, pentru a nu fi el singur și nefericit !

  9) Deși disprețuite prin conceptul Facerii de către Dumnezeu, femeile au fost compensatoriu mângâiate de bărbați, prin atitudinea lor de tandrețe, romantism, prețuire și iubire. Atâtea femei cărora li s-au dedicat atâtea poeme de dragoste, au răpit definitiv Lui Dumnezeu dreptul, vanitatea și bucuria de a se bucura egoist și exclusiv de toată dragostea oamenilor. Pentru că oamenii s-au plictisit biologic doar de dragostea religioasă pentru El pe care Dumnezeu a statuat-o pentru oameni ca singura obligație pertinentă și cu rost, au început a dezvolta în deșertăciunea și neputințele lor sentimente de dragoste erotică, absolut inadecvată pentru Dumnezeu și optica Sa pudibondă. De aceea, perfid și în tăcere, răzbunându-se pe ei pentru acest afront și insolență blasfemică, Dumnezeu a început a disprețui și repudia năravurile private ale oamenilor, carnale ori nu și i-au numit sodomişti și păcătoși. Sărutul francez, sexul oral sau tot felul de variante erotice sunt preferințe ale oamenilor ; și dacă nu sunt manifeste, toți au dreptul la ele și la preferința lor. Toată erotica lumii, chiar și variantele exagerate sunt o compensare umană unde oamenii, tot mai uitați și ignorați de Dumnezeu, alungați în scârbă din Rai pe un pământ al durerilor și ororilor, oamenii au reparat acest neajuns și precum junglele tropicale care au acoperit ruinele vechilor cetăți mayaşe, oamenii au acoperit iubirea imposibilă, capricioasă și neverosimilă a Lui Dumnezeu pentru rasa umană, cu lianele și jungla tropicală a lirismului și narcisismului pentru propria lor umanitate ; iar umanitate înseamnă și iubire, înseamnă și erotică. De atunci încolo s-a născut în oameni sentimentul de pasiune în dragoste, dorința de voluptate, fantezia și visul de dragoste, de amor și erotismul cu toată gama sa de manifestări precum și înclinația creatoare a umanității care a inventat și descoperit prin îngerii ei rebeli cum îi numește Pavel Coruț telefonul, electricitatea, mașinile, avioanele, navetele spațiale, penicilina, insulina,  descoperirile lui Newton și Einstein apoi mai nou calculatoarele și internetul, rețelele de socializare precum facebook, twitter sau instagram, blogurile și nu în cele din urmă teoriile lui Stephen Hawking paraplegicul geniu.

  10) Ofensat în mândria Sa creatoare, Dumnezeu nu ne poate ierta că i-am luat-o înainte cu aceste invenții și inovații. Unii zic că toată inspirația creatorilor a fost dată de însuși Dumnezeu. Ceea ce uită ei e că e neverosimil ca Dumnezeu să nu fi știut că această inspirație îi va conduce pe oameni la gândire analitică și apoi la erezia contestatară a însăși Divinității dibuindu-i năravul iraționalității. Orice Creator preventiv și vizionar întrezărea acest pericol cu creaturile Lui. Dumnezeul nostru ori a fost prea bun cu noi, ori n-a fost deloc căci n-a fost deloc plauzibil că își pune în pericol autoritatea și faima printre creaturile Lui printr-o atât de nepreventivă conduită, lăsându-ne liberi ca să putem gândi și realiza că El, Dumnezeul la care ne rugăm pasionați, de fapt nu există. Or Dumnezeu ne-a lăsat în pace să ne facem de cap, să credem că El nu există, să inventăm și scornim orice și să avem orice opinii și păreri despre tot și toate. Această libertate de gândire a fost cutremurul prin care autoritatea Lui Dumnezeu a început să se surpe în progresie geometrică. Prin aceste manifestări libertine oamenii au demonstrat că le pasă în primul rând de ei, de oameni, de unii ca ei, muritori, cu aceleași vise, plăceri și dureri și nevoi ale cărnii și sufletului, că nu mai suportă jugul unui Dumnezeu totalitar, capricios, satrap, irațional și imperceptibil. De aici Dumnezeu s-a supărat pe tot și pe toate în ceea ce ne privește și jignit în amorul propriu ne-a părăsit definitiv, ascunzându-se ireparabil de ochii și percepția oamenilor în cel mai ascuns colț al spațiului și timpului, astfel că e explicabil de ce de la începutul lumii nu L-am mai văzut niciodată, ca un gândac albinos stând ascuns în peștera nepăsării Sale, perseverând în capriciul Lui de a-şi duce discreția și taina până la limita răbdării și suportabilității noastre.

  11) Pierzându-L astfel pe Dumnezeu de prieten și partener și din vina noastră dar și din vina și orgoliul Lui nemăsurat de a avea oroare pentru sensibilitățile noastre private și întrebările noastre retorice despre UNDE ESTE și CINE E, drumurile și interesele noastre cu Dumnezeu s-au despărțit ireparabil și nefericit. Astfel, cu toate consecințele ratării noastre ca și fii neascultători și risipitori ai Lui Dumnezeu, ne-am luat trista soartă în mâini făcând după cum ne-a tăiat capul ca viața noastră să nu fie chiar detot imposibilă, ternă și irespirabilă așa cum dicta canonica și conduita cernită religioasă. De atunci înainte am crezut plenar în iluzia sensibilității și lirismului nostru uman. Din această iluzie ne-am făcut un modus vivendi sine qua non și doar ne facem iluzia că Dumnezeu tolerează acest stil al nostru când de fapt ne urăște cu ochii injectați, sforăitor și cu venin pentru păcatele noastre. De fapt în culise Dumnezeu vomită de libertinismul nostru sentimental și plânge că nu am rămas sclavii alienați exclusiv religios pe care îi proiectase și modelase din lut în laboratorul Său divin.

  12) Nu putem să-L ajutăm cu nimic pe Dumnezeu, lăsându-l în continuare în singurătatea Lui suficientă să-și dezvolte nestânjenit ura și disprețul față de noi, ură sau dispreț pe care nu ni le putem imagina cum le trăiește Dumnezeu pentru noi, cu inimile noastre create de El să fie apte și doldora de iubire, credință și recunoștință pentru El, că doară de aia ne-a creat, ca să-i fim fideli și iubitori. Pe Dumnezeu L-am creditat întotdeauna în condescendența și respectul nostru maxim pentru El, cu faptul că atât de mult ne iubește și așteaptă să-L iubim încât a dat morții pe însuși fiul Lui, Iisus. De unde să știm noi că iubirea Lui Dumnezeu pentru noi e atât de relativă, capricioasă și de neînțeles încât din atâta iubire și-a alungat toți oamenii din Rai și-i pune să trăiască pe pământ și să se chinuie pe el drept pedeapsă că primele două rebuturi pe care le-a fabricat, Adam și Eva, nu L-au ascultat ? Dumnezeu a făcut un abuz discreționar condamnând întreaga omenire solidar de la păcatul originar al Adamului și Evei să aibă o răspundere colectivă și imuabilă cu cei ce-au greșit întâia dată, iar pământul plin de crime și orori, plin de pericole, viruși și boli să fie locul nostru de surghiun și de naștere și nu Raiul care ne poate fi cel mult locul de veci, de plăcere veșnică virtuală sau să fim respinși de-acolo și cu brațele deschise și ospitaliere ale diavolilor să fim primiți în iad la chin veșnic, pentru care ne rugăm Domnului să se-ndure să ne ierte și să ne șteargă fiecăruia un miliard de păcate cu care ne-am pricopsit fiecare încercând să trăim în această viață.

  13) Dacă pentru toate aceste neajunsuri pe care ni le-a adus viața în încercarea noastră ratată de a trăi mai putem da crezare teoriei prin care se spune că Dumnezeu a iubit atât de mult omul, rămâne la latitudinea noastră să stabilim și să descâlcim acest nonsens și acest trist paradox. În mod normal omenirea cu tragicul ei destin are dreptul moral de a-i pune Lui Dumnezeu întrebarea retorică asupra neajunsului fiecăruia de a se fi născut. E imposibil să constatăm cruda soartă că ne-am născut pentru a suferi, că ne-am născut de pe urma mâinilor unui Dumnezeu care s-a gândit să ne pună să trăim într-un corp de carne, cea mai proastă dintre soluțiile optime ca și material de construcție, când suntem atât de moi și vulnerabili și la mâna a un milion de boli și viruși. Dacă aceasta a fost soluția constructivă a Lui Dumnezeu, mulțumim frumos dar e cea mai proastă și precară soluție găsită de Dumnezeu în infinitatea soluțiilor din univers. Dați-mi un Dumnezeu milos și prevăzător al suferințelor umane deci filantrop și fără să pună condiții propriilor lui fii de a-i fi robi și plătitori cu agonia durerilor morții și vă garantez un milion de soluții mai fericite pentru funcționarea unor indivizi numiți oameni sau extratereștri și fezabilitatea unei experiențe numită Facerea Lumii, asta sau alta extraterestră. Dați-vă jos de pe ochi ochelarii prejudecăților religioase și veți vedea că lipsa oricărui Dumnezeu din coordonatele acestui spațiu și timp explică tragedia umană. Nu ne putem revolta pe univers, pe evoluție și întâmplare că umanitatea are o crudă și sângeroasă soartă. E tot și maxim ce ne-a putut oferi această variantă întâmplătoare a evenimentelor cosmice din sistemul solar în care am ajuns întâmplător cu destinul nostru uman pe planeta Terra, aici și acum. Abia dacă am afla într-o zi cu probe și dovezi că Dumnezeu există, abia atunci revolta umană față de propria-i tragedie existențială ar putea avea o țintă în Dumnezeu care ar trebui să se aștepte să-L întrebăm insolenți cu cartea drepturilor omului în mână,  de ce toate aceste belele pe capul nostru ? Dacă ar exista, Dumnezeu ar trebui obligatoriu să-și pună problema pertinenței revoltei noastre umane funciare și faptului că nici unei specii de extratereștri nu i-ar fi plăcut această soartă hărăzită de Dumnezeu nouă, pământenilor.

  14) Fiind om responsabil, conștient, dezbărat de inhibițiile prejudecăților religioase alimentate de inevitabilele superstiții ce încorsetează rațiunea și seminția umană ca o iederă, nu poți evita să nu ai o revoltă și o perplexitate naturală asupra stării de fapt dezastruoase a destinului omenirii și cauzei pentru care acceptând că omenirea este Opera Lui Dumnezeu, destinul ei nu este unul indubitabil strălucit și fericit. Scoțându-L pe Dumnezeu din această tristă ecuație a vieții vedem că tot răul în omenire se explică ; căci tot răul din lume e de fapt copia fidelă și fructul natural al dezordinii și haosului universal ce guvernează natural toate evenimentele cosmosului care puteau fi armonioase și line doar dacă Dumnezeu exista și le molipsea obligându-le inerent să fie așa de line și dulci. Dispariția și explozia stelelor, rămânând în urma lor un nor de gaze și praf cosmic numit nebuloasă, nu este posibilă cu un Dumnezeu la cârma universului care nu a avut nici un motiv să facă asteroizi care să se ciocnească haotic cu planete și stele temporare care după ce își vor fi consumat reacțiile nucleare ale gazelor componente, la un moment dat vor dispărea în explozii cataclismice numite supernove. Nimic din ce ar face un Dumnezeu nu ar trebui să aibă o iminență a destructurării, a cataclismului și dezastrului și un termen de valabilitate și de expirare căci prestanța excelenței Lui Dumnezeu ar trebui să le molipsească și garanteze tuturor creațiilor Lui veșnicia, performanța și perfecțiunea infailibilă și eternă ca și cópii normale ale ADN-ului și măreției divine. Este omul o creație strălucită și perfectă a Lui Dumnezeu ? Așa știm, că omul este creația și opera de căpătâi a Lui Dumnezeu. Dar un om care trebuie să moară și să piară în chinuri și tragedii insurmontabile și răsunătoare este o creație de soi divină ? Un om căruia i s-a dat libertate și liber arbitru să facă ce vrea, să aibă orice acțiune prin care din lipsă de viziune și previziune și înțelepciune să-şi frângă gâtul, este o creație cu care Dumnezeu sau orice Creator are dreptul și tupeul a se mândri că l-a făcut ? Un om care moare în decrepitudine și ramolisment nu e o creație divină ci e un căcat care se elimină în veceu și Dumnezeu nu avea voie să inventeze așa ceva și să scrie această cronică machiavelică într-o Carte Sfântă numită Biblie prin care să anunțe tuturor oamenilor cu emfază ce scofală a făcut ! În frunte cu viața umană, privind strict natural, totul moare, se distruge și dezagregă în univers, cu un Dumnezeu meșter artizan la conducerea lui. Știind că declarativ Dumnezeu este o autoritate a perfecțiunii, stabilității, durabilității și excelenței, drama și dezastrul cosmic precum și drama și dezastrul uman sunt echivalente și nu se explică sub comanda unui impiegat dispozitor al păcii și armoniei numit Dumnezeu. Astfel, nu unui Dumnezeu al atotputerniciei și geniului divin îi datorăm drama umană precum și cataclismele universului care sunt similare, ci lipsei unuia. De aceea omenirea sub puterea rațiunii de a-şi înțelege locul și rolul în univers a evoluat, iar etapa actuală a conștiinței umane a lăsat în urmă necesitatea sentimentului religios ca ceva vetust, precar și expirat, pentru mai dulcele sentiment al libertății de conștiință prin care am evoluat de-a lungul timpului și am devenit oameni, evoluați proaspăt din animalele religioase, stare sălbatică brută în care Dumnezeu ne-a născut aidoma biologic tuturor orătăniilor. Dumnezeu ne-ar fi vrut eternizați așa, debili și cu un rudiment de gândire aidoma tuturor orătăniilor, cu inteligența aptă doar pentru performanța credinței în mitul Său potrivit calculelor sale indescifrabile și de aceea inadmisibile la nivelul doleanțelor noastre naturale umane. De-am fi rămas alienați în sfera intereselor stricte ocult religioase ale Lui Dumnezeu, am fi înnebunit ca specie de mult de urât, plictiseală, disperare și întristare.

  15) O îndoctrinare integrală și definitivă a omenirii în canonica religioasă ar fi însemnat un pământ cu doar două feluri de edificii și instituții : Pe o parte a străzilor spitale de nebuni, și pe cealaltă, mănăstiri și biserici câtă frunză și iarbă, furnizoare de pacienți regulați pentru respectivele spitale și clinici psihiatrice de pe cealaltă parte a străzii ; iar pe întreg pământul toate pădurile ar fi fost tăiate nu pentru ca să fie loc întins de ogoare producătoare de pâine pentru copiii muribunzi de inaniție ai Africii ci ca să avem loc întins de cimitire și lemn pentru cruci, când cimitirele pline de cruci sunt slăbiciunea și locul preferat al Lui Dumnezeu în care dorește să ne vadă și să ne depoziteze pe veci ascunzându-ne pe toți ca pe un gunoi sub preș. În total dezacord cu El, paliativul și tămăduirea cărnurilor și sufletelor noastre a venit în ziua când plictisiți și iritați de culorile imperturbabil cernite ale meniului religios am început să visăm, să fim romantici, să scriem poezii și să cântăm cântece laice de dragoste omenească sub impulsul anticorpilor noștri care ne-au salvat din ratarea anxietății și fibrilației religioase. Chiar știind bine că Dumnezeu nu ține programatic la toate aceste habitudini și preocupări private ale inimilor noastre, pentru noi acest lirism insolent e totul, chit că pierdem bruma de admirație a Lui Dumnezeu ce părea că trebuie s-o aibă pentru noi, creațiile și copiii Lui. Dacă Dumnezeu nu ne-a putut promite decât o moarte definitivă și în dureri și o puerilă și neverosimilă renaștere în Rai ca soluție și rost ultim al vieții de carne, această damnare a venit în noi brutal ca cea mai mare țepuire și dezamăgire pe care ne-au putut-o oferi posibilitățile practice ale universului prin mâna Lui Dumnezeu, iar Dumnezeu prin mâna Sa creatoare n-a făcut astfel decât să-şi tragă singur o torpilă în opera Sa ca într-o navă care și-aşa lua apă. Ca să nu înnebunim, prin sensibilitatea noastră privată noi ne-am mobilat această infinită dezolare și deșert al pustiului și amărăciunilor acestei vieți religioase și nonsensul promisiunii uneia viitoare, cu sensibilitatea și retorica laică a sufletelor noastre vii de acum. Ne-am făcut astfel viața un pic mai suportabilă prin cântec, prin poezie laică, prin preocupări intelectuale și sete de cunoaștere și cercetare, de unde a venit natural impulsul de a arunca și repudia definitiv boarfele și corsetele inumane religioase obscurantiste. Descătușarea de aceste lanțuri supranaturale atârnate de Dumnezeu sau de înșiși noi pe gâtul nostru al omenirii, e unica soluție practică pe care am găsit-o cu prețul pierderii definitive a respectului și prețuirii Lui Dumnezeu pentru sărmanii de noi, prețuire care oricum era la cota minimă de avarie, relativă și absolut discutabilă.

  16) Tot ce vedeți astăzi pe lume, culori, artă, știință, descoperiri, muzică, poezie, rafinament, modernism, relaxări, distracții, mall-uri, plăceri, spa-uri, totul, în afară de biserici și cruci, morminte și sicrie, e sub tirul urii și disprețului adânc al Lui Dumnezeu ; e sub stigmatul și anatema damnării ca și acum nu știu câte mii de ani pe vremea Sodomei și Gomorei. Ura și disprețul Lui Dumnezeu pentru noi acum sunt identice urii Sale primordiale programatice în ceea ce privește omul și deșertăciunile sale, pentru care a dat pe capul omenirii potopul inutil al lui Noe și extincția inutilă a Sodomei și Gomorei, ca dovadă că și azi omenirea trăiește în aceleași moravuri, potopul și orice apocalipsă fiind ineficace programatic, demonstrând ineficiența ambițiilor coercitive divine și lipsa iubirii părintești pe care o declamă. Am înțeles că părinții noștri biologici nu sunt Dumnezeu, dar de ce n-ar fi fost, cu atâta reclamă care se face atotputerniciei și iubirii generice a Lui Dumnezeu pentru oameni ? Constatăm un Dumnezeu care numai ne dă virtual harul Său să trăim când ne naștem, având oroare și alergie să se mai murdărească pe mâini de lut și de sânge să ne facă cum a făcut pe primii Săi copii, Adam și Eva. Pentru ce să ne nască direct Dumnezeu care se declară cu emfază Tatăl și Mama noastră din Cer, când pot să ne nască sclavele și roabele Lui Dumnezeu, mamele noastre ținute captive cu burțile umflate și cu niște tumori în burtă numite copiii lor nouă luni, apoi chinuite prin durerile facerii să ne nască și uneori să moară la naștere, statistica fiind de nouă, zece femei moarte la suta de mii de nașteri ? Simțim astfel în Dumnezeu un Tată vitreg, fie El și din Cer care a ales soluția antiseptică a confortului care are alergie a se murdări cu intendența și grija de jos a spiței umane mizerabile și păcătoasă prin definiție de la natură. Urându-ne prin definiție pentru că puțim, pentru că suntem septici, plini de bube și puroi, pentru că nu ne spălăm pe dinții pe care ni i-a făcut Tatăl nostru din Cer să se carieze, nu putem să trăim fără păcatele noastre, fără cafeaua și țigara noastră, fără muzica și divertismentul nostru lumesc numit păcat și deșertăciune de Dumnezeu, și avem astfel asigurat accesul liber în iad unde nu sunt pedepsite numai crima,  violul, hoția și tâlhăria, dar pentru toate tabieturile și chestiunile noastre private catalogate în masă de Dumnezeu păcate, vei împărți celulele iadului cu toți criminalii siniştri. Cu un milion de activități umane libertine și private, nu putem dibui o pasiune a Lui Dumnezeu pentru îndeletnicirile noastre laice și mai degrabă adulmecăm în aerul vieții noastre scârba și ura Lui Dumnezeu pentru noi, aceasta adeverindu-se prin câte apocalipse și potoape are Dumnezeu în obișnuință a ne amenința periodic.

  17) Amestecându-ne cu toți asasinii și violatorii în același iad dar poate în secții diferite de schingiuire, Dumnezeu nu se poate aștepta să-L privim simpatic și cu inimile nestrepezite de dezamăgire umană funciară. Sub impulsul natural al urii noastre față de capriciile beligeranței Lui Dumnezeu la adresa noastră,  rafinamentul democrației noastre umane s-a descătușat și îmbogățit iar azi oamenii denumesc sodomiile drepturi ale omului. Numai Dumnezeu poate ști cât de îndreptățite sau nu sunt acestea, ori dacă El nu există, nici noi nu vom ști niciodată cât de mizerabili suntem și am degenerat ca specie în deșertăciunile noastre mai mici sau mai mari care nu cântăresc mai puțin la Înfricoșătoare Judecată, când și dacă ai ucis, prădat sau violat o sută de oameni, și dacă ai scăpat un pârț în biserică, și dacă ai fumat o țigară la o cafea, tot în focul iadului ajungi.

  18) Suntem în mijlocul acestui teatru absurd al năravului capricios al Lui Dumnezeu de a abate pe capul nostru apocalipsa capriciilor extincțiilor divine și așteptăm dintr-o clipă în alta să mai vină pe capul nostru încă o apocalipsă absurdă promisă, încă un sfârșit al lumii. Autorul moral și faptic al acestor bombardamente cosmice inumane pe capul omenirii, Dumnezeu, a uitat cheile acestei mașinării infernale de represiune și război antiuman în contact și noi am văzut totul, toată această represiune la lucru în toată infernala realitate poreclită viață de Dumnezeu de la Adam încoace. Am văzut nu numai că suntem goi dar și că suntem oprimați și țepuiți de tot ce putea să însemne și pentru noi bucurie a vieții, fiind sub stigmatul etern al unei blestemate, înfiorătoare și Înfricoşătoare Judecăți și sub teama conceptului fricii programatice de Dumnezeu așa cum ni s-a hărăzit și satrapic ni s-a prezentat în două trei rânduri scrise în grabă și totalitar în Cartea Sfântă de ajutoarele Lui Dumnezeu, scribii ignoranți ai vremurilor antice, urât mirositori și fără lenjerie intimă sau cu ea ruptă în cur și murdară de căcat. Iată, ACEIA ne-au scris Biblia și canoanele religioase, Dumnezeu numai a pus pecetea, iar Împăratul roman Constantin la consiliul de la Niceea a mai parafat odată la final toată această mizerie umană numită religia ce-o avem azi, decretându-L pe Iisus născut din Fecioara Maria drept Mesia al nostru, și nu pe Osiris născut din fecioara Isis care erau în vogă la un moment dat în acele vremuri similare de ignoranță ca și azi și care s-a născut tot pe 25 decembrie și care după ce a murit, a treia zi a înviat și s-a ridicat la cer. Aceasta este legenda generică a celor declarați Mesia, iar lumea neavând timp să facă studiu istorio religios comparat și să gândească și raționeze, o adoptă căzând pe spate de evlavie, delir și satisfacție religioasă. Omul a devenit astfel homo religiosus. Și astfel, pentru că nici Dumnezeu n-a rânduit, dar nici noi rasa umană n-am stat liniștiți astfel încât să ne păstrăm curat și strict statutul original de mamifere, de bestii, de animale necuvântătoare, odată cu inteligența noastră am dezvoltat limbajul, odată cu limbajul L-am formulat și denumit și mai bine și teoretizat pe Dumnezeu, decretat de omenire a fi Cuvântul și înțelepciunea lor stindard. Odată cu libertatea dată de Dumnezeu am început să avem opinii despre El, despre noi, despre lume și viață, opinii pro și opinii contra despre unul și același lucru pentru care ne batem noi oamenii unii cu alții, cei de o credință cu cei de altă credință, cei cu un Dumnezeu, contra celor cu un alt Dumnezeu.

  19) Șubrezirea ignoranței și mitului religios în această lume a pornit de la libertatea pe care Dumnezeu ne-a scăpat-o de sub control dându-ne minte și rațiune de care prima dată am făcut uz pentru a fura un măr din Cer. După aceea, ceea ce nu a scontat Dumnezeu e că noi ne-am luat în serios mintea și rațiunea trezite în capul nostru după ce am gustat mărul cunoașterii iar acest defect a fost tăvălugul și avalanșa care L-au dezbrăcat pe Dumnezeu de cel mai mare secret la care a ținut, discreția Sa inutilă și inumană ce ni L-a relevat în mințile noastre în toată goliciunea relativității Sale care ne-a făcut să-L vedem pe Dumnezeu ca pe Cea mai neverosimilă entitate căreia îi aparține vina de a fi atât de discret și a ni se prezenta atât de sumar și indescifrabil, ca un perfect Nimic solemn, insolent, tragic și necesar. Rămași singuri și orfani în acest univers, ce ne-au mai rămas decât gândurile și opiniile noastre private pe care sărmani ni le spunem și formulăm prolific și liber în singurătatea și efemeritatea noastră împărtășită pe Facebook...?

  20) Câștigul nostru ca oameni, bucuria vieții noastre sunt totuși relative căci nu suntem fericiți că am descoperit singurătatea noastră în univers și faptul că Dumnezeu ori n-a existat, ori a murit dar măcar ne satisfacem vanitatea de a viziona acest absurd spectacol al poveștii alegorice a Lui Dumnezeu și a oamenilor în toată plenitudinea unui cosmic fiasco în măsura în care dăm crezare actului pe care Dumnezeu l-a intitulat Facerea Lumii. De această comedie macabră numită viață nu putem râde și nu ne putem bucura căci suntem înșiși figuranții ei nenorociți dar putem fi măcar infim mulțumiți sau satisfăcuți ce descoperire epocală și tragică am făcut când am aflat grotescul și nonsensul practic al acestei triste vieți, circul acesta cosmic cu ratări și căzături de la înălțime care este viața omului, Opera de căpătâi ratată a Lui Dumnezeu. Privind această tristă operă de căpătâi numită omul și viața lui, încununată cu tichia de mărgăritar a normei obligației curente religioase a vieții omului, îți vine să verși și să-ți înghiți voma și să nu știi, să râzi sau să plângi descoperind acest faliment reciproc al visului Lui Dumnezeu despre oameni și al visului oamenilor despre Dumnezeu. Noi, din sensibilitatea și realitățile lumii noastre, bune, rele, tot am lăsat o urmă vizibilă și dramatică în univers. Cine vrea să ne vadă ne găsește înregistrați pe discul de platină de la bordul navetei Voyager care a depășit sistemul solar. Acolo, extratereștrii sau poate Dumnezeu, cine știe, din întâmplare culegând în palmă naveta Voyager rătăcitoare în spațiul interstelar ca pe un puf de păpădie, vor găsi înregistrate urmele vieții noastre pe acest pământ, cu bucuriile, cu necazurile, cu tot ce ne-a definit bun sau rău, cu boli, orori și suferințe, cu viață, cu moarte, cu război și pace, cu genociduri și holocausturi posibile în toată splendoarea sub mandatul divin al Lui Dumnezeu, cu Rai și cu un Mesia mântuitor numit Iisus, declarat fiu al Lui Dumnezeu, cu preafericiți și sfinți exultând de fericire în Rai, cu iad și Satana unde își ispășesc supliciul schingiuirii laolaltă criminalii și tâlharii cu cei ce n-au ținut post sufletesc și trupesc în postul Paştelui. Vor mai vedea de asemenea, extratereștrii sau Dumnezeu descoperind naveta Voyager, și regretul nostru nemângâiat față de încăpățânarea Lui Dumnezeu de a rupe cu această simptomatică tăcere a Sa și a nu catadicsi să ni se reveleze vreodată, simplu, direct și concret prin urmele nemijlocite de har, bunătate și noroc ce stăteam gata, gata să le primim cu bucurie de la Dumnezeu numai dac-ar fi vrut și El să ni le ofere în percepția simțurilor acestei vieți de carne și s-o rupă odată cu concepția stupidă și puerilă și manipularea prin povestea lumii celeilalte, a păcatului moștenit pentru care trebuie să plătim până la a miliarda generație de la Adam prin alungarea noastră inexorabilă și definitivă din Rai.

  21) Tot răul se trage de la încăpățânarea asta simptomatică și veninoasă a Lui Dumnezeu de a alege să stea etern ascuns de noi într-o grotă și discreție otrăvită a nepăsării Sale și să vrea să ni se arate doar pe lumea cealaltă într-o lume inchipuită și alegorică a Raiului de-l putem vedea pe Creator în toată splendoarea-i doar cu simțurile neverosimile de foști morți, viitoare forme neverosimile de existență sub formă de suflete, aburi volatilizați vagabonzi prin Cer în căutarea inutilă imposibilă a liniștii și mântuirii. Cum n-a vrut-o niciodată și nici n-o să mai vrea de-acum înainte să ni se arate de viu ochilor și simțurilor noastre vii de-acum, fiind pentru totdeauna inflexibil în impunerea condițiilor Sale cel mult virtuale și draconice, cine vrea să-L vadă pe Dumnezeu Îl găsește uscat ca o insectă doar între filele cărților sfinte, doar între ziduri de biserici, în funduri de sicrie și beznă de cavouri și în ochi de credincioși ridicați inutil în sus pe pictura boltei cu sfinți antici îmbrăcați în cămăși de epocă fără chiloți pe ei, cu nimburi de sfințenie în jurul capului și fără smartphon-uri în buzunar, fără buletin, fără identitate și adresă, exact ca și Dumnezeu care în mod simptomatic, fiind cea mai importantă entitate a universului, nu poate fi găsit în nici o căutare pe Google și nici pe GPS la fel ca minciuna sau vidul care nu pot fi descoperite de nici un motor de căutare. Plictisiți de manipularea și minciuna numită Dumnezeu, ne-am retras în singurătatea preocupărilor noastre spirituale laice, singurul divertisment la care avem acces liber. Nu putem fi vinovați că Dumnezeu n-a stârpit din fașă în noi microbul cugetului și lirismului. El ne-ar fi vrut animale înzestrate doar atât, cu darul vorbirii pentru rugăciuni, pentru rugăciunea continuă a inimii și a fost mândru că ne-a înzestrat cu vorbire pentru a murmura rugăciuni și cu mâini cu care putem face doar cruci și cu genunchi cu care putem doar să îngenunchem. Îmi pare rău pentru prestigiul distrus al Lui Dumnezeu căci așa cum oamenii și-au distrus planeta prin lipsă de prevenție, așa singur s-a distrus și Dumnezeu în primul rând prin lipsa Lui proprie de prevenție creaționistă cu oamenii. Dumnezeu și omul, nu sunt decât două chestiuni binare, un binom simptomatic de boală psihică al unui același tot antropologic în care ni se spune că suntem copia unui chip și asemănări, culmea, cu creatorul universului. De aceea această pretenție nerușinată umană a asemănării și însoțirii reciproce supranaturale molipseşte și pe Dumnezeu cu acest stigmat al defecțiunii funciare în care și Dumnezeu și omul ca entități dacă tot țin atât de mult să se însoțească, sunt egal de responsabili în fața istoriei universului unul de eșecul celuilalt. Căci cum poți cu indiferență să constați cum fiind Tată al nostru, Dumnezeu, ori din prea multă dragoste și grijă, ori din prea puțină, niciodată drămuită perfect,  trage sforile divine cu care își mișcă aceste creaturi numite oameni, iar aceste sfori s-au încurcat iremediabil din vina Lui și a noastră și pe scena lumii a rezultat un fiasco de tot râsul sau plânsul ? Dacă Dumnezeu tot timpul plânge, are remușcări și e nefericit de asemenea blocaj în care a ajuns Creația Sa, nici noi creaturile Lui nu suntem mai fericiți. Dar nu ne putem da mâna cu Dumnezeu spre a ne împăca și a o lua de la capăt, deoarece trăim în universuri paralele și Dumnezeu a ales varianta exclusivă a discreției iraționale de a nu ni se arăta mai înainte să murim.

  22) Ce şaradă și manipulare grețoasă și jenantă prin care Dumnezeu ne-a oferit doar o unică șansă de a ne întâlni și împăca tardiv și postum exclusiv după moarte, ceea ce nu convine tuturor ci doar unei infime părți din omenire, mai atinsă de morbul și suferința ascunsă psihiatrică numită religie ! Pentru cea mai mare parte a oamenilor împăcarea cu Dumnezeu devine o variantă irațională și de aceea alegorică, puerilă și neverosimilă. De aceea,  damnarea în iad e asigurată mai tuturor iar linia de producție a represiunii din iad devine o afacere profitabilă pentru Dumnezeu, iar iadul creat de El capătă o utilitate și este salvat de la faliment, dar este inutil și imoral egal de mult cu Raiul atâta vreme cât avem pe pământ de la Facerea Lumii endemic și veșnic victime nevinovate și criminali în libertate. Și primul caz de criminal în libertate a fost Cain, ucigașul fratelui său Abel, fiul Lui Adam și nepotul Lui Dumnezeu. Nevrând s-o recunoască direct, această imensă masă a oamenilor care se va duce la chin în iad nefiind criminali și tâlhari ci neținând doar post se simte jignită de această inexorabilă și inevitabilă soartă. Călătorind cu acest marfar al morții spre lagărul iadului, cea mai mare parte a omenirii n-a avut de ales și a trebuit să-și găsească o preocupare spre a stinge sau dilua gustul amar al damnării și al vieții legată cu ață. Asemeni sclavilor negri de pe plantațiile de bumbac care cu vocile lor răgușite de suferință și găsind două, trei putini au bătut în ele și au inventat jazz-ul să se mai relaxeze, tot așa și marea masă a dezmoşteniților Raiului își caută un calmant spre a da culoare acestui simulacru al vieții plină de dureri. Nu-i totuna să plângi și să schelălăi ca un câine înlănțuit, dar dac-o faci omenește prin vers, prin cântec și prin muze ai șansa să mai lepezi angoasa și scârba din tine față de toate relele și ororile lumii obligați a le sorbi până la drojdia amară a încercărilor noastre prin care Dumnezeu ne-a condamnat întâi la viață apoi la moarte. Toți marii artiști, creatori, dacă nu se exprimau cum au făcut-o ajungeau lesne la casa de nebuni alegând doar credința seacă într-un Dumnezeu al durerilor noastre de nedescris. Altminteri cel mai confortabil remediu era să-L urmezi habotnic pe Dumnezeu legănându-ți mintea și temerile existențiale în hamacul robiei credinței cum fac lesne cei ce vor să fie siguri de soarta și viața lor viitoare, aidoma copiilor autişti care se leagănă plini de bale, legați cu cordoane și uitați în pătuțurile orfelinatelor, fericiți de debilitatea lor ce-i face să nu-şi conștientizeze tragedia.

23) Fiindu-i sete de Dumnezeu și neavându-L la îndemână, cea mai mare parte a omenirii, sau cea mai mică, cine știe, a ales consolarea laică. Țârâind ca un greier în singurătatea lui, laicul o duce mulțumitor până în iarnă când va îngheța. Furnica harnică, adică credinciosul și iubitorul de Dumnezeu se ostoieşte în efortul credinței în Dumnezeu până la moarte. Numai Dumnezeu știe sigur cine are dreptate, or nimeni nu știe sigur asta căci nimeni nu știe cine e Dumnezeu. Credincioșii știu sigur cine este Dumnezeu căci au și un vers dintr-un cântec religios care se cântă la cuvenite slujbe și zice : "Dumnezeu este Domnul și s-a arătat nouă !" Noi, necredincioșii nu știm cine este Dumnezeu. Știm doar că, cu toții suntem creați de Dumnezeu dintr-o carne izbitor de asemănătoare cu a tuturor animalelor. Nevrând să rămânem așa animalici, facem un efort supra biologic deci omenesc și țârâim ca niște greieri, ca niște broaște pe lac sau ca niște păianjeni, fiecare spunându-şi oful său uman și vrând să întindă o pânză de păianjen până la lună. A avea blog sau cont de facebook e o variantă modernă prin care fiecare orăcăie pe limba lui. Numai că, așa cum e dat-ul, cu toții vorbesc și nimeni nu ascultă, cum spunea Eminescu. Rămâne numai vanitatea de a umple internetul fiecare cu trilul său, mai melodios sau mai răgușit, unul împotriva altuia, unul repudiind pe altul, unul înjurând și scuipând pe altul și viceversa. Toate aceste bloguri sau conturi de pe facebook, twitter etc, sunt o imensitate de strigăte, de confesiuni, de strigăte de durere și de plânsete de orfani cosmici, uitați de Dumnezeu, care trebuiau spuse toate... Cineva nu vede căinarea noastră a tuturor...? Nu vă dați seama că toate of-urile noastre spuse la unison de toți ar putea costa liniștea și stabilitatea regimului din Univers cu o revoluție destabilizatoare în colțul pauper de cosmos în care am fost puși să paștem o iarbă care s-a terminat demult...? Nu vă dați seama că plânsul nostru al tuturor focusat ar putea să miște pământul de pe axă cu un grad și ar face din răcneala noastră un vacarm strident, să ne vadă cineva că vrem și noi o șansă de la această întâmplare a vieții, dacă tot s-a nimerit s-o avem odată și doar odată ? Plânsul nostru în univers nu se aude la nivel cosmic, căci suntem atât de mici și nu contăm deloc în coordonatele acestui spațiu și timp infinit. De aceea starea noastră normală de la alungarea din Rai e starea de plâns tăcut, în surdină, neștiut. De aceea plângem făcând din asta o profesie noi toți muritorii... Căci dacă nu ne-ar fi durut nimic, am fi tăcut definitiv și nu am mai fi scris pe aceste bloguri ori pe Facebook niciodată, că nimeni nu ne obliga.

  24) Câtă muncă risipită în zadar de fiecare... Scriu ce mă doare, dau glas reacțiilor ce-mi străbat sărmanii neuroni, pun totul într-o sticlă sârguincios, pun dopul și-i dau drumul în oceanul internetului pe blog : În fiecare sticlă e o semnătură și un univers : un model pentru o lume mai bună. Fiecare crede despre el, și năpârca veninoasă, și sconxul puturos că-i o lume mai bună, că-i un exemplu și nu înțeleg cum toți ceilalți nu-i pot iubi și înțelege. De aceea fiecare protestează, își strigă amarul și oful zicând despre el că el merită lumea dar lumea nu-l merită pe el. De aceea, cum nou născutul plânge de mama focului luând contact cu această lume ce i se pare ostilă și neprietenă, la fel toți avem obiecții, le scriem, le punem în sticle închise și urlând, plângând, protestând le aruncăm în ocean pe blog. Câte sticle ! E aproape caraghios... Pe care s-o iei...? În care să crezi...? Pe care s-o deschizi și s-o urmezi...? Toate sunt bune. Sunt un model personal pentru o lume mai bună și o viață mai bună. Din păcate nimeni nu deschide nici o sticlă. Toți își scriu durerea și vanitătile dar nimeni nu citește. Suntem egoiști, suntem orbi și surzi la strigătele altora ce se zbat în valurile suferinței ca și noi, la doi pași de noi, care nu suntem mai acătării... Toți suntem orbi și rău intenționați. Suntem prost setați și formatați de la bun început de Dumnezeu. Suntem rebuturi, adică am fost numiți oameni și suntem Opera Lui Dumnezeu...

  25) Cândva vom muri, sau înainte de asta, ca să fie totul mai frumos, vom face alzheimer și demenți vom paraliza mai întâi. Noi, fii de Dumnezeu, cu un Tată Creator în Cer să înnebunim și paralizăm ca niște jucării stricate de care Dumnezeu s-a plictisit ? Da ! Bineînțeles că da ! Nu se va mai ști niciodată că am fost sănătoși, că am gândit și simțit, că am avut emoții, sentimente, iar de la gura noastră de deversare vor înceta să curgă sticle în ocean pe blog și pe contul de Facebook. Vom fi numai niște schelete uscate în sicriele putrezite de vreme din pământ. Credeți că cineva va sesiza, sau bunul Creator va ști că tragedia sfârșitului nostru sordid e o pierdere pentru univers ? Și tu prietene, vei înceta într-o zi, abrupt, să-ți livrezi gratuit și în van sensibilitatea în acest ocean viermuind de atâtea pretenții al vietii așa cum ne-a fost dată, incoloră, inodoră și insipidă... Dar vă rog, oameni buni să nu-mi plângeți de milă că pentru această erezie a mea voi fi aruncat în cele mai grele chinuri ale iadului. Pe lângă chinul vieții și al morții în groaznice dureri de cancer, damnarea în iad deja nouă ni se pare o scăpare și aproape o consolare, fiind toți obligați să trăim exercițiul dramatic al ororilor vieții de carne, mai mari sau mai mici, fiecare după noroc sau nenoroc, căci fiecare pe limba sa piere și din cauza alergăturii pe care o face pe acest pământ al durerilor. Toți murim și nu avem nimic de pierdut decât un trup năpădit de boli și dureri, mărturie clară a eșecului Lui Dumnezeu cu lumea și cu oamenii. Nici un artizan nu făurește o operă de artă visând urât că într-o zi cineva îi va sparge lucrarea aruncând-o la container. Dumnezeu a ajuns în această fază din păcate, dorind să-şi spargă propria Operă a Sa, lumea și oamenii în proorocitele apocalipse din Cartea Sfântă. Murind toți, că așa e datoria creștinească a noastră, creaturile Domnului de la Facerea Lumii încoace, toți recunoaștem că nu putem decât resemnați să ne închidem în sicriul nostru cu lumina stinsă căci ne e jenă să mai dăm ochii cu viața și cu lumina zilei când nu suntem decât o marfă expirată a Lui Dumnezeu care în mod normal se aruncă la gunoi, adică în mormânt. Pentru orice om care moare și a fost creat de Dumnezeu, Dumnezeu ar trebui să aibă un regret și o strângere de inimă ca un pictor căruia i se sparg tablourile de descreierați păgâni care intră cu calul în expoziție și împușcă în dreapta și stânga. Speriat și scârbit de soarta noastră de muritori Dumnezeu nu zice nici pâs, martor direct la execuția noastră pe scena sângeroasă a vieții și se ocupă mai departe cu ale Lui chestiuni sfinte și pe noi ne lasă să murim în voie recuperând din noi doar un abur, sufletul, pentru robia eternă din Rai, nu pentru folosul nostru ci pentru decorul paradisiac dependent de cărămida fiecărui suflet al nostru. Mă mai mângâie gândul că Dumnezeu într-o zi își va reconsidera cinismul la adresa sărmanelor noastre neputințe. La cât de mulți suntem pe pământ nu știu dacă putem face ceva să abatem și atragem atenția Lui Dumnezeu. Omul nu trebuie să protesteze pentru soarta lui dramatică, în fața Lui Dumnezeu. E mai creștinește să fii mai degrabă smerit și pios, răbdător și stoic oricâte grele încercări de la viață vei avea. Nu e suficient ca un om singur sau o mie să protesteze și cârcotească celor date și rânduite de Dumnezeu, bune, rele, căci aceia de cârcotesc rânduielilor Lui Dumnezeu vor intra în iad... Cred că iadul ar trebui să fie numai pentru criminali și hoți. În fapt el e pentru toți cei ce protestează în felul lor opozabil unei ordini religioase stabilită definitiv de un grup de oameni în dauna altora care la fel fac la rândul lor punând fiecare în față scutul Dumnezeului în care crede și îl motivează în dauna altora.

  26) Oprirea măcelului reciproc uman se poate face numai scoțând din priză motivația principală a credinței în Dumnezeul care îl mobilizează pe fiecare împotriva celuilalt de altă credință și concepție. Sistemul defect și simptomatic nu se mai poate repara prin nici un reviriment sau updatare. El se oprește doar scoțându-l din priză. Dacă-L scoți pe Dumnezeul tău din priză, știu, vor rămâne în priză dumnezeii celorlalți, catalogați de tine ca fiind păgâni. De aceea succesul credinței e explicat ca și o cursă a înarmării cu Dumnezeul tău ca stindard, motivare și îmbărbătare în dauna necredincioșilor străini și dușmani. Omul rațional și devenit astfel pur, catalogat ca fiind rătăcit și ateu, scoate din priză tot acest sistem al beligeranței și iraționalității și astfel omul rațional se alege cu stigmatul de a fi numit păgân, adică ateist, sceptic sau agnostic care tot o religie pare a fi. Trebuie să ai curajul și insolența să spui NU, să spui NU robiei către orice Dumnezeu care nu vrea schimbare și să iasă din anonimat, ca să te bucuri de un DA favorabil care îți place, fie el și un DA al intrării stupide și alegorice într-un iad legendar și pueril ; căci orice DA vine și se întărește ca urmare a unui NU anterior care se opune și atrage atenția că ceva nu e drept și nu funcționează. Dumnezeu are marea aplecare către înțelepciune și analiză și nu se supără când i se spune nu, iar din această opoziție, din acest steril al protestului tău extrage grăuntele tău de dreptate și se folosește de el pentru a lustrui mai bine dreptatea universală, fără ca să-ți spună, căci cazul tău îi servește Lui Dumnezeu ca experiență pentru a drămui mai bine lumea, chit că Dumnezeu, chiar dacă nu se supără, nu te iartă dacă îi cârcoteşti, el îți aplică cu zâmbetul pe buze pedeapsa și regulamentul cu chinurile iadului.

  27) Dacă și-ar fi unit sensibilitățile o mie de miliarde de oameni și ar fi strigat crunt și dârz vieții și Lui Dumnezeu, cred că s-ar fi spintecat ceva în cer, cred că abia atunci pământul ar fi putut fi deviat puțin de pe traiectoria prost setată și ea de coliziunea inevitabilă cu acel bolovan cosmic care a adus nimicirea dinozaurilor,  scăpat din neglijență din lopețile responsabililor lui Dumnezeu, direct în capul dinozaurilor. Și va mai fi să vină peste noi încă un asteroid, cine știe când, într-o zi căreia îi va zice Dumnezeu apocalipsă împlinindu-şi pohta ce-a pohtit de-o veșnicie și distracția Sa preferată : amenințarea la adresa noastră cu apocalipsele. O să cadă bolovanul din cer din nou sau o să mai vină un potop și o răzbunare neagră a Lui Dumnezeu care ne va lua casele, vitele și porcii în torentul potopului și al crucilor și închinăciunilor noastre plescăind cu mâna prin apa potopului, tot mai hotărâte și disperate către Dumnezeu. Evident că Dumnezeu nu va fi vinovat, El e numai la pupitrul de comandă cu schițele și planurile și ochelarii pe ochi, doar El nu e la lopată ; El e cu mapa, nu cu sapa ; are aghiotanți și adjuncți care mânuiesc prost lopețile și cofele cu apă Dumnezeieşti și ori scapă bolovani din ele când ne cad asteroizi în cap, ori varsă găleți de apă când ne vin inundații și potoape pe cap. O să se abată urgia și apocalipsa din nou direct în capul nostru de buni mireni și credincioși, cum ne-a promis-o voalat Dumnezeu de atâtea ori în Sfânta Scriptură. Armaghedonul se apropie, când forțele răului vor fi învinse de forțele bune ale Divinității. Pe câmpul fumegând de războiul sfânt al apocalipsei ciorile vor ciuguli din ochii cadavrelor noastre, victime colaterale. Dar acum încă e bine, vorba românului. Așteptând apocalipsa Lui Dumnezeu e bine să mai mergem la biserică la Sfânta Liturghie din când în când. Măcar să avem timp să ne împărtășim înaintea sfârșitului, să facem ultima noastră cruce și să scriem conștiincioși ultima noastră postare pe pagina de Facebook...