AICI ȘI ACUM ȘI NU PE LUMEA CEALALTĂ, ADICĂ NICĂIERI

                       1)

  Un Dumnezeu făcând eroarea de-a crea un stol de ageamii numiți oameni pe care încercând să-i mustre pentru neputințele și greșelile lor nu reușește a-i face să se îndrepte și drept pedeapsă și soluție coercitivă se supără pe toți și toate de îi aruncă de-a valma la gunoi în iad după tocmai ce bucuros i-a creat, dar pe care îi iubește atât de mult și se declară mândru a le fi Tatăl lor din Cer, un astfel de Dumnezeu este un paradox al iubirii și grijii părintești. Cum poate fi mândru de Opera Sa, omul,  un Dumnezeu cu o asemenea pisică moartă în brațe, cu o omenire defectă și păcătoasă la activ pe care trebuie în majoritate s-o damneze la iad când nu mai are soluții pentru îndreptarea ei, când ideea de excelență creatoare divină este nobilă și nu admite paradoxuri ? Deci puțin probabil ca un Dumnezeu puțin atent la detalii să poată exista și să fie autorul moral al unei lumi triste și defecte care trăiește în așa tragicomică și sângeroasă realitate care nu se explică a se petrece sub o autoritate infailibilă și perfectă numită Dumnezeu. Or noi înșine, cu soarta noastră mizerabilă, or dacă nu chiar noi, atunci cei mai triști ca noi și mai urgisiți de soartă și de viață, dacă noi cu toți aici de față numiți oameni nu suntem o pură întâmplare nefericită a cosmosului și a evoluției biologice darwiniene, atunci suntem o eroare a Lui Dumnezeu, un accident neverosimil oricărei manufacturi și gestiuni divine. Accidentul e efectul unei greșeli ; or un Dumnezeu adevărat e exclus programatic a fi putut face greșeli vreodată.

                         2)

  Din această ecuație fără soluții numită Facerea Lumii, act plin până în cele mai mici detalii de disoluții care fac din viața noastră un chin și o încercare disperată de a ne stăpâni și a nu ne podidi lacrimile cu orice prilej și din orice circumstanță a vieții,  Dumnezeu trebuie să iasă basma curată, așa vrem noi. Și iese. Atât de buni și concilianți suntem noi oamenii încât văzând clar că suntem actori pe scena vieții într-o dramă inexorabilă și fără de sfârșit în care Dumnezeu e dramaturgul, singurul autor care a avut ambiția de a ne face actori pe scena acestei vieți ratate, noi îi dăm Lui Dumnezeu toată lauda și tot creditul, lăudându-L pentru toate lacrimile și sângele ce-l vărsăm pe scenă, pentru ideea de a ne insera obligatoriu viețile în acest neajuns existențial. Nu-i putem imputa Lui Dumnezeu tot ce ne doare și ne e insuportabil, totdeauna coborâm ochii din Cer unde căutăm inutil o vină cosmică pentru motivul puținelor plăceri și noianului de dureri ale vieții și ne resemnăm să dăm vina pe diavol pentru tot ce e rău și ne doare, pentru că Dumnezeu n-a creat diavolul în primul rând ca să ne ispitească și probeze credința și să ne facă rău dacă nu avem credință, ci a făcut diavolul ca să fie un scut pentru El contra tuturor nemulțumirilor noastre în fața vieții, ceva pe care noi oamenii să dăm vina când ceva ne face să ne îndoim de planul bun divin pentru noi oamenii. Din mocirla vieții, din bălțile de sânge închegat cu noroi de la războaiele și crimele noastre constante de la începutul lumii, diavolul a preluat toată vina, iar Dumnezeu creând o astfel de lume a ieșit basma curată. Omenirea a început astfel a-L iubi pe Dumnezeu și pentru bucurie și pentru necaz, spunând pentru toate că Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat și rezolvând astfel onorabil prestanța divină. Uitând că suntem niște copii ai foamei și ai crimei, că ne sugrumăm de la Facerea Lumii într-o astfel de lume odioasă care nu se mai termină și e gulagul nostru pe viață, îi zâmbim tandru Lui Dumnezeu știind că tuturor Dumnezeu ne pregătește o compensare extraordinară în Cer pentru tot neajunsul ce-l întâmpinăm în fața vieții de ne-am pomenit cu ea din ambiția Lui Dumnezeu de a crea o lume, ceva în acest univers. Scârbiți de această lume, de insuccesul evident pe care l-a avut această operă divină în actualitate, suntem în schimb definitiv amețiți de puterea magică a promisiunilor Raiului. Cine ar rezista unei asemenea narcoze a promisiunilor paradisiace și sub satisfacția și beneficiul lor scontat să mai aibă insolența și curajul de-a se uita critic și gemând de dureri către Cer, acolo unde e un Dumnezeu creator, autor moral a tot, și al noroiului, și al stelelor, și al florilor, și al bubelor ? Din mijlocul agoniei vieții noastre privim spre Dumnezeu cu nădejde, nu fiindcă semnele logice ale crudei evidențe ne-ar îndemna așa ci din prudență să nu-L provocăm și irităm pe Creator, din frica de gândaci care se tem de a nu fi striviți de bocancul divin al urgiei Sale îi mulțumim cu condescendență pentru tot, cerându-i iertare, milă și îndurare, într-o dezolantă realitate a văicărelii continue de robi îngenuncheați.

                       3)

  Ne place a fi robi ai Lui Dumnezeu pentru că există o plăcere și o necesitate a îngenunchea și a te supune celui mai tare ca tine. Există plăcerea și necesitatea de a da din cozi în fața stăpânului, plăcere pe care și câinii o au ; noi de ce să nu ne imaginăm un stăpân suprem căruia să-i fim credincioși și să i ne închinăm cu atâta exuberanță într-o lume cu dușmani și stăpâni de regulă cruzi la tot pasul ? Dar dacă Din Dumnezeu, stăpânul suprem putem să ne facem un prieten de nădejde, nu pentru că El ar vrea, ci pentru că noi vrem, de ce-am rata această șansă și oportunitate a fericirii ? De aceea, cum Dumnezeu de regulă tace și ne acceptă din taina tăcerii Lui orice rugăciuni pe care i le facem din suflet, a acceptat și să fie pentru noi oamenii totul. Prinzând atâta curaj datorită tăcerii Lui Dumnezeu, oamenii i-au pus în cârcă și i-au plasat în atribuții a fi intendentul lor de serviciu, creatorul universului să fie purtătorul de toată grija și pântecăraia unor viermi cosmici cu ochi și cu gânduri numiți oameni. Astfel încurajați de atotputernicia Lui Dumnezeu de a fi cel mai bun duhovnic și doctor ceresc, ne ducem cu toții la El smeriți, fiecare cu ghebul și junghiul său, cu pântecăraia și băşinile sale,  cerând toți sănătate,  îndreptare, pace și liniște adunăturii întâmplătoare de celule care suntem și îi dăm Lui Dumnezeu un rol atât de dezonorant pentru un rang divin, să se mânjească și compromită în Măreția-i divină și treburile-i importante prin Cer cu gestionarea tuturor nimicurilor noastre efemere, trebuind să se fi murdărit pe mâini de lut să ne facă, trebuind tuturor să ne dea ca unor cerșetori o pâine cea de toate zilele spre ființă, să mâncăm pâine cu initium să ne potolim mațele, să bem apă cu nitriți să ne potolim buzele, și să visăm exuberanți la Rai și la cai verzi pe pereți într-o emulație religioasă și-o credincioșie apriori și de aceea iresponsabilă și mioapă.

                       4)

  E cu neputință să existe o lume cum e a noastră atât de rudimentar evoluată în univers având prost gustul și mândria excelenței unei incerte geneze divine în care omenirea se obligă moral de frică și de neputință să creadă în Dumnezeu și să nu-L vadă decât în vis și în ultima vedenie a ochilor pierduți în orbite în agonia de pe patul morții când toți Îl văd de frică pe Dumnezeu cum se apropie și se împrietenesc pe veci cu El murmurând cu gura muribundă ultima spovedanie și luând de la preot ultima împărtășanie mulțumiți și împăcați cu soarta. Oricum, ceea ce ni s-a întâmplat nouă oamenilor la scara acestei planete în experiența noastră antropologică și socială face parte din colecția și panoplia de erori și tragedii monumentale și de top pe care le-au putut suferi formele de viață din univers, unde umanitatea e cea mai urgisită din civilizațiile componente ale întregului univers. După câte vedem și simțim pe propria piele, suntem ciuca bătăii de joc a universului, cea mai jignită și dezavantajată civilizație, nu zic din tot universul, dar măcar din galaxia Calea Lactee. Dacă tot ce vedem și trăim în destinul nostru e atât de tragic de adevărat, dacă carnea noastră s-a apucat să fabrice atâtea dureri și ochii noștri s-au apucat să verse atâtea lacrimi sărate, atunci aceasta nu este viață și Dumnezeu nu ne-a făcut, când nu putea avea această cruzime cu noi, copii Lui. Căci nu-L putem bănui pe Dumnezeu că nu știa cum ne va durea de crunt carnea de pe noi și ne vor ustura lacrimile de pe obraz când s-a apucat să ne facă, de aceea în cuanticul și măruntul nostru destin uman s-au adunat atâta incertitudine și alean crezând într-un Dumnezeu sub comanda căruia s-au adunat în trista noastră lume chintesența și etalonul împilării și oprimării, neşansei și mizeriei pe care o putea suferi o specie prin grija unui Creator. Nu un Dumnezeu verosimil sau imaginabil ar putea fi responsabil în Măreția-i neştirbită de un asemenea eșec civilizațional. Extremele evoluției speciilor, inclusiv umane, încă clocotesc și lucrează. Suntem încă în miezul evoluției noastre ca specie. N-am terminat să evoluăm și încă mai evoluăm. În mijlocul unei astfel de metamorfoze a speciei umane către viitorul evoluției ei ca specie de top a regnului animal, iată că ne-am născut și noi și auzind de la străbunii și părinții noștri de Dumnezeu,  iată că și în creierul nostru reacția religioasă a avut loc,  când s-a întâmplat să avem, solidar cu străbunii noștri și la fel ca ei și noi la scara timpului nostru contemporan, s-a întâmplat să avem acest frison al conceptului de Dumnezeu în destinul și micimea îndeletnicirilor noastre umane, în istoria noastră socio-culturală. Nici un Dumnezeu cu un minim de calificare demiurgică, cu un minim de responsabilitate și cu un altruism extrem de răbdător nu ar fi subscris voluntar a se ocupa cu specia nevolnică a oamenilor, scontând și prevăzând dumnezeiește dinainte fiascoul și catastrofa ce a cuprins această specie tristă și planeta ei ; specie tristă dar totuși respectuoasă și condescendentă față de Dumnezeu pe care o clipă nu-L face responsabil de eșecul ei, dimpotrivă, Îl iubește cu asupra de măsură oricâte pogromuri, neajunsuri existențiale și mustrări pentru păcate ar avea pe cap de la El, de la Dumnezeul ei, trista omenire.

                       5)

  Tristă soartă să adulmeci că trăind, în concepția Lui Dumnezeu nu ești decât o fabrică de păcate pe care nu le mai poți controla și păcătuiești precum respiri. Când în sfârșit îți dai seama că ți-e imposibil să mai devii sfânt, te resemnezi ca motanul Tom căzând de la etaj din cauza lui Jerry, făcând trist cu mâna copiilor din fața televizorului, care râd. Atunci constați ca om că ești singur în univers, că nimeni nu poate fi vinovat de inexistența Lui Dumnezeu, că e o întâmplare a spațiului și a timpului că legile fizicii au dictat în normalitatea lor ca universul fizic, științific și verificabil să nu accepte conceptul practic de Dumnezeu ci doar universul spiritual și ezoteric să permită Lui Dumnezeu cel teoretic să se afișeze în transcendent, deci nu în actualitate, deci nu în realitate, numai în mințile și inimile credincioșilor, produs al neuronilor și fierbințelii sângelui care curge din inimă într-un circuit închis unde nu biologia, ci Dumnezeu, creatorul galaxiilor e motorul. Când oamenii vor realiza că nu există Dumnezeu, că nu sunt decât ceea ce sunt, adică biologie pură și evoluție naturală,  majoritatea vor înnebuni, își vor da singuri cu tigăi în cap, majoritatea credincioșilor se vor apuca de băut, de fumat și se vor desfrâna. Este o tristă realitate să constați că universul material, practic și palpabil, evident și verificabil nu au permis unui Dumnezeu să se afișeze mai pregnant și temeinic, mai bun și eficient, mai real și veridic și trebuie să fie doar taina și atuul unor exemplare biologice umane care își iau ca pe un merit blazonul de credincioși. Tristă soartă că noi ca oameni, creație de top a Lui Dumnezeu încercăm dar nu reușim să fim mai buni și mai drepți în această viață, întocmai ca Dumnezeul la care visăm și-L plasăm incredibil exclusiv în Cer de la Facerea Lumii, văduviți total pe pământ de prezența Sa nemijlocită printre noi care ar fi rezolvat în concret și nu doar în abstract, atâtea probleme sub care murim îngropați. Frumoasă omenire totuși, care reușește să demonstreze prin sentimentul religios calitățile deosebite pe care le extrag din nutrimentul dorinței și visului unui Dumnezeu ca paradigmă perfectă și autoîndreptar moral prea frumos și utopic ca să poată fi adevărat. Dacă orfani cum suntem în univers ne-ar găsi ca pe niște copii dați de suflet și de pripas prin univers un Dumnezeu entuziast și dornic de veșnicie, dornic să se pună să facă treabă responsabilă creatoare, atunci precis din câțiva oameni buni, drepți, smeriți, cinstiți și religioși, buni samariteni pe care i-ar mai găsi pe pământ, i-ar înmulți și ar face din ei o lume perfectă și Dumnezeiască cum probabil trebuia să facă Dumnezeul nostru de la început, o lume unde iubirea, respectul și seriozitatea între oameni ar triumfa și asta ar scoate Raiul din Cer la faliment ; căci pe pământ ar fi niște oameni în sfârșit buni, buni ca Dumnezeu, căci putem avea măcar ambiția de a fi buni ca El dacă nu putem avea șansa practică de a fi veșnici ca Dumnezeu rămas singur în univers într-un Rai ajuns la faliment când oamenii și-ar fi făcut responsabili un rai autentic din pământul și din viața lor. Atunci Dumnezeu se putea lăuda cu ceva în univers, putea să fie mândru de Opera Sa, Facerea Lumii ; și această mândrie a Lui, această bucuria de a crea și a face ceva fericit pe pământ ar fi fost veșnic reciproce într-o concordie și înfrățire mirobolantă între sentimentele Lui Dumnezeu și ale noastre. Nu mai trebuia să crezi în Dumnezeu când efectiv stând la coadă ne puteam ține cu El de gât într-o tandrețe evidentă în fiecare duminică când ar fi decretat ziua porților deschise în rai, în raiul pământesc și de aceea mai plăcut, logic și frumos, să ne plimbăm pe aleile paradisiace sub ploi de flori de cireși și de meri din care puteam culege vara fără teamă și fără bani, cum niciodată în Raiul din Cer nu vei putea să culegi mere roșii, iar copiii noștri, în raiul decretat de Dumnezeu pe pământ să se plimbe cu bicicletele și să se dea cu rolele, iar bebelușii să doarmă în cărucioare morfolind suzetele, visând ca îngerașii la Dumnezeu și la rai. Atunci, prezența Lui Dumnezeu și rezultatul acțiunilor Sale pe acest pământ ar fi fost certe și evidente, puternice și eficace, limpezi și logice ca elementele naturii, ca și curentul alternativ care se întoarce de la plus la minus de atâtea ori, ceea ce îi dă putere și îl face o forță atât de utilă vieților noastre pe cât este de invizibilă. Dar dacă Dumnezeu e invizibil și nu există, cum oare singuri și neputincioși mai putem fi buni noi oamenii, "iubirea dintâi a Lui Dumnezeu și visul Lui din urmă" ? Suntem noi, precum Nietzsche spunea, un vis spulberat și o gafă a Lui Dumnezeu sau Dumnezeu e visul și gafa noastră monumentală ?

                        6)

  Până la acea lume utopică în care să putem palpa și verifica existența unui Dumnezeu Bun coordonator și gestionar, suntem obligați de bunul simț și buna măsură a visa măcar la așa ceva, la a fi religioși și a ne potrivi ceasul bătăilor inimii după ceasul bătăilor inimii Lui Dumnezeu ; și să încercăm să fim măcar o fracțiune din cât e Dumnezeu de bun, drept și curat ; și mai degrabă decât să cerem ceva, să dăruim ceva neaşteptând nimic în schimb, căci dar din dar se face Rai și cine știe, într-o zi când nu vom băga de seamă noi oamenii credincioși, Dumnezeu va lua ceva, niște lut de pe unde știe El din coclaurile cosmosului de se va inventa pe Sine în sfârșit, apoi va inventa și Raiul, iar iadul, va turna otravă în el, acid clorhidric, apă tare și bombe chimice și bacteriologice ca să piară toți dracii și doar ei de molime și urgii cum pierim noi acum. Dar când Dumnezeu va deschide Raiul pe pământ la liber pentru toți, atunci evident că va desființa iadul și îl va arunca în aer cu o mega bombă nucleară, făcând pentru noi pe cer cel mai frumos spectacol de artificii ; și astfel nici nu vom ști cum în timpul vieții noastre nici Raiul și nici Dumnezeu n-au existat niciodată, dar văzând că este atâta cerere, în taină și fără ca să simțim și vedem noi, Dumnezeu s-a îndurat în sfârșit să se creeze pentru noi și ambiția noastră de-a fi veșnici ca El, când de dragul nostru Dumnezeu s-a îndurat să se nască și să vorbească direct cu noi, aici și acum și nu pe lumea cealaltă, adică nicăieri. 

DE CE CREDEM ÎN DUMNEZEU

DE CE CREDEM ÎN DUMNEZEU

                         1)

  Suntem nimic și pulbere, praf obișnuit de stele și nu putem spune că fiind descendenți din stele în acest univers așa cum spune știința, pentru că și stelele au carbon, nichel și fier cum avem și noi, nu putem spune că pentru asta suntem fericiți și mulțumiți oricâte stele am avea în noi. Ce putem lăsa după noi pe acest pământ decât o brumă de amintire și asta doar în mințile copiilor noștri care și ei sărmanii vor muri peste mai puțin de un veac ? Peste două veacuri nici măcar mormânt nu vom mai avea, cimitirele vor fi arate și se vor face ogoare unde holde de grâu se vor legăna și coace în bătaia vântului și soarelui ca să facem pâine, multă pâine pentru foamea tuturor săracilor pământului, din ce în ce mai mulți, mai înfometați și de aceea determinați să-L caute pe Dumnezeu, nădejdea și reazemul săracilor, ca ei să-i mulțumească pentru pâine, pentru foame, pentru boli și sărăcie, pentru tot. Peste un veac nu va rămâne nimic din cei ce-am fost azi. Dacă Dumnezeu s-a bucurat făcându-ne din lut, iată va trebui să ne stricăm, să murim, să nu se mai aleagă nimic din amintirea noastră lumească, să trecem pur și simplu în gropile uitării cum se spune la Biblie, pentru ca Dumnezeu în sfârșit, după pofta-i măreață să-şi ia lucrul făcut din lut înapoi, să ne ridicăm cu toți la Cer,  chiar dacă nu înțelegem pentru ce atâta ocol de-a trebuit ca să trecem prin această experiență a Lui Dumnezeu numită viață și cum de s-a îndurat Creatorul nostru vreodată să-şi piardă lucrul făcut din lut, omul, lăsat să se chinuie pe pământ, prin ceea ce se numește alungarea strămoșilor noștri din Rai și plata stupidă incredibilă solidară a tuturor pentru păcatul strămoșesc. De ce credem în Dumnezeu ? Nu putem altfel : Deci cum am putea muri toți ca niște câini necredincioși și din această tristă și efemeră ipostază de muribunzi să nu sperăm măcar entuziaști că trebuie să socotim pe cineva mai mare decât această omenire în care nu suntem câini ci oameni, trestii gânditoare ? ; și să sperăm și să dorim ca din această ipostază de trestii gânditoare și visătoare, amintirea despre noi să fie păstrată într-o locație, în memoria respectivă a Celui ce L-am intitulat în fantezia creierilor noștri pur și simplu Dumnezeu ? (recenzie după un citat) . Iată, Dumnezeu e o acumulare valorică a conștiinței umane, un spațiu de depozitare a conștiințelor noastre moarte care avide de veșnicie și atemporalitate se încăpățânează și ambiționează să nu moară ci să rămână pe mâini bune, pe mâna bună a Lui Dumnezeu, un deziderat antropologizat, făcut după chipul și asemănarea omului și viceversa, astfel încât combinația să fie perfectă și Dumnezeu să devină o utilitate, un bun uzual pentru consum omenesc. Creatorul universului și al tuturor galaxiilor, prin ritualul credinței în El ca într-un doctor și resuscitator de suflete ale unor ființe minuscule de la marginea unei galaxii din miliardele ce compun acest cosmos, e revendicat de orice cadavru mumificat în cavou de pe o planetă insignifiantă numită Terra, în speranța febrilă a acelei mumii iminente câtă vreme are puls în ea și trăiește că ea va învia odată și chiar veșnic într-o lume mai bună undeva în Cer se spune, la marginea galaxiei sau la capătul universului unde e Raiul. Visul de aur al omenirii din povești, tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, veleități ale lui Harap Alb, iată că oamenii îl transpun cu succes în realitate și e suficient doar să citească niște scrieri antice adunate într-o carte de căpătâi numită Biblie care îmbie și droghează frumos omul cu visul copilăresc la nemurire. Ce să-ți dorești mai mult și mai tare ca fost copil ce ești decât continuarea visurilor copilărești prin oportunitatea numită credință și religie, scuză a oamenilor mari pentru năravul de-a visa frumos o lume frumoasă, puerilă, fantastică imaginată în Cer fiindcă pe pământ unde este legea junglei și a selecției naturale a speciilor este imposibil ? Cum să nu rămâi influențat și să nu devii spre bătrânețe bigot și pravoslavnic al credinței când în Biblie sunt inserate elevate și îmbietoare, motivante scrieri de felul : "Dacă omul a murit odată, fi-va el iarăşi viu ? Toate zilele robiei mele aş aştepta până ce vor veni să mă schimbe.
Atunci Tu mă vei chema şi eu Îţi voi răspunde ; Tu vei cere înapoi lucrul mâinilor Tale." Iată de ce oamenii își rup pur și simplu inima din piept și și-o aruncă în Cer ca nadă, ca să-i ofere Lui Dumnezeu lucrul mâinilor Sale înapoi și în acest fel să-L prindă pe Dumnezeu, peștele vieții lor, speranța și unealta, linia lor venoasă, aparatul lor de resuscitare de la terapia intensivă a vieții, agregatul lor artificial cardiorespirator care-i ține în viață, de care se leagă visul lor la nemurire. La aceasta cred că se referă Biblia când zice :
"ai pus în inima lor chiar și nemurirea". Oamenii au inima în cer acolo unde-şi programează nemurirea, și cerul în inimă. De aceea inima oamenilor este plină de visul la nemurire. Ia acest vis din inima lor și vei transforma pe oameni în niște manechine cu rumeguș în piept, îi vei omorî efectiv când le vei lua inima plină de Dumnezeu, cum omori un telefon dacă îi iei cartela. Drama vieții umane explică redundanța și necesitatea, terapia reparatorie numită Dumnezeu ; animalele nu au această necesitate pentru că nu au rațiune și nu conștientizează drama lor existențială unde sunt inserați în selecția naturală a speciilor în mediul totdeauna arid și ostil, cum suntem inserați și noi oamenii ; și de aceea, pentru că noi nu suportăm selecția naturală și nu suportăm ca cineva barbar să ne elimine brusc și natural, să ne pălmuiască, să ne bată, să ne omoare și să ne mănânce, ne-am aruncat nădejdea în brațele Lui Dumnezeu, singura ființă cu chip de om bun care hălăduieşte prin cosmos, om pe care noi L-am înscăunat Împărat ceresc al nostru, să putem lua și noi din brațu-i plin de flori cu care îmbietor stă Dumnezeu la intrarea în Rai, să putem lua puțină fericire, pace și nădejde de la El ; căci Dumnezeu este mina de aur din care putem lua toate aceste bogății de speranță și fericire. Din toate timpurile masele au fost fascinate de personaje mesianice care să le vorbească despre aceste lucruri frumoase, să le vorbească despre eliberări prin Dumnezeu, promisiuni de bine pentru tristele lor vieți ce vor să le audă din gura cuiva pe care l-au uns ca fiind Mesia, mijlocitorul între Ei și Dumnezeu. Și n-a fost Iisus un Mesia care a spus și spune încă oamenilor dintotdeauna amărâți de greul vieții că acest neajuns va înceta și că la Dumnezeu, unde doar acolo e alinarea se ajunge prin El ? La fel au spus și alți mesia, popoarelor diferite de pe fața acestui pământ, la fel de frumos le-au vorbit oamenilor despre Dumnezeu. Iată un alt mesia, contemporan cu Iisus, care a fost Apollonius din Tyana al romanilor, apoi Simon magul care a cerut și a oferit bani pentru a primi puterea de la apostolul Pentru dar a fost refuzat și acuzat de simonie. Au mai fost rivali ai Lui Iisus care vorbeau maselor frumos și convingător despre Dumnezeu și eliberarea mentală a oamenilor prin părtăşia cu Creatorul într-un Rai care-i așteaptă pe oamenii cuminți și credincioși. Iată, Tiberiu și Augustus, împărați romani care au instaurat pacea și bunăstarea în imperiu și au fost venerați de mase ca fiind dumnezei. Evreii au mai avut un mesia, pe Simon Bar Kochba, rebel militar evreu care a eliberat temporar evreii de sub jugul împăratului Hadrian, a ajuns și el să fie venerat de poporul evreu ca un mesia militar, ca un haiduc sfânt, pentru că așa credeau ei, numai un sfânt putea să-i elibereze de sub crunta robie romană. Astfel, pentru pacea și eliberarea adusă el a fost adulat, venerat și proclamat mesia de popor. Iată, în altă parte a lumii avem drept mesia pe zeul Mythra, născut dintr-o fecioară tot pe 25 decembrie. Egiptenii au avut pe mesia Isis, mamă fecioară, regina cerurilor,  soția lui Osiris, mama zeului Horus, născut tot din fecioară și tot pe 25 decembrie. Iată, au mai fost lideri mesianici, bunăoară chiar Ioan Botezătorul care este unul dintre cei aleși de Dumnezeu ca și Iisus, născut tot prin proorocia unui înger, Gavril, care i-a vorbit în vis lui Zaharia, un preot al vremii, că bătrâna sa soție Elisabeta va naște un prunc. Și întrucât când Fecioara Maria însărcinată și ea cu Iisus atunci s-a apropiat de Elisabeta, pruncul Ioan din burta ei a săltat, ca semn distinct de curtoazie între lideri mesianici, unul născut dintr-o fecioară, celălalt dintr-o mamă bătrână și la menopauză. Deci Ioan botezătorul predica și el învățături bune oamenilor dar fiindcă s-a retras din această ipostază mesianică din respect în favoarea Lui Iisus, adepții l-au părăsit pe Ioan și l-au considerat mesia pe Iisus, chiar dacă Ioan a fost înaintemergătorul și botezătorul Lui Iisus. Iată, avem pe mandeeni, vechi popor antic, adepți ai lui Ioan botezătorul și rivali ai lui Iisus, determinați să creadă că Ioan botezătorul era mesia și nu Iisus care a fost botezat de el. Dar îl avem și pe Constantin, împărat roman care la consiliul de la Niceea din anul 325 a consacrat ortodoxismul hotărând odată pentru totdeauna abolirea și interzicerea tuturor celorlalți lideri mesianici : Apollonius, Mythra, Isis, Simon magul, etc. , printr-un vis pe care l-a avut unde i s-a spus în somn : "Prin semnul acesta vei învinge" (crucea). Iată cum în acest fel Iisus a fost consacrat ca lider spiritual mesianic al creștinilor, și creștinismul ca religie a jumătate din omenire, prin visul lui Constantin prin care i s-a spus că va învinge cu armata sa sub semnul crucii creștinismului și al Lui Iisus. Iată de ce suntem creștini și nu mythraişti sau apollonişti sau isisişti. Și de atunci ne rugăm Lui Iisus care a fost consacrat de consiliul de la Niceea drept Fiul Lui Dumnezeu. În lipsa acestui consiliu, puteam avea drept fiu al Lui Dumnezeu pe Apollonius din Tyana, pe Mythra sau pe Horus, fiul mamei cerești fecioare Isis. În orice caz în Cer ne e speranța, indiferent de zeul oficial consacrat al vremii ; așa au simțit oamenii din toate timpurile.

                         2)

Ne rugăm cu atâta osârdie Creatorului din treburile-i sfinte să-şi coboare ochii peste nefericirea noastră dar constatăm că cu greu putem să-i culegem Lui Dumnezeu un fir sau două de flori din brațu-i plin de acolo din Rai, când noi încă n-am murit ca să ajungem la poarta Raiului și trebuie să trăim oleacă și noi aici pe pământul plin de noroi, bube și mucegai, malarie, SIDA și ebola, și datorită tuturor acestor neajunsuri suntem atât de motivați, nerămânându-ne nimic mai bun de făcut decât să ne încununăm sufletele și viețile cu puține flori de la Dumnezeu, flori de speranță, de sănătate și pace, flori care să îndrepte toate beteşugurile din noi și toate suferințele noastre, flori pe care atât de avizi vrem să le culegem din brațele pline ale Lui Dumnezeu care stă la poarta Raiului și ne îndeamnă pe toți afabil : "Veniți la mine și luați, veniți căci Eu sunt calea, adevărul și viața !". Dar e și normal că Dumnezeu nu ne dă direct flori de fericire din brațele-i pline, ci cum e mai frumos și original, ne propune să fim grădinari și să le cultivăm singuri florile fericirii și speranței noastre ; și nici pești nu ne dă Dumnezeu de foame ci ne dă undițe să pescuim. Cum putem avea iluzia că toți vom prinde pești, că atâtea miliarde de guri își vor putea potoli foamea cu pescuitul, că sunt atâția pești să potolească chiolhanul tuturor burților și milioanele de kilometri de mațe înfometate, și că pentru asta sunt atâtea flori în brațele Lui Dumnezeu și atâta Duh sfânt disponibil să satisfacă vanitatea dorinței de siguranță, sănătate și fericire terestră a tuturor ? Dumnezeu ne spune că pe pământ e deșertăciune și vânare de vânt și să ne punem speranța în Cer și în El, Doctorul tuturor beteşugurilor noastre, tocmai pentru că puțini dintre noi suntem apți să răzbim în fața încercărilor vieții și selecției naturale care ne decimează și pe noi ca pe animale ; majoritatea dintre noi, ca și ele, ca și dobitoacele, suntem slabi, handicapați, nimicuri cu ochi și cu gură și tocmai de aceea cerem milă, îndurare și ajutor de la Dumnezeu. Și bogații cer ajutor, darămite cei săraci, nu mai spun de cei săraci cu duhul, când Dumnezeu decretează că a lor va fi Împărăția Cerurilor, a celor ratați, a celor învinși de viață și de selecția naturală a speciilor... Oare nu Dumnezeu e cauza propriei noastre nimicnicii, a eliminării noastre plenare de pe scena acestei evoluții a speciilor ? Oare nu suntem noi un nimic colosal atunci când am fost făcuți de El pentru a fi declarați și autodeclarați robi ai Lui Dumnezeu ? Oare nu Dumnezeu este declarat Împărat al nostru, Rege Ceresc al Regilor și Rigă al Rigilor ? Cum de putem avea insolența și tupeul a ne înălța prin rugăciunile noastre efemere și mărunte adresate Șefului universului la pretenția de a ne oferi El privilegiul cosmic și veleitatea ca noi în vulnerabilitatea noastră biologică să rezistăm prin produsul tarat al biologiei noastre, sufletul, să rezistăm cu acest suflet timpului și universului în ceea ce ambițioși și vanitoşi numim viața noastră viitoare veșnică în Rai ? După statutul inferior de rob al Lui Dumnezeu, doar datorită acestui statut, cu cununa lui pe cap când primești acest nimb de merit din partea Creatorului, vine Dumnezeu atunci și doar cu ajutorul Lui și cu medaliile atârnate pe gât de sărac, bolnav și asuprit în viață, capeți de la Dumnezeu statutul superior de conchistador al veșniciei și al fericirii în dulcele areal al Raiului, oricât de prăpădit ai fi ; căci Raiul nu e al excelențelor și somităților ci al tuturor prăpădiților și celor smeriți în fața necazurilor și greutăților vieții, dar dacă te rogi Lui Dumnezeu, totul este posibil, iar timpul și veșnicia sunt doar un mizilic pe care îl atârni entuziast la breloc și pe care îl îngâni și ridiculuzezi scoțând limba timpului și veșniciei care nu vor fi mai tari ca sufletul tău în Rai. Un asemenea iresponsabil vis de pace, concordie, fericire și satisfacție numit mântuire care vine prin credință, numai homo sapiens era în stare să-şi scapere între neuronii creierului lovit de problemele și încercările vieții și nici o altă jivină necuvântătoare care nu are nici minte și de aceea nici visul la Rai și evident că nici un Dumnezeu. Noi oamenii suntem inteligenți și datorită acestei capacități Dumnezeu are șansa de a exista când noi ni L-am proclamat de Împărat și de boier, cel mai luminat și bun boier pentru care merită să fii rob și să mori în genunchi, că tot nu ai altceva mai bun ce face.  Există o plăcere în a fi rob și a te deroba de toate responsabilitățile, de a lăsa Lui Dumnezeu gestiunea destinului tău, iar tu astfel eliberat, a pluti liber într-o liniștitoare lipsă de atribuții, sarcini, complexități și misiuni acaparante și solicitante atât moral cât și mental. Nu e mai bine să fii rob, să nu gândești, să nu acționezi, să nu fii responsabil de nici o acțiune posibil eronată și să-i lași Lui Dumnezeu dreptul și competența de-a vorbi și acționa în chestiuni hotărâtoare în locul tău și în numele tău ? Nu mai bine îi lași Lui Dumnezeu dreptul de a face ce vrea cu viața ta știind că sunt puține neșanse să dai chix în univers dându-ți viața și încrederea pe mâinile Lui ? Potrivit minții tale îmbălsămată de credință care nu exista dacă întâmplător evoluția nu-ți arunca sămânța în turma celor numiți homo sapiens ca să ai oleacă de minte și imaginație în cap, credința din acest cap și din mintea ta te salvează, îți salvează și conservă pentru veșnicie efemeritatea existențială, te scoate din lumea umbrelor și a nimicniciei iar speranța și soarele răspunzător pentru această terapie se numește simplu, Dumnezeu, fără să ne complicăm prea mult cu alte eresuri și trebuind să uităm de toți zeii păgâni și alți lideri mesianici tot atât de încântători pe care timpul și istoria i-a abolit. Mai bine te lași pe mâinile Lui Dumnezeu, cel al vremii tale și al patriei tale, al credinței tale, al părinților și strămoșilor tăi, oricum ar fi și oriunde ar fi El, chiar dacă nu L-ai perceput vreodată cu simțurile vii ci doar cu simptomatica bolii tale psihice numită credință, care te determină să spui sofist și erudit teologic, cu Biblia în mână drept dovadă,  că Dumnezeu nu se observă, ci El se revelează inițiaților care au citit și înțeles Biblia și celor ce-şi dedică mintea, țelul și dezideratul acestui scop punctual care transpare din Biblie unde este adunat cuvântul Lui Dumnezeu, cuvânt care-ți inspiră credința care ține loc de bucurie a vieții. Potrivit acestui scop, Dumnezeu are autoritatea și dreptul, ce vine din superioritatea de-a fi liderul suprem propus de tine de a lua orice decizie în ce te privește pe tine și destinul tău. Din noianul de necazuri și probleme ale vieții și existenței, toate le luăm în răspunderea noastră, că nu ne-am știut descurca în viață, că asta ne-a fost soarta, că ce ne e scris în frunte ne e pus, că "Dumnezeu a dat și Dumnezeu a luat, fie numele Lui binecuvântat", iar Dumnezeu care e autorul moral al nostru s-a spălat pe mâini după ce ne-a făcut, după ce ne-a alungat din Rai și după ce ne-a spus din sudoarea frunții să ne câștigăm existența iar femeile în dureri groaznice să nască prunci din ele, de parcă era și altfel posibil, dar ce nu e posibil la Dumnezeu ? Rămânem cu gustul amar că suntem singuri răspunzători de eșecul nostru uman, pe când Dumnezeu, autorul moral al nostru, atât de puternic și atotputernic fuge de răspunderea fiascoului nostru uman, iar sentimentul Lui de vinovăție pentru tristul destin al rasei umane, fuge de pe El ca apa de pe gâscă ; și atunci nu mai poți spune că Dumnezeu a greșit lumea. Dumnezeu scapă de orice acuzație căci chiar tu ești avocatul Lui și credința ta Îi ia apărarea. De aceea niciodată nu mai poți vedea cum Creatorul și autorul moral al nostru a greșit lumea, din chiar postura de-a fi Împărat cum e. Căci nu cred că-i nimic perfect și frumos și are o noimă atunci când ești Demiurg și atotputernic și ai purces să-ți faci niște creaturi și să le dai pe veci statutul de robi, supuși îngenunchiați și să gândești că ei din asta pot dibui vreo fericire, vreo satisfacție, decât mizerabila satisfacție a robului îngenuncheat care tremură cu frica de Dumnezeu și de Satana, ca un câine la injecție știind că este tolerat și nu grabnic strivit ca un gândac, doar pentru că se roagă de milă și iertare satrapului, boierului de a cărui moșie este legat. Să nu uităm că Dumnezeu este boierul suprem care are drept de viață și de moarte asupra noastră și că noi suntem robi ai Lui dar culmea, îi suntem fii și fiice și Dumnezeu ne iubește atât de mult din această mizerabilă postură de robi tolerați, încât pentru mântuirea noastră și-a dat morții pe propriul fiu favorit special, Iisus, noi ceilalți fiind lepădături, fii și fiice vitrege, de alte mame și de alți tați, neavând privilegiul să ne naștem din fecioare ca Iisus ci din mame care s-au însoțit cu tații noștri și care ne-au hrănit cu ciclu menstrual în burtă, substanță septică urât mirositoare de care Dumnezeu pune mâna la nas pe care tocmai El a dat-o femeilor dar nu o acceptă în biserică și mai ales în altar.

                     3)

  Nu e ușor să fii Dumnezeu și să ai în răspundere manufactura acestei lumi făcute de mântuială, defectă și nepricopsită, de-a trebuit să inventezi iadul ca să mai repari ce nu ți-a ieșit bine la croială dintâi, și Raiul unde calci și netezești croiala unor oameni considerați virtuoși în credință și mari erudiți care-ți arată cu texte și citate din Biblie unde greșești și nu înțeleg cu mâinile ridicate către cer cum de nu poți fi și tu atins ca ei de credința în atâția zei sau numai în unul suprem, numit Domnul tuturor zeilor, sau simplu Dumnezeu, toate, forme ale unei boli de gândire explicată științific în tratatele psihiatrice secrete care ne arată de ce suntem religioși și credem în Dumnezeu. Cu Dumnezeu sau fără Dumnezeu, oricum toți suntem niște nebuni, niște bolnavi, bolnavi de credință sau de necredință, rebuturi ale Lui Dumnezeu cu care nu are a se mândrí la nici un concurs de creație în acest univers. Alternativa și soluția salvatoare pentru noi, pentru Dumnezeu și prestanța Sa putea să fie simplă : Raiul pe pământ. Cum nu există așa ceva, orice mai tocăm despre credință sau necredință, despre Dumnezeu sau nedumnezeu, e o pierdere de vreme, e o simptomatică psihiatrică tipic umană, când animalele, fericitele nu suferă de așa ceva, și nu le pasă de Cer și de Dumnezeu, sunt fericite, când nu știu nimic, nici măcar că le mâncăm, când noi știm totul și ne închipuim totul, în frunte cu Dumnezeu.

DE PAȘTE SĂ ARUNCĂM ARMELE ÎN FÂNTÂNI

DE PAȘTE SĂ ARUNCĂM ARMELE ÎN FÂNTÂNI.

  Marea Familie Universală a Sufletelor care Viețuiesc în Armonie, cu adevărat este doar în Cer, acolo la Dumnezeu unde este pace și înțelegere ! ; și păcat că năzuința noastră ultimă și fundamentală este doar acolo. De Paște imboldul nostru e să ne împăcăm și să fim toți prieteni, să plângem unii pe umerii altora de iertare, concordie și împăcare. Efectul paradisiac transpus pentru trei zile ale Paştelui în terestru e minunat dar e atât de scurt și ineficient... Îl risipim ca neghiobii și gata , abia așteptăm ca de săptămâna viitoare să reînceapă măcelul, mofturile, fasoanele,  ambițiile și vanitatea noastră de acolo de unde le-am lăsat. Disprețul reciproc și ura viscerală pentru tot ce nu ești tu, și tot ce nu crede ca tine în valorile tale ne vor otrăvi și ne vom îneca mâine din nou cu veninul lor, cu propriul nostru venin. Vom reveni la "normalitatea" urii reciproce pentru că nu ne-am programat Raiul și interesul pe pământ ci exclusiv în Cer ca și ambiție și deziderat personal, în Cer lângă Dumnezeu, atât de departe, atât de tardiv și atât de inutil, căci e după moarte și nu mai putem mișca UN DEGET din poziția culcat a mortului, iar ca suflete vom muri de remușcare că nu mai putem mișca un deget spre pace și înțelegere dacă n-am făcut-o la timp cât am fost atât de vii și posibili. Ca și suflete suntem la o cotă ratată și inutilă a bunătății de care puteam da dovadă și n-am dat cât am fost vii. Un mort bun, fie și sufletul tău din Cer, e o inutilitate când un viu rău care ești, are atâta putere și influență în arealul terestru. Sărbătorile Pascale să le iubim ca pe lumina ochilor căci sunt comori rare de umanitate prin sfințenie și sfințenie prin umanitate și sunt neprețuite, scurte și ciclice exerciții motivante și morale pentru omenire de a face precum în Cer, așa și pe pământ. Insuficient totuși ! Ar trebui ca întreaga viață să ne fie o sărbătoare Pascală și să aruncăm armele în fundul fântânilor conștiințelor, afară din inimile noastre, încât iluminați de harul divin perpetuu, să nu mai avem timp niciodată de ură și dispreț reciproc ! Și să facem între noi o competiție a smereniei : care poate fi mai bun fără să primească nimic în schimb și care poate fi mai drept fiind mai prigonit și hulit de toți, așa cum ne-a învățat Iisus. Ne vedem poimâine ca să reluăm armele, disputele și polemicile, neînțelegerile, ura și disprețul reciproc de-acolo de unde le-am pus cu grijă... Un Paște fericit sub lacrimi de durere și disperare până la anul când iarăși ne vom sfințí !

AUTOPSIA CERULUI

AUTOPSIA CERULUI

  Nu știu de ce mă obosesc atât prin scrierile mele ca să fac prin ele autopsia Cerului ca să găsesc în el și în disoluția vieții noastre o urmă de Dumnezeu, de ceva. Văd tot mai mult că mă lupt cu morile de vânt când orice-aş spune cade în derizoriu când actualmente conștiințele oamenilor sunt una cu religia care a luat în lume și în oameni un avânt puternic. Poate peste apelul meu disperat la rațiune inserat în toate scrierile mele se va apleca cineva, măcar o maimuță la grădina zoologică răsfoind o carte furată de la un vizitator printre gratii, peste cinci sau opt sute de ani când lumea se va plictisi de Cerul rămas gol după atâtea chemări de dragoste către Dumnezeu și revendicări obsesive de Dumnezeu când toate cele peste două sute de religii Îl fură și și-L însușesc pe Dumnezeu din Cer spunând că e Dumnezeul LOR, iar Cerul rămâne pur și simplu gol de Dumnezeu cum rămân pădurile tăiate de hoții de lemn. Astăzi toți spun : "E Dumnezeul meu !", alții : "...ba e al meu, păgânule !", astăzi cu un Cer rămas gol în care Dumnezeu revendicat într-un iureș de toți a devenit o resursă în penurie, câțiva vor vedea cum un antic ca mine a descoperit firul de unde începe a se deșira cacealmaua Cerului în care Dumnezeu e As de treflă dintr-un joc de poker unde mereu pierdem mizând întreaga noastră viață pe această carte care nu ne mai iese fiindcă diavolul ne dă mereu bluff și nu mai putem să facem și noi în pustiul nostru de viață o chintă royală la As de treflă în sfârșit și să fim fericiți. Și aceasta nu se poate pe pământ făcut de Dumnezeu pentru noi din capul locului locaș al pătimirii, când fericirea adevărată e declarată Bun și atu al Cerului și condiție a morții și dispariției noastre definitive de pe fața pământului.

SĂ NU CITĂM MAI MULT DECÂT CITIM

SĂ NU CITĂM MAI MULT DECÂT CITIM

  Domnul Dan Puric e ca masele : Le dă prin discursurile sale filozofico liturgice ceea ce oamenii cer și după care sunt ahtiați : Nevoia simptomatică de Cer și de Dumnezeu, ca unică terapeutică eficace a calma moral, spiritual, psihic o omenire care va fi religioasă sau nu va fi deloc cum spunea filozoful francez André Malraux. Na, iaca poznă, că și eu am citat mai mult decât am citit așa cum spunea Dl. Pleșu despre Dl. Dan Puric. Deci recunosc că Dl. Pleșu are dreptate. Și eu mă simt vizat de critica sa usturătoare și pertinentă. Și eu citez cam mult pentru cât am citit și trebuie să iau un perdaf de la un om, jalon de cultură cum e Dl. Pleșu. Am simpatie și admirație pentru Pleșu. Cuvintele sale au o exactitate filozofică riguroasă, directă, francă și originală pe care n-am mai văzut-o decât la Emil Cioran. Însă în fața unui discurs popular și populist care place vulgului cum e discursul lui Puric, orice altă elocință pălește. Toți filozofii se pot duce naibii. Omenirea are nevoie mai mult ca oricând de oratori care să le vorbească despre Dumnezeu. Dan Puric excelează la acest capitol, adună săli pline ; ce e rău în asta ? Omenirea,  îmbărbătată cu discursul acestor oratori are dreptul și determinarea să viseze și să adore lideri mesianici, Iisus fiind cel mai mare dintre ei, șeful de partid al tuturor celorlalți mici guru ocazionali ai timpului în frunte cu papii, numiți Pontifex Maximus, somități ai lumii divine, descendenții direcți ai Sfântului Petru,  care să mângâie și flateze duhovnicește masele și să stimuleze orgoliul religios al umanității. Dumnezeu și Iisus au avut rolul Lor în istoria umanității. Fără ei omenirea ar fi avut un destin și mai sângeros. Cu ei a curs mai puțin sânge, dar a curs și mai curge încă încât te întrebi : Acolo undeva, sus la butoanele universului are cineva comanda sau s-a pus totul pe pilot automat și nava noastră, lumea și viața au intrat în vrie în apelurile disperate de SOS ale Lui Dumnezeu care nemaiştiind ce să facă pune periodic de câte o apocalipsă și un potop, în închinăciunile noastre hotărâte de frică să nu cădem în iad, cu toate ocaziile, la toate bisericile și răspântiile ?

DE PAȘTE PUNEM ARMELE ÎN CUI ; NU LE ARUNCĂM PENTRU CĂ AVEM NEVOIE DE ELE DUPĂ POST.

DE PAȘTE PUNEM ARMELE ÎN CUI ; NU LE ARUNCĂM PENTRU CĂ AVEM NEVOIE DE ELE DUPĂ POST.

  Ar fi superb ca toți oamenii să-și dea mâna și să fie uniți de dragul păcii și umanității lor. Tocmai în asta stă inconvenientul, în faptul că nimeni, dar absolut nici un credincios din nici o cultură religioasă nu va catadicsi să facă nici un sacrificiu în acest sens. Pentru ce să te dezlegi de siguranța și protecția credinței tale și de Dumnezeul tău ca un cosmonaut ce-şi dezleagă cordonul ce-l ține legat în siguranță de modulul său spațial ca să vadă ce-i dincolo în spațiu ? Pentru pace și armonie între oameni, pentru colaborare și înțelegere umană nimeni nu va face nici un pas în afară de la adăpostul coconului dreptei sale credințe. Iată că rațiunea spune că de dragul păcii și concordiei nimic din ce-a fost până acum nu mai e valabil, credința noastră trebuie s-o updatăm și să vedem în primul rând ce este bun și ce putem prețui sau chiar iubi în dușmanul de opinie și credință al nostru. Dimpotrivă, lama rece de oțel a credinței noastre strămoșești face ca de dragul sfintei tradiții ce ne motivează, nimic să nu se schimbe în oameni care motivați de a lor credință de fier au o astfel de atitudine și determinare exclusivistă în fața vieții. Războaiele și ororile lumii au fost posibile datorită opiniilor și vanităţilor divergente religioase care au crezut fiecare în contrariile lor că sunt alfa și omega în materie de adevăr spiritual de aici alimentându-se ca și efect imediat ura și intoleranța reciprocă. Să nu-mi spui creștinule ortodox că nu disprețuiești catolicismul care a sărbătorit Paştele cu o lună în urmă față de tine sau hinduismul care crede în zeul numit Krishna sau în alt zeu numit Hanuman, cu chip de maimuță, sau că poți rezista să vezi cum venerează vacile care sunt sfinte și umblă libere și fericite pe ulițele satului cu ghirlande de flori în jurul grumazului și făcând mofturi de la câte smocuri de iarbă le sunt oferite de trecătorii credincioși ca și tine, și că pentru asta mai e posibil să privești vreodată cu simpatie pe cei de altă religie și care au credință în alt Dumnezeu decât al tău și că n-ai fi gata să lupți cu arma cuvântului ca să-i combați pe cei păgâni, să faci misionarism și prozelitism așa cum Dumnezeul tău ți-o cere simțindu-se atât de mândru de determinarea și dreapta ta credință ! Dumnezeul tău face furori în inima ta, iar dumnezeul altuia, potrivit credinței tale se poate duce la dracu' cu credincioșii lui cu tot. Vinovată de ura și conflictele endemice ale acestei lumi, de aceste metehne ale omenirii este însăși religia sau religia TA care spune că e mai bună decât a altuia și Dumnezeul tău mai bun ca al altuia. În ziua când oamenii vor vedea în orbirea lor că însăși religia e o problemă, și că înșiși acești atâția dumnezei în frunte cu Dumnezeul tău, șeful tuturor sunt o problemă, atunci va fi pace și concordie pe pământ, adică niciodată. Nu rațiunea, concordia și prietenia între oameni, seminții și popoare diferite trebuie să învingă, ci credința TA în Dumnezeul TĂU care îți întărește ura și disprețul de tot ce nu e și nu simte ca tine și decretează solemn că păgânii vor arde veșnic în fundul iadului pe când tu te vei legăna la umbră de palmier în Rai într-un hamac, în timp ce îngerul păzitor îți va face vânt cu o frunză de palmier ; iar tu, fericit, realizând ce bună a fost credința ta, te vei legăna în continuare în hamac, cu un picior afară, mâncând dintr-o chesea dulceață de trandafiri roz paradisiaci și când îți va fi sete vei bea apă pură cristalină dintr-un pahar brumat cu apă din munții Raiului și vei adormi din nou în hamac legănându-te. Trezit din somn transpirat, îți vei șterge fruntea de sudoare de visul urât și gândindu-te la păgânii de altă credință pe care i-ai visat cum ard în fundul iadului vei spune : "PIEI SATANĂ !!!"

WHAT...? A WONDERFUL WORLD...?

WHAT...? A WONDERFUL WORLD...?

                        1)
 
  Ce lume minunată pare a fi lumea Lui Dumnezeu... Dar dacă deschidem o ușă plină de păianjeni, lugubru scârțâind, vom descoperi o lume, o monstruozitate cu multe lucruri care vor încreți carnea pe noi și ne va ridica părul măciucă în cap... Lumea religioasă... Desigur, dacă te declari pasionat al acestei lumi nu poți să fii decât mândru și fericit. Noi suntem creștini și suntem mândri pentru asta ; și desigur că am uitat, sau motivați de puterea incontestabilă a credinței noastre nu mai dăm nici o importanță ororilor trecutului petrecute sub flamurile creștinismului, sub varianta lui din catolicism când s-au făcut multe barbarii prin mâinile sfintei inchiziții, o modă sinistră a timpului străvechi patronată de papii trecutului, antecesorii sfinți ai papilor la fel de sfinți, pașnici și înțelepți de azi. Dar se pare că nu mai vedem pădurea din cauza copacilor și adevărata cauză a ororilor trăite de biata omenire. Cauza este ceva atât de mare și puternic încât devine monstruos de mare și de puternic prinzând irecuperabil omenirea sub această forță stăpânitoare.  Când bagi un elefant în magazin nu te aștepta ca toate porțelanurile să rămână la locul lor pe rafturi. În genere elefantul e simpatic pentru că e cel mai mare, puternic și maiestuos. Omul e topit după exemplul măreției și oriunde îl vede îl adoră. Principala vină a ororilor și barbariilor lumii e Credința, acest elefant maiestuos și simpatic, puternic și insidios băgat în inimile noastre ca într-un magazin de porțelanuri. Credința, oricare-ar fi ea face ravagii în inimile oamenilor căci e un proces de patos și înflăcărare, iar patosul și înflăcărarea e patimă și negândire, antirațiune și mândrie care te face să spui odată ce ai fost sedat de serul credinței tale și și-a făcut el efectul în capul tău cimentându-ți convingerile religioase, că Dumnezeul tău e cel mai bun iar al altuia împreună cu dușmanul tău put și sunt păgâni ; și tot cine nu e cu voi și cu Dumnezeul vostru e împotriva voastră, și toți cei ce nu adună cu Dumnezeul vostru, risipesc și sunt demni de sila și disprețul vostru, al celor care blamați alte biserici spunându-le păgâne, iubind în schimb o altă biserică, biserica VOASTRĂ, un brav elefant pe care exuberanți îl primiți cu bucurie în casa voastră și vă sparge toate porțelanurile sub ochii voștri mirați și obrajii voștri plini de lacrimi că nu mai înțelegeți nimic, cum de alții nu pot crede în religia și Dumnezeul vostru atât de bun pentru voi și convingerile voastre și câte răutăți și barbarii sunt pe lumea asta cu toată credința și religia care vă înflăcărează și dau aripi inimilor voastre...!? Poți să ai curajul și insolența să spui că ai dobândit dreapta credință a ta și să fii trist sau scandalizat că nu toată lumea se convertește la ea, când vin unii și-ți dau peste bot cu o mie de argumente mai puternice ale credinței lor ? Oare nu în numele credinței și al unui Dumnezeu catolicismul a făcut ororile amintite ale trecutului, inchiziția cu arderile pe rug, omorârea unor femei declarate vrăjitoare, cruciadele prin care creștinismul a vrut să fie impus cu forța popoarelor orientului care aveau alte religii pe care le au și azi, detestând funciar și dintotdeauna creștinismul nostru din aceleași motive ale rațiunii credinței lor ? Oare nu în numele credinței și alții terorizează și în prezent barbar oameni și populații tot în numele unui Dumnezeu sfânt al lor pentru care sunt mândri și se roagă să-i ajute și să le dea lor putere să-şi înfrângă dușmanul și să le dea biruință în războaie ? Catolicismul are toată vina din lume dacă vă place dar cât de orbi puteți fi încât să nu vedeți cum omenirea de bine de rău sub catolicism, religia Europei civilizate și libere, a avut parte totuși de o renaștere și un iluminism, de o slăbire a habotniciei religioase, de atâtea acumulări moral valorice umane consacrând democrația, libertățile și drepturile omului, imposibile sub jugul moral al altor religii declarate de noi păgâne, cum și ele o declară pe a noastră tot așa. Iată, Europa cu catolicismul ei cu tot a favorizat totuși în cele din urmă filozofiile și valorile culturale umane,  morale și de căpătâi ale lumii, izvor din care a început să curgă civilizația, democrația cu pietrele ei nestemate, libertatea, egalitatea și fraternitatea, diamante de preț în sufletul și mintea umană care au mai umanizat de bine de rău omenirea, făcând posibilă civilizația Europei și toate valorile ei către care toți cei destupați la minte tânjesc și nu numai ei, ci în taină toți nespălații lumii care vin ca lăcustele în roiuri din lumea întunecată patronată de credința lor căreia noi îi zicem păgână, migrând din iadul lor barbar în pacea lumii libere a societății noastre democratice și a credinței noastre căreia ei îi zic la rându-le păgână. Lumea, nu pe tot mapamondul, ci doar în Europa și în civilizațiile care nu numai au migrat aici dar au și migrat de aici înapoi în restul lumii, gen civilizația americană, o avem așa cum e, cât decât liberă și democratică pentru că este laică, dezbărată de corsetul religios, nu detot, numai un pic, teren numai suficient pentru a se risipi din sufletul nostru ura de clasă, ura de altă religie cuibărită în sufletul nostru cu atât mai mult cu cât ești mai religios, motivat de ura de alt Dumnezeu decât al tău. Sub religie am avut toate războaiele trecutului și cu părere de rău cele ale prezentului. Și cu și mai mare părere de rău, orice religie nu își propune nici pentru viitor o lume mai pașnică și bună căci toate promisiunile religiei se limitează și duc dincolo de teritoriul vieții unde pe pământ cum vedem nu este posibilă pacea și bunăstarea, atuuri exclusive doar ale teritoriului morții, unde în Cer și numai acolo va fi o lume mai bună, lucru pe care noi l-am înțeles luându-ne adio de la lumea asta sub reclama irezistibilă făcută de religia noastră lumii celeilalte care ne face să repudiem tot ce se mai petrece în lumea asta, să ne supărăm pe ea, să ne luăm adio de la ea, să ne luăm jucăriile și să emigrăm toți pocăiți pe lumea cealaltă unde plini de rănile războaielor lumii noastre Îl vom întâlni pe Dumnezeu pregătit cu pacea și izbăvirea Sa de pe lumea cealaltă pentru noi. Cu toții nu suntem decât niște emigranți, emigranți ai Cerului pentru că nu ne simțim bine într-o lume terestră creată de Dumnezeu așa încât ne cauzează atât de mult și vrem drept compensare, și vrem în scârbă să plecăm îmbolnăviți din această lume oribilă la sanatoriul Raiului etern, tot ce se potrivește sufletului nostru avid de cosmos și de veșnicie. Sub această transă și hipnoză a credinței care are ambiția de a ne determina să devenim prieteni cu veșnicia, noi cei condamnați de fapt la efemerul condiției noastre biologice, la precaritatea întâmplării de a fi, sub emulația acestei narcoze și reparațiuni cu drogul numit infinit, îmbătați de acest infinit unde Îl visăm pe Dumnezeu în toată splendoarea Sa, devenim inapți a mai vedea că atât timp cât mai trăim și suntem vii, aici în lumea noastră precară și temporară opusă infinitului,  trăim într-un rebut al Lui Dumnezeu, numit Facerea Lumii.

                       2)

  André Malraux se pare că nu mai are dreptate când spune că secolul al XXI-lea va fi religios sau nu va fi deloc. Oamenii vor mai îmblânzi puțin bestia religioasă și habotnică din ei, nu mult, doar atât cât să devină toți mai umani chiar și fără ajutorul religiei sub flamurile mândriei căreia oamenii capătă efecte adverse de ură și intoleranță, astfel încât eliberați puțin câte puțin din strânsoarea prejudecăților religioase oamenii vor reuși să fie mai buni prin ei înșiși și prin bunătatea lor umană genetică. Parcă văd peste cincizeci de ani când noi toți deștepții și importanții de-acum vom fi oale și ulcele cu dinții rânjind lugubru în întunericul nostru religios al sicriului, o știre de breaking news se va difuza la tv : "Împăcare istorică între orient și occident, liderii lumii, creștini catolici sau ortodocși, musulmani,  evrei, hinduși, şintoişti, mormoni, satanişti, drogați sau nedrogați își vor da mâna și vor semna o pace nu de o mie, ci de zece mii de ani !" Frumos și sublim, emoționant, lacrimogen va fi atunci, în 2066, peste cincizeci de ani când Rusia se va împăca cu Ucraina și Siria cu restul lumii, când America prin președinții lor de-atunci se va împăca cu Statul Islamic cerându-şi toți reciproc în genunchi iertare unii altora, pupându-se și îmbrățișându-se în lacrimi și-i vor chema și pe ceilalți la această îmbrățișare : Israelul cu Palestina, ISIS cu Franța,  într-un multi tandem lacrimogen și emoționant. Nici într-un milion de ani nu se va întâmpla așa ceva. Credința și religia fiecăruia vor fi anticorpii malefici și celulele canceroase din umbră care își rezervă prin principiu găsirea fericirii nu în lumea aceasta ci în cealaltă, și nu pe limba tuturor și a rațiunii, ci pe limba lor, a vanităților fiecăruia și a prejudecăților și credinței strămoșești în care întâmplător s-au născut fiecare. În zadar predici pace dacă Dumnezeul din tine disprețuiește dumnezeul păgân din alții și astfel ne mirăm proști cum apar diferendele, conflictele și războaiele... Dumnezeul din alții care urăsc pe Dumnezeul tău nu va permite niciodată pacea pe care o visezi tu și Dumnezeul tău. Trebuie să te aștepți la provocări și declarații de război de la oameni motivați de credința în alt dumnezeu decât al tău. Dumnezeul tău care e cel mai bun, de asemeni va face ceva împreună cu tine pe alții și pe credința și dumnezeul lor rău și păgân. La fel și ei se vor ușura pe Dumnezeul și religia noastră considerată păgână neputând muri în pace până nu ne vor converti pe toți cu forța la religia lor dacă de bună voie și prin pace nu se poate, ca niște ghiauri încăpățânați ce suntem încăpățânați să credem în credința noastră strămoșească. Iată că acum înțelegem conceptul barbar de război sfânt și de ce războiul nu se poate desființa iar pacea rămâne o pasăre schilodită înecată în petrolul deversat de pe petrolierul credinței eșuat la marginea mării intoleranței noastre religioase. De aceea a rămas o singură variantă : omenirea să tragă heblul și să se facă liniște ; liniște odată pentru totdeauna...! Un contact normal deschis al heblului va cupla omenirea la redundanța rațiunii, realității, responsabilității și civilizației, iubirii și concordiei umane până la urmă. Până atunci unii dintre noi urâm catolicismul și suntem scandalizați pentru câte rele a făcut în evul mediu și ne rugăm Dumnezeului nostru izbăvitor care e cel mai bun, mai bun decât al dușmanilor care fac același lucru într-o lume barbară și fără de leac prizând pe nas surogatul și panaceul credinței sale strămoșești, credință care e cea mai bună, evident. Pentru că atunci când zici om, zici homo religiosus, adică omul care având minte și inteligență i s-a impregnat pur și simplu în ADN, generație după generație datorită uzului intens această caracteristică genetică a credinței ; iar de aici, de la această habitudine pe care omul a început s-o vadă absolut normală și în firea lui, de aici i s-a tras omului atât mărirea cât și decăderea încât e atât de simplu să vedem cauza declinului nostru uman : credința prea mare în ceva sau cineva numit generic Dumnezeu,  care te mobilizează și te face fan înflăcărat de unde derivă mândria de a te crede cel mai bun și vanitatea de a te crede jignit de cei ce sunt de altă credință sau opinie. Astfel se explică toate dramele și suferințele omenirii : Sunt mai mult de două sute de religii și toate sunt partizane și părtinitoare canonicii lor fixând modele de viață și comportament cărora unora, din aceleași motive reverse li se par inacceptabile. Iată cum dacă alții țin cu îndârjire la preceptele și modelul lor de valori religioase, acestea din aceleași motive, altora li se par stupidități și prostii fiindcă măcar Dumnezeu ne-a dat liber arbitru și ne-a dat dreptul să ne îndoim și să nu ne placă totul și să ne înșelăm cu toții crezând în adevărurile noastre, să credem fiecare în iluzia și în prostia lui funciară. De aici până la intoleranța și ura dintre oameni și seminții nu mai e decât un pas astfel încât această ură subterană e cauza tuturor conflictelor umane care explică și de ce nu avem și nu putem avea pace și concordie pe pământ măcar o mie de ani sau măcar o sută. Mândria religioasă și impulsurile febrei sângelui fierbând întru credința ta a făcut ca aceasta să devină patimă care e chiar laitmotivul declarațiilor de război care nu sunt apanajul oamenilor uniți prin valori comune ci inexorabil dezbinați din motivul valorilor diferite și antagonice religioase. Ce este mai antagonic și nu pot avea, ca apa amestecată cu uleiul, o rezolvare prietenoasă și un numitor comun decât o religie diferită oponentă alteia diferite ? Niciodată Dumnezeul Iehova al nostru nu va sta la masa înțelegerii, împăcării și cooperării cu Dumnezeul Krishna sau Hanuman al altui popor. Este evident că toți dumnezeii se disprețuiesc unii pe alții de moarte astfel încât și noi oamenii le copiem moravurile fiind copii ai lor. Prea multă religie strică ; prea puțină poate strica așijderea încât se explică cum sub patronajul religiei oricare-ar fi ea nu avem Raiul pe pământ și-l visăm toți avizi în Cer, ucigând prin vorbe sau de-a dreptul cu bâta pe toți cei din jurul nostru de altă credință sau opinie pentru a ajunge noi în Rai primii, călcând pe cadavre pur și simplu cum se călcau cei de la clubul Colectiv să scape care și cum puteau din iad. "What a wonderful world...", ce lume minunată a făcut Dumnezeu, un cântec mai ironic și stupid ca acesta cântat de Louis Armstrong nu credeam să pot auzi vreodată...