VOIAM SĂ MĂ FAC DUMNEZEU ȘI NU M-AM FĂCUT

VOIAM SĂ MĂ FAC DUMNEZEU ȘI NU M-AM FĂCUT

  Fiecare dintre noi nu suntem decât nebuloasa care a mai rămas dintr-o stea care a strălucit sau ar fi putut străluci dar a explodat ; și a împrăștiat în jur nori imenși de gaz și praf : amintirea a tot ce am fi putut fi dar nu am fost niciodată. Nu trebuie decât să ne facem o poză, un video și să-l punem pe Facebook apoi să privim : Ori suntem prea grași, ori prea slabi, ori prea negri, ori prea albi, ori mai mult ca sigur vom vedea că ducem piciorul strâmb, că mergem cam ghebos, că frizura ne stă ca naiba, în sfârșit, cu mare greutate și indulgență vom accepta ceea ce privim. În sinceritatea noastră interioară nu ne place de noi înșine nu pentru că am fi mai răi ca alții ci pentru că suntem un vis spulberat, un noroc pe care nu l-am avut din cauza unui cap pe care nu-l putem urî că e al nostru chiar dacă nu l-a dus mintea să-şi caute și ajute acest noroc și atâtea noroace pe lângă care am trecut în viață că nu ne-a dus capul mai mult. Fiecare din noi puteam fi regi, împărați, supereroi, Supermani, Batmani, Harapi Albi, Prâslea cei Voinici, călare pe cai albi sau cozi de mătură, Zburători cu negre plete, să intrăm noaptea pe fereastra fecioarelor cu cosițe lungi blonde și să le sărutăm iar ele să moară de dragoste și năbădăi iar doicile să le frece la mâini și la tâmple cu descântece de vătămătură cu spirt, cărbuni și oțet. Am ieșit pe piața realității noi, cei de azi, mai cu o meteahnă sau un handicap, târându-ne beteşugurile și inabilitățile, învinși de luptele vieții, neînțelegând că e normal ca majoritatea dintre noi să fim niște ratați mai mult sau mai puțin grozavi, și să n-o recunoaștem. E normal să fim cei mai mulți dintre noi niște vreascuri învinse aruncate de valurile vieții la malul și periferia ei căci selecția naturală a speciilor a lucrat și lovit crunt și în noi ca și în animale, suprimându-le pe cele mai slabe și inadaptate exemplare la încercările și provocările vieții. Dacă viața și lumea în care trăim e așa cum e, adică nu ne place și ne repugnă, fiecare din noi găsind nod în papură că aia nu e bună, că aia nu se potrivește cu gustul nostru,  că e plină lumea de proști și de zăbavnici, toate sunt și din cauza noastră care contribuim fiecare cu partea noastră de ratare la ratarea generală. Spre deosebire de furnici sau albine care muncesc cu sârg și spor și neprecupețire pentru clădirea lumii lor de muşuroaie și faguri perfecți pentru că au o regină care le animă și motivează și nu muncesc pentru beneficii personale ci din instinct și respectul înnăscut pentru valoarea reprezentând regina, matca, noi oamenii ar trebui să învățăm de la acest instinct de insecte, să-l luăm de exemplu și să înlocuim cu el marele gol care e în noi, golul în care trebuia să fie o conștiință și o umanitate și nu sunt. Nu suntem oameni și nu merităm acest statut divin pentru că suntem niște animale pur bestiale cu pretenții umane în care conștiința și umanitatea sunt o resursă în penurie. Fiecare își țipă nemulțumirea pe lume și pe viață uitând că dacă nu avem Raiul pe pământ e din cauza fiecăruia care nu a murit, care nu a consumat o viață pentru o idee, pentru o muncă, pentru un eroism, pentru o conștiinciozitate, precum furnica adună în neștire pietricele și le lipește cu salivă înălțând muşuroaie până la cer, față cu dimensiunile ei minuscule. Azi murim de cancer și tot felul de boli nu pentru că aceste metehne sunt de neînvins ci pentru că medicamentele contra lor n-au fost inventate de nimeni, nu pentru că nu se putea ci pentru că toți am învățat să ne protejăm cei doi neuroni slabi ce mai pâlpâie în capul nostru, să nu-i punem la muncă, la analiză, la creație, la cercetare, la soluții pentru viață și existență ci la soluții pentru lene și relaxare. Dacă vedeam pe cei ce-au inventat telefonul, calculatorul, locomotiva cu aburi, avionul și tot felul de chestii tehnice în vogă azi care ne umplu viața cu ceva frumos, dacă vedeam cum se chinuie acei singuratici fiecare singur în camera lui, cu hârtii, creioane și radiere și vara nu mergeau la mare, nu se umflau de mici și bere, nu știau să joace table și nici macao, ne râdeam de ei spunând că sunt niște nebuni sonați la cap dojeniți de noi foarte sever printre gârâituri de mici și bere la umbră de umbrelă de plajă, să învețe de la noi adică să nu-şi ardă mintea cu chestii complicate, ci să se relaxeze, doar o viață au ! Trăim în secolul civilizației avansate, un antic cădea în extaz dacă vedea câte invenții sunt azi, toate spre binele uman dar noi cei de azi, cu toate aceste descoperiri ale științei și tehnicii suntem cum nu se poate mai nefericiți, cum au fost oamenii dintotdeauna în istoria lor, de nu se cunoaște că trăim în era științei și tehnicii avansate. Și astăzi poți muri în războaie, în atentate, poți muri de foame, de frig, de sărăcie într-o lume modernă în care progresul și civilizația sunt ceva ireal iar utopia fericirii nu se poate face pe pământ pentru că savanții care trebuiau să inventeze penicilina cancerului nu s-au născut, ori au fost avortați, iar conducătorii care trebuiau să insufle omenirii imboldul de a munci pentru pace au fost ei înșiși mareșali de război. Dorim și visăm o lume și o viață mai bună ; nu le putem afla în această viață deoarece medicamentul pentru tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte ori alte rețete pentru bunăstarea lumii și vieții nu au fost inventate de cineva căci acel cineva nici nu s-a născut, mama sa făcând avort căci a fost violată. Toți acei ce-au inventat ceva pentru binele omenirii : telefonul, avionul, trenul, penicilina, sau au descoperit electricitatea și au pus-o la lucru în slujba omenirii, au fost atât de puțini și au murit. Pavel Coruț îi numea îngeri rebeli, îngeri care n-au putut să stea la un loc și le-au dat ghes imboldul de-a scorni ceva pentru binele omenirii. Nu v-ar place să fiți și voi îngeri rebeli ? Și să inventați mașina de descoperit minciuni, ori să inventați voi atâtea invenții pentru omenire încă neinventate, și să trăim într-o lume care nu ne mai cere să muncim fiind plătiți mai prost decât merităm, să muncim în schimb la maximul capacității noastre dar să nu mai avem nevoie de bani pentru că oriunde ne vom duce vom putea achiziționa totul într-un supermarket fără prețuri pentru că mari savanți ca unii din voi s-au străduit și au inventat medicamentul și vaccinul administrat la naștere astfel încât omul să nu mai fie malefic și războinic, să fie doar om și definitiv blând și pașnic. Iată, alt savant dintre voi putea să inventeze teoria unei vieți fericite a oamenilor pe pământ în care să nu se mai cheltuie trei sferturi din resurse pentru război, pentru front, pentru victorie și înarmare ci totul nu pentru pace și prosperitate.  Când spui victorie, spui deja crimă căci orice victorie înseamnă dansul pe cadavrele dușmanilor, înseamnă bucuria înfrângerii lor și doar popoarele cucerite de invadatori ori echipele țărilor eliminate din faza grupelor de la campionatul european de fotbal știu ce înseamnă durerea înfrângerii. Avem nevoie de îngeri rebeli pentru prosperitatea și progresul omenirii ; ei se nasc odată la două, trei sute de ani și viața omului e atât de scurtă încât să mai sperăm să fim contemporani atâtor invenții și inovații nedescoperite din păcate pentru binele umanității. Am avut în clasa a opta un coleg, Maricel îl chema, care a descoperit singur cum se rezolvă ecuația de gradul doi, cu toate că explicația era în manual, dar el a vrut singur să vadă cum se rezolvă ; eu eram singurul lui prieten și toți ceilalți râdeau de el făcându-l nebun dar eu îl înțelegeam : voia să facă ceva deosebit în viață, să-şi depășească condiția pur animalică și autosuficientă în care e fiecare om care nu pune la lucru minunea pe care Dumnezeu sau universul i-a pus-o în cap numită inteligență și rațiune. Astăzi am aflat că a înnebunit acel băiat, stând toată ziua pe calcule, consumând o viață pentru o idee. Cine știe, acel băiat sau altul, dacă sănătatea i-ar mai fi ținut, dacă și Dumnezeu ar fi vrut, ar fi inventat penicilina cancerului sau împotriva prostiei, lenei și zăbăvniciei umane ca să ne învețe pe toți cum să găsim soluții practice acestei triste vieți, soluții să fim sănătoși, să avem de toate, să avem pace, și liniște, să nu mai fim  criminali, tâlhari și teroriști consumându-ne resursa inteligenței pentru astfel de lucruri diabolice și să avem mulțumire, să fim fericiți chiar și în această lume, nu numai în cealaltă. De ce nu suntem fericiți și mulțumiți, de ce nimic nu ne place ? Pentru că suntem o turmă de ratați și purtăm mintea și rațiunea în cap ca niște mărgăritare în albia de porci. Și eu sunt tot un ratat. Am vrut să fac mai mult dar n-am putut. Am vrut să mă fac sculptor, pictor, muzician, filozof, scriitor și să găsesc soluții pentru omenire ; numai Dumnezeu n-am vrut să fiu, poate dacă încercam și insistam, cu toate greutățile, reușeam.

                        ★

  Nu pot să neg că nu trebuia să fiu mecanic de locomotivă ; dintr-o întâmplare am ajuns, nu pentru că am urmat un vis ci pentru că am fost învins ca și voi de viață și de selecția naturală a speciilor astfel încât nu am putut să ajung nici Harap Alb, nici Superman, nici zburător cu negre plete ca să sărut noaptea fecioare înfierbântate cățărat pe balcoanele lor... M-am făcut mecanic de locomotivă. Și cum se întâmplă de fiecare dată, practicând această meserie de atâta timp am ajuns s-o iubesc, să uit că sunt un scriitor ratat, un sculptor ratat ori un muzician mort și să pun în meseria mea învolburarea pasiunii de a face ceva măreț. N-am putut să fac nimic mai mult decât să-mi fac meseria de mecanic de locomotivă cu conștiinciozitate de 26 de ani, să vreau să mă perfecționez în ea atât cât am putut, și ce puteam să realizez mai mult decât să conduc trenul regulamentar ajungând la minut în fiecare stație ?, ba în vreo trei sau patru stații pe cursă să ajung și la secundă, când roata trenului s-a oprit lent, și fără zmucituri cum spune la regulament, a bătut și secunda de la 59 la 00, de-mi dădeam palme la manșa locomotivei, râdeam și nu-mi venea să cred cum îmi ieșea totul, parcă eram tren japonez care ajunge la secundă ; alteori însă nu-mi ieșea, pierdeam secunde sau minute sau opream mai brusc sau anapoda de fugeau călătorii înapoi pe peroane la ușile vagoanelor. Asta e meseria mea în care nu se cere facultate, dar se cere pasiune și dăruire pentru că e o meserie alertă, e ca un joc pe computer în care nu ai mai multe vieți, în care dușmanii și vămile sunt semafoarele și gările cărora trebuie să le respecți strict regulile la momentul oportun, nu contează că te doare măseaua sau burta, că te ții ca disperatul de diaree, că ți-e sete sau somn, trenul e tren și trebuie să meargă pentru că dacă nu merge sau merge prost, nu e ca un joc pe calculator în care ai cinci vieți : în două minute, în meseria de ceferist, dacă n-o faci bine și nu ești deștept ATUNCI, se duce dracului tot, pleci acasă sau intri chiar în pușcărie căci lucrezi cu valori inestimabile care sunt viețile oamenilor pe care îi duci și aduci la destinație cu mândrie, pentru că ei te-au ales pe TINE. Deci iată mândria meseriei mele, cât despre durerile și insatisfacțiile ei n-are rost să mă plâng și să spun că deunăzi tocmai ce mi-am julit piciorul și rupt pantalonul într-un fier ieșit din scaunul locomotivei, căci așa suntem noi românii, săraci, de unde bani de locomotive moderne, fiabile, noi ?, care nu să ne bucure pe noi neapărat, ci măcar pe copiii entuziasmați în gară, ținuți strâns de mânuțe de mamele lor pe peron. Pentru a fi mecanic de locomotivă nu trebuie facultate dar trebuie ceva mult mai de preț, adică pasiune și determinare, conștiinciozitate dusă spre absolut, stoicism, răbdare,  curaj și blândețe, căci paradoxal, un monstru de 125 de tone numit locomotivă se stăpânește numai cu blândețe care înseamnă toate calitățile la un loc amintite mai sus. Dacă mai circulă trenurile e pentru că sunt conduse de oameni blânzi, mecanicii, împreună cu impiegații, conductorii de bilete, manevranții de vagoane, lucrătorii de la linii și rețele electrice, toți ceferiștii care sunt oameni speciali,  răbdători și conștiincioși și n-ai să vezi oameni răi și descreierați la deservirea trenurilor și la manșa locomotivelor, care să treacă voit cu trenul pe semaforul roșu cum fac unii șoferi nebuni. Nu m-am făcut decât mecanic de locomotivă, meserie care nu cere școală seacă din cale-afară, cât calități definitorii amintite mai sus.
  Nu mi-a plăcut școala cum nici vouă nu v-a plăcut din cale-afară, dar tot ați absolvit o facultate ceva de-ați devenit fiecare un șef care face viața amară angajaților, mulțumit măcar că există unii care te mai ling în fund și îți mângâie vanitatea mizerabilă de superior. Lumea e plină de șefi și nici unul măcar nu e virgin, căci dacă era virgin nu ajungea șef. Viața și lumea e un fiasco din clipa în care și-a pus șefi, adică și-a autorizat prostia să comande. De aceea nu am vrut să ajung șef și mi-a displăcut să dețin tot felul de diplome seci care nu spun nimic despre cine ești de fapt. Mereu am văzut în școală un lucru trist care m-a indispus. Mereu am văzut în liceu, ca și Bacovia, un "cimitir al tinereții mele cu pedanți profesori și examene grele". Râd a pagubă văzând cât timp se pierde să-i înveți pe adolescenții care se gândesc la sex, ecuația de gradul doi și funcția logaritmică când nu știu la ce le folosesc în viață, când nu învață decât generalități și nu sunt pregătiți de mici într-un domeniu, într-o specializare în care să exceleze și performeze în meseria și în viața lor, iar adulți fiind să fie deja niște maeștri, niște meșteri, să fie fiecare geniu în domeniul său astfel încât pe pământ să avem societatea perfectă, să avem toate dotările și amenajările prin care să nu mai vezi nici o diferență între raiul de pe pământ și Raiul din Cer. De ce n-avem Raiul pe pământ ? Pentru că n-avem mai mulți tineri care să înnebunească nu studiind steril matematica și chimia, fizica, medicina și anatomia, ci să aplice din timp virtuțile acestor științe devenite pasiuni ale lor, în viața noastră tristă și fără de soluții, plină în schimb de disoluții și necunoscute pe care nici matematica nu le mai poate rezolva căci în primul rând nu vrem noi să ne batem capul cu așa ceva în mijlocul verii când trebuie să stăm cu berea în față pe șezlong sub umbrelă la malul mării, o avanpremieră la relaxarea de pe lumea cealaltă. Cine vrea să spargă acest blestem al relaxării și de mâine să nu ne mai luăm concediu cinci ani, să ne suflecăm mânecile, să ne ardem mintea și rupem fiecare oasele reconstruind din temelii și din cenușă această lume și această țară ? Fiecare o putem face la locul de muncă. Cum ? Asta e o altă poveste și un alt film care se rupe în momentul în care toți suntem enervați că țara nu vrea să facă nimic pentru noi și se ivește acest cerc vicios și dilemă în care nici noi nu vrem să facem nimic pentru țară (cum cerea în celebrul său discurs J.F.Kennedy despre al cărui asasin vom afla după o sută de ani, în 2063). Țara ne fură de bani și ne vrea proști, iată, de aceea nici noi nu vrem să facem nimic pentru ea. E atât de simplu să înțelegem de ce singura țară care ne place e Nicăieri, adică pe lumea cealaltă, unde ne vom transforma, și vom face o lume de vis punând cu bucurie și fluierând cărămizi la lumea fericită a Raiului, o lume în care n-ai să auzi vești triste la televizor că autocarul plin de copii care plecau în tabără s-a prăbușit în prăpastie, nici că descreierați teroriști au aruncat în aer metroul sau gara, căci în Rai nu sunt prăpăstii nici nebuni kamikaze, ci totul e lin și frumos iar noi, nu ca aici pe pământ, în Rai vom munci cu drag și spor, voluntar și fără salarii, sub ochii umezi de satisfacție ai Lui Dumnezeu care pe toți copiii morți îi face direct îngeri iar pe săraci îi face regi, fiecare sărac, rege al unei galaxii din atâtea miliarde... Ce lume frumoasă e în Cer iar pe pământ e lupta pentru existență, să omori pe altul ca să trăiești tu, să învingi pe altul ca să te bucuri de victorie, să mănânci ca să nu fii mâncat, să treci mai departe ca să nu fii răpus de amar și inimă rea... Viața îți oferă atâtea provocări prin care dacă ești mai inimos te simți obligat să protestezi în felul tău. Iată, voiam să mă fac sculptor și să protestez față de dramele vieții sculptând un chip de copil plângând, cu obrăjorii de marmură, cu gurița contorsionată de plâns și cu lacrimi de marmură pe obraji întrebând-o pe mama sa, plânsă și ea, unde e tata, mort de tânăr de cancer sau de un mal praxis pe masa de operație. Iată, voiam să mai sculptez o femeie despletită, păruită de nemernicul ei de bărbat, care tocmai îi aplică o palmă peste obraz, să sculptez palma aceea criminală de marmură boțind acel obraz de marmură cu lacrimi de marmură curgând din ochi plânşi și învinețiți. Voiam să mă fac Dumnezeu și nu m-am făcut... Acum îmi pare rău...

INTERZIS SUB CINCIZECI DE ANI

INTERZIS SUB CINCIZECI DE ANI

  Fiecare face prostii și nătângii cu duiumul și nu suntem decât suma acestora datorându-le tragedia și insuccesul vieții noastre dar ne merităm soarta căci fiecare din noi moare pe limba lui și cât va trăi va rămâne orb și surdomut la toată învățătura pe care se chinuie o întreagă omenire, inclusiv Dumnezeu să ți-o bage inutil în cap. Iată, am scris niște lucruri, am dat formă și glas câtorva reacții electro chimice ce se petrec în sinapsele neuronale ale creierului meu de parcă ar interesa pe cineva să afle răspunsul și reacția unui oarecare cadavru iminent și muritor efemer la provocările și mizeriile existențiale, când fiecare este ocupat până peste cap cu propria poveste, cu propria vanitate și propriile fasoane, prejudecăți, mofturi și ighemonicoane, cu propria dramă ca să mai aibă răbdare să se plictisească ascultând cotcodăcelile altora. E trist să constat că și eu cotcodăcesc ca și semenii mei într-o hală avicola unde nu se mai înțelege nimic și nu știi ce vrea să spună fiecare găină în parte. Puteam să cotcodăcesc normal dar m-am apucat să cotcodăcesc foarte ciudat ca să ies din normalitatea vetustă și gălăgioasă a acestei avicola a vieții, să vedem, afară ce e ? Să nu subestimăm găinile care cotcodăcesc ; au și ele poate o poveste și un cuvânt interesant de spus ; cine știe ce poveste are de spus fiecare găină sau vițel sacrificat ori câine prins de hingheri dar păcat că nu putem înțelege aceste animale căci nu vorbim aceeași limbă...! Nu poți tace pur și simplu și măcar din instinct, dacă ești găină trebuie să cotcodăceşti, dacă ești câine trebuie să latri iar dacă ești om trebuie să scrii ceva, nu pentru vreun folos ci drept reacție și efect la atingerile dureroase sau bucuroase ale vieții. Viața ne atinge cu dureri sau bucurii și noi reacționăm ca un claxon pe care se apasă ; astfel găinile cotcodăcesc, cerbii boncăie iar oamenii scriu. Nu vreau să arăt nimănui nici un folos și învățătură din osteneala cotcodăcelii mele ci pur și simplu scot din sufletul meu o marfă care expira și se strica oricum nespusă ; și atunci am scos-o la aer și iată, va fi văzută de toți. Ce să fac dacă unii mă vor lăuda iar alții vor strâmba din nas ? Pur și simplu le dau pace tuturor să-şi calmeze vanitatea și să se distreze ori înfioare cu numărul meu de circ. Toți jucăm pe o scenă din mila Domnului și toți facem un număr de circ, unii căzând de la înălțime în aplauzele unora, pe când alții scandalizați vor tăbărî în gradena celor ce aplaudă căzăturile și moartea circarilor și îi vor lovi cu pumnii și cu bâtele, cu ouă și cu roșii : iată povestea vieții noastre, a istoriei crimei numită viață, patronată de același Șef numit generic Dumnezeu, spusă succint de mine în blogul meu. Trebuie să avertizez de la început că maniera scrisului meu este caracterizată de un scepticism extrem și feroce care poate scandaliza. Stilul insolit al articolelor mele este intolerabil și puțini pot rezista stilului extrem al scrisului meu căruia eu i-aş pune o bulină în colțul ecranului ca să se știe că conține scene de violență și nuditate care poate afecta emoțional și tocmai de aceea e "interzis până la cincizeci de ani". Dar tot ce am scris nu este decât copia fidelă a felului meu de a fi, imposibil de legat cu vreo funie sau un lanț, când sunt un amator și iubitor extrem de dreptate și adevăr dar nu ca majoritatea oamenilor, prea puțin spus așa în cazul meu, ci gurmand de dreptate și adevăr într-o lume în penurie de aceste resurse în care adevărul și dreptatea umblă de regulă cu capul spart. Cum după o viață de om am observat, și chiar și voi ați observat că dreptatea și adevărul sunt iluzii într-o lume în care nu avem de ales și trebuie să trăim toți în spațiul vicios al vieții așa cum e, plină de riscuri, plină de greutăți, plină de provocări și foarte puține ocazii în care poți încerca tentația unor infime satisfacții, eu nu am mai avut de ales și văzând în ce lume defectă trăim și au trăit oamenii dintotdeauna, am formulat protestul meu interior către Șeful universului și responsabilul tragediei noastre umane față de tot ce se petrece generic pe această lume în care toți suntem inserați inexorabil în spațiul ei nociv și suferim până peste poate în încercările noastre ratate de a ne adapta provocărilor existențiale. Ce mai poți să faci, văzând fiasco-ul scenei unei lumi în care se spune că Dumnezeu ne-a pus și a avut cu fiecare din noi un PLAN punându-ne să ne dăm în cap unii altora pe scena acestei lumi pentru ca agresorii să ajungă în iad dar să poată fi recuperați, izbăviți și iertați de Dumnezeu dacă mamele lor se roagă pios pentru mântuirea lor, iar victimele să ajungă în Rai dar numai dacă nu au fost atee și nu au luat numele Lui Dumnezeu în deșert ? Ce mai poți să faci decât văzând cum acest plan divin e atât de relativ, de nociv în ultimă instanță pentru viața umană terestră, să încerci să dezertezi din această închisoare a gândirii în care Dumnezeu ne-a asediat spunând că e păcat să formulăm vreodată obiecții la planul divin evident tot mai insuportabil și inuman pe care l-a avut cu noi, cu fiecare în parte, și cu bătrâna singură care-şi pierde casa care-o donează cu acte şarlatanilor care promit să o îngrijească și înmormânteze creștinește și o lasă să moară de foame apoi o iau cu sacul, plătesc niște ciocli și o azvârl fără flori, lumânări și pomană într-o groapă sordidă într-un cimitir ? Iată, oamenii, creația dintâi, opera genială a Lui Dumnezeu pot ajunge un deșeu învins de viață în ghena de gunoi a unui sordid mormânt, având paradoxal impregnată în sufletul lor bucuria creștinească de a fi denumiți robi ai Săi de către Dumnezeu, după ce mai întâi ne-a spus că ne este Tatăl nostru din Cer și ne-a iubit atât de mult, ca pe niște copii ai Săi, de ne omoară pe toți în drame, tragedii sau agonii copleșitoare ale morții în dureri de cancer insuportabile încât fiecare muribund nu mai e un muribund și fiecare condamnat nevinovat nu mai e un simplu condamnat, și fiecare victimă inocentă a acestei lumi nu mai sunt ceea ce par a fi, ci sunt toate personificarea unor dureri infinite...! Dacă pentru toate acestea Dumnezeu s-a ostenit să facă o lume, ba s-a și odihnit în ziua a șaptea, obligându-ne pe toți să irosim câte o zi din viață în fiecare săptămână, cincizeci și două de zile pe an în care să nu facem nimic decât să vegetăm ca niște plante și să ne odihnim de un serviciu și o muncă care nu ne place și să ne relaxăm de fața urâtă și insuportabilă a unui șef obtuz și stupid, să pierdem timpul în rugăciuni sterile adresate unui cer surdomut și orb în loc să folosim timpul poate cuiva îi va veni o idee cum să inventăm penicilina cancerului sau să extragem sursa de energie din soare sau din fundul pământului unde e atâta căldură care se pierde inutil, sau să inventăm mai multe școli unde să se educe toți nebunii care în lipsa unei educații terorizează lumea în tot felul de atentate, pentru toate aceste și multe alte un milion de orori care se întâmplă în lumea creată de Dumnezeu în șase zile, nu mai poți găsi nici un înțeles și nici un sens din înțelesul creaționist al vieții și lumii, nu mai poți să nu protestezi la gogorița care ni se bagă pe gât cum că Dumnezeu în marea sa iubire a creat această odioasă lume, zicând că nu trebuie să cârcoteşti, "nu trebuie să cercetezi aceste legi, că ești nebun de le-nțelegi"...! Atât de mult ne-a iubit Dumnezeu încât ne-a făcut deținuți viețaşi în acest gulag numit viața terestră, dându-ne viața ca preț de cost și perfid șantaj pentru viața viitoare... Asemenea șantaj mi se pare dezgustător prin macabrul și stupizenia unei vieți care ni se impută și popreşte la centimă ca și preț exorbitant pentru cucerirea veșniciei ca în calitate de abur care ai ieșit din gura unui mort să te faci în calitate de suflet în Rai frate și competitor cu galaxiile și găurile negre care vor pieri, pe când sufletul unui cadavru efemer care ai fost va muri odată cu veșnicia, adică niciodată, salvându-se și ținându-se strâns de gâtul timpului cu ajutorul Lui Dumnezeu. Așa ceva este imposibil și incredibil. Blogul meu e un protest față de această stare stupidă și alienantă de lucruri în care suntem puși să credem sub pedeapsa anatemei și damnării la chinurile iadului, cea mai satrapică acțiune care o putea hotărî un Demiurg creaturilor Sale neascultătoare căci poți intra în iad nu numai dacă ai fost criminal și tâlhar cu sânge rece pentru care o meriți oricum, dar poți împărți eșafodul schingiuirii în iad cu toți criminalii siniştri chiar și dacă numai nu ai ținut post sau ai scăpat un pârț în biserică. O astfel de dreptate și judecată a Lui Dumnezeu pentru noi oamenii, o astfel de Facere a Lumii a Lui Dumnezeu mi se pare odioasă, o astfel de iubire divină a Lui Dumnezeu pentru bieții de noi poate fi sublimă dar mi se pare periculoasă și după toate percepțiile raționale lipsește cu desăvârșire. Sufocați de această iubire prea mare și de aceea neverosimilă a Lui Dumnezeu, oamenii au început să se întrebe și să dezerteze de la canoanele gândirii religioase, să facă un tunel pe sub frumoasa lume a Lui Dumnezeu și să dezerteze ca să ia o gură de aer și vadă ce libertate se găsește afară, că înăuntru în lumea Lui Dumnezeu, nu e de trăit. Însetat de cunoaștere, de dreptate și adevăr și eu sunt unul din acei evadați, profitând de șansa ca ființă conștientă ivită de posibilitățile aleatorii fizico chimice ale universului care din pulberea de stele care era în jur, din câteva fire de praf stelar aruncând zarurile a făcut posibil să apar și eu în coordonatele acestei realități care m-a înzestrat cu gândire și am dus această gândire la a fi una analitică și haiducească și dusă până la absolut, acolo unde nu mai poți să asculți și să înțelegi ce spune Dumnezeu și să găsești un înțeles între ce spune și ce face. Când nu-ți mai convine ai dreptul să-ți iei jucăriile și să pleci. Așa am făcut și eu văzând cu ce orori, drame și tragedii ale vieții ne îmbie și șantajează Dumnezeu spunând că doar așa vom dobândi dreptul la o recuperare paradisiacă pe care o visează toți și o denumesc mântuire și izbăvire. Eu mi-am permis să fac recurs față de această soluție și așa cum Cioran a fost declarat scepticul de serviciu al universului și specialist în problema morții, pentru că el a murit, fără să vreau m-am transformat într-un fel de paznic neplătit și moștenitor diletant și suplinitor al funcției lui Cioran de filozof cu totul excentric, fără să am deloc pretenția a fi un om cult, citit și erudit ca adevărații filozofi. Nu numai filozofii pot descoperi adevăruri sau minciuni uimitoare prin opera lor, ci și cei diletanți și profani ca mine. Și eu am dreptul ca blogul meu să fie un adevăr sau o minciună uimitoare, când orice e uimitor e tentant și frumos, nu contează că e adevăr sau minciună, căci și îndrăgostiții se mint atât de frumos, de aceea e dragostea atât de dulce și frumoasă. Cele mai dulci minciuni sunt religia și dragostea ; nu poți rezista ispitelor lor și armelor lor cu rafale de gloanțe de flori care te răpun plăcut într-o lume onirică paradisiacă. Cum poți să nu preferi religia și dragostea, cele mai dulci minciuni, în măsura în care cele mai amare adevăruri sunt ateismul și ura care te ucid pe viu, fără nici o morfină, cum face religia și dragostea, injectând în tine pace și liniște, sub atenta supraveghere a Lui Dumnezeu, medicul de gardă în tură, fără de arginți, care pe gratis te va scăpa de viață și îți va pune tot universul și Raiul la dispoziție pe gustul tău, tot ce îți dorește inima și sufletul uman într-un univers rece și ostil în genere ? Cred că astfel am găsit explicația pentru ce ateismul și ura sunt pe atât de respingătoare pe cât sunt de reci și logice. După legile reci și dure ale naturii mai logic e să aștepți ură într-un regn animal în care normalitatea selecției naturale dictează ca indivizii în competiția pentru existență și resurse în general să se mârâie și confrunte în loc de orice curtoazie. De aceea ateismul pentru că e rece și lucid nu poate fi iubit măcar că e mai verosimil decât dulcea minciună și curtoazie a religiei care e caldă și umană și de aceea tentantă și explică succesul ei irezistibil în omenire. Religia e iluzia ordinii și armoniei în haosul evident din jur, e măturarea curții de frunzele uscate ale toamnei pe furtuna vieții care îți umple curtea de tot mai multe frunze ; religia e ceva estetic, perfecționat, creat, uman, dulce și plăcut inimii omenești în arena vieții în care leii greutăților și necazurilor vieții te așteaptă râcâind cu labele nisipul să-şi mănânce prânzul pe ziua respectivă. Poți să mori de fericire în colții leilor vieții, doar cu ajutorul Lui Dumnezeu. Cum să nu preferi așa spa de recuperare pe care ți-l oferă gratis universul în dărnicia lui, cerându-ți doar atât, un lucru ușor, să crezi în Dumnezeu ? Ateismul e luciditatea zbârlită și necoafată și haosul naturii pure apărută și funcționând în dezordine și dizarmonie, valurile care se sparg la întâmplare de stânci și norii cu forme zdrențuite și neregulate căci dacă Dumnezeu crea totul cum ne-a spus, mai mult ca sigur nu făcea asteroizii să se ciocnească într-un total haos cu restul corpurilor cerești, punea stelele pe cer și firele de iarbă pe imaşuri nu la întâmplare și alandala ci într-o simetrie și ordine mai potrivită și verosimilă esteticii creatoare divine. Toți avem dreptul să credem sau nu în Dumnezeu și povestea Lui și să luăm minciuna drept adevăr și adevărul drept minciună ; prin urmare și eu am dreptul să mă înșel amarnic sau nu, prin tot ce scriu, ca noi toți, dar scriind nu fac decât să mă eliberez de disconfortul de a nu fi făcut vreodată această prostie. Făcând toate prostiile vieții ne urmăm inima și plătind toate prostiile ei nu mai putem regreta nimic. Iată bunule samaritean, cititor scandalizat sau curios al scrierilor mele, ți-am făcut o succintă caracterizare a blogului meu, ca să știi cu ce ai de-a face, dar repet, tot ceea ce am scris eu are bulină cu "interzis sub cincizeci de ani". Totuși mai jos prezint ca un cuvânt înainte o selecție de câteva citate din cele o sută cincizeci de capitole ale blogului meu :

                         *

"...Mai fericit e să fii câine fără Dumnezeu decât să știi că ești făcut de Dumnezeu un om cu o soartă de câine. Nu poți schimba cu nimic realitatea în care vezi și realizezi că cei mai agresivi câini și sălbăticiuni sunt oamenii, Opera capitală a Lui Dumnezeu, iar cei mai oameni dintre creaturi uneori sunt câinii, care nu au un Dumnezeu..."

                          *
 
"...Nu toți Îl putem crede pe cuvânt pe Dumnezeu cum nici El când a făcut lumea și oamenii nu i-a făcut să se înțeleagă și respecte unii cu alții și să se creadă unii pe alții sub cuvânt de onoare. Întotdeauna avem nevoie de adeverințe și dovezi în relațiile de credibilitate dintre oameni, de parafe, ștampile și sigilii, ca dovadă că Dumnezeu a făcut oamenii defecți și nu de soi, fără de cuvânt, fără de scrupule și onoare, fără de încredere reciprocă, fără de concordie și pace. Cum Îl putem credita pe Dumnezeu cu toată încrederea când nu a fost în stare să creeze niște oameni de soi, când nu a fost în stare să creeze un Rai pe pământ ? Putem din delicatețe, din respect pentru conceptul și ideea nobilă de Dumnezeu să spunem că El are întotdeauna dreptate, că teoria religioasă impregnată în conștiința socială are o valoare imanentă și de aceea respectul față de Dumnezeu trebuie să prevaleze criticii Lui dar nu putem să nu rămânem cu un gust amar văzând că Dumnezeu nu a făcut totul pentru succesul acestei lumi, ba dimpotrivă parcă a făcut totul pentru ratarea ei ascunzându-ne pe fiecare în pământ ca pe o mizerie cu păcatele noastre, cu dramele, obsesiile, vanităţile, prejudecățile, fasoanele, mofturile, infecțiile și metehnele noastre care ne-au venit de fac fiecare pierind de boala lui și pregătindu-ne în schimb inutil tot cerul pentru ambiția și insolența cadavrelor noastre de a rezista decesului, timpului și veșniciei..."

                          *

  "...Nu sunt cadavrele noastre peste tot pe pământ și în pământ ? Și nu sunt ele atât de cuminți și docile, fără să se mai creadă importante și de neînlocuit, fără să mai aibă ambiții și fără să mai fie mândre și insolente niciodată ? Nu e plin pământul de mormintele noastre unde îngropăm și tragem pe linie moartă atâtea ambiții, atâtea demnități insistente și obstinate, atâtea mofturi și fasoane, atâtea vanităţi efemere și insolente pe care le credeam veșnice și importante, atâtea gânduri, atâtea lacrimi de bucurie și tristețe, atâta carne și atâtea simțuri care pier într-o clipă din ea, atâta viață a noastră creată de Dumnezeu cu atâtea surle și trâmbițe în Biblie, ca să ne-o ia apoi prin chinurile bolilor, accidentelor și suferințelor într-o zi, cu un nobil scop pe care niciodată nu-l dibuim ?..."

                         *

  "...Ferice de cel ce crede și nu vede, așa se spune la Cartea Sfântă. Lentilele credinței ne sunt necesare organic și nu moralmente... De conivență cu Dumnezeu trebuie să-i satisfacem hatârul de a-L primi în noi ca pe un organ grefat care să anuleze fiasco-ul și ruina tuturor celorlalte organe puse de Dumnezeu în corpul nostru, prea multe, prea vulnerabile și sensibile și prea complicate de-au trebuit să se inventeze pentru repararea lor atâtea secții în spitale care până la urmă se dau bătute când un lighean de organe și altul de intestine din tine trebuie să se strice atât de lesne și în trei zile să ajungem în groapă, rampa de lansare către Rai. Câteva exemple dintre multele complicații anatomice inutile proiectate de Dumnezeu : Pentru ce era nevoie de complicația stomacului care să-şi digere propriul țesut cu acidul clorhidric din sucul gastric provocând refluxuri gastrice cu arsuri esofagiene, bulbită, ulcere duodenale dureroase...? Pentru ce era nevoie de mucusul din plămâni care neeliminat să ne îmbolnăvească de astm bronșic sau să tuşim măgăreşte sau să ne icnim de constipație până se sparge un vas din creierul nostru și facem accident vascular cerebral sau se sparge deja anevrismul de vas cerebral pe care și-aşa îl aveam de ani mulți tocmit în noi după planul divin avut de Dumnezeu cu fiecare din noi ? Pentru ce era nevoie să trăim și să fim răpuși de tot felul de minunății din astea creatoare la care s-a gândit Dumnezeu o veșnicie reușind să creeze în sfârșit omul și sistemul lui anatomic atât de vulnerabil și pe cât de complicat, pe atât de precar ? Privești crucit complicația și patologia atâtor sisteme anatomo biologice puse de Dumnezeu așa în corpul uman în care dacă un sistem cade, le fac praf pe toate celelalte devenite inutile și pentru care nu există piese de schimb decât peticeala prin operații, nesfârșite cure de medicamente alopate sau homeopatice, naturiste sau psihiatrice și în sfârșit transplantul, o procedură foarte scumpă și costisitoare pentru care trebuie să aștepți să moară altcineva nefericit ca să-i iei organul care nu-i sigur dacă e compatibil cu sistemul tău imunitar pe care Dumnezeu l-a creat în primul rând tocmai ca să-ți respingă grefa organului de care aveai nevoie și în al doilea rând să fie învins de o nouă lucrare inventată de Dumnezeu : SIDA, boala imunodeficienței dobândite, ca să distrugă omului sistemul imunitar creat tot de Dumnezeu în noi ca o armă inutilă de apărare...! O, ce lucrare minunată a înfăptuit Dumnezeu creând Omul, Opera Sa de căpătâi care se îmbolnăvește, ajunge în spital și așteaptă un transplant pe care nu și-l permite tot săracul și toți moşnegii și băbuțele care nu mai au nimic de făcut decât să se grijească de moarte, te face să te întrebi ce Dumnezeu a răbdat și catadicsit să creeze omul așa, atât de defectuos, ca și pacient regulat al spitalelor și clinicilor, ultima haltă înainte de cimitir ?..."

                         *

  "...Nu trebuie să fii disperat că mori. Mai mult decât să murim nu putem fi schingiuiți și nu putem fi omorâți fizic de două sau trei ori. Avem un avantaj în moarte de a muri doar odată pe când în viață ne dor atâtea lucruri de atâtea ori. Murind scăpăm ușor. O singură dată ni se taie capul și murim și din această dramă aparentă putem în liniștea și libertatea mormântului, în timpul berechet pe care-l avem la îndemână ca decedați să încercăm satisfacția neagră că murind, într-un fel ne-am răzbunat lăsându-i Lui Dumnezeu și universului cadavrele noastre inerte și insalubre pe cap, pline de bolile, durerile și grijile ce le-am avut, pline de păcatele noastre strigătoare la cer, pline de sânge închegat, puroi descompus și ură, ura de cadavru împuns cu sulița, împușcat, spânzurat sau decapitat, mort de accidente teribile sau stupide sau mort de moarte bună ; iată astfel, ura de cadavru care e mai mare decât toate urile. După ce te vezi mort, ura ta de cadavru pulsează și fierbe în pământ făcându-l să se cutremure uneori și dacă n-am ști cauza reală a tectonicii am putea jura de cutremure că sunt cauza urii cadavrelor noastre, pentru faptul că cineva și ceva te-a făcut în univers, ți-a dat șansa percepției și rațiunii și apoi cu un preaviz funest anunțat ceremonios în cărțile sfinte, când ți-a sunat ceasul te-a ucis și te-a învins, apoi te-a prohodit și înmormântat creștinește... Ce oroare...!"

                          *

  "...Nimeni nu poate trăi cu naturalețe după programul divin implementat experimentului eșuat al viețuirii în care ne-ai aruncat de-a valma poruncindu-ne să ne înmulțim, să creștem și să umplem pământul. Ei bine, și ce-am rezolvat cu asta ? Ce mare scofală am făcut urmându-Ți sfatul Doamne ? Am ajuns în disoluție și impas pentru care veșnic suntem obligați de viață a-Ți cere ajutorul,  Doamne. Ajutorul vine ori nu vine și unii săturându-se să mai aștepte rup pisica și aleg soluția călugăriei care este iluzia perfectă cu care ei se mângâie în această disoluție cu care ai murdărit universul aplicând experimentul eșuat al vieții aruncat ființelor vii pe cap. Privind numai niște măicuțe înfășurate din cap până în picioare în cârpe negre pe canicula verii poți clar vedea ce soluție inumană și neverosimilă e călugăria pentru a înșela și eluda asperitățile vieții la care ne-ai condamnat. Pentru faptul că a apărut, redundanța călugăriei dovedește că experimentul viețuirii este un experiment perfect ratat cu care Ți-ai pierdut timpul în univers Doamne. Călugării nu trăiesc, ei doar subzistă mizeriilor și încercărilor vieții într-un mod mai curat, cuminte și calculat. Nimic nu le garantează succesul decât speranța din inima lor care se va opri ca și a noastră a păcătoșilor într-o zi într-un banal și normal infarct cu tot cu speranța din ea. E mai ușor să suporți viața și moartea cu o inimă îmbătată de dragostea pentru Dumnezeu și să-ți moară această beție a speranței odată cu tine decât să mori cu o inimă goală, lucidă, atee sau sceptică și agnostică și trupul oricum supus vitregiilor bolilor, durerilor și nedreptăților vieții. E mai ușor să te îmbeți de beția de a fi sfânt decât să ai angoasa lucidității goale de orice viciu calmant al beției credinței. Doar în beție este adevărul spune o vorbă iar beția credinței este adevărul care este mai ușor de acceptat într-o lume în care ești liber potrivit liberului arbitru acordat de Dumnezeu să-ți alegi adevărul ca minciună și minciuna ca adevăr preferat de tine. Începând cu spațiul și timpul totul este relativ în univers. Este ceea ce nu pare a fi și nu este ceea ce pare. Deci și adevărul și minciuna sunt relative iar mai relativ decât toate la un loc ești Tu Doamne într-o lume în care ne-ai pus să trăim în care minciuna stă cu regele la masă. Unii aleg să trăiască bucuria de a fi sfinți, de a aparține tagmei lor fericite atrași de gravitația și influența divină din preajmă. Alții, care se simt cu totul și liberi până la piele nu suportă fericirea de a aparține nici unei gravitații și nici unei tagme, nici unei turme, fie ea și a sfinților și aleg precum Cioran bucuria și libertatea de a nu fi sfinți. Așadar e logic că noi neputând îndura ca și călugării această asceză și stagiu draconic de instrucție denumit viață, matematic și logic am ratat mântuirea... Dar cine spune că m-ar fi încălzit cu nădejde acest concept al mântuirii când știu că deocamdată ceea ce am eu în față de se cheamă viață, nu se poate trăi într-un mod uman ci doar viețui, adică fad, în sclavia perfectă a supunerii față de Tine Doamne, fără emoții și sentimente de viață ci doar cu febra religioasă sterilă care nu aparține vieții ci experimentului Tău trist de-a ne scoate silnic din neant unde stăteam atât de cuminte, spre a ne da vieții adică durerii, suferinței, morții și ororilor ei..."

ÎNTR-UN UNIVERS RECE ȘI OSTIL, DUMNEZEU S-A RETRAS ÎN INIMA NOASTRĂ

ÎNTR-UN UNIVERS RECE ȘI OSTIL, DUMNEZEU S-A RETRAS ÎN INIMA NOASTRĂ

    Cel mai strașnic argument că Dumnezeu nu este o valoare verificabilă a lumii acesteia a evidenței și realității este că Dumnezeu, Creatorul întregului univers cu miliarde de galaxii nu avea cum să se cantoneze să fie guvernatorul suprem al acestei lumi a noastră măruntă de la marginea unei galaxii, nu avea cum să fie intendentul de serviciu al unor indivizi apăruți întâmplător pe scoarța acestei planete, feriți întâmplător și protejați de noroc de iminente cataclisme cosmice și având astfel posibilitatea să evolueze biologic și social pe Terra ca indivizi numiți homo sapiens, care datorită unui asteroid care a căzut în Golful Mexic și a ucis dinozaurii acum nu știu câte milioane de ani, noi, mamiferele, deci și rasa umană am scăpat să fim mâncați în masă de tiranozauri, ca să creadă ei, oamenii scăpați de dinozauri că din postura lor efemeră și minusculă de salvați de clopoțelul evenimentelor cosmice aleatoare, se pot adresa Creatorului întregului univers cu rugăciuni de interes mărunt, stupid și egocentrist de tipul să le dea pâine să mănânce în fiecare zi, făcând pleonastica eroare să creadă că are rost să ceri Creatorului pâine când sistemul digestiv ni l-a pus Creatorul în noi tocmai ca să digere pâine, fără de-a condiționa prezența pâinii în stomac de milogeala unei rugăciuni formale și inutile adresate pe această temă Creatorului stomacului oamenilor. Nu pot să cred că întreaga viață a unui pământean (DIN LUMEA ASTA) trebuie să fie un ciclu neîntrerupt de cerșetorie și milogeală pisăloagă adresat Creatorului din orice motiv și sub orice pretext, totul formulat într-o acțiune supranaturală numită credință și o știință numită religie. Dumnezeu nu a avut cum a se fi plafonat și mărginit la gestiunea insignifiantă a oamenilor lumii acesteia, când miliarde de galaxii și treburi cu adevărat importante și copleșitoare în univers L-ar putea răpi pe Creator definitiv și total pretenției umane de-a le fi lor tătuc bun, păstor și iubitor din Cer. Dumnezeu nu este pentru lumea asta pentru că în primul rând, nici El, nici Fiul Său Iisus n-au lăsat nici o amintire, nici un izvor istoric, nici o semnătură, nici o însemnare, ori o urmă de mână pe pereții unei peșteri cum au făcut oamenii preistorici din neolitic. Biblia și evangheliile nu poartă semnătura olografă și efigia Lui Dumnezeu pe copertă ci sunt produsul alegoric al unor scribi antici mai dezghețați la minte decât ignoranța cotidiană a momentului, dar tot atât de obscurantişti încât să creadă că scriind o Biblie și niște evanghelii pot reproduce în ele cuvântul olograf al Lui Dumnezeu.  Dumnezeu putea să aibă încă de la Facerea Lumii adresă de Facebook și cine L-ar fi oprit ? ; dar nu are, în afară de adresele unor nebuni ce se dau drept Dumnezeu sau Iisuşi pe Facebook ; Dumnezeu putea să locuiască pe pământ și să aibă cel mai mare palat imperial într-o țară undeva, care-o alegea El în care să-şi fixeze reședința și palatul cu sute și mii de hectare de grădini și fântâni arteziene, cu alei pentru biciclete și role, și cu program de vizitare pentru public, și nu are asemenea palat decât în Cer, atât de departe de noi, de timp și de răbdarea noastră pierdută de-a aștepta să-L vedem pe Dumnezeu taman după ce murim ; Dumnezeu putea să fie șeful tuturor judecătorilor de pe pământ ca să judece El toate pricinile, evitând atâtea erori judiciare ale înlocuitorilor Lui Dumnezeu pe pământ, judecătorii actuali, și iată că avem nevinovați băgați în pușcării și criminali care se leagănă în hamac în libertate pe insule în paradisuri exotice ; și Dumnezeu mai putea să fie Doctorul în carne și oase al tuturor doctorilor de pe pământ ca să ne tămăduiască pe toți de toate bolile incurabile, evitând să murim de cancer, de ebola, de SIDA, de foame, de mal praxis etc, eu însumi având un tată mort pe masa de operație la 32 de ani că i s-a băgat sânge dintr-o altă grupă sanguină în 1967. Unde e Dumnezeu însă ? În singurul loc rămas plauzibil, adică în Cer, acolo unde se simte în elementul Său și unde se ridică ochii noștri triști și injectați de suferință și nedreptăți ca să-L caute avizi pe Dumnezeu cu ochii înlăcrimați de dureri și agonii sperând ca măcar în Cer să-L găsească pe Dumnezeu, nădejdea celor fără de nădejde și iluzia terapeutică a celor disperați. Și într-adevăr, conform dorinței lor, oamenii au toate șansele să-L găsească pe Dumnezeu pitit în Cer după nori și stele unde-i așteaptă pe toți să le dea mântuirea, pacea, liniștea și viața veșnică, cum nu a catadicsit niciodată să aducă pe pământ printre oameni unde e evidența și nevoia, ci doar în Cer și în Rai unde e doleanța, visul și minciuna. Deci Dumnezeu, neavând nici o adresă, nici o coordonată GPS și nici un ID terestru, nu e pentru lumea asta, ci cel mult pentru lumea cealaltă, o lume psihotică, rezultat al evoluției inteligenței umane care a generat visare și utopie ca produs strict al neuronilor creierelor umane. Deci dacă Dumnezeu e un produs și un fenomen electrochimic ce ține strict de nanoelectricitatea și chimia creierelor umane și inteligenței lor, s-ar putea ca Dumnezeu să nu existe nici pe lumea cealaltă, ci să fie numai niște elemente chimice din tabelul lui Mendeleev pitite și combinate în capul nostru ca să determine reacții de visare paradisiacă ce produc vedenii în închipuirea omului, vedenii etichetate cu numele de Dumnezeu. Dumnezeu și religia sunt stări umane explicate medical, psihologic și psihiatric dar aceste explicații reci și exacte nu convin și repugnă credinciosului, așa cum nu ți-ar conveni să știi ce anatomie sângeroasă ai în tine văzându-te disecat pe masa autopsiei pe care medicul taie cu fierăstrăul din tine ca să scoată acele burduhaie care toate adunate purtau numele tău și îți dădeau titulatura mândră de credincios. Prin credință noi eludăm tristețea biologică dezagreabilă și sangvinolentă care rezidă în noi și vrem să negăm că suntem produsul unui regn animal care a evoluat atât de mult încât l-a formulat pe Dumnezeu transpunând în El toate acumulările valorice superioare ale creierului uman. Astfel, noi facem din Dumnezeu o persoană distinctă, când nu e decât exponentul teoretic și oniric al calităților noastre umane caracteristice. Potrivit acestor calități, oamenii au respect pentru valori, ei înșiși fiind o valoare, cea mai mare valoare a evoluției speciilor. Din cauza acestui respect generic, oamenii se exteriorizează în perfecțiunea unui manechin imaginar și îi pun numele de Dumnezeu. De aceea plini de respect, oamenii îi acordă Lui Dumnezeu dreptul să-şi ia în stăpânire singura lume posibilă unde poate activa, cea din Cer unde prezența Sa e verificată și autentificată de conexiunile neuronale din creierele oamenilor ce au generat un produs numit credință. Cel mai bine e să crezi în Dumnezeu ; și în lumea Sa de aceea mai bună și mai dreaptă, cu cât este postumă, tardivă, neverosimilă și mincinoasă. Minciuna spusă frumos mângâie mai mult decât un adevăr arid și sec care nu aduce satisfacție și mulțumire prin brutalitatea și sinceritatea lui nudă. Minciuna credinței e mai suportabilă moral și uman decât adevărul sec și rece al ateismului care te lasă dezorientat în spațiu și timp, căzând în gol, fără nici un reper decât cel al umanității pure, floare rară, căci puțini oameni reușesc să fie buni și morali, pașnici și smeriți și fără îndreptarul moral fictiv numit Dumnezeu. Oamenii sunt limitați prin constituția lor biologică și în consecință în psihologia lor vulnerabilă au nevoie în gândire și simțire de proteza salvatoare a credinței căci moral, medical și terapeutic psihiatric avem nevoie să credem în exemplul moral și pașnic al Lui Dumnezeu într-o lume bestială în care selecția naturală a speciilor face ravagii și în oameni, nu numai în animale. De aceea, pierind ca și animalele în echilibristica evoluției noastre sociale și biologice,  Dumnezeu e singurul care ne poate recupera cadavrele învinse de viață și ne poate scăpa să cădem ca prăzi pustiului, urâtului și neajunsurilor existențiale normale în tot regnul animal. Animalele nu visează și nu sunt atât de inteligente și imaginative ca oamenii și de aceea nici nu pot avea un Dumnezeu și un Rai al găinilor făcute borș ; noi oamenii, din orice înfrângere a vieții facem o victorie cu ajutorul Lui Dumnezeu. Frumos, nu ? Religia și Dumnezeu sunt cea mai tare poveste izvodită de oameni din cauza inteligenței lor întâmplătoare. Astfel, Dumnezeu e singurul în stare să ne mobilizeze către pace, înțelegere, concordie între oameni de ACEEAȘI CREDINȚĂ. Când însă credința e diferită, când plin de mândria religiei tale privești disprețuitor și iei peste picior religiile, peste două sute, precum și dumnezeii și credințele atâtor alte seminții și popoare de pe acest pământ zicând că sunt păgâni, cum zic și ei de altfel despre tine,  atunci e evident să constați că motivul tuturor disputelor, războaielor și nenorocirilor omenirii e că toate popoarele îşi varsă reciproc nervii unele pe altele scriind astfel istoria crimelor, cea pe care o știm noi din manuale, când otomanii au năvălit ciclic asupra creștinilor și aceștia prin cruciade năvalind la schimb asupra necreştinilor,  neadmițând nici unii că există un alt Dumnezeu, o altă religie, alte reguli canonice religioase și o altă credință a dușmanilor care îți îngână și îți iau în râs credința ta strămoșească. Când te doare capul și nu mai știi ce să crezi, trebuie și e mai înțelept să faci ce face lumea : să bătătoreşti și tu la rândul tău calea bătută a credinței în care te-ai născut ; asta pentru ca să-ți salvezi neuronii, cei doi pe care-i mai ai buni, să nu facă scurtcircuit și să eviți să fii aruncat de haidamacii gărzilor divine în fundul iadului. E mai înțelept așa, să fii fricos și să te temi de Dumnezeu și Judecata Sa cum te învață Biblia, adăpostit perfect în credința și religia ta, ca o broască trăind toată viața în credința ei, la loc sigur într-o fântână secată de unde Dumnezeu a fugit de claustrofobie și s-a dus pe lumea cealaltă. Aici pe pământ, Dumnezeu e un personaj evadat, o resursă morală în penurie dispărută și inutil căutată. Acolo, pe lumea cealaltă Dumnezeu e ca peștele în apă, e în elementul Său și ne așteaptă pe fiecare cu tolba plină de bunătăți paradisiace din Rai unde e atâta frumusețe și determinare în noi toți să gonim nebunește către Cer, către Dumnezeu. Ce suntem noi credincioșii dacă nu niște maratonişti în goana noastră nebună după aur, după aurul mântuirii și izbăvirii unde psihiatria și personalitatea noastră se rezolvă și se conservă cel mai bine în mediul propice al iluziei din Cer, unde altundeva ? Iluzia credinței noastre e mai umană, mai caldă, mai aproape de pielea noastră decât mediul arid al evidenței goale de orice urmă de divinitate a cosmosului rece, plin de explozii și cataclisme cosmice, mediu incontrolabil prin gigantismul și extremismul fenomenelor naturii, unde un fenomen supranatural numit Dumnezeu, speculat de inteligența unor nimicuri numiți oameni nu are nici o șansă în acest univers haotic și rece, plin de gravitația unor găuri negre năucitoare care curbează și atrag în gravitația lor extremă și lumina, chiar și timpul. Ce să caute astfel Dumnezeu într-un cer suficient de periculos și ostil și pentru El ? Astfel, e explicabil de ce Dumnezeu s-a retras în inima caldă a oamenilor, în creierul lor imaginativ, singurele locuri prielnice din univers unde are toate șansele și trăiește bine mersi alături de oameni, se adună cu ei în biserici și mănăstiri, le închide ochii tuturor și le este lor Duhovnic și doctor de suflete de la Facerea Lumii cu un succes infailibil.  

ZIUA FRUMOASĂ DE AZI CÂND PLECĂM LA PICNIC

ZIUA FRUMOASĂ DE AZI CÂND PLECĂM LA PICNIC

  De ce suntem triști și bosumflați că trebuie să plecăm mâine la muncă, complet răpiți și deturnați unui azi reconfortant în care credeam și care se sfârșește după ce venim de la picnic când adormim, când mâine trebuie să ne sculăm morocănoși, despărțiți de siguranța și certitudinea unei clipe prezente ce ne mângâia azi, apărați aici și acum de necunoscutul unui mâine ostil și provocator...? Ne mângâiem sufletele și viețile în siguranța unui azi plutind pe o pace relativă între războaiele și ororile suferite de omenire ale trecutului și cele ale viitorului. Citind din istorie, văzând filme despre ororile războiului, despre masacrele petrecute pe timpul lagărelor naziste de acum șaptezeci de ani, ni se pare imposibil uman și privind prin prisma iubirii Lui Dumnezeu pentru oameni, când aflăm și vedem cum erau aduși oamenii cu marfarele morții în lagărele de la Auschwitz, Treblinka, Birkenau, Sobibor, etc. , cum erau dezbrăcați la piele, femeile tunse, li se luau bijuteriile, trimiși la o magazie unde se zicea că e baie, unde în țipete și urlete de groază și agonie și chemând pe Dumnezeu în ajutor, de fapt erau gazați de naziști cu un gaz letal, apoi cadavrele, unele cu tatuaje mai frumoase erau jupuite și se făceau abajururi de lămpi și umbrele din pielea lor pentru naziști, apoi erau adunate de-a valma cu roabe și cotigi și băgate în cuptoare unde era foc continuu, luni și ani de zile, împrăștiind în nările deținuților rămași vii puși la muncă, mirosul și fumul de carne arsă. Trăim în pace de șaptezeci de ani, noi cu copiii noștri, noi, copiii și nepoții disperaților de atunci torturați în lagărele morții, trăim înconjurați de armate care se înarmează până-n dinți și ni se pare neverosimil ca fundul nostru să poată fi luat într-o zi la șuturi de cizme de ofițeri dușmani iar copiii noștri care țipă și plâng să fie loviți cu palma peste gurile plânse... Cum de putem fi atât de liniștiți și atât de încrezători în ziua de azi și de mâine, rostind după tipic rugăciunea Tatăl Nostru cum rosteau și deținuții acelor timpuri, trezindu-ne cu chef de viață dimineața, exuberanți, împlinindu-ne nezdruncinați tabietul de a bea o cafea tare și a fuma o țigară sau două la cafea, luând cățelul și coșulețul cu merinde să plecăm la picnic cu mașina, neștiind că într-o zi când tocmai deschideam portierele mașinii să ne așezăm picnicul într-o poiană, un pluton de militari ne-ar putea opri, ne-ar putea lua mâncarea și băutura din coșuleț, pe copiii care se vor rățoi la ei îi vor plesni peste bot, pe nevasta care țipă o s-o tragă de păr, iar ție o să-ți tragă câteva șuturi în burtă și testicule țipând să urcați în mașina pregătită să vă ducă în lagăr iar acolo să vă dezbrace în pielea goală, copii, fete, femei, băieți și bărbați, vecini, prieteni și colegi de-ai tăi, și să vă plesnească cu biciul să intrați mai repede în camera de gazare... ? Se spune că și preoți au fost luați și chinuiți astfel în lagăre. Unii rezistau stoic prigoanei și schingiuirii, când li se smulgeau bărbile, se rugau cu lacrimi de durere și sângele curgând pe piept Lui Dumnezeu, rezistau o zi, o săptămână, o lună, un an ; dar într-o zi, spun unii cum au auzit pe unii preoți schingiuiți, mai slabi în credință, privind către cerul plin de fumul de la crematoriu zicând scrâșnind printre dinți : " Câine ești, nu Dumnezeu !..." V-am spus toată această poveste apropo de ziua frumoasă de primăvară de azi când plecăm la picnic cu toți făcându-ne voioși selfiuri și poze de grup la picnicul din poiană pentru a le pune pe Facebook, și nu auzim cum alături de noi, pe alte coclauri, în cazărmi soldații se bărbieresc și se ung cu funingine pe față, își curăță și ung mitralierele cu ulei iar noi petrecem la picnic, mai gustând un mic, mai un pahar de bere, mulțumind Lui Dumnezeu pentru pace și pentru pâinea cea de toate zilele. Când or să vină soldații și o să vă dea cu șutul în burtă, să nu disperați ca unii preoți înjurând pe Dumnezeu... Să vă rugați la El, singurul răspunzător atât de pacea cât și de războaiele omenirii, singurul care le poate aduce, singurul care le poate opri în plânsetele noastre de posibili deținuți de război de pe o zi pe alta.

EPISOADE DIN CUPRINSUL ACESTEI POVEŞTI

EPISOADE DIN CUPRINSUL ACESTEI POVEŞTI

  "...Mai fericit e să fii câine fără Dumnezeu decât să știi că ești făcut de Dumnezeu un om cu o soartă de câine. Nu poți schimba cu nimic realitatea în care vezi și realizezi că cei mai agresivi câini și sălbăticiuni sunt oamenii, Opera capitală a Lui Dumnezeu, iar cei mai oameni dintre creaturi uneori sunt câinii, care nu au un Dumnezeu..."

                          *
 
"...Nu toți Îl putem crede pe cuvânt pe Dumnezeu cum nici El când a făcut lumea și oamenii nu i-a făcut să se înțeleagă și respecte unii cu alții și să se creadă unii pe alții sub cuvânt de onoare. Întotdeauna avem nevoie de adeverințe și dovezi în relațiile de credibilitate dintre oameni, ca dovadă că Dumnezeu a făcut oamenii defecți și nu de soi, fără de cuvânt, fără de scrupule și onoare. Cum Îl putem credita pe Dumnezeu cu toată încrederea când nu a fost în stare să creeze niște oameni de soi, când nu a fost în stare să creeze un Rai pe pământ ? Putem din delicatețe, din respect pentru conceptul și ideea nobilă de Dumnezeu să spunem că El are întotdeauna dreptate, că teoria religioasă impregnată în conștiința socială are o valoare imanentă și de aceea respectul față de Dumnezeu trebuie să prevaleze criticii Lui dar nu putem să nu rămânem cu un gust amar văzând că Dumnezeu nu a făcut totul pentru succesul acestei lumi, ba dimpotrivă parcă a făcut totul pentru ratarea ei ascunzându-ne pe fiecare în pământ ca pe o mizerie cu dramele, infecțiile și metehnele noastre care ne-au venit de hac și pregătindu-ne în schimb inutil tot cerul pentru ambiția cadavrelor noastre de a rezista decesului, timpului și veșniciei..."

                          *

  "...Nu sunt cadavrele noastre peste tot pe pământ și în pământ ? Și nu sunt ele atât de cuminți și docile, fără să se mai creadă importante și de neînlocuit, fără să mai aibă ambiții și fără să mai fie mândre și insolente niciodată ? Nu e plin pământul de mormintele noastre unde îngropăm și tragem pe linie moartă atâtea ambiții, atâtea demnități insistente și obstinate, atâtea mofturi și fasoane, atâtea vanităţi efemere și insolente pe care le credeam veșnice și importante, atâtea gânduri, atâtea lacrimi de bucurie și tristețe, atâta carne și atâtea simțuri care pier într-o clipă din ea, atâta viață a noastră creată de Dumnezeu cu atâtea surle și trâmbițe în Biblie, ca să ne-o ia apoi prin chinurile bolilor, accidentelor și suferințelor într-o zi, cu un nobil scop pe care niciodată nu-l dibuim ?..."

                         *

  "...Ferice de cel ce crede și nu vede, așa se spune la Cartea Sfântă. Lentilele credinței ne sunt necesare organic și nu moralmente... De conivență cu Dumnezeu trebuie să-i satisfacem hatârul de a-L primi în noi ca pe un organ grefat care să anuleze fiasco-ul și ruina tuturor celorlalte organe puse de Dumnezeu în corpul nostru, prea multe, prea vulnerabile și sensibile și prea complicate de-au trebuit să se inventeze pentru repararea lor atâtea secții în spitale care până la urmă se dau bătute când un lighean de organe și altul de intestine din tine trebuie să se strice atât de lesne și în trei zile să ajungem în groapă, rampa de lansare către Rai. Un singur exemplu dintre multele complicații anatomice inutile proiectate de Dumnezeu : Pentru ce era nevoie de complicația stomacului care să-şi digere propriul țesut cu acidul clorhidric din sucul gastric provocând refluxuri gastrice cu arsuri esofagiene, bulbită, ulcere duodenale dureroase și tot felul de minunății din astea la care s-a gândit Dumnezeu o veșnicie reușind să creeze în sfârșit omul și sistemul lui digestiv ? Privești crucit complicația și patologia atâtor sisteme anatomo biologice puse de Dumnezeu așa în corpul uman în care dacă un sistem cade, le fac praf pe toate celelalte devenite inutile și pentru care nu există piese de schimb decât peticeala prin operații, nesfârșite cure de medicamente alopate sau homeopatice, naturiste sau psihiatrice și în sfârșit transplantul, o procedură foarte scumpă și costisitoare pentru care trebuie să aștepți să moară altcineva nefericit ca să-i iei organul care nu-i sigur dacă e compatibil cu sistemul tău imunitar pe care Dumnezeu l-a creat tocmai ca să-ți respingă grefa organului de care aveai nevoie și în al doilea rând să fie învins de o nouă lucrare inventată de Dumnezeu : SIDA, boala imunodeficienței dobândite.  ! O, ce lucrare minunată a înfăptuit Dumnezeu creând Omul, Opera Sa de căpătâi care se îmbolnăvește, ajunge în spital și așteaptă un transplant pe care nu și-l permite tot săracul și toți moşnegii și băbuțele care se grijesc de moarte, te face să te întrebi ce Dumnezeu a răbdat și catadicsit să creeze omul așa, atât de defectuos, ca și pacient regulat al spitalelor și clinicilor, ultima haltă înainte de cimitir ?..."

                         *

  "...Nu trebuie să fii disperat că mori. Mai mult decât să murim nu putem fi schingiuiți și nu putem fi omorâți fizic de două sau trei ori. Avem un avantaj în moarte de a muri doar odată pe când în viață ne dor atâtea lucruri de atâtea ori. Murind scăpăm ușor. O singură dată ni se taie capul și murim și din această dramă aparentă putem în liniștea și libertatea mormântului, în timpul berechet pe care-l avem la îndemână ca decedați să încercăm satisfacția neagră că murind, într-un fel ne-am răzbunat lăsându-i Lui Dumnezeu și universului cadavrele noastre inerte și insalubre pe cap, pline de bolile, durerile și grijile ce le-am avut, pline de păcatele noastre strigătoare la cer, pline de sânge închegat, puroi descompus și ură, ura de cadavru împuns cu sulița, împușcat, spânzurat sau decapitat, sau mort de moarte bună ; iată astfel, ura de cadavru care e mai mare decât toate urile. După ce te vezi mort, ura ta de cadavru pulsează și fierbe în pământ făcându-l să se cutremure uneori și dacă n-am ști cauza reală a tectonicii am putea jura de cutremure că sunt cauza urii cadavrelor noastre, pentru faptul că cineva și ceva te-a făcut în univers, ți-a dat șansa percepției și rațiunii și apoi cu un preaviz funest anunțat ceremonios în cărțile sfinte, când ți-a sunat ceasul te-a ucis și te-a învins, apoi te-a prohodit și înmormântat creștinește..."

                          *

  "...Nimeni nu poate trăi cu naturalețe după programul divin implementat experimentului eșuat al viețuirii în care ne-ai aruncat de-a valma poruncindu-ne să ne înmulțim, să creștem și să umplem pământul. Ei bine, și ce-am rezolvat cu asta ? Ce mare scofală am făcut urmându-Ți sfatul ? Am ajuns în disoluție și impas pentru care veșnic suntem obligați de viață a-Ți cere ajutorul Doamne. Ajutorul vine ori nu vine și unii săturându-se să mai aștepte rup pisica și aleg soluția călugăriei care este iluzia perfectă cu care ei se mângâie în această disoluție cu care ai murdărit universul aplicând experimentul eșuat al vieții aruncat ființelor vii pe cap. Privind numai niște măicuțe înfășurate din cap până în picioare în cârpe negre pe canicula verii poți clar vedea ce soluție inumană și neverosimilă e călugăria pentru a înșela și eluda asperitățile vieții la care ne-ai condamnat. Pentru faptul că a apărut, redundanța călugăriei dovedește că experimentul viețuirii este un experiment perfect ratat cu care Ți-ai pierdut timpul în univers Doamne. Călugării nu trăiesc, ei doar subzistă mizeriilor și încercărilor vieții într-un mod mai curat, cuminte și calculat. Nimic nu le garantează succesul decât speranța din inima lor care se va opri ca și a noastră a păcătoșilor într-o zi într-un banal și normal infarct cu tot cu speranța din ea. E mai ușor să suporți viața și moartea cu o inimă îmbătată de dragostea pentru Dumnezeu și să-ți moară această beție a speranței odată cu tine decât să mori cu o inimă goală, lucidă, atee sau sceptică și agnostică și trupul oricum supus vitregiilor bolilor, durerilor și nedreptăților vieții. E mai ușor să te îmbeți de beția de a fi sfânt decât să ai angoasa lucidității goale de orice viciu calmant al beției credinței. Doar în beție este adevărul spune o vorbă iar beția credinței este adevărul care este mai ușor de acceptat într-o lume în care ești liber potrivit liberului arbitru acordat de Dumnezeu să-ți alegi adevărul ca minciună și minciuna ca adevăr preferat de tine. Începând cu spațiul și timpul totul este relativ în univers. Este ceea ce nu pare a fi și nu este ceea ce pare. Deci și adevărul și minciuna sunt relative iar mai relativ decât toate la un loc ești Tu Doamne într-o lume în care ne-ai pus să trăim în care minciuna stă cu regele la masă. Unii aleg să trăiască bucuria de a fi sfinți, de a aparține tagmei lor fericite atrași de gravitația și influența divină din preajmă. Alții, care se simt cu totul și liberi până la piele nu suportă fericirea de a aparține nici unei gravitații și nici unei tagme, nici unei turme, fie ea și a sfinților și aleg precum Cioran bucuria și libertatea de de a nu fi sfinți. Așadar e logic că noi neputând îndura ca și călugării această asceză și stagiu draconic de instrucție denumit viață, matematic și logic am ratat mântuirea... Dar cine spune că m-ar fi încălzit cu nădejde acest concept al mântuirii când știu că deocamdată ceea ce am eu în față de se cheamă viață, nu se poate trăi într-un mod uman ci doar viețui, adică fad, în sclavia perfectă a supunerii față de Tine Doamne, fără emoții și sentimente de viață ci doar cu febra religioasă sterilă care nu aparține vieții ci experimentului Tău trist de-a ne scoate silnic din neant unde stăteam atât de cuminte, spre a ne da vieții adică durerii, suferinței, morții și ororilor ei..."

                          *

  "...Tot ce avem nevoie pentru terapia și frica noastră de neființă e visul iluzoriu al mântuirii, visul despre Dumnezeu. Ce e Dumnezeu dacă nu o regretabilă entitate a extremei neverosimilului pierdută definitiv într-un timp vid și într-un spațiu așijderi în strigătele noastre inutile de dor de viață...?
  Astfel, religia este ABOLIREA inconștientă a VIEȚII, golirea faptului de a trăi de orice conținut practic și util de către chiar indivizii puși să trăiască și fiindcă viața e dură și plină de inconveniente, depășirea lor necesită din partea religioșilor un stagiu inerent de cotizare numit credința în Dumnezeu, în felcerul amărăciunii inimilor noastre,  uzând pentru asta toate resursele creierului emoțional pe când creierul cognitiv ia o pauză în acest contract al religiozității în care dobânda nu este la vedere, nu se palpează ci doar se jinduieşte în Cer și absolut după moarte, după ce mori și pierzi totul, în primul rând creierul care-L concepea pe Dumnezeu în electricitatea neuronilor care a dispărut dintr-un creier mort din care credința a dispărut, care nu mai produce decât cadaverină și putresceină, lichidele cadavrelor pe care le studiază studenții de la secția de medicină legală..."

                           *

  "...Ce e viața noastră și ce suntem noi ca produs finit divin decât niște ierbivore hăituite de felinele îndoielilor și percepțiilor noastre subiective de unde am căpătat automat trista inteligență de-a simți că nu poți trăi ori muri decât cu constrângerea obsesiei agregatului biologic ce ești care vei cădea răpus fie de un accident sau crimă, fie te vei defecta, datorită dereglării stupide a unui releu din tine ? Agregatul ce ești nu mai funcționează din cauza unui accident stupid, crime sau boli ce crește în tine, cimitirul e singura soluție. Mașinile vechi tot sunt mai utile într-un parc de dezmembrări ; din tine nu se va folosi nimic ; doar sufletul va avea o căutare în Cer vândut și cumpărat de îngeri samsari la piața de sclavi a Cerului. Căci dac-ai fost robul Lui Dumnezeu o viață nu poți avea pretenția să încetezi a fi rob al Lui Dumnezeu mai ales în Cer în calitate de înger sub formă de suflet despre care nu știi oricum sigur ce soartă va avea decât că va fi tot un rob în Raiul Lui Dumnezeu, ca lagăr de concentrare suprem unde conceptului de libertate umană i se dă lovitura de grație pentru veșnicie. În calitate de rob al Lui Dumnezeu și al Raiului devii cu totul inutil, apatrid, neendemic Raiului și nici iadului dar foarte căutat și vânat de diavoli în această ultimă, stupidă și blestemată nenorocită locație a penitenței care e iadul. Nu poți trăi decât cu obsesia că ești un agregat biologic perisabil pentru care se luptă cete întregi de draci să le intri-n posesie și să-și facă jocul cu tine, o biată ființă vânată în Cer de atâtea duhuri rele și foarte puține duhuri bune care nu fac un caz din faptul că niște diavoli te-au câștigat trișând cum le stă în caracter și devii marfă, materie primă pentru industria schingiuirii în defavoarea unor îngeri care îți pregăteau terapia și deliciul mântuirii dar te-au scăpat din neatenție în balta nenorocirilor și ororilor iadului ca pe un pește din ciorpac. Cu ce curaj să întâmpini viața când vezi că ești doar un vânat hăituit al Cerului, sau al pământului fugărit ba de îngeri, ba de demoni, ba de șefi, ba de câini, subiect de dispută între Rai și iad și șefii de la locul de muncă și trăiești dezabuzat cu sentimentul tot mai acut că nu ești nimic altceva decât un nimic, un șoarece hăituit disputat între Dumnezeu, o pisică de rasă și diavol, o mâță de maidan ? Asta după ce șefii au mârâit și ei o viață la tine ca niște lupi turbați cu ochii roșii și spume la bot. Spre paguba și nefericirea ta, nu ești ca om și ispravă a Lui Dumnezeu decât locul întâlnirii efemere a câtorva elemente care se vor strica, îmbinate anatomic și chimic precar și firav pentru o clipă efemeră. Cu ce optimism și curaj să privim elementele chimice din noi știind că suntem la mâna legilor fizicii și chimiei care nu știu de Dumnezeu și de pretențiile noastre paradisiace ? Cum să nu râzi a pagubă și dezgust constatând că ești doar un laborator unde niște elemente chimice își fac numărul ignorând și neștiind cine ești și faptul că reprezinți ceva ? Din faptul că vreo câteva elemente chimice din tabelul lui Mendeleev își fac de cap cu tine în viața asta de carne rezultă corpul și viața ta, apoi moartea și un suflet, o electricitate în noi, ce avem pretenția ca să o putem transmite fără fir în cer alături de stele și galaxii, în absolut, la Dumnezeu, în Rai, chiar dacă se taie curentul și ceva ne taie samavolnic cablul vieții din noi și murim. Dar noi vrem teleportare. Vrem în Rai..."

                          *

  "...Această omenire merită să-și asume rușinea ratării ca specie adoptând nonșalant și inconștient misticismul religios pulsând ca o infecție recurentă și iremediabilă în fibra omenirii cea mai intimă, cea mai sănătoasă și curată hărăzită de Dumnezeu de la natura biologiei. Dacă creierul a luat-o razna în simptomatica religioasă, Dumnezeu și biologia nu mai sunt vinovate, e vinovată istoria milenară a umanității și neputințele biologice evidente ale indivizilor care prin tradiție și-au moștenit și transmis gene religioase care au lucrat până în miezul adânc al ADN-ului determinând mutația genetică numită Dumnezeu. Având această mutație genetică, toți fiind oameni și supuși cărnii și erorilor ei de percepție putem comunica cu neantul fiind ferm convinși că vorbim cu Dumnezeu..."

                         *

  "...Am păstrat numărul de telefon al medicului urolog care a operat-o pe mama mea moartă de cancer la rinichi, alte organe complicate făcând parte din sistemul excretor. Cine știe când voi avea și eu nevoie de acest medic ? Am păstrat și numărul de telefon al medicului gastroenterolog care m-a diagnosticat cu gastrită și ulcer duodenal cu semne indirecte ; sunt sigur că voi avea nevoie de medicul gastroenterolog până la moarte. Mai am loc în agenda telefonică și pentru numărul de telefon al medicului neurolog, cardiolog, gerontolog, toți licențiați în disciplina lor să lupte cu morile de vânt ca să salveze epava trupului meu ce va eșua cât de curând la periferia vieții ca să arate lumii cu ce s-a ocupat Dumnezeu în univers și ce lucru a rezultat de pe urma actului Său ce l-a intitulat Facerea Lumii ! Și nu râdeți, toți veți ajunge la fel, o epavă pe un pat de boală și o mumie uscându-se și putrezind în bezna unui sicriu ca să vadă toate gurile căscate ale extratereștrilor spectatori din univers ce plan strălucit a avut Dumnezeu cu fiecare din noi...! Dacă Dumnezeu făcându-ne pe fiecare astfel încât să devenim în final câte un dosar doldora de afecțiuni care ne vor trimite la morga și de acolo la cimitir și că pentru asta trebuie să mulțumim Creatorului că din această condiție simptomatică de pacienți muribunzi pe patul de spital sau de acasă vom ajunge direct în Rai, dați-mi voie să cred că nu un Dumnezeu responsabil a putut avea cinismul și machiavelismul de a inventa lumea și omul cu o așa condiție precară și dramatic existențială ! Din această tristă condiție avem nevoie de medic ca de un Dumnezeu și de Dumnezeu ca de un medic dotat cu aparate medicale de resuscitare inutilă a tragediei noastre medicale și psihiatrice. A fi sau a nu fi ?, nu aceasta-i întrebarea shakespeariană... Mai bine trebuie să te întrebi dacă-i mai potrivit a fi bolnavi incurabil de credință și cu carnea mustind de serul morfinei ei, ori a fi bolnavi de necredință și a nu mai crede nimic niciodată murind cu ochii larg deschiși și gândul perplex la spectacolul de două ori stupid ? : odată asistând la sarabanda huzurului inutil și imoral al preafericiților Raiului și a doua oară la oroarea tortúrilor și chinurilor ridicole ale păcătoșilor din fundul iadului...! A fi bolnavi de credință, ori de necredință ? Aceasta-i întrebarea...!"

                        *

  "...îi place cum nu se poate mai mult Lui Dumnezeu să audă și să distingă eu-l și personalitatea fiecărui individ cu mărunta și efemera sa poveste expusă spre rezolvare Lui prin fierbinți rugăciuni ; și încă nu este suficient numai să te rogi căci să nu uităm cum Lui Dumnezeu i se adresează miliarde de acatiste, de pomeniri, de aghezme pentru sfințirea noastră, a caselor, căruțelor cu cai și mașinilor noastre, miliarde de ofuri și nimicuri destinate pentru analiză și soluționare unei entități, Creatorul galaxiei Andromeda, cea mai apropiată de a noastră și al celorlalte miliarde de galaxii, a întregii realități vizibile și evidente, palpabile, a spațiului și timpului însuși, când într-o zi, plictisit de neant, în afara oricărui timp și spațiu Dumnezeu a zis întâi : "Să fiu Eu" ; apoi, văzând că se simte bine cu El însuși a spus : "Să fie timp și spațiu" ; E atât de genial cum au găsit oamenii o explicație simplă și accesibilă pentru apariția complexităților și necunoscutelor acestui univers, punând în cârca Lui Dumnezeu totul, nepăsându-le că în mod ciudat, stupid și neașteptat tocmai Creatorul realității nemijlocite, a tot ce există în concret, a ales să locuiască în abstract, în supranatural, în transcendent, locuri care-i asigură scuza și intimitatea inexistenței..."

                          *

  "...Nu vrem decât să fim liberi și nu robi. Să fim liberi să trăim ori să murim liberi de orice robie fie ea cât de frumoasă, cea mai frumoasă fiind robia autoasumată către Dumnezeu așa cum spunea Petre Țuțea : "Înrobeşte-mă Doamne în robia Ta ca să mă simt într-adevăr cel mai fericit și cel mai liber așa înlănțuit".     Trebuia să fim liberi să murim ori nu ; și trebuia să fim liberi să fim înmormântați ori nu dacă e să facem caz de o utopie perfectă a drepturilor omului. Pentru faptul că universul nu e democratic și nu ne dă dreptul de a alege de a ne naște ori nu, de a trăi ori nu și de a fi eutanasiați atunci când cu voia Domnului suntem schingiuiți cu durerile bolilor, pentru toate aceste nedreptăți vom ajunge, jigniți ireparabil de univers și de Dumnezeul care ne-a creat atât de genial dar atât de păgubos și tragic pentru noi, să uzăm într-o zi în masă de greva înmormântării, ultima soluție.
  Dacă aceasta pe care-o vedem și trăim e lumea și viața pentru care Dumnezeu s-a străduit a ne-o face și pe care ne-a dăruit-o  exuberant, dați-mi voie să cred în fața evidenței practice lugubre și triste că lumea și Facerea Lumii a Lui Dumnezeu e un act, o lume și o facere de mântuială, că nu ne convine așa ceva, nu ne place și ne repugnă să fim actorii triști și manipulați ai unei astfel de tragicomedii ca să ne asfixiem în asemenea disoluție care nu are nimic în comun cu competența și talentul unui Meșter Creator responsabil dar mai ales genial și vizionar. Nici unei alte ființe a universului, unor alți umanoizi extratereștri potențiali, mai puțin evoluați decât noi dar similari inteligenței noastre, nu le-ar fi convenit un asemenea simulacru ieftin și toxic al Creațiunii. Ajungem astfel să ne punem disperați și orfani în univers întrebarea retorică : A făcut un Dumnezeu bun, omnipotent, lumea,  universul și tot ? Dacă oamenii s-au întrebat logic și au ajuns la concluzia că Dumnezeu a făcut lumea și tot, le spun tuturor că întrebarea și concluzia însăși nu are sens stricto sensu în fața elementelor brute componente ale universului care ne fac vulnerabili până la ultima consecință și astfel ne determină o tristă evidență care ne înconjoară, evidența că Dumnezeu nu avea cum să creeze atâtea lucruri bune pe care le-a creat la început care să ajungă să degenereze în dezastru și să determine atâtea lucruri rele care ne-nconjoară și care ne-au asfixiat lumea și viața ca o iederă otrăvită pe care Dumnezeu nu avea cum să n-o prevadă și elimine din start ca subprodus, zgură și efect dezavantajos al creațiunii. De aceea triști mai degrabă ajungem la concluzia că tot răul din lumea noastră se datorează unui univers văduv de orice urmă de Dumnezeu, acest vid cu chip antropomorf peste care de nevoie oamenii au pus gradele atotputerniciei ungându-L ca rege al regilor lor..."

                         *

"...DUMNEZEU EXISTĂ AICI ȘI ȘI NU PE LUMEA CEALALTĂ

                       1)

  Un Dumnezeu făcând eroarea de-a crea un stol de ageamii numiți oameni pe care încercând să-i mustre pentru neputințele și greșelile lor nu reușește a-i face să se îndrepte și drept pedeapsă și soluție coercitivă se supără pe toți și toate de îi aruncă de-a valma la gunoi în iad după tocmai ce bucuros i-a creat, dar pe care îi iubește atât de mult și se declară mândru a le fi Tatăl lor din Ceruri, un astfel de Dumnezeu este un paradox inadmisibil al iubirii și grijii părintești. Cum poate fi mândru de Opera Sa, omul, un Dumnezeu cu o asemenea pisică moartă în brațe, cu o omenire defectă și păcătoasă la activ pe care trebuie în majoritate s-o damneze la iad când nu mai are soluții pentru îndreptarea ei, când ideea de excelență creatoare divină este nobilă și nu admite paradoxuri ? Deci puțin probabil ca un Dumnezeu puțin atent la detalii să poată exista și să fie autorul moral al unei lumi triste și defecte care trăiește în așa tragicomică și sângeroasă realitate care nu se explică a se petrece sub o autoritate infailibilă și perfectă numită Dumnezeu. Or noi înșine, cu soarta noastră mizerabilă, or dacă nu chiar noi, atunci cei mai triști ca noi și mai urgisiți de soartă și de viață, dacă noi cu toți aici de față numiți oameni nu suntem o pură întâmplare nefericită a cosmosului și a evoluției biologice darwiniene, atunci suntem o eroare a Lui Dumnezeu, un accident neverosimil oricărei manufacturi și gestiuni divine. Accidentul e efectul unei greșeli ; or un Dumnezeu adevărat e exclus programatic a fi putut face greșeli vreodată.

                         2)

  Din această ecuație fără soluții numită Facerea Lumii, act plin până în cele mai mici detalii de disoluții care fac din viața noastră un chin și o încercare disperată de a ne stăpâni și a nu ne podidi lacrimile cu orice prilej și din orice circumstanță a vieții,  Dumnezeu trebuie să iasă basma curată, așa cum vrem noi. Și iese. Căci atât de buni și concilianți suntem noi oamenii încât chiar dacă vedem clar că suntem actori și gladiatori pe scena vieții într-o dramă inexorabilă și fără de sfârșit în care Dumnezeu e dramaturgul dar și spectatorul, autorul care a avut ambiția de a ne face actori și gladiatori pe scena acestei vieți ratate, iar noi luptăm între noi ca gladiatorii omorându-ne unul pe altul, căci așa e scenariul scris de Dumnezeu, și murind spunem Dumnezeului din tribună : "Robul ce va muri azi te salută Doamne !"  Murind, luptând pe scena vieții, jucând acest sângeros scenariu scris de Dumnezeu, printr-un paradox al iubirii setat de gena religioasă în capul nostru îi dăm Lui Dumnezeu toată lauda și tot creditul, lăudându-L pe Împăratul suprem, pe Cezarul din tribună pentru toate lacrimile și sângele ce-l vărsăm pe scenă, pentru ideea ce-a avut-o Dumnezeu de a ne insera obligatoriu și inexorabil viețile în acest neajuns existențial în care suntem afundați. Dacă ne doare vreodată ceva în viață, dacă din cauza vieții ne doare ceva și gemem de agonia suferințelor venite la pachet odată cu viața cu care ne-am ales, nu-i putem imputa Lui Dumnezeu tot ce ne doare și ne e insuportabil, totdeauna coborâm ochii din Cer unde căutăm inutil o vină cosmică și un autor dispozitor al puținelor plăceri și noianului de dureri ale vieții ; de aceea, sub povara imensului rău sub care gemem care e condimentul negativ cu care ne-am ales din această viață, ne resemnăm să dăm vina pe diavol pentru tot ce e rău și ne doare. În diavol lovește toată nemulțumirea și ura noastră ; în el ne descărcăm frustrarea când vedem ce țeapă luăm de la viață și astfel Dumnezeu se apără de toate criticile noastre, de neplăcerea de-a simți cum ne-a creat absolut goi și vulnerabili provocărilor acestui univers, inapți unei existențe de soi când de fapt nu suntem decât niște creaturi handicapate, asistați social de divinitate, fără de care nu putem concepe viața, acțiunile, gândurile, sentimentele și nimic. Creând diavolul,  Dumnezeu a rezolvat două probleme care-l obsedau : în primul rând a creat diavolul ca să ne ispitească și probeze credința și să ne facă rău dacă nu avem credință și nu-i suntem loiali, apoi a făcut diavolul ca să fie un scut pentru El contra tuturor nemulțumirilor noastre cu care ne-am ales de pe urma faptului că Dumnezeu nu ne-a întrebat, nu ne-a cerut părerea, dar ne-a făcut cu orice preț, din ambiția Lui creatoare. Punând diavolul între noi și El, Dumnezeu a creat cel mai bun scut pe care noi oamenii să dăm vina când ceva ne face să ne îndoim că ne-am ales cu ceva bun din planul divin pentru noi oamenii, plan din care a rezultat pustiul nostru de viață. Poate că noi suntem fericiți în această viață și nu trebuie să cârcotim de nemulțumirea ei ca să nu-L mâniem pe Dumnezeu. Dar ce vină are o fetiță israeliană reușind să fugă dintre dărâmături cu o păpușă în mână și plângând după un colț de ruină când nu mai știe unde sunt mama și tata și fratele uciși de bombele războiului, pentru că așa a fost scenariul și planul vieții ei, scris de Dumnezeu...? Ce fel de plan al vieții a scris Dumnezeu pentru o adolescentă violată în societatea care le obligă pe femei să umble cu cârpe pe ochi și care este bătută cu biciul în piața publică pentru că nu mai este fecioară ? Hoții ne-au prădat casa, din pat ne-au luat și ne-au dat cu bâta în cap dar am scăpat ; trebuie să mulțumim Lui Dumnezeu că am avut acest noroc, să mulțumim pentru planul vieții avut de Dumnezeu pentru noi. Pe alții i-au bătut și i-au împușcat tâlharii dar nu i-au nimerit ; au scăpat numai cu un ochi vânăt, câteva coaste rupte și fără de portofel. Pentru acest plan al vieții lor scris de Dumnezeu trebuie să-i mulțumească și să se roage pios fiecare că a scăpat cu viață. Când toporul care a sfărâmat țeasta țăranului care a intrat noaptea în grajd unde hoții îi furau vita și când nevasta sa și copiii îl plâng în dricul care merge hurducând către cimitir pe drumul prăfuit de țară, pentru acest plan al vieții soțului ei, nevasta țăranului trebuie să aducă laudă Lui Dumnezeu căci pe lumea cealaltă lacrimile vor înceta, nu va mai fi întristare și nici suspin ; așa a citit ea că scrie la Cartea Sfântă. Ce beneficiu putem simți noi din acest plan bun divin scris pentru fiecare din noi ? Din mocirla vieții, din bălțile de sânge închegat cu noroi de la războaiele și crimele noastre constante de la începutul lumii noi am deprins a trăi în dramă și necaz ca într-o normalitate naturală în care diavolul a preluat toată vina, iar Dumnezeu creând o astfel de lume a ieșit basma curată. Omenirea a început astfel a-L iubi pe Dumnezeu și pentru bucurie și pentru necaz, spunând pentru toate că Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat și rezolvând astfel onorabil prestanța și creația divină. Uitând că suntem niște copii ai foamei și ai crimei, că ne sugrumăm de la Facerea Lumii într-o astfel de lume odioasă care nu se mai termină și e gulagul nostru pe viață, îi zâmbim tandru Lui Dumnezeu știind că de acolo de sus ne iubește, că tuturor Dumnezeu ne pregătește o compensare extraordinară în Cer pentru tot neajunsul ce-l întâmpinăm în fața vieții de ne-am pomenit cu ea din ambiția Lui Dumnezeu de a crea o lume, ceva în acest univers. Scârbiți de această lume, de insuccesul evident pe care l-a avut această operă divină în actualitate, suntem în schimb definitiv amețiți de puterea magică a promisiunilor Raiului. Cine ar rezista unei asemenea narcoze a promisiunilor paradisiace și sub satisfacția și beneficiul lor scontat să mai aibă insolența și curajul de-a se uita critic și gemând de dureri către Cer, acolo unde e un Dumnezeu creator, autor moral a tot, și al noroiului, și al stelelor, și al florilor, și al bubelor noastre ? Din mijlocul agoniei vieții noastre privim spre Dumnezeu cu nădejde, nu fiindcă semnele logice ale crudei evidențe ne-ar îndemna așa ci din prudență să nu-L provocăm și irităm pe Creator, din frica de gândaci ce suntem care se tem de a nu fi striviți de bocancul divin al urgiei Sale îi mulțumim Lui Dumnezeu cu condescendență pentru tot, cerându-i iertare, milă și îndurare, într-o dezolantă realitate a văicărelii și rugăciunii continue de robi îngenuncheați.

                       3)

  Ne place a fi robi ai Lui Dumnezeu pentru că există o plăcere și o necesitate a îngenunchea și a te supune celui mai tare ca tine ca fiind intimidat de această supunere el să-ți dea pace și să te păsuiască. Cum să mai dai în câinele care se pune cu botul pe labe și cu ochii rotunzi privește spre ochii tăi injectați și spre bâta cu care vrei să-i dai în cap ? Există plăcerea și necesitatea de a da din cozi în fața stăpânului, plăcere pe care și câinii o au ; noi de ce să nu ne imaginăm un stăpân suprem căruia să-i fim credincioși și să i ne închinăm cu atâta exuberanță într-o lume cu dușmani și stăpâni de regulă cruzi la tot pasul ? Dar dacă din Dumnezeu, stăpânul suprem putem să ne facem un prieten de nădejde, nu pentru că El ar vrea, ci pentru că noi vrem, de ce-am rata această șansă și oportunitate a iluziei fericirii noastre ? De aceea, cum Dumnezeu de regulă tace și ne acceptă din taina tăcerii Lui orice rugăciuni pe care i le facem din suflet, a acceptat și să fie pentru noi oamenii totul. Prinzând atâta curaj datorită tăcerii Lui Dumnezeu, oamenii i-au pus în cârcă și i-au plasat în atribuții a fi intendentul lor de serviciu, creatorul universului să fie purtătorul de toată grija și pântecăraia unor viermi cosmici cu ochi și cu gânduri numiți oameni. Astfel încurajați de atotputernicia Lui Dumnezeu de a fi cel mai bun duhovnic și doctor ceresc, ne ducem cu toții la El smeriți, fiecare cu ghebul și junghiul său, cu pântecăraia și băşinile sale,  cerând toți sănătate,  îndreptare, pace și liniște adunăturii întâmplătoare de celule care suntem și îi dăm Lui Dumnezeu un rol atât de dezonorant pentru un rang divin, să se mânjească și compromită în Măreția-i divină și treburile-i importante prin Cer cu gestionarea tuturor nimicurilor noastre efemere, trebuind să se fi murdărit pe mâini de lut să ne facă, trebuind tuturor să ne dea ca unor cerșetori o pâine cea de toate zilele spre ființă, să mâncăm pâine cu initium să ne potolim mațele, să bem apă cu nitriți să ne potolim buzele, și să visăm exuberanți la Rai și la cai verzi pe pereți într-o emulație religioasă și-o credincioșie apriori și de aceea iresponsabilă și mioapă.

                       4)

  E cu neputință să existe o lume cum e a noastră atât de rudimentar evoluată în univers având prost gustul și mândria excelenței unei incerte geneze divine în care omenirea se obligă moral de frică și de neputință să creadă în Dumnezeu și să nu-L vadă decât în vis și în ultima vedenie a ochilor pierduți în orbite în agonia de pe patul morții când toți Îl văd de frică pe Dumnezeu cum se apropie și se împrietenesc pe veci cu El murmurând cu gura muribundă ultima spovedanie și luând de la preot ultima împărtășanie mulțumiți și împăcați cu soarta. Oricum, ceea ce ni s-a întâmplat nouă oamenilor la scara acestei planete în experiența noastră antropologică și socială face parte din colecția și panoplia de erori și tragedii monumentale și de top pe care le-au putut suferi formele de viață din univers, unde umanitatea e cea mai urgisită din civilizațiile componente ale întregului univers. După câte vedem și simțim pe propria piele, suntem ciuca bătăii de joc a universului, cea mai jignită și dezavantajată civilizație, nu zic din tot universul, dar măcar din galaxia Calea Lactee. Dacă tot ce vedem și trăim în destinul nostru e atât de tragic de adevărat, dacă carnea noastră s-a apucat să fabrice atâtea dureri și ochii noștri s-au apucat să verse atâtea lacrimi sărate, atunci aceasta nu este viață și Dumnezeu nu ne-a făcut, când nu putea avea această cruzime cu noi, tocmai copii Lui. Căci nu-L putem bănui pe Dumnezeu, Tatăl nostru de infanticid și că nu știa cum ne va durea de crunt carnea de pe noi și ne vor ustura lacrimile de pe obraz când s-a apucat să ne facă, de aceea în cuanticul și măruntul nostru destin uman s-au adunat atâta incertitudine și alean crezând într-un Dumnezeu sub comanda căruia s-au adunat în trista noastră lume chintesența și etalonul împilării și oprimării, neşansei și mizeriei pe care o putea suferi o specie prin grija unui Creator. Nu un Dumnezeu verosimil sau imaginabil ar putea fi responsabil în Măreția-i neştirbită de un asemenea eșec civilizațional. Extremele evoluției speciilor, inclusiv umane, încă clocotesc și lucrează. Suntem încă în miezul evoluției noastre ca specie. N-am terminat să evoluăm și încă mai evoluăm. În mijlocul unei astfel de metamorfoze a speciei umane către viitorul evoluției ei ca specie de top a regnului animal, iată că ne-am născut și noi și auzind de la străbunii și părinții noștri de Dumnezeu,  iată că și în creierul nostru reacția religioasă a avut loc,  când s-a întâmplat să avem, solidar cu străbunii noștri și la fel ca ei și noi la scara timpului nostru contemporan, s-a întâmplat să avem acest frison al conceptului de Dumnezeu în destinul și micimea îndeletnicirilor noastre umane, în istoria noastră socio-culturală. Nici un Dumnezeu cu un minim de calificare demiurgică, cu un minim de responsabilitate și cu un altruism extrem de răbdător nu ar fi subscris voluntar a se ocupa cu specia nevolnică a oamenilor, scontând și prevăzând dumnezeiește dinainte fiascoul și catastrofa ce a cuprins această specie tristă și planeta ei ; specie tristă dar totuși respectuoasă și condescendentă față de Dumnezeu pe care o clipă nu-L face responsabil de eșecul ei, dimpotrivă, Îl iubește cu asupra de măsură oricâte pogromuri, neajunsuri existențiale și mustrări pentru păcate ar avea pe cap de la El, de la Dumnezeul ei, trista omenire.

                       5)

  Tristă soartă să adulmeci că trăind, în concepția Lui Dumnezeu nu ești decât o fabrică de păcate pe care nu le mai poți controla și păcătuiești precum respiri. Când în sfârșit îți dai seama că ți-e imposibil să mai devii sfânt, te resemnezi ca motanul Tom căzând de la etaj din cauza lui Jerry, făcând trist cu mâna copiilor din fața televizorului, care râd. Atunci constați ca om că ești singur în univers, că nimeni nu poate fi vinovat de inexistența Lui Dumnezeu, că e o întâmplare a spațiului și a timpului că legile fizicii au dictat în normalitatea lor ca universul fizic, științific și verificabil să nu accepte conceptul practic de Dumnezeu ci doar universul spiritual și ezoteric să permită Lui Dumnezeu cel teoretic să se afișeze în transcendent, deci nu în actualitate, deci nu în realitate, numai în mințile și inimile credincioșilor, produs al neuronilor și fierbințelii sângelui care curge din inimă într-un circuit închis unde nu biologia, ci Dumnezeu, creatorul galaxiilor e motorul. Când oamenii vor realiza că nu există Dumnezeu, că nu sunt decât ceea ce sunt, adică biologie pură și evoluție naturală,  majoritatea vor înnebuni, își vor da singuri cu tigăi în cap, majoritatea credincioșilor se vor apuca de băut, de fumat și se vor desfrâna. Este o tristă realitate să constați că universul material, practic și palpabil, evident și verificabil nu au permis unui Dumnezeu real să se afișeze pe măsură, direct și incontestabil, evident,  pregnant și temeinic, bun și eficient, real și veridic și trebuie să fie doar taina și atuul unor exemplare biologice umane care își iau ca pe un merit blazonul de credincioși și își pun cu mândrie blazonul de bolnavi de Dumnezeu. Tristă soartă că noi ca oameni, creație de top a Lui Dumnezeu încercăm dar nu reușim să fim mai buni și mai drepți în această viață, întocmai ca Dumnezeul la care visăm și-L plasăm incredibil exclusiv în Cer de la Facerea Lumii, văduviți total pe pământ de prezența Sa nemijlocită printre noi care ar fi rezolvat în concret și nu doar în abstract, atâtea probleme sub care murim îngropați. Frumoasă omenire totuși, care reușește să demonstreze prin sentimentul religios calitățile deosebite pe care le extrag din nutrimentul dorinței și visului unui Dumnezeu ca paradigmă perfectă și autoîndreptar moral prea frumos și utopic ca să poată fi adevărat. Dacă orfani cum suntem în univers ne-ar găsi ca pe niște copii dați de suflet și de pripas prin univers un Dumnezeu entuziast și dornic de veșnicie, dornic să se pună să facă treabă responsabilă creatoare, atunci precis din câțiva oameni buni, drepți, smeriți, cinstiți și religioși, buni samariteni pe care i-ar mai găsi pe pământ pe ici pe colo, i-ar înmulți și ar face din ei o lume perfectă și Dumnezeiască cum probabil trebuia să facă Dumnezeul nostru de la început, o lume unde iubirea, respectul și seriozitatea între oameni ar triumfa și asta ar scoate Raiul din Cer la faliment ; căci pe pământ ar fi niște oameni în sfârșit buni, buni ca Dumnezeu, căci putem avea măcar ambiția de a fi buni ca El dacă nu putem avea șansa practică de a fi veșnici ca Dumnezeu rămas singur în univers într-un Rai ajuns la faliment când oamenii și-ar fi făcut responsabili un rai autentic din pământul și din viața lor. Atunci Dumnezeu se putea lăuda cu ceva în univers, putea să fie mândru de Opera Sa, Facerea Lumii ; și această mândrie a Lui, această bucurie de a crea și a face ceva fericit pe pământ ar fi fost veșnic reciproce într-o concordie și înfrățire mirobolantă între sentimentele Lui Dumnezeu și ale noastre. Nu mai trebuia să crezi în Dumnezeu când efectiv stând la coadă ne puteam ține cu El de gât într-o tandrețe evidentă în fiecare duminică când ar fi decretat ziua porților deschise în rai, o liturghie interactivă în live și în 3D într-un rai pământesc și de aceea mai plăcut, logic și frumos, să ne plimbăm pe aleile paradisiace sub ploi de flori de cireși și de meri din care puteam culege vara fructele coapte, fără teamă de biciul și sabia de foc a îngerilor Lui Dumnezeu și fără bani, cum niciodată în Raiul din Cer nu vei putea să culegi mere roșii, iar copiii noștri, în raiul decretat de Dumnezeu pe pământ să se plimbe cu bicicletele și să se dea cu rolele, iar bebelușii să doarmă în cărucioare morfolind suzetele, visând ca îngerașii la Dumnezeu și la raiul de pe pământ. Atunci, prezența Lui Dumnezeu și rezultatul acțiunilor Sale pe acest pământ ar fi fost certe și evidente, puternice și eficace, limpezi și logice ca elementele naturii, ca și curentul alternativ care se întoarce de la plus la minus de atâtea ori, ceea ce îi dă putere și îl face o forță atât de utilă vieților noastre pe cât este de invizibilă. Dar dacă Dumnezeu e invizibil și nu există, cum oare singuri și neputincioși mai putem fi buni noi oamenii, noi oamenii care suntem "iubirea dintâi a Lui Dumnezeu și visul Lui din urmă" ? Suntem noi, precum Nietzsche spunea, un vis spulberat și o gafă a Lui Dumnezeu sau Dumnezeu e visul și gafa noastră monumentală ?

                        6)

  Până la acea lume utopică în care să putem palpa și verifica existența unui Dumnezeu Bun coordonator și gestionar, suntem obligați de bunul simț și buna măsură a visa măcar la așa ceva, la a fi religioși și a ne potrivi ceasul bătăilor inimii după ceasul bătăilor inimii Lui Dumnezeu ; și să încercăm să fim măcar o fracțiune din cât e Dumnezeu de bun, drept și curat ; și mai degrabă decât să cerem ceva, să dăruim ceva neaşteptând nimic în schimb, căci dar din dar se face Rai și cine știe, într-o zi când nu vom băga de seamă noi oamenii credincioși, Dumnezeu va lua ceva, niște lut de pe unde știe El din coclaurile cosmosului de se va inventa pe Sine în sfârșit, apoi va inventa și Raiul, iar iadul, va turna otravă în el, acid clorhidric, apă tare și bombe chimice și bacteriologice ca să piară toți dracii și doar ei de molime și urgii cum pierim noi acum. Dar când Dumnezeu va deschide Raiul pe pământ la liber pentru toți, atunci evident că va desființa iadul și îl va arunca în aer cu o mega bombă nucleară, făcând pentru noi pe cer cel mai frumos spectacol de artificii ; și astfel nici nu vom ști cum în timpul vieții noastre nici Raiul și nici Dumnezeu n-au existat niciodată, dar văzând că este atâta cerere, în taină și fără ca să simțim și vedem noi, Dumnezeu s-a îndurat în sfârșit să se creeze pentru noi și ambiția noastră de-a fi veșnici ca El, când de dragul nostru Dumnezeu s-a îndurat să se nască și să vorbească direct cu noi, aici și acum și nu pe lumea cealaltă, adică nicăieri..."