CÂND RUSIA SE VA ÎMPĂCA CU UCRAINA ȘI SIRIA CU RESTUL LUMII (REACTUALIZAT)

92) CÂND RUSIA SE VA ÎMPĂCA CU UCRAINA ȘI SIRIA CU RESTUL LUMII (REACTUALIZAT)

                        1)

  Cine-a spus că Dumnezeu hălăduieşte într-un loc ascuns din cer de nimeni știut și că de-acolo gestionează destinele oamenilor și treburile universului întreg ? Spre mirarea și surpriza plăcută a tuturor, trebuie spus că Dumnezeu trăiește sau musai ar trebui să trăiască într-un loc de pe pământ, aici, undeva pe sub ochii noștri plini de somn și puchini și plini de solemnitatea trăirilor religioase fără de care toți oamenii sunt pierduți într-o lume a degringoladei și disoluției totale, semn că soluția de avarie pe această lume și până într-o sută de secole de-acum încolo, până în anul douăsprezece mii șaisprezece este soluția religioasă, căci nu numai secolul douăzeci și unu, așa cum spunea Andrè Malreaux, ci și secolul o sută douăzeci și unu dacă nu vor fi religioase, nu vor mai fi deloc. După încă o sută de secole de monoteism sub jugul Stăpânirii Dumnezeului curent unic de azi denumit de unii Savaot iar de alții Iehova, omenirea va schimba acest zeu ce va ieși ciclic din uz, cu credința în politeism, în mai mulți zei, cum a mai fost până în antichitate în istorie, închinându-se cu evlavie și pioșenie toți fie zeului Apollo, fie lui Zeus, fie lui Bachus care vor fi scoși iarăși de la naftalină de aceeași vanitate religioasă a oamenilor ce vor fi în toate timpurile la fel de zeloși în credința lor, adică la fel de intoleranți cu cei de altă credință cum sunt și astăzi cei ce frecventează exuberanți toate religiile curente la modă în ziua de azi. Să luăm aminte însă că războaiele și crimele, ororile și genocidurile, exploatările omului de către om, practica arată că au proliferat și vor prolifera regulat în toate timpurile și sub toate religiile. Acest trist adevăr este verificat și certificat de istoria sângeroasă a pământului. În sute de mii de ani de la apariția lui homo sapiens nu am avut o mie de ani de pace, nici măcar de la venirea Lui Hristos. Nu am avut nici măcar o sută de ani de pace.  Am avut două mii de ani de războaie ; și două mii de ani de lupte și confruntări între religiile popoarelor, fiecare religie decretând în numele ei că e cea mai bună. Cu religie ori fără, oamenii nu pot sta cuminți, liniștiți, pașnici, ca dovadă că două mii de ani de monoteism sub formă creștină, hinduistă, şintoistă, etc. , plus vreo două, trei mii de ani de politeism sau păgânism cât a fost din preistorie până în antichitate, nu au fost suficienți pentru a lămuri omenirea că atmosfera de ostilitate și ură între oameni este generată chiar de diferențele religioase ale acestora care ajung să se certe ca și copiii din cauză că Dumnezeul unora e mai bun decât Dumnezeul altora. S-a ajuns într-un punct mort în care sistemul religios al umanității nu mai are eficacitatea scontată de a mobiliza moral și etic omenirea din cauza contradicțiilor existente în însuși miezul sistemului religios. Prea mulți dumnezei sunt, prea mândri și atotputernici se dau toți în contrariile lor, prea multe religii, prea multe diferențe de conduită și comportament religios, prea multe și inexorabile diferențe ontologice între religii ca ele să mai poată fi un îndreptar eficace moral și civic credibil. Sistemul religios numai cine nu vrea să vadă nu vede din imobilism și conservatorism morbid că este depășit și departe de a fi o soluție pentru îndreptarea morală a omenirii, e doar o soluție paliativă care nu vindecă și eliberează omenirea de sub disoluție ci stabilizează și conservă totul să coexiste egal și dezechilibrat ca de la Facerea Lumii, și răul imens și binele firav în acest marasm al dramei terestre care e existența umană. Nu că religia sau religiile n-ar fi bune dar e imposibil să-şi arate virtuțile câtă vreme toate religiile nu pot schimba biologia și ADN-UL oamenilor în genele cărora s-a cuibărit instinctul beligerant de natură similar animalică, dovadă că suntem animale și suntem toți suntem rude cu ele din timpuri imemoriale străvechi, și că lunga și lenta evoluție ne-a făcut așa și nici pomeneală de vreun Dumnezeu cum se speculează. Ce contează că devenim religioși dacă în ființa noastră biologică și ADN avem gene ale animalității, fiind descendenții direcți ai animalității preistorice cu obișnuința firească războinică a firii regnului animal ? Deci nici regnul uman nu va înceta niciodată să fie bestie, cu religie ori fără, fiindcă așa este făcută spița regnului animal din care fac parte și oamenii. Iar dacă oamenii bestializați mai au și religie, vă dați seama ce ascuțită și perfid evoluată devine bestialitatea umană în care indivizii între ei se ucid cu ceremonie și fast : Dumnezeu a creat o lume și tare mai este mândru de asta, o lume în care vezi tobele care bat la execuții, vezi ghilotinele sofisticate cu lame lucind în soare și vezi eșarfa pusă de călăi la gâtul lui Saddam Hussein când l-au spânzurat, drept protecție ca să nu-l zgârie prea tare la gât. Cât cinism și câtă cruzime, totul întâmplându-se sub steagul tuturor religiilor și tuturor dumnezeilor diferiți care mobilizează atât de antagonic și beligerant atâtea lumi și popoare diferite ! Iată lumea Lui Dumnezeu, iată scofala Sa cu care are a se prezenta în emulația și mândria-i creatoare la târgul cosmic de faceri ale lumii. Dacă această lume e lumea făcută de Dumnezeu, dacă situația ei dramatică va continua tot așa, nu știu ce ar mai trebui să se întâmple ca să vedem clar că soarta noastră în univers este voit croită de Dumnezeu să fim veșnic în conflict unii cu alții, să fim beligeranți și programatic să ne urâm și disprețuim de moarte, cu religie ori nu, bestii sau oameni bestiali, totuna, sub ochii și îngăduirea Lui Dumnezeu care a guvernat și guvernează totul, decretându-se a fi alfa și omega în cartea sângeroasei istorii a omenirii.

                         2)

  Religia clamează iubirea între oameni, pioșenia, mila, grefate patologic și nepotrivit pe un puternic fond ancestral biologic de ură și dispreț care nu va înceta niciodată fiindcă biologia spune că suntem înainte de toate animale iar ura și sălbăticia endemică din regnul animal vor fi totdeauna naturale și cu atât mai puternice și rafinate cu cât ființele vor fi mai inteligente și evoluate. Omul urăște mult mai profund și perfid decât animalul, tocmai fiindcă este inteligent, iar inteligența presupune ascuțirea urii și maleficului din noi ca să se potrivească puterii și măsurii acestei inteligențe. Fără inteligență era imposibilă dezvoltarea sentimentului religios. Sub puterea sentimentului religios, realitatea ne vorbește că omenirea nu este evoluată pozitiv și nu poate progresa așa sub aspect valoric, moral și civic niciodată. Îndreptările religioase sunt într-adevăr bune dar ele nu mișcă consistent marea masă a oamenilor în general care rămân tot bestii în miezul lor biologic, religia negarantând prin puterea ei curativă că a putut salva omenirea de maleficul și bestialitatea din ea oricâte secole și milenii religioase au trecut și vor mai trece în istoria sângeroasă a omenirii. Procentul mic de oameni religioși care nu fac rău arată că religia nu a avut un răsunet consistent și o eficacitate practică și uzuală în morala și civismul oamenilor. Pentru bestia sălbatică a regnului animal, om sau dobitoc puse de Dumnezeu să viețuiască și să supraviețuiască, pentru animale în general, religia nu e necesară, căci animalele, dobitoacele nu au nevoie de îndreptări morale și religioase, iar oamenii chiar dacă au nu se pot controla să nu se mai comporte barbar ca dobitoacele care prin firea lor nu se pot controla și modera să fie mai bune, miloase, smerite, pioase, acestea fiind nonsensuri pentru ele, utopii exclusiv umane. Leul nu va putea fi mai bun și milos ca să nu mai sfârtece beregata antilopei căci ar muri de foame dacă nu ar mai omorî și nu ar mai înșela, iar o hienă care nu ar mai fura leşul gazelei pe care ghepardul tocmai ce s-a căznit s-o prindă, ar fi de râsul tuturor gheparzilor, al celorlalte hiene zdravene la cap și gazelelor care toate și-ar lua nasul la purtare și ar ridiculiza biata hienă miloasă și dată în patima religioasă, patimă care numai pentru oameni spune să nu omori, să nu înșeli, să nu furi, etc. pe când fiecare religie închide ochii și nu te critică dacă urăști și disprețuiești dumnezeul celuilalt pe care îl consideri păgân și o spurcăciune. O lume a păcii între ființe, indiferent, oameni sau animale ar fi un nonsens și neplauzibilă. Chiar și Dumnezeu ar râde de dobitoacele care s-ar înfrăți și împrieteni într-o pace și concordie paradisiacă, unde nimeni nu face rău nimănui, unde haite de lei și antilope zugrăvite în reviste misionare ale sectanților religioși se privesc tandre bot în bot, și stau unele lângă altele odihnindu-se pe iarba verde a Raiului și socializând blânde pe veci. Comportamentul teoretic religios, blândețea și smerenia, mila și altruismul vin bine numai oamenilor care trăiesc într-o lume umană, religioasă, în care nu mai trebuie să ucizi pentru a nu fi ucis, deși practica arată că nu e tocmai așa căci nu degeaba oamenii au găsit aplicație în viața lor reală dictonului că "pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești" , sau "ferește-mă Doamne de prieteni, că de dușmani mă apăr singur". De aici rezultă un adevăr incontestabil, acela că îndreptările religioase nu pot avea aplicabilitate și eficacitate în viața ființelor din carne, fie ele animale sau oameni. La oameni, cauza nobilă a caracteristicii religioase nu are puterea a se insera trainic în simțurile și instinctele noastre primare care nu ne opresc să nu ne comportăm dacă nu identic, atunci măcar similar cu dobitoacele. Să nu uităm că oamenii din toate timpurile au omorât pe semenii lor în numele credinței lor particulare, când spre exemplu trăind în societatea imperiului otoman din vechime dacă aveai necugetarea să mărturisești altă credință puteai fi sigur că vei fi judecat de cadiu și condamnat de sultan degrabă să fii scurtat de cap fiind stigmatizat a fi denumit necredincios, ghiaur și păgân. Să nu uităm titulatura de "război sfânt" pe care unele religii o clamează frenetic și intolerant chiar în zilele noastre, unde scelerați și dezaxați ai îndobitocirii pretins religioase aleg să se dinamiteze ei înșiși și să omoare și pe alții în numele credinței ce-i mobilizează și încurajează malefic ca să fie pure dispozitive scelerate kamikaze. Să nu uităm de inchiziție și arderile ei pe rug ale unor oameni considerați eretici, necredincioși și anatemizați pe măsură. Ura și disprețul credinciosului față de cel diferit de vanitatea sa sunt viscerale pe fond, că mărturisește ori nu, că este conștient ori nu de aceste orori de comportament bestial. Homo religiosus admite perfect ca  umanitatea să nu-și merite această utopică titulatură umană din moment ce prin moravurile ei se verifică perfect dictonul homo homini lupus, adică omul este ca lupul pentru semenii săi și nu va putea fi altfel niciodată sub stindardul oricărei religii.

                          3)

  Să lăsăm animalele cu sălbăticia și bestialitatea lor, care neavând iad și Rai nu au nici păcate și nici pretenția confortului și opțiunii paradisiace ca oamenii și să ne referim mai analitic la rasa umană religioasă prin ADN. Să constatăm astfel că inteligența i-a dus atât de departe pe oameni încât neajunsurilor firii și cărnii lor la fel de perisabilă cu a întregului regn de carne care nu-și permite luxul inteligenței ca oamenii, aceștia din urmă au găsit alternativa în soluția religioasă. Totul este posibil în percepția religioasă. Nu există impedimente care să nu poată fi depășite trăind ca om religios în cheia credinței care face ca iluzia fericirii să lucreze productiv în sufletul înaripat de opiumul credinței. Efectul ei mobilizator este posibil datorită inteligenței umane care a făcut ca viața să lucreze în această tristă dar eficace soluție de avarie religioasă în pofida neajunsurilor practice de tot felul. Fiind credincioși, oamenii demonstrează o inteligență. Fiind inteligenți, oamenii își cultivă o credință sine qua non. Fiind credincioși și inteligenți, oamenii nu mai mor de foame ca dobitoacele fiindcă au învățat să lucreze ogoarele, apoi să mulțumească Lui Dumnezeu pentru pâinea lor cea de toate zilele și pentru bunăvoința Lui Dumnezeu de a da ploaie ca să nu fie foamete și să nu mai fie nevoie să ucizi personal ca animalele fără de Dumnezeu pentru a mânca, să nu mai fie nevoie să înșeli și să furi mâncarea altuia, fiindcă o poți cumpăra de la magazin ; iar pentru asta trebuie să mulțumești unui Dumnezeu care ți-a hărăzit acest noroc.  Excepțiile confirmă și nu pot însă ascunde cruda realitate care arată că uneori în viață oamenii oricum fură, înșeală sau ucid pentru a mânca, așa cum a fost pe vremuri crunte de foamete în care canibalismul între oameni era o realitate și o necesitate, având de ales între a-ți ucide și mânca ruda muribundă de cancer, sau a muri tu de foame, că și-aşa murea în două, trei zile, mai mare paguba să îngropi atâta carne bună de mâncat. Spectrul dureros și amar al foamei n-a mai ținut cont între oameni de sentimentul religios. Foamea te îndeamnă să-L mănânci și pe Hristos dacă L-ai avea proaspăt mort la îndemână. De unde știm că niște înfometați nu L-au mâncat pe Iisus atunci când a murit și a dispărut subit ? Noi nu știm ce este foamea, având norocul unor festinuri opulente cu care Dumnezeu ne-a binecuvântat ca să facem și adunăm destule șunci pe noi. Dar trăind realitatea foametei, să nu uităm aceste crunte vremuri trăite de omenire și dacă Dumnezeu nu poate, să-i iertăm noi pe oameni, greșiții noștri cei de toate zilele nevoiți pe timp de foamete care a îngăduit-o Dumnezeu, să-și mănânce morții ori integral, ori numai bucăți, pulpe, mușchi și neapărat sânii fragezi ai femeilor moarte, toate prăjite sau neprăjite în tigaie, fără mujdei de usturoi și ulei inexistente pe foamete, sau crude, pe sărăcie neexistând nici lemne de foc. Aceste realități dramatice au existat pe timp de foamete când Lui Dumnezeu și celorlalți sfinți din Rai nu le chiorăiau deloc mațele, dimpotrivă, întotdeauna în Cer și-au făcut tacticos siesta ducând un trai divin și fericit. Noi oamenii pe pământ am avut parte de foamete, că ne-am rugat sau nu la Dumnezeu ; și ne-am mâncat rudele înmormântate că n-am avut de ales. Dacă mai rămânea capul și burduhaiele să le pui în sicriu, erai mulțumit că mai are preotul ce prohodi, în lacrimile de înmormântare ipocrite și fără rost atâta vreme cât mai aveai între dinții nespălați carne de mort și în suflet un sentiment religios inutil și golit de orice rațiune. Nu știu ce a adus în omenire mai bun religia decât că sub pretextul unui echilibru social a mascat cu deodorantul credinței împuțiciunea răului endemic din noi și pornirea sălbatică de neînfrânt cu care ne stătea mai bine să ni le fi asumat și să ni le recunoaștem natural ca ființe evoluate biologic din animalitatea pitecantropilor. Pentru cei ce mai cred în teoria creaționistă și neagă visceral evoluționismul, anume că omul a fost făcut direct așa cum este, cu puțin păr pe corp, cu maxilare reduse și fără canini mari, cu o inteligență și abilități specifice dăruite de-a gata de Dumnezeu numai oamenilor când a suflat peste ei duh de viață, ar face mai bine să se uite la documentare despre lumea primatelor, unde vor vedea că există urangutani care dându-li-se un prosop, urangutanul în inteligența sa l-a înmuiat în apă, apoi l-a stors efectiv de apă cu gesturi umane și s-a șters cu el pe bot și pe corp spre a se răcori de căldură. Nu putem rămâne sceptici la acest aspect și la altele cum ar fi asemănarea noastră atât de pronunțată cu maimuțele primate care știu să spargă nuci cu pietre și să folosească bețe drept unelte spre a scoate furnicile din termitieră, ori să ia crengi spre a-și bate semenii pe care îi urăsc, ori să dea cu pumnii în rivali așa cum fac și oamenii și așa cum fac și cimpanzeii ai căror femele au dispuse mamelele în zona pieptului și-şi alăptează puii ca și femeile noastre. Răul și animalitatea din noi precum și inteligența au o rădăcină atât de evidentă în istoria noastră biologică, ADN-ul nostru este atât de similar maimuțelor primate care ne-au furnizat mugurele de inteligență în curs de dezvoltare care a evoluat exponențial încât am devenit din pitecantropi și cimpanzei, homo religiosus iar în noi aceste însușiri și abilități specifice inteligenței s-au ascuțit spre a ne însufleți de infatuarea religioasă, o fază a evoluției inteligenței speciei din care a evoluat progresiv omul și nu știu ce câștig pozitiv și valoric a dobândit astfel decât relativitatea unei iluzii a binelui din Cer. Dacă strămoșii noștri biologici care ne-au furnizat inteligența ar fi avut intuiția că din ei vor evolua niște oameni a căror evoluție a inteligenței îi va conduce către dezvoltarea și ascuțirea unui sentiment religios ce nu rimează deloc cu pornirile pur sălbatice ale omenirii pe care nici o religie nu le poate eradica, pitecantropii și homo sapiens s-ar fi sinucis în masă, într-un gest de remușcare și autoflagelare extrem, realist și conștientizat, ca să ne scutească a ne da prin moștenire degenerarea prin care am degenerat în fapt în varianta omului religios și criminal totodată, caracteristică sălbatică evolutivă de care omenirea nu se poate lecui oricâtă inteligență și patos al credinței ar clama.

                         4)

  Nu mai trebuie să ne mirăm de unde vine răul din noi. Ne vine natural de la animalele din care am evoluat. Noi știam însă că Dumnezeu ne-a făcut. Cum ne putea face astfel încât să semănăm atât de identic tuturor bestiilor ? Cum creându-ne Dumnezeu ne-a putut da sentimentul religios care n-a fost efectiv în stare să suscite în om un comportament moral și ales adecvat, ci dimpotrivă, un comportament atât de sărac, relativ și precar moral, încât pe fondul lui să ne urâm, disprețuim și omorâm între noi atât de insurmontabil ca toate bestiile de la Facerea Lumii și până azi într-un ritm prolific și inexorabil ? Ce a adus mai bun religia și credința oamenilor în Dumnezeu dacă nu sunt deloc semne că răul din lume se va termina vreodată și că unii inocenți vor trebui veșnic să fie asasinați și să moară de mâna unora ce mărturisesc o credință și o frică de Dumnezeu ? Știu de ce omenirea nu poate renunța la războaie și confruntări. Totul vine prin puterea exemplului maniheist pe care l-a dat chiar Dumnezeu în Cartea Sfântă unde a spus că cine nu e cu El e împotriva Lui și cine nu adună cu El în Cer, pe pământ risipește. Înflăcărați de acest trist și exclusivist îndemn al Lui Dumnezeu, oamenii au plusat malefic și au statuat că cei diferiți de valorile lor trebuie combătuți și trebuie să moară de vreme ce sunt împotrivă. Știu de ce orientul nu se împacă mortal cu occidentul și istoria umanității va fi etern istoria unor crime sub ochii închiși ai Lui Dumnezeu. Religiile și credințele diferite insuflă în moravurile omenirii valori diferite și perfect antagonice în vanităţile specifice oponente. A-ți nega și distruge rivalul și oponentul e soluția cea mai la îndemână și confortabilă pentru omenirea îndobitocită de tarele de comportament ale sălbăticiei biologice. Când această sălbăticie se cuibărește perfid și inconștient în firea umană pe fondul găselniței soluției relative religioase, răul în lume și în oameni este definitiv și ireparabil. În ziua când orientul se va împăca cu occidentul refuzând grefa canceroasă a intoleranței religioase, când toți oamenii vor crede exclusiv în valori pur umane care unesc și nu dezbină prin speculația convingerilor maniheiste religioase antagonice care divid prin definiție, omenirea va fi salvată, nemaifiind nevoie nici de iad și nici de Rai, poate doar de un Dumnezeu strict reprezentativ și simbolic ca un monarh care să fie simbolul uniunii și concordiei umane, nu cel al urii și disprețului cu care îi mobilizează într-un iureș pe unele mase de oameni de o credință, contra altora de altă credință religioasă. În ziua când Rusia ortodoxă va da mâna cu occidentul catolic și cu orientul musulman plângând cu toții cu lacrimi de remușcare unii pe umerii altora pentru tot ce omenesc i-ar putea uni pe oameni, iar religia nemaiputând să impună comportamentului omenirii ură și intoleranță, atunci putem spune că Dumnezeu a triumfat pe pământ iar iadul și Raiul din Cer au devenit inutile și caduce și au ajuns la normalul faliment. Faliment și fiasco creaționist înseamnă să existe mai mult de o religie unitară pe toată suprafața pământului ; or sunt peste două sute și nu știu câte zeci de dumnezei. Când toți oamenii vor crede într-un singur Dumnezeu și își vor face un singur tip de cruce ori nu-și vor mai face deloc, putem crede că Dumnezeu a reușit ceva în lumea asta care altfel vedem bine că e un rebut dumnezeiesc ascuns sub preș pentru mințile noastre de animale și dobitoace cu atât mai perfide cu cât sunt mai divers și diferit, rafinat și opozabil religioase. Când Rusia, această minunată națiune cu artiști, genii și oameni celebri prin minunăția acestui popor măreț, va face parte din NATO, ori când Statele Unite și occidentul vor face o uniune cu Comunitatea Statelor Independente din fosta Uniune Sovietică, când Ucraina și Georgia se vor împăca cu minunata Rusie în lacrimi de remușcare și emulație pentru valorile pur umane ce unesc și nu dezbină, și când toți vor da mâna cu prietenii asiatici, cu marea Chină, Coree de Nord și Sud și cu Japonia, Iranul și Irakul și cu ISIS și marea Indie și cu marele Israel și cu frumoasa Palestină și cu minunatele țări musulmane ce ne-au dat nemuritoarele povești din "O mie și una de nopți", când Siria se va împăca cu toată lumea și toată lumea cu ea, atunci și doar atunci Dumnezeu va arăta că îi pasă și va deveni o realitate, nemaifiind nevoie să Îl căutăm cu ochii pe boltele pictate ale bisericilor și să trăiască nu în Cer ci aici, pe pământ, sub ochii noștri plânşi de atâta emoție și bucurie...

O SCRISOARE PIERDUTĂ PENTRU DUMNEZEU (REACTUALIZAT)

93) O SCRISOARE PIERDUTĂ PENTRU DUMNEZEU (REACTUALIZAT)

  Octavian Paler se pare că ar fi scris un text cu titlul "Interviu cu Dumnezeu" dar acesta a negat că ar fi scris de către el. Oricum, textul și interviul în sine conțin răspunsuri elevate pe care numai Dumnezeu le putea da în Înțelepciunea Sa. Totuși, mi se pare că interviul a fost prea scurt, jurnalistul respectiv a murit în timpul interviului și răspunsurile Lui Dumnezeu au fost evazive și incomplete. După ce jurnalistul a murit, eu unul am simțit nevoia să-i iau locul. Am ridicat din tomberonul de gunoi caseta cu înregistrarea interviului care tocmai ce fusese aruncată de bodyguarzi după terminarea interviului cu Dumnezeu și moartea subită a jurnalistului. Am pus să ruleze, am urmărit interviul și mi s-a părut că Lui Dumnezeu nu i s-au pus întrebările esențiale. De aceea am încercat să formulez eu unele. E vorba de un interviu în care și eu, pomenindu-mă în lumea cealaltă jurnalist reîncarnat am vrut să i-L iau Lui Dumnezeu într-o zi când acesta a decretat o zi a porților deschise în Rai când odată pe secol, Stăpânul cerului și al pământului permite tuturor să viziteze Raiul ca o campanie promoțională de publicitate cu scopul firesc de a întări autoritatea și faima Lui Dumnezeu. Dumnezeu tocmai ce dădea cu ciocanul în biroul Său de Judecător la Înfricoşătoarea Judecată, dând rezoluția de "Nevinovat" unui suflet care tocmai ce sosise tremurând ca un câine la injecție la Judecată, când eu,  jurnalistul reîncarnat tupeist tocmai ce m-am îndreptat cu microfonul către biroul Domnului care mirat că mă țin după El mă privi contrariat pe sub ochelari și se opri puțin. Atunci, simțind un complex de inferioritate de faptul că Domnul mă privea țintă Îl întreabai tremurând pe Dumnezeu :
  "-Doamne, iertată să-mi fie îndrăzneala, e ziua porților deschise în Rai, e singura șansă să vă pot lua un interviu."
"-Tocmai mi-a luat altul un interviu mai înainte, dar a murit subit, ai grijă și tu ce întrebări îmi pui ! Oricum, e ultimul interviu !"
"-OK, Doamne, un ultim interviu și vă mulțumesc pentru..."
" Lasă...! Spune de ce ai luat din gunoi caseta cu interviul luat de jurnalistul mort dinainte, nu știi că întrebările au fost prea seci și răspunsurile mele, oricât m-am străduit nu mă mulțumesc nici pe mine ?"
"-Ba nu, Doamne, ai răspuns perfect...!"
"M-am săturat de întrebări slabe și stereotipe, vreau să-mi puneți întrebări beton, ca să am ocazia să vă răspund pe măsură, dumnezeiește !"
"-OK, Doamne..."
"-Ce ții în mână ?"
"-E caseta cu interviul dinainte..."
"-Pune-o ca să vezi ce întrebări slabe și generale mi s-au pus. Ai grijă ce mă întrebi și tu, că de mă plictisești o să ai aceeași soartă ca jurnalistul dinainte !"
"-OK, Doamne", am tremurat eu înghițindu-mi un nod din gât și am pus caseta pe când Dumnezeu s-a dus la birou să mai judece un caz.
  Iată ce-l întrebase jurnalistul mort pe Dumnezeu :
"-Doamne, pentru învățătura omenirii, pentru buna lor pildă și înțelepciune, îngăduie un interviu..."
"《- Ai vrea să-mi iei  un interviu, deci… zise Dumnezeu.
- Dacă mai ai timp… i-am răspuns. Dumnezeu a zâmbit.
- Timpul meu este eternitatea… Ce întrebări ai vrea să-mi pui?
- Ce Te surprinde cel mai mult la oameni?
Dumnezeu mi-a răspuns:
- Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească, iar apoi tânjesc iar să fie copii ; că își pierd sănătatea pentru a face bani, iar apoi își pierd banii pentru a-și recăpăta sănătatea. Faptul că se gândesc din timp la viitor și uită prezentul, iar astfel nu trăiesc nici prezentul nici viitorul ; că trăiesc ca și cum nu ar muri niciodată și mor ca și cum nu ar fi trăit. Dumnezeu mi-a luat mâna și am stat tăcuți un timp.
Apoi am întrebat:
- Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecțiile de viață pe care ai dori să le învețe copiii tăi?
- Să învețe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc și că durează mai mulți ani pentru ca acestea să se vindece ; să învețe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai puțin ; să învețe că există oameni care îi iubesc, dar pur și simplu încă nu știu să-și exprime sentimentele ; să învețe că doi oameni se pot uita la același lucru și că pot să-l vadă în mod diferit ; să învețe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalți și că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei înșiși.
- Mulțumesc pentru timpul acordat, am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii să știe?
Dumnezeu m-a privit zâmbind și a spus:
- Doar faptul că sunt aici întotdeauna 》".
  Aceasta este caseta cu întrebările puse de jurnalist, și cu textul ce-i este atribuit lui Octavian Paler și pe care l-am citat în paranteze duble triunghiulare și este un supracitat din blogul doamnei Daniela Mihaela Drenea din blogul ei de pe Google+.
  Vrând să continui și eu cu întrebările ca un jurnalist entuziast ce eram în ziua porților deschise în Rai, am vrut să continui cu întrebările sub ochii curioși ai Lui Dumnezeu când deodată, un sunet de trompete ca la încoronarea regilor se auzi prin Rai și porțile Raiului începură să se închidă scârțâind, semn că se terminase ziua porților deschise în Rai și bodyguarzi și îngeri haidamaci musculoși ne luau de sub brațe și ne scoteau afară, căci evident, nimeni nu se dădea dus de bunăvoie din Rai. Atunci, pentru că nu mai era timp și expresul retur 999 Rai-Pamânt era tras la peron și pufăia din locomotiva sa cu abur roz, încropii o scrisoare cu tot ce mai aveam să-L întreb și Dumnezeu să mă lămurească, și-o pusei la cutia poștală din gara Raiului. S-a dus naibii interviul cu Dumnezeu, așa că i-am scris doar o scrisoare profitând de șansa irepetabilă în viață de a călători odată în ziua porților deschise în Rai. Iată scrisoarea :
"Doamne, câte-aş mai fi vrut să te-ntreb în singura zi înainte de-a fi mort când ne-ai dat voie să te vedem ! Înainte de asta aș vrea să-ți mai spun că ăştia de pe-aici au început să cârcotească de discreția și tăcerea Ta simptomatică zicând că nu exiști, exasperați și înnebuniți de tăcerea și ascunzișul Tău, zicând numai măscări despre Tine. Tu ai răspuns, Doamne, în finalul interviului jurnalistului care a murit dubios, ca oamenii să nu uite că Tu ești alfa și omega, că ești aici totdeauna printre noi oamenii și ne ajuți tuturora celor ce caută în rugăciune către Tine și chiar celor care nu se roagă le dai o pâine să mănânce, plină de chimicale și initium, dar ei uită ce grea e foametea ; mai bine să mănânci chimicale și să mulțumești Lui Dumnezeu decât să nu mănânci nimic și să mori de foame fără Dumnezeu. În nemernicia lor, unii zic însă : "Dumnezeu e aici totdeauna și nicicând". Iată ce mai zic unii dintre ei în penibila lor îndrăzneală : "Să nu-mi spuneți că Dumnezeu e ascuns după semafor și nu vede când o beizadea a unui baron local trece cu bolidul pe roșu și calcă mortal un copil care în recreația mare trecea strada să-și ia un covrig de la chioșcul de peste stradă. Oricât te-ai uita la chipul tău în găleata scoasă din fântână să bei apă, chipul îți va fi hâd datorită mișcărilor apei din găleată. Nevrând s-o recunoască, mama oricărui copil mort, așa Îl vede pe Dumnezeu în subconștientul ei. Ura ei e viscerală dar neadresată și impersonală, disimulată în paranoia fricii și respectului de Dumnezeu pe care toate mamele Îl au chiar dacă în clipa morții copiilor toate mamele privind cu ochii înlăcrimați cerul plin de furtună și nori ar vrea să țipe : "Câine ești, nu Dumnezeu...!!!", cum a strigat actrița Olga Tudorache interpretând un rol într-o replică din filmul "Răpirea Fecioarelor" fiindu-i omorât copilul de turci. Atâta vreme cât mai moare un om nevinovat și altul vinovat e cu putință să facă rău unuia inocent și să scape datorită postului și rugăciunilor, și când Dumnezeu a pus judecători corupți pe pământ ca să te bage nevinovat în închisoare iar pe alții să-i scape, în loc să judece El Însuși aceste pricini, și atâta timp cât avioane cu mame și bebeluși în ele plecând în vacanță sunt doborâte de bastarzi cu rachetele lor sol-aer Buk nenorocite și Dumnezeu care tocmai ce hălăduia prin Cer și nu a parat cu mâna Sa Sfântă ghiuleaua criminală inutilă trimisă de iresponsabili asasini pe cer să distrugă avionul, orice pilde bune ne dă Dumnezeu și oricât ne-ar vorbi de frumos de faptul că e mereu lângă noi și ne așteaptă să facem un pas către El, absența și pasivitatea Sa obstinată din lumea curentă și îndobitocită de nedreptăți ni se pare criminală. Nu Dumnezeu vorbește înțelept despre noi și îndreptările noastre, ci noi oamenii vorbim înțelept despre un Dumnezeu absent dar care nu are atâtea pretenții câte îi atribuim chiar noi în naivitatea noastră bolnavă. Păcat de tot timpul pierdut de Dumnezeu cu noi și de noi cu Dumnezeu !"
Așa închei scrisoarea mea, dacă ai timp, răspunde Doamne acestor bastarzi, oamenii necredincioși care te calcă pe nervi ! " Se pare că Dumnezeu și-a pus un bun și eficient serviciu de pază și de informații care îi apără regimul divin de toți cârcotașii căci prin geamul expresului din Rai care mă ducea acasă, căci nici în Rai nu-i ca acasă, am văzut cum haidamaci spărgeau cutia poștală și rupeau în bucăți scrisoarea mea pierdută pentru Dumnezeu.

O PAUZĂ DE UN MILION DE ANI (REACTUALIZAT)

94) O PAUZĂ DE UN MILION DE ANI (REACTUALIZAT)

                        1)
 
  Nici unul dintre noi nu se gândește la moarte fără un minim disconfort, dezinteres sau repulsie, funcție de dispoziția de moment și de ce a mai auzit că se spune despre moarte și lumea de apoi în Cartea Sfântă și în folclorul nostru,  în general lucruri rele și înfricoșătoare, de n-ar fi să amintim decât de Înfricoşătoarea Judecată a Lui Dumnezeu. O stare atât de naturală de dezagregare a materiei corpurilor noastre, moartea, starea cea mai profundă și mai îndelungată, eternă chiar, singura cu adevărat de o consistență și solemnitate soră cu eternitatea, a ajuns să fie coșmar pentru gândurile noastre și alienare pentru rostul și bucuria vieții, a emoțiilor și sensibilităților noastre trecătoare și efemere. Moartea, prin puterea ei neagră molipsitoare către tranchilizarea voinței și tonusului nostru cu serul otrăvitor al conștiinței iminenței inexorabile a trebuinței de a sucomba, a remiza și a o termina abrupt cu chestiunile practice și banale ce ne caracterizează, ne-a influențat făcându-ne total indisponibili a putea și a vrea să murim, de o manieră inconvenabilă, inconfortabilă și deloc optativă. Toți optăm pentru amânarea morții ; o amânare sine die. Într-un dialog colocvial cu moartea, la întrebarea acesteia : "Iată-mă, am venit, ce mai faci, ești pregătit ?", toți i-am răspunde : "Doamnă, știi ceva...? Ia mai du-te dracului de-ți caută de treabă, că eu nu sunt pregătit !" Avem vanitatea de a mai păcăli și a-i mai da țeapă morții pentru încă o zi și încă una. Ținem cu înverșunare la conservarea și eternizarea emoțiilor din "această zi ce mâine nu va mai fi", vorba poetului Grigore Vieru. Ziua de azi e o victorie temporară asupra morții care însă nu se dă bătută ci se regrupează pentru asaltul final de anul viitor pierzând luptă după luptă până atunci cu mândriile și anticorpii noștri, cu doctoriile și tratamentele medicale pe care le luăm dar moartea e parșivă, nu se sperie, nu se intimidează de strategia noastră de a o eluda, căci după ce medicamentele noastre își termină efectul, moartea se regrupează perpetuu în noi și în mădularele noastre alegând din panoplia de un milion de boli avute la dispoziție puse la îndemână de Creatorul Dumnezeu, încă una care îi vine la mână mai bine la un moment dat și ne trezim că ne bagă în vene, în sânge și carne insurgenții vajnici ai atacurilor de cord, cerebrale, leucemiei și cancerului ca prin această lovitură de grație să ne mineze, să ne saboteze și să câștige perfid și în final războiul cu noi. Suntem nevoiți să trăim aici și acum în aceste condiții precare și mizerabile în care suntem liberi să promitem orice dar nu că nu vom muri mâine.

                         2)

  După dorință, odată ce ne-am născut putem alege să trăim astfel, cu moartea în sân și necazurile cu ghiotura, sau să murim. Sinucigașii aleg în final să moară ; e opțiunea lor și o problemă a Lui Dumnezeu pe care n-o recunoaște.  Desigur, în majoritate însă toți vrem să murim cât mai târziu, bătrâni și sănătoși, să mâncăm cât mai multă pensie, să depunem cât mai mult aterom pe artere, să dăm o șansă institutului de geriatrie ce se va ocupa cu studiul și oblojirea ineficace a decrepitudinii bătrâneților noastre. Constrânși de realitățile morților tuturor semenilor noștri ce se petrec prolific și alert la tot pasul în jurul nostru, nici noi cei vii și sănătoși de acum nu putem spera în ultima clipă de luciditate înaintea morții cu care este hărțuită și schingiuită conștiința noastră că vom avea o soartă mai bună. Trăim strepeziți cu frica bolilor și a morții în sân, or asta nu se cheamă că trăim ci că vegetăm otrăviți, destructurați și văduviți de ceea ce s-ar chema o autentică și exuberantă bucurie și înțeles al vieții. Chiar dacă amânăm tot mereu oroarea de a fi într-o fatidică zi în fața instanței practice a morții, învățăm încet, încet să i ne supunem neputincioși dar nu reușim sau nu vrem să reușim câtuși de puțin să ne învățăm și obișnuim cu moartea proprie. Mereu avem un amendament major și un bemol în fața actului ultimativ normal de a muri. În general nu vrem ori nu putem muri. Ne mințim că moartea e departe, râdem mânzeşte de ea, ca în culise să ne roadem unghiile de scârba, frica și urgența morții ce ne paşte. Cugetul ce ni l-a pus Dumnezeu în cap unelteşte contra trebii preferate a Lui Dumnezeu : să ne vadă morți, puși în sicriu, cu vată în nas și flori pe piept. Ne-a împrumutat Dumnezeu din mintea și emoțiile Sale ca să ne molipsească cu frica și emoția de-a muri. Dându-ne mintea ca pe un cadou prea scump, Dumnezeu ne-a oferit realitatea nudă și mizerabilă a vieții și a morții ca un decor searbăd și sărac în care bibeloul minții și conștiinței noastre nu-l putem expune decât ca un kitsch. Și cel mai mare kitsch este să credem ceva despre noi, orice pe această lume, altfel decât că am fi niște vertebrate, niște mamifere efemere pe suprafața acestui pământ și trebuie să ne pierdem viețile fiecare într-un spectacol întotdeauna tragic : ori doborâți de boli, ori de accidente. Or animalele nu au nici un Dumnezeu care să le apere de dramele și riscurile vieții lor animale. Din fericire sau din păcate noi avem un Dumnezeu către care ne rugăm cu îndârjire zi de zi și noapte de noapte să ne apere de toate pântecăraiele, pecinginile și duhurile rele ce ne bântuie zi de zi și noapte de noapte. Astfel, din fericire pentru noi, noi avem Dumnezeul nostru de serviciu pus la dispoziție de univers, care nu va pregeta să ne primească cu solicitudine dosarul decesului și cu ochelarii pe ochi să-l examineze la Înfricoşătoarea Judecată și să spună că am fost mândri și nu am fost smeriți, că am crezut în deșertăciunile vieții și în plăcerile ei, că am păcătuit fără număr. Astfel zis, mai e o afacere să mori și să cazi iresponsabil ca un pescăruș mort în mâinile Lui Dumnezeu ? Căci Dumnezeu își va spăla mâinile cu spirt de penele tale moarte și va pune pe alții să te înghesuie undeva ca într-un marfar spre lagărul morții : ori vei fi condus cu fanfară și onoruri către expresul de Rai, ori vei fi aruncat și băgat ca deținuții din lagărele naziste în marfarul către iad. Deportați fiind în lagărul morții, căruia credincioșii îi spun locul vieții veșnice, în suflet ni se nasc monștri de revoltă, frică și ură. Fiecare crede în drama dispariției sale, crede că e de neînlocuit, că lumea fără el nu mai are nici un sens, că maximul de tristețe și dramă universală a fost atins odată ce moartea te-a secerat și pe tine și că se impune a dobândi dreptul la solemnitatea proprietății unui mormânt neapărat plin de flori care să arate lumii întregi drama ta insignifiantă și să eternizeze nimicul ce ești acum prin sufletul care îți uzurpă identitatea și se laudă cu ea pe toate coclaurile Raiului. Astfel, e imposibil să tragi vreun folos din fasoanele,  tabieturile și vanităţile paradisiace ale sufletului tău călător în stele. Din postura ta de cadavru, aceste fandoseli ezoterice ale sufletului îți rămân pe veci străine, le detești scârbit și nu te mai poți împăca exuberant cu gândul morții, al acestui ultim accident stupid pentru eul și carnea ta umilită, cărora pentru că nu le-ajunge eternitatea vidă a trecerii timpului fără de soluția Dumnezeu, se înalță prin rugăciuni preventive către Dumnezeu la pretenția de a ridiculiza, din ipostaza a un sac de carne și oase ce ești, tot universul, galaxii întregi, timp și spațiu etern. Tot universul se intimidează în fața morții tale asistată de Dumnezeul care îți vizează și pune apostila pe credincioșia ta ; galaxii, găuri negre, nebuloase stelare, quasari, pulsari, stele neutronice se simt cu toate stinghere și mici față cu experiența și opțiunea ta religioasă particulară reușită și fericită atât de pe lumea asta, cât și mai ales de pe lumea cealaltă când devii măreț și superior, eternizat și sfințit de puterea credinței, în raport cu tot ce conține universul care devine ridiculizat atunci când tu înaripat cu credința și fervoarea ta religioasă închizi ochii întru Domnul și devii un caz, un pacient celest și select aspirând la eternitate printre aștri și galaxii care sunt și ele pieritoare dar nu îți pot învinge ambiția de a vrea să le reziști și să fii o eternitate în părtăşie cu Dumnezeu, înconjurat de sfinți, radios și exuberant că în sfârșit intri fericit și asistat în custodia Lui Dumnezeu, visul la care ai visat o viață. Când ești credincios și sub această necesară transă și terapie, ai mândria și insolența de a discredita toată eternitatea goală și infinitul nereligios care te înconjoară, de a disprețui mândru tot ce mai mișcă dar nu a ajuns la aceleași concluzii religioase cu tine, de a pune tot restul în penumbră, în fața vanităţii evidente a dezideratului mântuirii eterne a nimicului și efemeridei ce ești, stare care îți alimentează sindromul tău religios autosuficient. Dumnezeu a devenit astfel și scop și vehicul locomotor pentru handicapurile și ambițiile noastre ale firii în drumul nostru efemer și infatuat prin cosmos către Dumnezeu și Rai.

                         3)

  A muri altfel decât cu Dumnezeu în brațe e ceva imposibil și inconceptibil pentru firea umană vulnerabilă dacă ne gândim la consecința practică imediată a legilor chimiei, fizicii și biologiei care spun că a muri înseamnă a consuma definitiv ciclul și tot combustibilul acestei adunături întâmplătoare de celule care suntem fiecare, iar tot ce-am fost odată va fi vid, se va volatiliza și vom dispărea într-un neant cu totul normal din care am apărut odată și ne vom transforma și descompune devenind din nou lut cu oase goale, pretext și obiect de studiu pentru arheologia mileniilor viitoare. Este imposibil să credem că nu există Dumnezeu și că murind fără El vom dispărea ca un abur după ce vom consuma acest stagiu al vieții. De aceea, în geniul nostru creator, această umilință a morții deci a volatilizării definitive și normale a corpului nostru întru normala putrezire, iar a sufletului nostru întru normalul neant al nimicului neființei, noi am făcut moartea suportabilă prin crearea și urmarea unor crezuri terapeutice, cum ar fi credința în revirimentul unei șanse în viața de apoi, mângâiere pentru conștiința zdruncinată a muribundului care își acordă singur o șansă și se agață de ea ca de un pai de chibrit în mijlocul valurilor agoniei morții. A-ți acorda o șansă pe lumea cealaltă înseamnă a călca din interes în picioare și a disprețui și eluda voit legile chimiei, fizicii și biologiei care la expirarea timpului te-au scos normal din uz din alcătuirea curentă și întâmplătoare de celule adunate împreună care ești. A crede în Dumnezeu, deci într-o forță pusă la lucru și mobilizare în univers, culmea, tocmai pentru gestionarea cadavrului tău pentru a-ți scoate cu forcepsul sufletul din el și a-l blagoslovi cu izbăvirea ce-o aștepți dependent, înseamnă a crede neabătut că neapărat acel număr de celule întâmplătoare care s-au adunat vremelnic într-un înveliș ce a purtat numele tău, trebuie să continue sub o formă sau alta în Rai, alături de Dumnezeu, sub formă de duh, înger, pisică, bou, vacă sau șoarece, pentru cei ce cred în reîncarnări, orice contrastează cu dispariția definitivă a corpului fizic odată cu depozitarea normală și obligatorie a acestui deșeu al cadavrului nostru în sordidul și lugubrul mormânt, tomberonul destinat a depozita gunoiul final ce vom deveni. Faptul că biologia și toxicitatea acestui mediu în care trăim a făcut ca speranța noastră de viață să nu îndrăznească a se duce mai departe de șaptezeci, optzeci de ani, asta dacă nu ești prea bolnav, sau nu nimerești într-o epocă de război și nimicire în masă cum a fost nazismul, ne face pe fiecare a ne programa instinctiv și cătinel ceasul fricii și scârbei de moarte, ca un sistem natural de apărare odată ce ne apropiem fatidic de acest umilitor hotar. Normal biologic puteam trăi până la 180 de ani cu această carne pe noi dacă mediul toxic creat de Dumnezeu nu ne îmbolnăvea de moarte, și ce-i drept, nici noi nu contribuiam cu chimia noastră la propria otrăvire biologică. Dar neavând ce mânca, mâncăm E-uri, apoi mergem la Sfânta Liturghie să mulțumim pentru pâinea noastră cea de toate zilele plină de initium, o substanță pusă în pâine de mai marii conducători ai lumii pentru care părintele ne îndeamnă să ne rugăm la biserică, soluție canceroasă pentru reducerea lentă și discretă a numărului oamenilor prin hotărârile criminale ale ocultei mondiale. Într-o variantă fericită a Creației, când carnea și anatomia noastră oricum permitea biologic, putea Dumnezeu să ne fi făcut ca la 80 de ani să fi fost în floarea tinereții, numai buni de trăit și iubit ; iar la 180 de ani să fi fost bătrâni și să fi murit... Ce ne facem însă că Dumnezeu a scris în Cartea Sfântă că anii omului sunt 70, iar ce trece de 70 este chin și suferință...!? De aceea nu putem trăi 180 de ani. În ADN-ul nostru s-a înscris mortal chestiunea religioasă care ca un efect placebo pervers și invers a invadat anticorpii noștri să nu mai lupte și chiar să creadă că trebuie să murim la 70 de ani. Pentru cei ce au trăit mai mult, au avut niște anticorpi miloși și loiali. Iată de ce dacă la douăzeci de ani nici nu te gândești la moarte, la patruzeci încă dai cu barda în stele, dar la șaizeci de ani majoritatea dintre noi devin bigoți căci se aude ticăitul ceasului bolilor și morții ce aduc frica inerentă. Frica de necunoscut tocește dinții nepăsării și ignoranței noastre religioase. Cei ce mai rămân sceptici, mare parte din ei se fac frate cu sticla de băutură și țigara. Alții abandonează un Dumnezeu pentru altul, funcție de modă și tabieturi religioase. Majoritatea credincioșilor însă, datorită moștenirii acestei splendide găselnițe a calmării ororii morții prin credința în Dumnezeul bun la toate, a găsit soluția la anxietatea conștientizării morții prin aruncarea definitivă și completă în valurile trăirii sincere religioase. Este cea mai simplă și comodă metodă de a te abandona și totodată a te ascunde de neajunsurile firii aduse ființelor de stihiile și condițiile vitrege ale universului și de a te preda în brațele unui Dumnezeu antropomorf proiectat a fi util și bun tuturor gusturilor și mofturilor noastre, bun la tot și la toate, astfel încât să prindă Domnul pe fiecare muritor în palmele Sale salvatoare ca pe un pescăruș mort căzut pe o corabie. Când te prinde Dumnezeu în brațele Sale odată ce ai murit, te-ai dezintegrat și ai început să putrezești, chimia, biologia și fizica au ajuns astfel de râsul curcilor prin preceptul religios care statuează că cel mort va învia, ba mai mult, că nici n-a murit vreodată, subzistând într-un suflet deștept care s-a descurcat printre stele mulțumită ajutorului cerut în tot ceasul o viață întreagă Lui Dumnezeu.

                        4)

  Nu știu de ce, nici un posesor al unui suflet de credincios care se va descurca printre stele în drumul său sigur și neabătut către Dumnezeu, un suflet de acesta cu frica Lui Dumnezeu mai vrea cu tot dinadisul să mai trăiască o zi sau două în această lume de carne și își mai urează unii altora la mulți ani hârbului lor de viață când scopul evident e moartea ca și condiție obligatorie către devenirea ulterioară ei de pe lumea cealaltă...!? Faptul că nu se râde și benchetuieşte la înmormântări, când ești cu desăvârșire credincios și știi din ce lume rea a plecat mortul și în ce lume dulce se duce la bine și mântuire, mi se pare un nonsens și un act dizgrațios, imoral, de o ipocrizie inutilă a insista să verși lacrimi la înmormântări. Logic și normal ar fi fost să râdem la înmormântări știind că sunt prilejul și pretextul către lumea cealaltă mai bună. Se constată o involuție civică socială de la daci încoace care își serbau cu bucurie decedații și se bucurau de morții ce le mor, primind ei înșiși propria moarte cu bucurie, știind de Raiul lui Zamolxe unde vor parveni cu atât mai strașnic cu câte răni de sabie mai adânci aveai, ori ciomege mai noduroase primeai în cap și te omorau. Or evoluția și circumstanțele istorice au înlocuit inutil religia dacilor cu cea de împrumut a romanilor creștinați pe baza unei vechi religii iudaice actualizată aproape la indigo până azi unde litania, recviemul, plângerea la zidul plângerii și turnarea de cenușă în cap au fost moduri de a fi ale acelei religii molipsind toată manifestarea socială cu ocazia morții cu balastul lacrimilor și suferinței și făcându-ne pe toți să plângem în disperare la înmormântări, făcând atâta caz și atâta ritual cu mortul țeapăn dus la groapă și implicit temându-ne noi înșine de propria moarte, cu aceeași intensitate. Dacă însă sătui de acest drum bătut al siguranței religioase prescrise încercăm să scăpăm de acest corset mistic și să optăm pentru o libertate totală a spiritului nostru cu orice preț, o facem pe riscul nostru și cu beneficiul relativ al libertății de conștiință și al spiritului liber cugetător sau libertin plictisit și iritat de interpretarea canonic religioasă obscurantistă. Odată cu crearea minții noastre, Dumnezeu ne-a dat tuturor libertatea de a ne înșela, și celor religioși și celor nereligioși. Astfel, în fața realității practice a universului imediat înconjurător toți suntem stigmatizați cu posibilitatea erorii, neputând vorbi de nici o certitudine într-o lume în care nimic nu-i sigur, nici existența, nici inexistența Lui Dumnezeu, chiar și îndoiala în legătură cu aceste două posibilități fiind îndoielnică. Totul pornește de la opțiunea Lui Dumnezeu care a ales relativitatea de a nu se revela conștiinței oamenilor direct ci doar mijlocit de trăirea religioasă profundă, condiție sine qua non pentru a-L percepe pe Dumnezeu într-o lumină ezoterică, nu una normală în coordonate fizice, ci ezoterice, spirituale, pentru că așa a vrut El ca să fie un produs al creierilor inundați de accidentul vascular religios, trăind doar într-o lume transcendentă din capul nostru mustind de transa religioasă, subiectivă, obscură, inevidentă matematic, a emoțiilor și trăirilor spirituale private intense și febrile a credincioșiei și revelației, adică a unei forme de alienare din întreaga gamă de diagnostice psihiatrice care din delicatețe și condescendență față de ideea nobilă de Dumnezeu nu se vor pronunța. Singura evidență clară a devenit astfel evidența morții de care nimeni nu se mai îndoiește. Molipsind totul în jur cu relativitate după maniera-i criptică, chiar și asupra morții Dumnezeu ne-a strecurat morbul interpretării subiective, fiecare după propriul interes și urgență religioasă sau nu. Nici în moarte n-avem dreptul de a avea o certitudine clară și nu putem muri deplin și clar biologic, unii dintre noi arogându-şi dreptul și luxul de a muri mai mândri decât alții, de a muri solemn,  înflăcărați sau îmbolnăviți de motivarea religioasă și visul cel din urmă, Raiul. Însă nu numai religioșii găsesc un remediu relativ și o terapie contra morții. Vrem să eludăm inerția ei și să uităm de moarte prin muncă, printr-o activitate interactivă care să ne abată atenția de la obsesia tragediei finale în care toți vom sfârși. Toți oamenii, atunci când vor relaxare, concediu, plimbări, păduri, munte, mare, ei nu de muncă vor să se odihnească, căci a te odihni de muncă prin altă muncă e un mai mare îndemn și ceva natural dacă munca e făcută din plăcere, din convingere și din datorie. Vrem să ne odihnim de munca silei de moarte. Vrem să ne odihnim de coșmarul posibilității iadului. Și vrem să ne odihnim de visul cu transpirații nocturne și bâiguieli prin somn al imaginii cadavrului nostru plin de viermi și de un Dumnezeu care a conceput așa ceva și sub ai cărui ochi ficşi și neînduplecați ca de șarpe plângem noi cu lacrimile noastre de sânge de pământeni, strămoși ai lui Adam și Evei, alungați din Rai. Eu sunt mecanic de locomotivă ; și deși legile feroviare nu-mi dau voie aș vrea să muncesc nonstop, mii de kilometri, zi și noapte la manșa locomotivei, și nu aș vrea concediu, nu aș vrea odihnă pentru că fac din pasiune munca pe care-o fac ; dar vreau să mă odihnesc și lecuiesc numai de stupiditatea și răutatea lumii, de starea ei de înapoiere în moravuri și superstiții identică evului mediu, sclavagismului, antichității și preistoriei care au spus la unison că există un Dumnezeu și moșiile Sale, iadul și Raiul, această poveste a poveștilor resuscitată și rescrisă mereu de lacrimile noastre amare de muribunzi canceroşi sau prin accidente stupide. E imposibil să crezi că există Dumnezeu într-un loc din cer și nu întinde mâna să oprească o mașină a călca un bunic traversând pe zebră cu nepoțica în cărucior, ori că nu vrea sau nu poate să pareze o rachetă trasă într-un avion cu niște mame și copii, de niște oameni descreierați care au posibilitatea să fie iertați până la urmă de Dumnezeu pe lumea cealaltă conform Cărții Sfinte atunci când li se va cânta veșnica pomenire, cu lumânări, tămâie și toate cele. Pentru aceste orori și pentru multe altele dați-mi și mie voie să iau o pauză înainte de oroarea propriei mele morți sau a celor de care-mi pasă ; o pauză nu de o zi, nu de o săptămână sau lună, ci o pauză de un milion de ani ; un moratoriu și un armistițiu cu moartea și cu Dumnezeu de un milion de ani. Doar de atât aș avea nevoie ca să mă tratez de toate ororile și de neajunsul de a mă fi născut în lumea actuală făcută de mântuială de Dumnezeu, cum spunea Emil Cioran. Un milion de ani nu e mult, sunt cinci sute de ere creștine de două mii de ani, cu cinci sute de nașteri și răstigniri ale lui Iisus, cu cinci sute de potoape ale lui Noe, cu cinci sute de vechi și noi testamente etc. Tot ce-au adus în lume acestea, doar un milion de ani de pauză mai poate repara.

CREDINȚA OAMENILOR, O AMBIȚIE EXTRAVAGANTĂ A LUI DUMNEZEU (REACTUALIZAT)

95) CREDINȚA OAMENILOR, O AMBIȚIE EXTRAVAGANTĂ A LUI DUMNEZEU (REACTUALIZAT)

  Există planete care printr-un hazard, printr-un joc fatal al gravitației sunt aruncate de stelele mamă în afara sistemului lor solar, surghiunite pe veci din ceea ce alții (dar nu ele) ar simți că e fericirea orbitării monotone într-un sistem solar care nu le mai prinde. Deodată, scăpând de gravitația inexorabilă și toxică a soarelui lor, și de orbitarea monotonă și  invariabilă în jurul autorității lui intransigente, se trezesc  de a doua zi dezertate în spațiul extraplanetar fără de orbită și fără de rotație, fără zi și noapte, fără nici un anotimp și fără nici un an, gonind în frigul absolut, cu aceleași stele mereu neschimbate pe cerul nopții, fără de zori de zi și fără de apus, fără de ieri și fără de azi și fără de mâine... Expulzată în infinitul rece și negru, acea planetă exilată în veșnicie fără timp și fără ani, devine, neavând de ales, fericită...devine liniștită... căci scapă cel puțin de nedreptatea și sila morții și dezintegrării odată cu terminarea combustibilului soarelui ei suveran care va exploda într-o zi, insensibil, impasibil, înghițindu-le fără milă pe toate planetele orbitând cuminți și cu vise de izvoare cristaline curgând printre frunze și crengi prin adâncurile pădurilor lor virgine...
   Deodată..., în infinit... O planetă liberă, fără viață și fără moarte, fără țel și cu amintiri inutile... ; cu o singură amintire doar : aceea a aruncării sau autoaruncării din sistemul solar și a anului și lunii când s-a întâmplat acest cataclism cosmic... Timpul,  oprit în loc, căci anii, lunile, zilele și orele nu mai există la planetele scăpate de pe orbite și care nu se mai învârt în jurul nici unui soare ca să mai existe răsărit și apus. Cu ceasul la mână vei vedea că el funcționează dar nu se mai face dimineață ; va fi veșnic noapte ; și orele vor trece inutil pe ceasul tău. Ora aceea când ai văzut soarele apunând definitiv va fi ultima. Luna aceea și anul acela vor fi ultimele... Veșnic înghețate în timp și memorie, același an și aceeași lună, fără de viață și fără de moarte, fără tinerețe și fără bătrânețe, cu ceasuri care merg în gol și nu mai măsoară nimic... Fiindcă în univers domnește legea dezordinii, a întâmplării și entropiei, de la norii de pe cer care iau forme neregulate și întâmplătoare, nesimetrice și dezordonate, de la crengile copacilor care cresc cum le vine, fără simetrie și vreo estetică aparte și până la toate stelele pe cer care sunt ca și cum ar fi aruncate vraiște și nu puse într-o simetrie și ordine geometrică, numai un noroc și întâmplare a făcut ca pământul nostru să se țină de orbita soarelui la o distanță optimă astfel încât viața și credința noastră în Dumnezeu să fie posibile. Puteam printr-un hazard al întâmplării să nu mai avem șansa să ne naștem pe pământul nostru cel de toate zilele care a făcut posibilă viața și credința. Puteam să ne naștem, deci să fim alungați de Domnul din Rai pe un alt pământ, pe o planetă moartă, expulzată de întâmplările și legile fizicii de pe orbita soarelui, și sunt cu duiumul astfel de planete dezertoare în spațiul interstelar, și puteam să fim trăitori în acel loc, să nu mai știm niciodată de un Dumnezeu și nici El de noi. Nici Dumnezeu nu mai știe de rostul acestor planete uitate, fără ani, fără anotimpuri, fără oameni, fără viermuirea lor, fără vanitatea lor, fără religia și credința lor, credință a oamenilor care întâmplător este posibilă numai pe pământ și care astfel este o pasiune cu totul întâmplătoare și o ambiție extravagantă a Lui Dumnezeu...!

DESPRE NEAJUNSUL DE A FI BĂRBAT ( REACTUALIZAT)

96) DESPRE NEAJUNSUL DE A FI BĂRBAT (REACTUALIZAT)

                       1)
 
  A fi bărbat e un nonsens privind strict prin sfera chestiunii practice. Pentru ce să fii bărbat, deci mascul și să produci până la andropauză miliarde și miliarde de spermatozoizi inutili când doi sau zece ți-ar fi fost de ajuns ca să răspunzi perfect chemării alerte a Lui Dumnezeu de a te înmulți și a umple pământul ? După ce faci doi sau zece copii pentru ce îți mai este bun organul copulator sexual, boaşele și prostata, când după o vârstă, când ți-ai văzut copiii mari, aceste organe sexuale bune la vremea lor numai necazuri îți aduc după ce ajungi decrepit bătrân, impotența își spune cuvântul și faci un frumos cancer de prostată ? Nu-i o fericire să trăiești cu aceste apendice sexuale inutile odată ce și-au făcut treaba la timpul lor, când mai nimerit ar fi fost să-ți cadă ca frunzele uscate ale toamnei și să te lase liber și bătrân, eliberat de toate complicațiile inerente urologice, să-ți mănânci pensia liniștit, liber și scutit de orice hormon al vieții, al tentației și al păcătuirii, spre marea satisfacție a femeilor și a Lui Dumnezeu că nu mai ești apt a avea ochi pentru nici o altă frumusețe și ispită decât frumusețea Lui Dumnezeu și a credinței în El. O lume a bărbaților eunuci ar fi fost mai nimerită pentru pofta Lui Dumnezeu și a lumii feminine de a trăi într-o astfel de lume a emasculaților numai bună de manipulat și gestionat pentru folosul și vanitatea proprie a Lui Dumnezeu și a femeilor. Când Dumnezeu știa că bărbații, niște masculi ai unei specii a regnului animal nu vor fi decât niște masculi vorace și feroce urmându-şi corespunzător instinctul biologic de împreunare cu toate femelele din preajmă ce răspândesc în mediul și apropierea bărbaților feromoni ce îi caută și ispitesc, și că datorită normelor sociale umane sunt nevoiți a-şi reprima acest instinct sexual iar datorită uzanțelor și normelor civice, morale și religioase trebuie să cadă victime urgenței acestor norme, e de neînțeles de ce Dumnezeu a persistat cu experimentul creaționist pe capul masculilor umani și nu a stârpit din fașă tot ce a fost instinct primar sexual în bărbat, astfel încât orice manifestare a farmecelor feminine să fie ineficace pentru niște masculi bărbați rămași mai bine puri eunuci religioși, spre a răspunde clar obligativității stricte monogamice derivată din moravurile sociale oficiale și canonica și motivația religioasă habotnică. Un bărbat, atât era bun : de prăsilă să-și pună consoarta cloşcă de două, trei sau zece ori maxim, apoi cu părere de rău, odată copiii născuți și porunca divină îndeplinită de a ne înmulți și umple pământul, trebuia să îngroșăm rândul la clinica de urologie pentru a face cuvenitele vasectomii sau castrări.

                        2)

  La drept vorbind, Dumnezeu putea înmulți lumea numai prin femei. Ele puteau rămâne gravide singure, doar cu duh sfânt cum a fost și fecioara Maria, era mai elegant pentru ele așa, sau cum o fac unele specii de șopârle din deșert care nasc numai exemplare feminine, fiind specializate să nască fără masculi. Sau puteam fi hermafrodiți ca râmele, sau unele specii de melci acvatici, fiind biologic legați fiecare bărbat de femeia lui, printr-un inel de legătură, spre deliciul femeilor și al Lui Dumnezeu. Nefăcând așa cu noi bărbații cum a făcut Dumnezeu cu alte creaturi, neoprind în bărbați interesul sexual biologic multiplu, necastrându-i și nealienându-i printr-o dispoziție strictă divină, Dumnezeu a transformat masculii bărbați în niște hibrizi bolnavi, tributari nonşansei de a fi niște ratați ai regnului animal, nefiind apți a face față purului instinct sexual animalic pluripotent și pluriopțional. Opriți de Dumnezeu din evoluția normală a acestui instinct sexual pluriopțional clar admis majorității regnului animal masculin, bărbații au ajuns victime triste ale biologiei lor, ale emancipării civice social umane și religioase generale dictată conduitei, moravurilor și moralei speciei inteligente. A fi femeie și a vedea cum masculul de lângă tine nu se poate abține să întoarcă capul de mână cu tine după alte femele apetisante ce răspândesc feromoni și implicit cascade de testosteron în sângele bărbaților trebuie să fie extrem de deranjant și ofuscant. Iar pentru bărbați, această penitență biologică impusă de normele social umane și religioase ce le aduce reală suferință și declin organic, explică de ce ei sunt mai împrăștiați, iresponsabili, bosomelnici și de ce trăiesc mai puțin decât femeile. Unele femei, extrem de puține au înțeles această simptomatologie a bărbaților și molipsite de îngrijorarea acestui prognostic ascuns al suferinței masculine au ales să accepte un paliativ de însănătoșire a acestei afecțiuni masculine. Au subscris să practice sexul în grup, în cadrul binecunoscutelor grupuri de swingeri. N-a fost voia femeilor să accepte această anomalie la nivel moral uman și religios. Dar fiindcă totdeauna Evele și-au iubit bărbații, au ales să-i accepte cu tot cu bolile și mofturile lor, au ales să-și accepte propria damnare copiind pe Eva mama noastră primordială care din pură dragoste pentru bărbatul ei, căci dragostea înseamnă dărnicie extremă, a oferit bărbatului iubit tot ce putea fi mai dulce și bun dintr-un pom al bunătăților, un măr din pomul cunoașterii, plin de mere irezistibile și apetisante. Aflând omenirea că astfel Eva a greșit, de la alungarea din Rai îndrăgostiții au ales să nu-și mai dăruiască mere dulci și ionatane, lăsându-le să putrezească inutile pe ramurile pomului cunoașterii, rămânând văduviți de această cunoaștere, rămânând  proști dar mulți și fericiți, scutind lumea să fie plină de savanți și genii pe toate străzile, în schimb să avem proști și nătângi pe toate drumurile și săraci cu duhul pe toate coclaurile, că a lor va fi împărăția cerurilor. Și pentru că dacă nu au mai fost mere de cules de prin pomi și dăruit, oamenii au pus geana pe următoarele frumuseți la rând care sunt florile, au ales să sacrifice aceste flori în schimb pentru satisfacerea nevoii vanitoase a oamenilor de a fi galanți. De frică să nu mai greșească încă odată cu darurile din dragoste, femeile s-au lecuit să mai ofere ceva din dragoste bărbaților, lecuindu-se de greșeala Evei de a oferi un măr inutil și otrăvit de egoismul și ura viscerală a Lui Dumnezeu. Ele, femeile,  nu mai dăruiesc nimic de frică. Ele au ales să le placă să primească ele daruri și cadouri și bărbații să aibă inițiativa darurilor, a avansurilor și flirturilor. Astfel, din nefericire pentru flori, următorul lucru frumos și bun de dăruit în afară de mere au fost aceste flori. Bărbații, astfel au cășunat pe ele, să le sacrifice pentru a plusa în câștigarea dragostei partenerelor lor. Dar vai...! Cum nu știu acești îndrăgostiți de la Adam încoace că e inutil și periculos a-şi dărui flori și jurăminte de iubire, când ar trebui să știe că toate florile și jurămintele de iubire se cuvin numai Lui Dumnezeu, care este un Dumnezeu al capricioasei, extremei și nevindecabilei gelozii ? Eu cred că alta ar fi fost soarta omenirii dacă îndrăgostita Evă ar fi ales într-o inspirație strălucită și fericită să dăruiască nu lui Adam mărul, ci Lui Dumnezeu însuși ! Irezistibil și orgolios cum Îl știm pe Dumnezeu din fire la prinoasele și dovezile de dragoste, sunt sigur că Dumnezeu i-ar fi iertat pe oameni dacă Eva i-ar fi dăruit Lui Dumnezeu mărul. El ar fi rămas perplex, "dumb with surprise" , (mut de uimire) cum spun englezii, și în fața unei astfel de dovezi de iubire, din respect pentru umanitatea religios obedientă și pentru că Dumnezeu are sufletul infinit sensibil, ar fi primit mărul, ar fi mângâiat-o pe Eva goală pe plete, și când ea nu ar fi fost atentă Dumnezeu ar fi pus mărul înapoi în pomul cunoașterii lipindu-l la loc pe creanga de unde a fost furat, dacă tot a ținut atât de strict la integritatea inutilă și de neînțeles a acestui pom al cunoașterii.

                        3)

  Dacă Raiul cu merii Lui a fost un loc de pe pământ, atunci putem înțelege că a fost un loc cu climă temperată unde creșterea merilor a fost posibilă. Astăzi pe pământ doar merii au rămas. În schimb nici o urmă, nici o ruină a Raiului nu ne-a rămas drept dovadă a existenței acestui mirific și legendar loc. Dumnezeu a ales să plece definitiv de pe acest pământ, luând cu sine egoist toată mărirea Sa și tot mobilierul, zestrea și urmele Raiului ca să ne fie imposibil a dibui unde se află și cum trebuie să fie din punct de vedere practic această locație. Schimbând locația Raiului de pe pământ în Cer, Dumnezeu ne-a strecurat în inimi sentimentul nemângâiat al unei jigniri nedrepte și inalienabile. Nu progres și excelență dispozitorie divină a fost mutarea Raiului în Cer ci o formă despotică de totalitarism și sinucidere divină prin manipularea și ducerea propriei Creații într-un trist derizoriu inconceptibil și prin urmare și strepezirea inimilor noastre jignite de egoismul Lui Dumnezeu de a ne lua tot lăsându-ne să vegetăm numai într-o formă de viețuire ternă terestră, cu nevoi și necesități insurmontabile și cu jugulare prin care să curgă sângele ce ne alimentează cancerele și tumorile ce ne fac credința să fie și mai aprinsă. Ok, dacă aceasta e Opera și Lucrarea Lui Dumnezeu, le acceptăm cu respect și condescendență ce le avem dăruite de Dumnezeu din fire. Chiar dacă nu ne place, respectul impune acceptarea a tot și a toate câte vin de la Dumnezeu, de le înțelegem ori nu. Să lăudăm pe Dumnezeu din respect, nu că am înțelege ceva din tainele Sale și nu că ne-ar plăcea simptomatica Sa discreție, lipsă și iraționalitate dusă la extrem. Dar trebuie să-L respectăm pe Dumnezeu chiar de nu înțelegem de ce amestecând pe bărbați în taina cununiei cu femeile lor i-a lăsat Dumnezeu activi sexual pe bărbați și după ce femeile au făcut numărul de copii și cea mai mare parte dintre ele odată trecute de vârsta de 45 de ani când secrețiile și feminitatea din ele e în regres definitiv, foliculina se împuținează și le cresc ușor mustăcioare iar sexualitatea devine o amintire vagă, aleg să-și ignore sau disprețuiască bărbatul în căldurile lui sexuale pe care Dumnezeu nu i le-a eradicat bărbatului trecut adânc prin căsnicie și nu înțelegem de ce. Să respectăm și iubim orbi pe Dumnezeu chiar de nu înțelegem de ce a trebuit să chinuie și să-și bată joc de unele exemplare umane în proiectul Său Creaționist, care au fugit din Laboratorul Divin cu tot cu perfuziile băgate de Dumnezeu și i-am văzut și noi pe la televizor că sunt gemenii siamezi concrescuți uniți unul de altul în toate formele imposibil umane, sau hermafrodiții, cei ce sunt și bărbat și femeie în același trup, cei cărora englezii le spun "shemale". A vedea o femeie cu sâni în toată regula și cu boașe și ditamai organul sexual masculin în erecție cum și-l decalotează ritmic sau mai pe românește cum și-l freacă până ejaculează spermă ca toate spermele, te duce cu gândul că multe trebuie să fi fost ciornele și încercările prin care a proiectat Dumnezeu omul până a ieșit ceva. Chestia e că Dumnezeu a lucrat din greu și pentru oameni și pentru dobitoace, căci am văzut și oameni cu două capete și viței aşijderi. În fața atâtor neînțelesuri trebuie să închizi ochii și să-ți astupi urechile și să zici rugăciunea "Tatăl Nostru", nu că i-ai găsi vreun înțeles practic și pragmatic în înșiruirea de nonsensuri logice și conceptual umane, ci pentru că așa trebuie, ca o formă de măsurare și trecere a timpului până vei muri, ca o formă de mătănii pe care trebuie să le învârți în minte ca să-ți treacă timpul. De aceea eu mă resemnez și respect pe Dumnezeu pentru tot ce ne face, bun sau rău, și nu-L invidiez pentru grija ce ne poartă la toți pe pământ, miliarde de oameni, fiecare cu ghebul său, cu chiloții săi găuriți și maro în fund și cu efemerul și vanitatea sa ce vor sfârși sordid într-un mormânt dar fericiți că există un Dumnezeu care ține la nimicul ce ești și îi pasă de efemerida care ești la scara universului. Și nu-mi mai rămâne decât să cad pe jos la picioarele Lui Dumnezeu, ca o haină udă, grea, mustind de ploaie, plângând dinainte-i, cu fața mânjită în noroiul cel mai negru al căinței și să-i mulțumesc că am șansa să trăiesc într-o lume în care ura și sălbăticia nu au învins total totuși, și nu sunt o antilopă mâncată de vie de hiene ori o muscă de căcat scăpată în casă strivită cu pliciul... De aceea zic sfârșit de plăcere și durere tuturor... : Iubiți-vă mult oameni... ! Gustați promoțional unul din altul atât timp cât Dumnezeu mai umblă prin Supermarket cu tava de porțioare promoționale gratuite... Nu vedeți...? Am copiat pe Dumnezeu astfel încât oamenii se pot iubi uneori între ei ca îngerii... ! Nu-i vorbă, că exact cu o formă similară de măiestrie ne și urâm între noi. Dar și când se iubesc, oamenii o fac uneori total și dumnezeiește. E o adevărată avanpremieră la desfătările inimii ce îi așteaptă dincolo în Rai...

                        4)

  Dar să nu ne luăm nasul la purtare, să nu profităm de îngăduința și răbdarea Lui Dumnezeu. Să iubim deci cum Dumnezeu iubește : calm, potolit, fără voluptate și patimă, fără drog de îndrăgostire..., fără amor... Amorul e un concept și o trăire inventată de oameni care aplecându-li-se să mai mănânce doar trei culori în dragoste, s-au dus în bejenie în adâncurile pădurii inimilor lor să mai aducă și alte merinde, vânat proaspăt cu proteine de care să se bucure în dragoste... Cine-a zis că e bine și binecuvântat de Dumnezeu asta...? Căci oamenii au adus din adâncurile inimii lor AMOR... Și l-au trântit mândri la picioarele lui Dumnezeu care pe dată și-a pus mâinile în cap și a făcut pareză de dezgust și oripilare... Nu vedeți prieteni că Dumnezeu nu vrea să simțim plăcere și voluptate...? Nu vedeți că Lui Dumnezeu îi e scârbă de plăcerile noastre carnale pentru care a potopit odată lumea zicând că-s orgii și sodomii...? Nu vedeți că Lui Dumnezeu îi iese tot mai mult păr alb la tâmple că noi, nenorociții Săi copii îi ieșim din cuvânt și vrem relaxare, vrem amor și plăcere, orgasme și vrem toți ca unul să JUISĂM...? Nu vedeți că Dumnezeu vomită la activitatea noastră pe Facebook, la blogurile și vlogurile noastre, la plăcerile, gemetele noastre de amor și capătă febră la orgasmele noastre....? Nu vedeți că Dumnezeu își pune mâna la ochi când unele femei din cauza unor orgasme profunde aruncă cu jeturi lichide cărora Dumnezeu nu le-a dat o denumire în Cartea Sfântă, dar englezii i-au zis squirting ? Că din scopul inițial al orgasmului, ca bestia care se acuplează să vadă că e bine și plăcut, să nu-și maltrateze și mănânce perechea cum face insecta călugăriță cu masculul său, și să-și aducă aminte să se mai încalece și altă dată să perpetueze specia, oamenii au croșetat o întreagă istorie de visare romantică... Unde scrie în Biblie de romantism și amor și orgasme, mai ales multiple, despre squirting, despre punctul G și sărutul francez, decât la capitolul despre Sodoma și Gomora în care Dumnezeu a potopit de-a valma și incestuoşii demni de foc, și îndrăgostiții care se sărutau tainic prima oară nefiind încă însoțiți și cununați în taina cununiei...? Ce ne rămâne deci decât să ne băgăm mințile în cap, și fiindcă Dumnezeu nu pomenește de amor, și nici de plăcere și nici de săruturi prelungi cu limba eventual franțuzești între bărbat și femeie, nici măcar soți fiind, să trăim deci potolit și rezervat, după pravilele date de Dumnezeu, sărutăndu-ne întotdeauna cu o oglindă în spate ca să vedem de nu este Dumnezeu aproape să ne reproșeze : "PREA LUNG ȘI PASIONAL...!!!"...

                       5)
 
  De vrem să moștenim Raiul, ca bărbați trebuie să rămânem virgini iar instinctul sexual să-l reprimăm, să nu ne masturbăm niciodată, să nu ne privim organele genitale, să nu le atingem decât pentru pipi iar dacă explozia de spermă face ravagii în corp, să nu atingem organul în erecție că e păcat ci să-l lăsăm să pompeze singur sperma în pijamale prin poluțiile din somn. Obligația religioasă e să trăim tern și smerit, fără prea multă voluptate, fără prea multă fantezie și finețuri erotice, bărbații să nu se uite după femei, femeile să respingă flirturile bărbaților, ceea ce este tot ce își dorește Dumnezeu de la noi. Asta deoarece astfel ați fost voi făcute femeilor, să fiți mame, să fiți gravide și să nu vă mai intereseze nimic decât Dumnezeu care s-a teleportat în voi cu totul și decât puii de om care cresc din voi, rezultați din dumnezeiasca împerechere dată de Dumnezeu de la Facerea Lumii,  binecuvântată în taina cununiei, iar copiii rezultați din această împerechere fiind binecuvântați de Dumnezeu că sunt rezultatul unei încălecări, al unui coit rezultat din nevoia hormonală biologică a masculului de a-şi vărsa în vaginul femeii sperma din corp care urlă în boașe de asaltul adrenalinei testosteronului masculin... Embrionii concepuți pe coclauri în întâlniri private de amor pasional sunt priviți circumspect de Dumnezeu. Cum v-ar veni să știți că rodul din pântecele voastre e privit ciudat și circumspect de Dumnezeu, venit din infidelitate și adulter...? Singura șansă pentru bărbați e că trebuie să îmbătrânim deplin și fără rezerve într-un matriarhat sufocant dar salvator, cu atuurile și virtuțile fidelității în căsnicie atârnate de gât ca un pandantiv din niște cristale de munte care te scapă de energii negative, și odată cu ultimul copil programat și născut, să ne ducem să facem vasectomia și castrarea cuvenită ca să nu cădem în păcatul ispitei sub adrenalina asaltului feromonilor feminini ce bombardează masculii din toate părțile, din toate direcțiile și din toate timpurile... A fi însoțit în taina cununiei până la moarte în monogamie creștină, deci corespunzător în fidelitate neştirbită, sunt idealuri umane și sociale de care nu are rost să comentăm și cârcotim fără a fi siguri că pierdem timpul aiurea... Sentimentul matrimonial exclusiv pios și creștin așezat domină lumea și viața din lipsa unei alte alternative oferite de Dumnezeu de la începuturi pentru a conviețui rațional și suportabil între noi semenii... Variațiunile pe tema căsniciei, cum ar fi cele gay sau concubinajul liber asumat și exprimat între indivizi de sexe diferite sau Doamne ferește între indivizi de același sex sunt din start niște nonsensuri atâta vreme cât cei ce le practică mai au tupeul să-și ureze Hristos a Înviat de Paște și să se roage de sănătate și noroc Lui Dumnezeu când ei sunt destinați din start iadului așa cum spune canonica religioasă... Altfel spus, toate flirturile, amantlâcurile, poveștile romanțioase de amor, sărutările pasionale între îndrăgostiți libertini sunt afronturi aduse eticii și canoanelor creștine la care ține Dumnezeu și care aduc pierzanie atâta vreme cât toți trăim și nu avem cum să nu trăim cu frica Lui Dumnezeu... Să trăiești o viață sub o dulce sclavie religioasă, știind că ai un Stăpân, pe Dumnezeu, de a cărui FRICĂ trebuie să-ți temi pielea funciarmente, și care îți normează și cenzurează orice sentiment ce deraiază din sfera creștină habotnică închisă, e unica posibilitate în viață, de vreme ce altfel, de frică să nu călcăm în străchinile Lui Dumnezeu ne temem ca șobolanii de pedeapsa Sa divină exclusivistă. De aceea, de vrem să mai facem și mâine o cruce și să ni se mai dea o pâine amară și uscată cum cerem în toate zilele prin rugăciunea Tatăl Nostru, ce rost are să nu ne predăm Lui Dumnezeu în pielea goală și să mai ascundem vreun sentiment uman în pieptul nostru în afară de febra creștină la care în viață trebuie să aspirăm exponențial cum ne învață doctoranzii în teologie...? Voi aceste femei..., voi aceste mame... Înțelept ar fi să vă purtați ca leoaicele : adică în singuratatea voastră creștină să mârâiți lângă puii voștri la netrebniciile și avansurile leilor care vă dau târcoale frivol fiindcă altfel nu pot neavând nici un Dumnezeu, doară voi având unul și care vă ajunge pentru o viață întreagă, pentru o căsnicie întreagă, plină și saturată de sfânta fidelitate și sfântul matriarhat ca un burete din care curge apa în exces... Victime ale propriei biologii, bărbații își trădează pe față reminiscența ancestrală sălbatică a preistoriei zoologiei din care noi am degenerat din cauza evoluției minții, dar dobitoacele evoluând până azi neschimbat de la Facerea Lumii. A făcut Dumnezeu în crearea speciilor parte bărbătească și parte femeiască pentru a se împreuna și a naște urmași. A făcut Dumnezeu mult prea mulți masculi pentru a lăsa femelele gestante, iar în cazul oamenilor, fiecărei femei și jumătate i-a hărăzit Dumnezeu un bărbat, având în vedere că numărul femeilor a fost și va fi totdeauna mai mare decât al bărbaților. Femeile sunt majoritare pe lume și vei vedea încă din clasele de elevi că numărul fetelor este mai mare decât al băieților.  Dacă fiecărei femei i se atribuie un bărbat din cei existenți, se vor termina toți bărbații și vor rămâne femei singure. Dumnezeu nu a putut să asigure paritatea și echilibrul perfect în însoțirea monogamică a bărbaților cu femeile astfel încât în mod natural nu se poate asigura fidelitatea matrimonială creștină și vei vedea femei rămase singure dar și bărbați solicitați de mai multe femei. Greșeala este în calculul actului creator al Lui Dumnezeu căruia oricum nu-i pasă și va pedepsi întotdeauna adulterul fără să reflecteze la problemele creaționiste generate prin lipsa Sa de meticulozitate în atribuirea perfectă a parității între masculi și femele ca să avem a vorbi de condiții optime pentru fidelitate perfectă. Dar aceasta este numai una din greșelile Creației iar pentru faptul că bărbații uneori calcă strâmb explicația e că sunt masculi de mamifere și au în ADN dorința și necesitatea instinctuală animalică de a se împerechea cu toate femelele în călduri ce răspândesc feromoni ucigători în preajmă-le. Dacă-i vei întreba, nici un bărbat nu va recunoaște că e gelos pe masculii speciilor de animale care nu trebuie să dea explicații nimănui pentru ce trebuie și vrea să se împerecheze cu toate femelele în călduri pe care cășunează. Când unui bărbat moral, cinstit, familist convins și pătruns până în măduva oaselor de virtutea fidelității matrimoniale creștine îi va pune femeia în farfurie ciorba de cocoș, acesta nu se va simți bine. Explicația e că instinctual în momentul când va amesteca cu lingura prin ciorba de cocoș, bărbatul va avea partipriuri cu bietul cocoș care din punct de vedere masculin a trăit mai puțin decât o găină dar a fost fericit și împlinit în vanitatea sa masculină instinctuală de a avea oportunitatea să calce toate găinile care i-au ieșit în cale în poiată. La fel sunt și bărbații de azi : cocoși degenerați în care mai agonizează muribund interesul găinăresc față de toate găinile. Această regulă biologică explică și dă răspuns la întrebarea retorică pe care și-o pun femeile, de ce masculii întorc capetele după toate femeile frumoase, iar chiar dacă pentru asta dau cu capul în stâlpi nu-i bai, că nu îi doare. Exces se cheamă infidelitatea și flirtul... Păcat se cheamă aceasta și Dumnezeu pedepsește promis orice păcat. Dureros e să fii pedepsit de Dumnezeu și să stai în fața lui ca un câine plouat așteptând să fii eutanasiat nefiind de principiu bani divini la bugetul pentru îngrijirea câinilor păcătoși de pripas sentimental din adăposturile Lui Dumnezeu... Cum te doare degetul vrând să bați un cui în locul unde nu trebuie și îți dai cu ciocanul puternic peste deget și se strânge sângele în hematom apoi se sparge pielea și curge sângele negru adunat..., așa te va durea sufletul când Dumnezeu îți va da cu ciocanul intoleranței Sale în moalele deșertăciunii sufletului tău de mascul ce-i zici tu sensibil și te va pedepsi aruncându-te în iad pentru păcatul și neajunsul de a fi bărbat.