HAZARDULUI SĂ-I SPUNEM DUMNEZEU ȘI CUMINTE SĂ-I MULȚUMIM PENTRU TOATE (REACTUALIZAT)

109) HAZARDULUI SĂ-I SPUNEM DUMNEZEU ȘI CUMINTE SĂ-I MULȚUMIM PENTRU TOATE
 
  Dacă Dumnezeu n-ar fi existat, cineva tot s-ar fi găsit să-L inventeze ; cineva mai deștept ca mine, mai deștept ca tine, mai deștept ca toți. Din câte s-au inventat pe această lume pentru folosul omenirii, dacă Dumnezeu n-ar fi existat, cum n-au existat dintru început atâtea minuni și invenții memorabile ale lumii, cuiva genial tot i-ar fi trecut prin minte să-L inventeze pe Dumnezeu, să-L scoată din neantul în care sunt toate și să-L facă folositor omenirii și nevoilor ei. Dacă nimeni n-ar fi îndrăznit acest lucru și nu i-ar fi trecut prin cap așa ceva, dar evident că alții mi-au luat-o înainte, negreșit că o mare plăcere aș fi avut să-L inventez eu pe Dumnezeu pentru ca să mă rog Lui, să-i cer iertare pentru tot ce mi-a dat sau mi-a luat. Oricât mintea și rațiunea ne sunt torturate de impardonabila inevidență a unui Dumnezeu atât de anormal indiscret și neverosimil, tot trebuie să recunoaștem că mâna unei autorități creatoare divine tot se simte în tot ce e-n jur, în toată realitatea universului, în tot ce se naște, mișcă, trăiește și moare. Dar acest sentiment de încredere și siguranță uman în mâna dispozitoare a unui Creator și girant universal care este responsabil și gestionar a tot și prin care ne potolim toate angoasele, fricile și necunoscutele noastre, este relativ și nu poate fi definitiv. Dacă mergem până la capăt cu bănuiala existenței unui Dumnezeu gestionar al bunului mers al tuturor lucrurilor, după bunul nostru simț și normala noastră așteptare ar fi trebuit să sesizăm în tot ce ne-nconjoară, în lumea și viața noastră un spectacol ireproșabil, o sărbătoare, o fiesta a fericirii eterne și neştirbită, generată de spiritul și acțiunea unui Creator pe măsură, numai fericire, concordie, pace, Raiul pe pământ, iar noi să nu fi știut ce sunt lacrimile de plâns, ci doar cele de bucurie, să nu fi știut ce e necazul, boala, suferința, moartea, iadul. Cum se zice că omul sfințește locul, mai cu seamă s-ar putea conchide că Dumnezeu sfințește locul și locurile, lumea și oamenii pe care i-a făcut. Faptul că dimpotrivă, Dumnezeu nu ne-a sfințit pe noi de vii și lumea noastră da capo al fine odată pentru totdeauna, ca să nu mai fie nevoie de sfințirile viitoare din Rai, acestea devenind caduce și fără de folos, faptul că trăim și sorbim până la drojdie din toate aceste mizerii ale Operei practice a Lui Dumnezeu iar fericirea și pacea, împlinirea ni se prezintă ca niște privilegii și apanaje ale altei lumi utopice care ni se dezvăluie după ce inexorabil murim ca și condiție sine qua non, o altă lume decât cea a vieții de carne cum ne-a fost dată, ne face iremediabil să vedem în Dumnezeu un Creator inconvenabil de neinspirat și prea puțin bine intenționat cu Creația și Creaturile Sale care n-au nici o vină că s-au născut cu visul și dorința de bine și fericire imediată în carnea inimii lor însăilată, când în schimb au parte de cea mai neagră dezamăgire, aceea a vieții pentru dureri și moarte și a morții plenare ca și condiție de accedere la șansa unei fericiri și mântuiri cândva, undeva în univers într-un loc legendar și neverosimil intitulat speculativ Rai. Atunci, gândul că am fost creați de un bun și filantrop Dumnezeu ne e urzicat și timorat până la tortură. Și pe cale de consecință îi zicem mai degrabă Lui Dumnezeu un perfect Mizantrop, un satrap și un despot de carieră și ne întrebăm inutil și ineficient pentru ce a dispus un Creator să fie așa și să se poarte cu noi așa ? Pentru ce totul doare, pentru ce totul se îmbolnăvește și moare ? Și ce a avut de câștigat Dumnezeu dacă a fost atât de avar cu binele ce sălășluia normal în panoplia aptitudinilor dărniciei Sale pentru propriile creaturi și nu ne-a îngăduit nouă un Bine supraevident, invulnerabil,  imediat, bogat, real și palpabil până la lacrimi simțurilor noastre aici și acum, oprind să cunoaștem noi vreodată ca și Creații Divine tot ce e rău, tot ce ne doare și ne face să plângem? Nu putem percepe sau accepta încântarea și fericirea unui Dumnezeu mulțumit care ar putea să se fălească și exulte exuberant de tot ce a făcut așa cum a făcut și că a fost cu neputință a fi dispus să ne flateze inteligența ce oricum ne-a dat-o, cu evidența fericirii imediate, incontestabile, a unui Rai viu înconjurător căruia să-i fim contemporani atâta vreme cât ne credem vii și simțim cum ne bate inima și respirăm...! Nu putem înțelege pentru ce ne-a lăsat Dumnezeu să greșim și să sorbim astfel cu nesaț din cadoul otrăvit ce ne-a oferit prin libertatea de conștiință și liberul arbitru testându-ne astfel cinic și machiavelic inaptitudinea șansei la existență și excelență în lumea aceasta reală, și pentru ce în schimb ne-a rezervat foarte precaut și intransigent, laconic și secretos un loc într-un Rai îndepărtat și de aceea atât de irațional și barbar, cinic și ironic popularizat, de care să ne bucurăm ca și suflete fără de nici un simț, simțuri pe care le pierdem oricum pe toate atunci când murim, atâta vreme cât vii și trăind, aveam atâtea simțuri vii cu care puteam cu nădejde și vârtos a-L percepe, lăuda și venera pe Dumnezeu și Raiul, care astfel, mai sănătos și util să ne tihnească și să ne fie de un real folos...! Eterna discreție opacă a Lui Dumnezeu ne inflamează și infectează orice urmă și resursă de răbdare și înțelegere, ceea ce face explicabilă existența atâtor necredincioși care nu au practic cum a-L mai înțelege și accepta pe Dumnezeul cel de toate zilele în această nefericită ipostază ce ni se oferă atât de incomod simțurilor noastre vii și rațiunii noastre înșelate și definitiv dezamăgite...! Am fi vrut cu un sincer și viu imbold să-i dăm Lui Dumnezeu tot ce-i al Cezarului, să-i plasăm pe umeri explicația și tămăduirea tuturor necunoscutelor, durerilor, ororilor și fricilor noastre aici și acum. Pe când, din neantul în care insuportabil de discret s-a retras cu toate armele Sale, Dumnezeu ne lasă neuronii și răbdarea să fiarbă în suc propriu. Astfel, după retragerea și dezertarea Lui Dumnezeu în necunoscut, lăsând în urmă câmpul lumii și vieții noastre pustiit și fumegând ca după terminarea unui război, tot ce ne-a mai rămas în jur de văzut și simțit sunt erorile pe care Dumnezeu le-a făcut și scăpat în sistem, ce ne umple și molipseşte lumea și viața noastră cu rău și cu necaz și nu ne dă voie a persevera într-o laudă eternă, întemeiată, rațională și deplină. Ci într-o aservire și linguşire dezgustătoare, când tot ce ne rămâne de făcut este să perseverăm inconștienți în ridicolul corului rugăciunilor noastre și să aducem mecanici și monoton osanale gratuite către un Dumnezeu de nicăieri și de niciunde. Salvat de bunătatea, condescendența, credința și respectul oamenilor, Dumnezeu nu răspunde niciodată pentru faptele Sale, pentru necazul ce ne-a pricinuit condamnându-ne de această atât de amară manieră la acest univers ostil vulnerabilităților noastre. Lipsa simptomatică a Lui Dumnezeu ne face să-L inventăm la tot pasul, fiecare după puterea și priceperea sa și să-L aducem avizi de nevoia naturală de dragoste, în inimile noastre arse de durere, de frică și disperare. Asta nu ne scutește pe fiecare să ne dăm seama fiecare după puteri, mai mult sau mai puțin, de dezamăgirea iremediabilă a lipsei Lui Dumnezeu, ori mai rău de existența-i vinovat retrasă într-un neant al inevidenței din care nu regretă nici o secundă pentru lumea și viața blestemată și surogat ce ne-a dăruit-o, lăsându-ne astfel în gânduri un amar care sporește cu fiecare an care mai trece și ne spune că toate-s vechi și nouă toate și istoria răului și durerilor noastre se repetă prolific pe acest pământ până la Apocalipsa cu care mizantrop și machiavelic ne amenință de la Facerea Lumii, desăvârșind disperarea și durerea întrebărilor noastre fără de răspuns ce i se adresează de-a surda. Orfani de serviciu în acest univers, sufletul ne e strepezit până la paroxism de evadarea Lui Dumnezeu din lumea noastră reală, vie, numai naivii mângâindu-se cu percepția, ca și condiție a echilibrului lor moral și mintal, că Dumnezeu le vorbește și li se revelează din fiecare fir de iarbă ce nu a apucat să fie strivit de șenilele tancurilor și năclăit de sângele închegat al soldaților sfârtecați. Totuși, cui ar trebui să mă rog eu, păcătosul în lipsa unui Dumnezeu evident ? Să fac imprudența să mă rog soarelui Ra, ca vechii egipteni, ori elefanților, vacilor, maimuțelor și șobolanilor ca cei din alte religii ? Sunt liber să mă rog oricui, ca toți semenii mei credincioși din toate religiile, și să-i zic aceluia Dumnezeu, și să mor cu conștiința datoriei împlinite că am făcut-o, că am fost credincios. Să mulțumesc astfel unui Dumnezeu al meu la care eu mă-nchin pentru faptul că m-a făcut așa cum m-a făcut și că mi-a dat tot ce mi-a dat. Să mulțumesc pentru toate simțurile mele, văz, auz, miros și toate celelalte, că nu m-am născut orb, surdomut sau cu vreun alt beteşug. Să fi mulțumit Lui Dumnezeu și dacă mă nășteam așa, chinuit și urgisit, căci Dumnezeu este mai cu seamă balsam de pus pe suflete al celor suferinzi. Nu pot pune numai pe seama evoluției, chiar dacă evidența și rațiunea arată că așa e, faptul că am rezistat atâta timp fără să mor, și fără de nici un Dumnezeu, o autoritate, ceva care să aranjeze atât de bine carnea și lucrurile în mine încât să pot rezista cinzeci de ani fără nici o reparație capitală. Nu spun acum că în mine nu lucrează nici un cancer care îmi va veni de hac ca la fiecare, prin voia Lui Dumnezeu, dar dacă am rezistat până acum, tot un Dumnezeu, oricum ar fi El, mi-a dat puterea să țin deocamdată în frâu cancerul și să-l înșel cu efectul placebo și autosugestia că anticorpii mei sunt niște bravi soldați care imbatabil, nu dau voie maleficelor celule ale cancerului să-și facă de petrecanie cu mine.  Dacă nu e nici un Dumnezeu care m-a protejat, și numai evoluția și hazardul m-a adus aici, atunci hazardului trebuie să-i spun Dumnezeu, și cuminte să-i multumesc pentru toate. 

CUVÂNTUL ENGLEZESC "SQUIRTING" NU ARE CORESPONDENT ÎN LIMBA ROMÂNĂ (REACTUALIZAT)

110) CUVÂNTUL ENGLEZESC "SQUIRTING" NU ARE CORESPONDENT ÎN LIMBA ROMÂNĂ
 
  Cuvântul englezesc "squirting" înseamnă "stropeală" ; el nu are corespondent în limba română. Unul din sensurile acestui cuvânt în limba engleză nu poate fi tradus în limba română. De asemenea și verbul "a mânca" folosit cu un anumit sens în limba română, nu poate fi folosit cu același sens în limba engleză. Nu poți spune în limba engleză : "My nose is eating me". Pe când în limba română poți spune : "Mă mănâncă nasul". Nu poți spune în limba română simplu și direct pe înțelesul tuturor credincioșilor cu frica Lui Dumnezeu : "Unele femei se stropesc când fac dragoste înfocată" și să speri că te vor înțelege și aproba toți pioşii creștini ; majoritatea lor își vor scuipa în sân și-ți vor spune că bați câmpii făcându-şi hotărâte cruci și blestemându-l pe ucigă-l toaca. Dumnezeu nu a pomenit nimic în Cartea Sfântă despre stropirea unor femei când fac dragoste. Nici măcar conceptul de a face dragoste, și conceptul de orgasm nu a fost pomenit de Dumnezeu în Cartea Sfântă dintr-un exces de pudoare irațional, neomenesc și de neînțeles. Dumnezeu a spus simplu și concis : "Înmulțiți-vă și umpleți pământul". Așa le-a spus tuturor mamiferelor, tuturor orătăniilor pământului. Organelor noastre genitale Dumnezeu le-a atribuit pentru știința noastră exclusiv funcția reproductivă. Nu ne-a vorbit Dumnezeu de preludiu, mângâieri, sărutări pătimașe, sărutul francez,  voluptate erotică sau concupiscență, orgasm și squirtingul unor femei atunci când au un orgasm profund. Nu ne-a spus Dumnezeu de punctul G, de orgasme în cascadă și nu ne-a spus ce e și la ce folosește acel lichid care țâșnește unor femei în urma orgasmelor lor profunde. Știind că zăbavnici cum sunt din fire oamenii nu ar fi respectat conștiincioși îndemnul și porunca divină de a se înmulți și umple pământul, Dumnezeu a oferit oamenilor un mijloc și un accesoriu țipător colorat pentru a le trezi interesul acuplării și a nu uita această datorie și le-a dat orgasmul, (nu ca o plăcere, nu din convingere și dărnicie personală divină) , și nu ca să ofere altruist oamenilor o plăcere memorabilă în această mare de-amar a mizeriilor și durerilor vieții,  ci din necesitatea și interesul mercantil, cazon, prozaic ca speciile să se înmulțească. Interesul strict de moment în a popula obligatoriu pământul cu vietăți supuse L-a făcut pe Dumnezeu să nu se complice cu lămurirea creierelor noastre limitate în ceea ce privește înmulțirea speciilor sau a altor taine pe care a considerat că nu e util să le știm. Îndemnul sec al Lui Dumnezeu adresat oamenilor de a se înmulți și umple pământul nu ar fi fost suficient, așa că Dumnezeu a dat oamenilor o motivație, orgasmul, nu din dărnicia și convingerea Lui, nu ca un cadou, o favoare și o plăcere oferită oamenilor din mărinimie ci din necesitatea practică și urgentă pe care a resimțit-o Dumnezeu în planul Său creator ca aceste creaturi să aibă prin ceva memorabil interesul imediat practic sexual de a se înmulți și a umple pământul. În acest mod și cu această stratagemă a orgasmelor Dumnezeu a umplut pământul de oameni supuși robiei credinței, rugători, închinători, obedienți scopului supunerii definitive față de Divinitate pentru ca astfel bunul Dumnezeu să aibă candidați calificați la malaxorul mântuirii și umplerea Raiului cu mulțime de suflete anonime și fără personalitate, fără opțiuni, fără păreri, opinii și demnități, pentru popularea Raiului cu indivizi înregimentați volens nolens oricum robiei religioase și astfel apți și calificați a adera la datoria inconceptibilă de a subscrie cu devoțiune muncilor, datoriilor și treburilor ordonate de Dumnezeu sufletelor în lumea cealaltă, în Rai. Faptul că noi oamenii am atribuit actului brut al acuplării o valoare personală, sentimentală, că l-am poleit cu sentimente, cu erotism, cu dragoste, cu chestiuni poetice, e opțiunea privată a oamenilor, e libertatea și curajul ce singuri și-au luat în văditul dezinteres al Lui Dumnezeu a meni oamenilor aceste preocupări private speciale, iar oamenii fiindcă au simțit această ignorare divină din partea Lui Dumnezeu s-au apucat să țeasă în jurul actului animalic al împerecherii o gamă elaborată de sentimente, trăiri, emoții și voluptăți, tocmai fiindcă au simțit acest minus de grijă al Lui Dumnezeu de a face diferența între o specie inteligentă care se împerechează și restul regnului animal care procedează în aceeași manieră fizică în ceea ce privește acuplarea. Din condescendență, din respect nețărmurit față de Dumnezeu și pentru a-i salva reputația de perfect mizantrop și satrap față de specia umană inteligentă pe care a creat-o, oamenii nici n-au băgat de seamă această irațională nepăsare divină și dimpotrivă, din puținul de bunătate omenească ce caracterizează omenirea, i-au atribuit Lui Dumnezeu imensa majoritate a respectului, evlaviei și dragostei, a credincioșiei, smereniei și pioşeniei, crezând în zadar că Dumnezeu va subscrie vreodată visurilor și emoțiilor de dragoste omenești așa cum oamenii subscriu necondiționat credinței și respectului nețărmurit față de Creator. Există oameni credincioși care niciodată n-au trăit sentimente și emoții de dragoste, care se înmulțesc din instinctul gol și suficient pe care li l-a hărăzit Dumnezeu și nu se poate spune că resimt o pierdere pentru asta. Există femei frigide care niciodată n-au trăit un orgasm deși Dumnezeu a dăruit ca o compensare femeilor pentru greutățile lor specifice legat de nașterea copiilor, a greutăților și responsabilităților materne și matrimoniale posibilitatea unor orgasme multiple în cadrul aceluiași act sexual. Există și femei care trăiesc amorul la o cotă exacerbată, descărcările orgasmelor lor fiind adevărate explozii de fericire și plăcere, conducându-le la ejaculări extreme, la acele stropiri sau inundări cum le spun românii, sau squirting-uri cum le spun englezii. Aceste fenomene sexuale feminine, doar oamenii cred că sunt legate de intensitatea erotismului feminin. Dumnezeu nu a avut intenție și timp la dispoziție pentru a da o însemnătate și un rost emoțional și erotic orgasmului și squirting-ului femeilor. Dumnezeu a fost ca întotdeauna mult mai ponderat, mult mai practic în gestiunea fenomenelor anatomice ale rasei umane, disprețuind fanteziile erotice omenești și creând inundările orgasmice feminine doar cu scopul practic pe care l-a atribuit multor specii de a-şi marca cumva teritoriul. Femeile care trăiesc orgasme profunde stropind, își marchează de fapt teritoriul pentru a fi descoperite de masculi virili care să știe cât de disponibile sexual sunt pentru a naște și a umple pământul potrivit poruncii divine cu nenumărați urmași, candidați la mântuire, la robia fericită din Rai, sub comanda și în serviciul Lui Dumnezeu care are atâta nevoie și treabă cu atâtea suflete aspirante și candidate la Rai, acest vesel azil al morții.

COPIII NU SUNT OAMENI (REACTUALIZAT)

111) COPIII NU SUNT OAMENI (REACTUALIZAT)
 
                      1)
 
  Aceste forme incipiente de existență ale omenirii, copiii, ajungem la concluzia că nu sunt oameni ; sunt altceva, o specie venită direct din Rai, care merită cu prisosință Raiul fără să facă nimic, au din naștere sfințenia dăruită de Dumnezeu în ei și nu știu de ce Dumnezeu îi osândește să mai crească, să se transforme în oameni mari, să păcătuiască și să nimerească direct în iad, total nepotrivit cu originea lor serafică și divină. Nu știu motivul rațional și necesitatea pentru care copiii au trebuit să crească, să devină adolescenți, apoi tineri și să se transforme într-un final în oameni maturi, copți la minte, majori, responsabili de faptele și deciziile lor și să conducă apoi lumea, din greșeală în greșeală, din păcat în păcat, făcând din lumea și viața creată de Dumnezeu pe pământ un adevărat iad. Până în momentul cât au fost copii, aceste stadii de existență ale oamenilor au fost perfecte, sublime. În momentul când copiii au crescut ei au pierdut totul, s-au transformat în oameni, în păcătoși prin definiţie. Pierderea nu e numai a lor,  pierderea e a întregii omeniri. Atâta vreme cât sunt copii, aceștia sunt perfecți, sunt îngeri, sunt cel mai evoluat stadiu de existență a omenirii, după care tot ce se consideră că acumulează ei prin creștere și maturizare e de fapt o decadență, o involuție morală și valorică ce se accentuează în progresie geometrică cu cât copiii cresc, devin maturi, majori, înțelepți după standardele discutabile a ceea ce se înțelege în mod curent prin înțelepciunea oamenilor maturi. A înceta să mai fii copil e un minus și o formă perfidă de teroare impusă în masă și autoritar, discreționar de Dumnezeu asupra copiilor desemnați inexorabil a crește și a deveni oameni maturi. Ce a câștigat omenirea prin ordinul evolutiv al Lui Dumnezeu ce a impus creșterea inevitabilă a copiilor și maturizarea lor după legile biologiei și ale Lui Dumnezeu ? Născându-se în minutul orânduit de Dumnezeu, copiii în clipa nașterii au acumulat maximul de calități de îngeri vii și sublimi ; după care crescând, această naturală acumulare se diluează și scade prin evoluția spre maturizare, copiii deveniți oameni mari pierzând gradual tot ceea ce sfânt au acumulat în clipa nașterii, ca un telefon a cărui baterie se descarcă în timp. Șansa de a fi și a rămâne îngeri vii așa cum au fost în clipa nașterii, o pierd oamenii odată cu prima oră, cu prima zi de viață, cu creșterea aceasta biologică ce aduce cu sine naturalul declin biologic, moral, și imposibilitatea de a face față și a da curs, a proba și adapta cu succes pe carnea noastră vulnerabilă și muritoare valorile sfinte ce vin din Rai și de la Dumnezeu. Se nasc oamenii copii, adică sfinți, în bucuria și mulțumirea Lui Dumnezeu, și mor păcătoși, oameni mari și blestemați de Dumnezeu la chinul și osânda veșnică a iadului. Valoarea aceasta a copilăriei o știe cel mai bine Dumnezeu și Iisus, care nu degeaba spune : " Lăsați copiii să vină la mine ", această chemare divină întărind adevărul celor ce-am spus mai înainte de un îngeresc statut al copiilor, bine văzut și pe bună dreptate apreciat de Dumnezeu, în comparație cu diavoleasca ipostază și compromitere a speciei umane odată cu creșterea și maturizarea spre nefericitul statut de oameni mari și păcătoși. Oamenii mari, foștii copii, sunt repudiați de Dumnezeu odată pentru totdeauna pentru acumulările negative ce vin odată cu libertatea ce a dat-o Dumnezeu ca fiecare om să aibă liberul arbitru de a dispune cum vrea de viața sa, de a se rata și pieri pe limba lui. Câtă vreme sunt copii, oamenii sunt îngeri vii, apreciați și iubiți de Dumnezeu, sunt sublimi, sunt frumoși. Nu degeaba o vorbă spune că ce-i frumos și Lui Dumnezeu îi place. Trista și tragica diferență e între ce consideră oamenii, și ce consideră Dumnezeu a fi frumos în ei, în copii. Atâta vreme cât nu mai sunt copii, nimic nu mai e frumos în oameni. Oricât s-ar ruga, oricât ar posti și ar fi de credincioși, oamenii adulți care nu mai sunt copii nu mai pot îmbuna severitatea și intransigența Lui Dumnezeu care rămâne rece, de piatră, neînduplecată în tratarea destinelor oamenilor care crescând au încetat a mai fi copii și au devenit păcătoși. Supărarea Lui Dumnezeu pe copiii crescuți și deveniți oameni mari devine evidentă atunci când constatăm că nici cel mai sporit în credință om nu are scăpare din calea dramelor vieții, orice călugăr smerit putând fi victima nenorocirilor de tot felul, putând fi călcat de tren sau condamnat să se îmbolnăvească de cancer și să sfârșească în cele mai negre chinuri, cum niciodată nu și-a dorit, căci fiecare vietate ține la hârbul ei de viață, măcar și canceroasă și chinuită, orice călugăr dorindu-şi contra durerilor de cancer puțină chimioterapie prin administrarea de morfină. N-ai să vezi nici un călugăr că îi spune stoic Lui Dumnezeu prin rugăciune să nu-l scutească de chinurile durerilor cancerului, ci toți credincioșii cerând fără osebire sănătate, noroc și apărarea de necazuri și chinurile diavolilor. E inutil a cere Lui Dumnezeu sănătate, e inutil a cere milă și îndurare, pace și liniște, siguranță, noroc, spor și belșug, căci toate aceste visuri sunt spulberate de talazurile încercărilor vieții. Suntem datori a ne ruga pentru noi și binele nostru dar printr-o simptomatică și iremediabilă opacitate a minții suntem inapți a realiza că rugăciunile noastre se lovesc de Dumnezeu ca de un zid. Nu pentru viața reală și pământească ar trebui să ne rugăm. Febra acestor rugăciuni nu-şi găsește corespondent în realitate și în așteptările noastre practice. Practica vieții noastre este plină de tragedii prin definiție ; rugăciunile noastre către Dumnezeu pentru a fi apărați de aceste tragedii sunt ineficiente căci am fost alungați de Dumnezeu din Rai drept pedeapsă iar pământul ce altceva poate fi decât iadul ? Prin urmare suntem obligați de Dumnezeu, de biologie să creștem, să nu mai fim copii, să urmăm acest program al vieții noastre care este un program de penitență și nu putem fi atât de orbi încât să nu vedem că tragediile vieții noastre sunt consecința că trăim în iad de la Facerea Lumii și până-n ziua de azi și tot așa până la sfârșitul vieții noastre și a lumii chiar. Toate rugile noastre fierbinți către Dumnezeu puteau fi auzite de Dumnezeu dacă rămâneam copii căci copiii pot emite ultrasunete, adulții niciodată, iar Dumnezeu poate auzi numai ultrasunete, pe când văicăreli de adulți păcătoși, niciodată ; de aceea văicărelile noastre de adulți numite rugăciuni sunt lovite de nulitate și sunt absurde atâta vreme cât vom auzi și azi, și mâine, mereu de dramele și nefericirea noastră. În fapt dramele s-au născut într-o lume a adulților, niciodată a copiilor. Oamenii au devenit lupi pentru ei înșiși când au devenit maturi și le-au crescut colții ; copiii cu dinții lor de lapte nu pot fi lupi și niciodată n-ar putea cu gângurelile lor face o lume rea cum adulții și-au făcut fiind expuși mereu exploatărilor și durerilor de tot felul, necazurilor, bolilor, nedreptăților, împilărilor, nefericirii, lacrimilor, tuturor acestor mizerii ce le vom lăsa ca adulți moștenire urmașilor noștri și urmașilor lor de la o generație la alta, precum vom lăsa în predare și cheile de la magaziile noastre de armamente și muniții și de la cazărmile unde vom fi mobilizați ca militari în rezervă lăsându-ne acasă copiii, îngerii noștri care niciodată nu se vor putea lupta între ei decât cu tancuri de jucărie și soldați de plumb. Atunci pentru ce ne rugăm dacă durerile și dramele vieții noastre fac parte integrantă din acest mizerabil decor al vieții ? Oricum nu putem schimba nimic, că ne rugăm ori nu. Închipuirea ne dă ghes a crede că nu e soluție mai bună decât să te rogi Lui Dumnezeu cu toate ocaziile și pentru toate motivele. Și dacă acest exercițiu își face efect în capul nostru atunci e atât de bună credința. Dar în iureșul rugăciunilor noastre fierbinți și pioase trebuie să realizăm conștienți în fața evidenței că Dumnezeu nu ne poate ajuta ; ori nu poate, ori nu vrea. Ce mai contează ? Avem râuri de lacrimi prezervate în ochii noștri care stau să curgă de la o zi la alta, Dumnezeu ne-a asigurat tone de lacrimi să vărsăm și eterne infarcte ale inimilor noastre care biologic sunt făcute de Dumnezeu să plesnească de durere, suferință și boală. Cum ne putem ruga de sănătate când bătăile inimilor noastre sunt limitate și aproape toate vor face infarct și ne vor veni de hac într-o zi atât de plauzibilă și apropiată ? Ce rost are segmentul inutil și sărman de viață trăită ab initio în iadul acesta pământesc atât de evident dacă misiunea principală și motivul acestei vieți e să plângem și să fim disperați de durerile ei pentru ca să fim suficient de copți să ne rugăm și fardăm pentru a o șterge la sănătoasa din această viață chinuită către accederea în Rai ? E frustrant să vezi cum motivul principal al vieții noastre este că trebuie să te pregătești prin atâtea rugăciuni de clemență adresate Lui Dumnezeu să îți permită s-o ștergi din viața asta și de pe pământul ăsta pe care nu se poate trăi, ca să accezi finalmente într-un centru spa de recuperare numit Rai. În afară de acest deziderat al pregătirii pentru Rai, toate celelalte emoții și treburi private ale noastre pe acest pământ sunt considerate deșertăciuni și pierdere de timp. Nu știu de ce călugării cei sporiți în credință mai au cheful și puterea de-a trăi și nu se duc să moară direct într-o groapă ce să și-o sape singuri și în care să se arunce exuberanți și voioși cum se aruncă copiii în căpițe de fân, cu gândul doar la Rai, evitând astfel complicația viermuirii și deșertăciunii vieții, din chilie la biserică, de acolo la sala de mese, de acolo la privată, apoi iarăși rugăciuni fierbinți în chilie până la miezul nopții și în zori, apoi ascultare și tot felul de munci, totul mereu de la capăt în așteptarea morții cea izbăvitoare...?

                        2)

  Dacă ar fi să inventăm o rugăciune extremă prin eroismul și insolența ei care să-L pună pe Dumnezeu în dificultate, să-L bulverseze și să-L facă să-și reconsidere atitudinea severă și coercitivă față de oamenii supuși greșelii, ar fi să ne rugăm Domnului pentru chinurile noastre, și să murmurăm în tăcerea singurătății și suferinței noastre, astfel de rugăciune pioasă : "Doamne, fă-mi parte de cea mai grea suferință în viață, nu-mi da pâinea cea de toate zilele, lasă-mă să mor de inaniție, nu-mi da sănătate și spor în casă ci lasă-mă să mor de cancer și jefuit de tâlhari și împilat de hoți și pungaşi, lasă-mă să mă duc direct în iad și în chinurile cele fără de sfârșit ca astfel să pot spera după mare mila Ta, o, Doamne, că a trebuit să faci ceea ce vrei și crezi că trebuie să faci cu mine, ceea ce vrei și trebuie să faci cu toți păcătoșii, să aplici intransigent litera regulamentului Ceresc, care impune o pedeapsă exemplară pentru păcatele înfăptuite cu voie sau fără de voie. Că dacă altfel nu ai putut răbda să îngădui pentru ființele vii un bine atât de mare încât să fie imposibil ca ele să știe ce-nseamnă durerea și suferința și să nu existe conceptul de pedeapsă nici pe pământ, nici în iad, atunci chinuie Doamne toate ființele Tale de la Facerea Lumii și bagă în iad cu toptanul mulțime de lume cum ți-e voia și îngăduința. Pentru ce, Doamne să mă ferești de chinurile iadului dacă tot le-ai inventat într-un minut când ai fost inspirat să inventezi lumea și viața, oamenii, iadul și diavolii ? Că dacă toți oamenii ar fi cuminți și bine plăcuți Ție, ce ar mai face diavolii cei din iad și cu ce s-ar mai ocupa, ce rost ar mai avea, când tot ce-ai inventat în acest univers pare că ai inventat cu un scop și tot ce a ieșit din mâna Ta pare a avea un rost și o motivație, fie ele și chinurile iadului și diavolii cei neadormiți fără de care organizarea universului în infinitul lui Ți-ar fi părut incompletă și neizbutită...? Doamne, de ce ești atât de bun și iertător și de ce dai tuturor criminalilor și stricătorilor de dreptate o șansă ca să-i ierți după rugăciunile lor de căință și pentru ce le dai tâlharilor o șansă la a respira aer după crimele și strâmbătățile ce-au făcut o viață împilând și nenorocind pe semenii lor ? Doamne, dacă Tu ești Împăratul dreptății în Cer, fii consecvent cu dreptatea și pe pământ, nu lăsa să se mai audă de nenorociri și drame pe pământ, nu lăsa să mai curgă lacrimi și sânge nevinovat, fă-ne neștiutori în a cunoaște mirosul și culoarea sângelui, fă-ne sfinți și cuminți cu forța, că multă dreptate vei face și astfel multă înțelepciune divină vei presăra pe capul oamenilor cu atâta măiestrie făcuți de tine dintr-un boț de lut peste care ai suflat duh sfânt peste fiecare și ai spus să se facă om ! Doamne, mai degrabă lași câțiva sfinți în mai puțină înavuțire în Rai, că mai drept și dumnezeiesc ar fi așa decât să lași în mizerie și nedreptate atâția nefericiți pe pământ după cum auzim și vedem tot mereu, numai cu amara speranță că fericit trebuie să fii doar de ești prigonit pentru dreptate, că a ta va fi Împărăția Cerurilor ! Dacă la Tine totul e calculat și merge strună, ca dreptatea să nu mai umble cu capul spart pe pământ, mai taie Doamne din rația de bine ce-o aloci fericiților Raiului, ca să ajungă binele și dreptatea tuturor lipsiților pământului și să nu mai auzim de rău, de ispite, de lacrimi și amar ! Doamne, dacă nu te înduri să lipsești măcar o fărâmă pe toți fericiții Raiului de binemeritata răsplată a binelui, ia de la mine, Doamne, slaba speranță a celui mai mic bine ce aveai de gând să-mi urseşti în Cer și fericeşte pe un nevinovat, pe un amărât care plânge și e prigonit pentru dreptate pe pământul de războaie, de crime și de cruci ! Că făcând atâta dreptate pe pământ, Doamne, criminalii și hoții s-ar înfricoşa și s-ar împuțina, pierind apoi pe cale în câțiva ani căci vei da asupra lor ciumă și stârpire și extincția ar bântui binevenit toată liota mafioților, mândrilor și pungaşilor și prin asta ai face pentru prima dată dreptate pe pământ și ai împrăștia mireasmă vie de Rai pe pământ, numai printr-un pocnet de deget, printr-o mișcare de Sfântă baghetă magică a dreptății Tale, Doamne...! Adu-Ți aminte, Doamne, cum ne-ai făcut copii inocenți, bebeluși, îngeri vii, sfinți pământeni cât am fost mici și ce otrăvuri de oameni ies din noi după ce ne crești  Doamne și ne faci oameni mari...! Doamne, dacă tot ne-ai îndemnat din cărțile sfinte să credem că nu am evoluat din homo sapiens așa cum a spus Darwin, și că suntem obiectul Creației Tale exclusive măcar oprește această stupidă și evidentă evoluție a copiilor către ratare prin creșterea și devenirea lor întru a fi oameni mari, robii eterni ai păcatului, ai greșelii, ai insolenței și mândriei deșarte, ai nenorocirii și autopustiirii lor și a pământului întreg, câmp fumegând sub ochii Tăi jenant de absenți, Doamne, imposibil și insuportabil de nevăzut cum ești, Doamne,  de eterogen și neimplicat...! Doamne, de trebuie plătit un preț pentru toate păcatele lumii și pământului, iartă lor, tuturor păcătoșilor păcatele lor, ia-i din iad, lasă iadul gol și fără obiect, fă-i pe diavoli șomeri și trece acest lagăr de exterminare al iadului în conservare, fă-l un muzeu al holocaustului ororilor cerești trecute și terminate odată pentru totdeauna, și dacă trebuie să mai rămână un suflet chinuit în iadul care trebuie să-și justifice existența odată ce-a fost făcut de Tine, azvârle sufletul meu pustiu și păcătos în iad, omoară-mă pe mine, lasă-mă să plătesc eu pentru toți și scutește omenirea de acest calvar al pedepsei Tale. Mai fericit aș fi să știu că trebuie să plătesc eu pentru păcatele lumii întregi și aceasta să fie izbăvită odată pentru totdeauna de torentul neoprit al mâniei Tale. Că având ființe dragi și iubite la care țin cu toată inima ca la ochii din cap, cum aș putea să nu fiu mai mulțumit când aș ști că sunt scutiți de Tine, Doamne, de tot necazul și mizeria vieții și ca drept preț ce trebuie să-l plătesc pentru asta, mai degrabă să mă pedepsești pe mine exemplar, după inima Ta, după pofta Ta...? Că plăcerea mea nu e să trăiesc pentru mine, ci pentru binele alor mei dragi, iar scârba și durerea mea e când știu câtă durere și suferință sunt datori a îndura ei că au avut neșansa și neajunsul de a se fi născut din carne vulnerabilă ca și a mea, din vina mea că am ascultat îndemnul divin care spune să ne înmulțim, să creștem și să umplem pământul. Pentru ce, Doamne îmi dai suferința să știu că ai mei copii vor crește și nu vor mai fi copii inocenți, sfinți și îngeri vii și crescând vor intra inexorabil în mizeriile și dramele vieții, că vor suferi și vor fi nedreptățiți, că vor plânge de necazul suferit de la alții, sau că vor râde și exulta de răzbunarea și necazul pricinuit altora ? Nu aceștia sunt oamenii ? Nu aceasta e lumea și toată istoria ei ? Doamne, scutește-mă să mai fiu martor neputincios acestui măcel ce se întâmplă cu lumea și viața noastră numai pentru că printr-o regretabilă eroare cosmică ai dispus ca îngerii pe care i-ai făcut la început, copiii, să crească și prin lipsa Ta de prevenție să devină oameni mari, să conducă lumea și să facă din ea un iad la fel de competitiv cu iadul de pe lumea cealaltă...! Doamne, ce gând malefic sau lipsit de prevenție ai avut să dispui moartea copiilor prin creșterea și evoluția lor în oameni mari care uite ce au făcut din lumea creată de Tine cu atâta trudă în șase zile, spurcând duhul de viață ce ai suflat peste ei și compromițându-Ți Opera la care ai plănuit o veșnicie în universul atât de înghețat și infinit...!? Doamne eu cred că ai făcut un prea mare exces de zel în crearea oamenilor și că îndemnul Tău creator de a-i crește și face oameni mari, adulți a fost catastrofal. Căci mai cu folos ar fi fost o lume plină de copii și fără nici un adult,  să gângurească ei și să râdă jucându-se toată ziua pe fața acestui pământ de-a baba oarba, de-a lapte gros și de-a prinselea ; ar fi fost pace pe pământ. De ce n-ai urmat Doamne acest plan și ai otrăvit în schimb lumea cu planul tău ce ne-a adus pe cap atâtea războaie, atâtea boli, suferințe și lacrimi ? Aceasta e prima și ultima rugăciune ce am făcut-o către Tine, Doamne. Nu uita, Doamne că și eu am fost copil și nu eu am vrut să mă fac mare și să devin păcătos. De aceea, mă rog Ție să ierți pe toată lumea și să mă pedepsești doar pe mine după inima ta de copil ce ai împrumutat-o cu atâta dărnicie și bunăvoință tuturor copiilor în clipa nașterii...!"
  Făcând această rugăciune către Dumnezeu măcar pot să mor cu inima împăcată că deși nu L-am putut încă vedea pe Dumnezeu în această viață vie de carne, nu mai contează : Satisfacția mea e completă că am avut privilegiul să-L văd pe Dumnezeu transfigurat în copiii acestei lumi, ființe sfinte, îngeri vii, pentru care sunt absolut mulțumit și convins că de fapt copiii nu sunt oameni și am avut privilegiul și ocazia să-i văd în această viață și să am chiar eu doi.

DUMNEZEU ȘI OAMENII, UN DIALOG AL SURZILOR (REACTUALIZAT)

112) DUMNEZEU ȘI OAMENII, UN DIALOG AL SURZILOR
 
                        1)

  Când te trezești din somn într-o bună dimineață, cu soarele în ochi strecurat prin jaluzelele deschise ori prin zăbrelele geamului închisorii după caz, realizezi clar că n-ai murit în noaptea aia. Un soi de eliberare și bucurie de șoarece speriat te cuprinde că ai scăpat și de data aceea de obşteasca datorie, de moartea în toată splendoarea ei, de moartea care s-a născut în tine odată cu primele țipete de nou născut și roade, cătinel evoluează spre a te duce în fundătura dezastrului iminent al trupului tău când cu gura căscată și ochii dați peste cap vei agoniza și geme muribund înconjurat de toți cei ai tăi înlăcrimați, preț plătit pentru întâlnirea ta în sfârșit cu Dumnezeu. Dar până atunci mai ai, slavă Domnului. O, ce bine că mai ai un mărunțiș, o zi de trăit, câteva săptămâni, luni sau ani. Lași pe altă dată și pe capul altor nefericiți îngrijorarea și precipitarea datoriei obștești de-a sucomba absolut normal deseară sau mâine seară, cândva, într-o noapte sau într-o zi. Ești foarte fericit când vezi cum alții mor și tu nu încă, ești foarte satisfăcut când vezi cum în jurul tău moartea seceră și cum cad toți murind pe capete în somn de moarte bună sau de boala ce i-a măcinat și pe ei de-o viață ca și pe tine și le-a venit de hac chiar în acea noapte fatidică dintr-un viitor atât de predictibil și apropiat cum și tu poți să ți-l imaginezi și pentru tine că te va pândi urâta cu coasa și te va prinde în ghearele și colții ei ca un leopard un pui de facocer zbătându-i-se în gură. Dar acum te bucuri ieftin de încă o zi, de încă o votcă, o cafea și-o țigară, vanitos și efemer mai tragi o duşcă și un fum de țigară eternizând în rotocoalele lui bucuria efemeră a încă unei zile pentru care te bucuri ca prostul de hârbul de viață ce ți-a mai rămas să o risipești și să-ți bați joc de ea cum ți-ai bătut o viață-ntreagă. În fiecare an zici că vei începe o viață mai bună, gata cu viciile, cu țigările, cu băutura și mâncatul după ora șase seara dar asta o lași mereu pe mâine. Azi ai timp doar să te îmbeți și să fumezi, să dormi și să lenevești cu scuza și gândul că începând de mâine vei începe o viață de sfânt și te vei întoarce poate la Dumnezeu după exemplul tuturor celorlalți pravoslavnici din jurul tău care nu mai prididesc cu credința și cu rugăciunea. Apoi mâine iar iei acest hârb de viață de la capăt și realizezi că trebuie stoic să faci față rolului de figurant în comedia macabră a vieții la care ai fost condamnat să reziști, să te descurci și să o iei de la capăt în fiecare zi cu aceleași suferințe, cu aceleași boli, cu aceiași dușmani, cu aceeași sărăcie și cu aceleași lacrimi. Aceleași necazuri, aceleași nedreptăți, aceiași dușmani, acelorași împilări și cazne de viețaş trebuie să le faci față eroic, acelorași suferințe și boli trebuie să le dai prilej a-şi face de cap cu tine pentru încă o zi pe care bunul Dumnezeu a îngăduit să ai favoarea s-o trăiești în toată intensitatea dramatismului și suferinței ei și pentru care privind în jur cum fac toți trebuie și tu să mulțumești Domnului cu prisosință până la sfârșitul glumei proaste și bancului sec de-a fost denumit generic și neinspirat viață.

                        2)

  Înaripat de credința și exuberanta evlavie pioasă către binefăcătorul tău Dumnezeu, se cade să mulțumești Domnului cu recunoștință și prisosință pentru favoarea de-a mai apuca să trăiești încă o zi de mizerii și încă una, considerând o șansă și o favoare norocul de-a mai apuca să mai faci față unui minut de suferință, unei ore sau zi de cazne sau bucurii strepezite, false și precare ale vieții. Pentru toate, înțelepciunea noastră omenească ne înarmează cu răbdarea și recunoștința de-a mulțumi Stăpânului nostru Dumnezeu că s-a îngrijit de la Facerea Lumii pentru tot rostul nostru : s-a îngrijit de toate ale noastre, de amărăciunile noastre și de surogatul bucuriilor noastre pământești iluzorii. Să ne bucurăm de ne mai trezim în fiecare dimineață sclavi înlănțuiți, plebei sau regi fastuoşi, omizi păroase, napârci veninoase sau tenii și oxiuri trăind fericiți în mațele altora. De ce n-ar avea și limbricii ori teniile dreptul la o bucurie a vieții,  creaturi ale Domnului și ele, paraziți trăind toată viața în căldura împuțită a intestinelor ? Tot ce e viu datorează Domnului zvârcolirea aceasta într-o degringoladă fără sens denumită viață, pentru care nici o vietate nu i se roagă și-i mulțumește Lui Dumnezeu cum numai noi oamenii o facem evlavioși pentru că suntem oameni, cea mai evoluată specie de maimuțe primate și din acest rol am prins de veste în creierul nostru evoluat că trebuie să mulțumim Domnului pentru tot, deosebit de necuvântătoare care nu au privilegiul de a ști și conștientiza în ce mizerie și precaritate și efemeritate existențială se află. Dacă Dumnezeu ne-a dat minte să vedem și înțelegem gunoiul existențial ce ni l-a hărăzit și pe care stăm, înseamnă că potrivit dogmei religioase ăsta e un noroc și o șansă unică în univers, ceva, o plus valoare perfidă și perversă pe care Domnul ne-a dat-o să ne spălăm pe cap cu ea și pentru care nu trebuie să cârcotim fără rost. Deci indiferent ce formă de existență ți-a dat Dumnezeu, oxiur de coprocultură sau om truditor la şaibă în strungărie sau coxerie, trebuie să vezi în asta singura ta șansă irepetabilă în acest univers. Vierme, virus sau om, victime și călăi, cu toții trebuie să fim recunoscători pentru această șansă la suferința și zvârcolirile și durerile vieții. A te mai trezi din somn în fiecare dimineață e un noroc, e o favoare ce ți-o îngăduie Dumnezeu, pentru că e clar, nu te trezești singur, de la Dumnezeu vine acest privilegiu. De la Dumnezeu vine ordinul de a uza de această păguboasă speculație a întâmplărilor universului denumită viață, cu care Dumnezeu ne-a încărcat, responsabilizat și manipulat ca și cobai rozalii de consum ai experimentelor Sale cosmice indescifrabile și frankensteiniene. Destinul nostru, viața și moartea noastră sunt în mâinile Lui Dumnezeu iar noi nu facem decât să executăm voia exclusivistă a Domnului căreia ne supunem obedienți, credincioși și recunoscători odată pentru totdeauna, fără demnitate și personalitate, viermi efemeri bucurându-se ieftin pentru încă o zi de colcăiala în cangrena robiei slujirii Boierului și Despotului Suprem al universului. Astfel prosternați în robia credinței față de acest Despot numit Dumnezeu nu mai putem avea opțiuni, nu mai putem avea gândire și personalitate, mulțumindu-ne să tăcem cu fruntea definitiv năclăită în țărâna și nămolul prosternării și robiei față de Divinitatea oricum ar fi ea, neavând dreptul și abilitatea, libertatea de a dispune în vreun fel de soarta noastră, de gândire și cercetare, de-a alege de trebuie să plângem sau să râdem și astfel nu facem în viață decât să ne bucurăm autişti iubind ce alții scuipă și să scuipăm ce alții iubesc. Indiferent dacă suntem demoni sau sfinți,  cu toții ne dorim, nu-i așa, o soartă bună după ale noastre standarde și principii, orice criminal și orice brută, precum și orice om cuminte ține la carnea și mațele lui și își dorește fericire, liniște, siguranță, prosperitate, sănătate precum și să aibă intimitatea și liniștea să defecheze și urineze în tihnă pe suprafața acestui pământ, dar nu știm că în optica și managementul Lui Dumnezeu aceste deziderate de siguranță și liniște ale noastre sunt relative și nu sunt priorități pentru planul divin ; sunt mofturi și neputințe ale noastre de muritori profesionali. Liniștea și siguranța noastră, dorința noastră de fericire sunt încercări ratate ale noastre,  sunt iluzii optice, psihice, sunt erezii, visuri și fantezii în vuietul încercărilor noastre, visuri cu care ne îndulcim efemer și la care Dumnezeu nu are cum a subscrie entuziast, El fiind de altă părere, de o părere întotdeauna antagonică cu a noastră, prin urmare o părere autorizată, divină, intransigentă de demiurg cu treburi importante, cu rang suprem, discreționar în tot ce privește viermuirea și vacarmul omenesc, colcăială prea agasantă și insuportabilă pentru răbdarea și criteriile Lui Dumnezeu. Cu totul altfel a dispus Dumnezeu după planurile Sale secrete cu noi, încât tot ce ne-am dori pentru noi, binele acela conservat în ființa noastră nefiind decât un concept pe care Dumnezeu nu-l înțelege și nu-l acceptă cu o judecată similară cu a noastră, urându-ne și disprețuindu-ne visceral tremurul cărnii noastre visând la binele pământesc.

                        3)

  Dumnezeu nu privește în cheia omenescului trebuințele noastre și visurile noastre de confort și fericire. Valorile și prioritățile noastre nu-L încântă ci Îl irită pe Dumnezeu, imperturbabil, de la căderea în păcat a primilor oameni, Adam și Eva, rebuturi umane de factură divină, definitiv ireparabile, nereciclabile, și până la căderile noastre în păcat de zi cu zi. De la deportarea din Rai a strămoșilor noștri, nu mai putem fi fericiți. Nu putem avea o bucurie consistentă a vieții. Știm sigur că Lui Dumnezeu nu i-a trecut necazul pagubei nici merelor, nici perelor, nici ciupercilor furate de oameni din Rai. La Dumnezeu, paguba în ciuperci, în mere, pere și orice ar mai conține Raiul, e irecuperabilă iar supărarea-i e pe măsură și ireversibilă. Pentru asta, coerciția inerentă a speciei umane față de acest neajuns suferit de Dumnezeu prin neascultările creaturilor Lui, o simțim clar ca bună ziua văzând cât de metodic ne pedepsește Dumnezeu pentru păcatele noastre. Iadul pentru asta a fost inventat, să fim torturați și schingiuiți exemplar în el pentru cârcotelile și neascultările noastre. Carnea noastră sfârâie când dracii ne însemnează pe fiecare la intrarea în iad cu pecetea înroșită în focul intransigenței și severității Lui Dumnezeu față cu păcatele noastre făcute cu voie sau fără de voie și nemărturisite. În zadar visăm un loc de tihnă pe pământ ; doar în Rai, special făcut, este loc de tihnă și de odihnă. Constatăm că Dumnezeu se opune programatic și ne cenzurează inexorabil toate dorințele noastre pământești și astfel deșarte de bine. De-am crezut o clipă că Dumnezeu e mulțumit și neiritat de acumularea și dezvoltarea vreunui confort al nostru aici pe pământ, ori de vreo relaxare, voluptate, fantezie sau fericire a noastră privată, ne-am înșelat și îmbătat cu apă chioară. De ne rugăm pentru pâinea noastră cea de toate zilele, Dumnezeu ne-o dă, nu ne lasă să murim de foame, dar ne-o dă plină de E-uri și scrâșnind din dinți de nemulțumire că mâncăm pâine unsă cu untură în post, măcar de mâncăm și pâinea otrăvită plină de initium ce ne-o dă Domnul după rugăciunea Tatăl nostru. Mâncând din mâncarea binecuvântată de Dumnezeu, plină de E-uri și chimicale potrivit programului de exterminare în masă numit codex alimentarius, astfel ne pregătim cătinel din timp de moarte canceroasă după pohta-i ce-a pohtit Domnul cu noi. De ne rugăm pentru sănătate, alungarea bolilor și durerilor, sănătate și spor în casă, Dumnezeu ne ascultă, dar iarăși e iritat și cășunat pe noi. Ne dă cu o dulce perfidie sănătate exact atât cât e necesar să nu ni se urce la cap și să nu ne spurcăm prea vârtos la bine și desfătare ca sfinții și duhurile Raiului, etern sănătoase, nouă în schimb dându-ne cancere perverse care nu dor decât în fază terminală cum e cancerul de ficat sau de plămâni care nu dor niciodată până într-o zi când în fază terminală te lasă în drum cu un car încărcat de viață.

                         4)

  Chiar de-ai îndrăzni într-o zi să te cațări pe mantia Lui Dumnezeu, să i te-așezi cuminte în brațe și să-i mângâi cu lacrimi în ochi obrazul și barba albă de supărările veșniciei, întrebându-L de rostul încercărilor, dramelor și durerilor noastre pe pământ, nu vei reuși să-i miști Lui Dumnezeu un mușchi de pe față, și o clipire de ochi prin care să simți că sloboade către tine un dram de înțelegere și o milă cu rost, nu una ce-o cerem irațional și fără rost după tipicul obscur religios. Dumnezeu nu râde niciodată, dovadă că e etern nemulțumit și cășunat pe noi. Arareori doar schițează un rictus și rudiment de zâmbet, abia atunci când ne călugărim și visurile noastre de fericire le dezlegăm odată pentru totdeauna și brutal de fața acestui pământ și de faptele și lucrurile vieții ce ne-au plăcut și s-au intitulat deșertăciuni, și ne legăm speranțele și interesele doar de cerul plin de puzderie de stele depărtate de mii și milioane de ani lumină în acest cosmos numit Cer către care ne îndeamnă Dumnezeu a căuta în rugăciunile noastre cu ochii către cer, unde e un îngheț teribil, e întuneric și unde e Raiul și viața viitoare unde Dumnezeu capătă un sens și o consistență în mințile noastre dependente și alienate de acest morb al credinței. Doar de suntem seduşi de canonica religioasă obscurantistă și de rugăciunile cele de trebuință pentru noi Dumnezeu mai pare să i se însenineze fruntea și să i se netezască ridurile încruntării și supărării. Pentru credința noastră și obediența evlavioasă fără cusur, pentru rugăciunile noastre pasionate Dumnezeu exultă și e dependent și ahtiat a ni le audia și gestiona încât îi dau lacrimile de emoție și plăcere audiindu-ne și gândindu-se că ne poate ajuta. Dar pentru asta trebuie renunțare integrală la tot binele pământesc și ancorarea minții și inimii noastre doar în speranța binelui și fericirii cerești în niște rugăciuni eterne și fără rost care sunt tot ce-i place mai mult Lui Dumnezeu, care sunt singura acțiune care depinde de noi, ca Dumnezeu să schițeze un vag surâs de Giocondă de mulțumire și acceptare relativă a viermuirii noastre în niște coordonate efemere ale acestui univers pe un pământ întâmplător într-o galaxie din atâtea miliarde. Binele autentic al nostru, al oamenilor e-n Cer. Fericirea, voluptatea și bucuria de a fi, acolo le dobândești, nu pe pământ după propriile opțiuni și speranțe pământești. Nu poți avea un plan de nădejde al vieții tale terestre. Singurul plan valabil pentru această lume e acela al Lui Dumnezeu după care trei sferturi din omenire e săracă, nu are acces la resurse, la educație, la cultură. Nu poți protesta pentru acest plan al lumii făcut de Dumnezeu ; te torpilează veninul capriciului nemulțumirii și supărării Lui Dumnezeu pe tine, pe tot și pe toate, oricum și din orice motiv în ce ne privește, încă de la Facerea Lumii și alungarea Adamilor din Rai. Nu putem să râdem, nu putem radia de o fericire privată și personalizată bazată pe ceva sigur și solvabil în viață. Cenzura Lui Dumnezeu e peste tot, imbatabil ne dizolvă și anihilează inimile și simțurile, ca veninul tarantulei, țesuturile şoarecelui tocmai mușcat.  Nu putem uita și eluda că am fost condamnați la așa o mizerie și nu putem înțelege de ce aceasta e singura variantă ce a dispus-o Dumnezeu pentru oasele și carnea noastră chinuită. Nu putem uita și nu putem ierta că am fost condamnați la o viață și o realitate dezolantă și dezarmantă pământească, iar prin asta, condamnați la moarte de fapt, la iad și la Rai și prin asta la o eternitate sordidă, anostă,  insipidă și insuportabilă în orice variantă gestionată de Dumnezeu, ori aruncați la ghena de gunoi a iadului, ori aruncați într-un plictis cu atât mai anxios cu cât e mai etern în acest centru de recuperare a vanității și efemerității noastre umane numit Rai. Atât știm sigur și matematic după statistica noastră : că suntem condamnați la dispariție, la extincție, la nimic. Cu ce optimism să-ți planifici și gestionezi viața, stagiul acesta insipid ce ți s-a hărăzit când știi că acest stagiu e doar un stagiu de pregătire, o antecameră a morții, iar abia după ce vei muri va începe povestea adevărată și interesantă despre care se face atâta reclamă în Biblii...? Cu ce optimism și curaj să trăiești vegetând și să vegetezi trăind cu această conștiință amară că vei muri curând și cel mai probabil în dureri insuportabile, dar mai ales când nu știi când o vei face..., și mai ales visând atât de frumos și patologic la mântuire și la Rai ? Pentru asta toate simțurile, tonusul, planurile de vietate efemeră a pământului, îți sunt prin definiție urzicate și timorate. Oricâte treburi importante și planuri mărețe ai avea pe această lume, nu poți promite nimănui că nu vei muri mâine și că nu se va alege praful de toate datoriile,  planurile și dezideratele,  poftele, confortul și tabieturile tale, de liniștea și siguranța ta temporară de acum. Orice clipă și orice zi a vieții care este azi și mâine încetează a mai fi, o poți privi ca pe concesia ce ți-o dă comandantul plutonului de execuție, Dumnezeu, ca să mai fumezi o ultimă țigară și să mai bei o ultimă sută de votcă înaintea sentinței de a-ți zbura creierii. Pentru că păcătos sau sfânt, nu mori fără ca Dumnezeu să vrea și El și nu mori ca o bacterie sau virus când ai atâta carne și organe în tine care trebuie să te doară cumplit în clipa morții și cu mult timp înainte înfruntând o grea suferință pentru care mori. La mila și mâna Domnului suntem, clipele vieții ne sunt asediate de stigmatul morții privită ca pedeapsă dată de Dumnezeu pentru păcatele noastre. De aceea murim și nu suntem veșnici pentru că suntem pedepsiți de Dumnezeu, Tatăl nostru și de aceea orice zi ce-o mai trăim o putem privi ca pe un noroc și dar de la Dumnezeu, o relaxare înaintea morții. Potrivit planului Lui Dumnezeu cu noi, viața noastră cu zilele ei când mai bune, când mai rele o putem privi ca pe o favoare și un stagiu irepetabil bun de uzat exclusiv ca rampă de lansare către Rai când aici pe pământ nu suntem decât niște milogi și neisprăviți de profesie atâta vreme cât nu ne putem baza pe aptitudinile noastre de a săvârși ceva măreț, cap, coadă, în viața noastră, în faptele acestei lumi, întotdeauna trebuind să ne umilim de entuziasmul credinței cerând milogi etern milă și pâine Lui Dumnezeu, și întotdeauna trebuind să ne imaginăm o zi când deconectați brutal de la acțiunile vieții noastre va trebui să murim și să lăsăm totul baltă, orice visuri private de împlinire, fericire, bine, sub imperiul trebuinței de-a sfârși abrupt într-o inconvenabilă și fatidică zi pentru noi, absolut normală pentru Dumnezeu care ne cere să nu ne ocupăm cu deosebire de lumea asta, decretată a fi deșertăciune, ci cu nădejde să ne agățăm doar de cealaltă lume și de interesele și speranțele imperceptibile, insipide și improbabile de-acolo.

                        5)

  Biologia pură ne furnizează conștiința de sine a realității despuiate care ne arată pe noi ceea ce suntem practic : niște viermi, regn vulnerabil animal, efemer viermuind posibil pe această Terra, doar datorită climei și circumstanței sale potrivite : nici prea apropiată, nici prea depărtată de soare. În acest areal favorabil ne desfășurăm cu toții verbul și moftul, fie religios, fie ateist, fie agnostic, fie sceptic sau indiferent, cu toții, animale și oameni, condamnați oricum la univers și la o neviață căreia i s-a zis cinic și speculativ viață. În nici un alt loc din sistemul solar, religia sau antireligia noastră, scepticismul sau indiferența noastră omenească nu se verifică și nu sunt valabile. Dumnezeu are niște granițe în acest univers dincolo de care nu se mai verifică, nu mai e valabil, nu mai e dorit și dezirabil, nu mai are înțeles, sens și utilitate și nu poate trăi căci ar fi singur și nu ar avea oxigen de respirat ci doar metan și bioxid de sulf. Căci Dumnezeu e valabil doar în sfera treburilor și destinelor omenești, antropomorfe care se desfășoară pe pământ unde există oxigen, pe lumea aceasta din sistemul solar dintre Venus și Marte, pe care s-a angajat voluntar să le gestioneze cu competența-i corespunzătoare și fiindcă sunt condiții propice creierelor omenești care să nu fiarbă sau să nu înghețe în patosul rugăciunilor către Dumnezeu. Pe planeta Pluto, unde temperatura e de minus 260° C iar soarele pe cer e atât de depărtat încât e noapte și nu se deosebește de celelalte stele, acolo în acel areal înghețat conceptul de Dumnezeu îngheață și el cu totul și nu are sens odată cu creierele noastre mustind de credință care ar îngheța instantaneu cu rugăciunea în neuronii înghețați și pe buzele înghețate și ele. Nici un credincios și nici o religie n-ar fi posibilă și utilă acolo, la marginea sistemului solar în coordonatele înghețului absolut sau al lavei eterne curgând pe suprafața unei planete depărtate nelocuită și astfel fără de vreun Dumnezeu de serviciu și fără vreo religie. Privind pe Dumnezeul autoproclamat gestionar al întregului univers dar obligat de forța majoră a habitatului să își desfășoare activitatea doar pe Terra cu condiții prielnice vieții, exclusiv cu dosarul oamenilor în mână, te face să te întrebi dacă Dumnezeu nu este cenzurat sau natural limitat a se ocupa numai de unele nimicuri, și acelea atât de sărmane, cum sunt pustiurile noastre de vieți... Se pare că avem un Dumnezeu mai mic decât cel clamat, obligat să se ocupe mercantil îndeosebi de rânduiala și chiverniseala viitorului efemer serafic al fiecărui om minuscul de pe Terra, din acest sistem solar. Pentru ce să fiu un om care ca și o jivină care are un cur din care au ieșit tone de fecale, să am pretenția atenției și grijii divine speciale și să-L răpesc și tulbur pe Dumnezeu tuturor altor treburi mai importante în univers, cu existența mea comună, mizeră și efemeră...? Dar cu ce suntem noi oamenii vinovați dacă doar pe pământ Dumnezeu își mai găsește obiectul muncii, gestiunea sorții oamenilor, orice alt loc din acest cosmos fiindu-i fizic ostil și impropriu activității divine ? Căci nu putem crede că la doar trei sute de mii de km distanță de pământ, acolo unde este Luna, unde e un deșert de praf și pe o parte a satelitului este veșnic noapte, iar pe cealaltă parte veșnic zi, treburile curente ale Lui Dumnezeu, Atotputernicia Sa atât de insolent și totalitar clamată mai au un sesizabil sens. Dumnezeu este dependent doar de corul religiozității, credinței și evlaviei noastre umane terestre regionale de homunculi și extratereștri care trăim întâmplător pe acest pustiit pământ, dar care are oxigen bun pentru plămânii noștri pentru a-i folosi în corul cântărilor și psalmilor din psaltire. În orice alt loc din univers, nepopulat de homo sapiens religios prin ADN, Dumnezeu ar sfârși în singurătate, faliment și șomaj. Sunt planete în sistemul solar, cum e Sedna, cea mai depărtată de soare,  în care un an durează zece mii cinci sute de ani pământești. Acolo Crăciunul, Paştele, Rusaliile ce le sărbătorim exuberanți și pioşi în fiecare an aici pe pământ, sunt niște nonsensuri și nu le-am prinde niciodată să celebrăm aceste sărbători în străfulgerarea scânteii minusculei noastre vieți de efemeridă dacă am fi aruncați o clipă demonstrativă în acele locuri extreme din marginea sistemului solar. De unde rezultă că Dumnezeu și religia nu mai au nici un sens la doi pași de pământ. Dumnezeu nu este o lege universal valabilă, ci una locală, conjuncturală apropierii oamenilor și de conivență și cârdăşie cu ei. Dumnezeu are sensul pe care i-L dăm noi, și cu care Îl dotăm, credităm și înzestrăm noi, turma oilor pe care El le paşte aici pe pajiștile udate de ploile acide ale pământului care usucă holdele și viile și coclesc turlele de aramă ale catedralelor. În alt loc, pe alte planete, noi am paşte pulbere de piatră fărâmițată, am bea râuri de lavă sau am roade bolovani de gheață și am respira metan și bioxid de sulf cu care e plină atmosfera îndepărtatelor planete, Uranus sau Neptun. Acolo, Credința și Dumnezeu devin un nonsens și o chestiune caducă, ce nu se mai ia în considerare pentru că nu mai trebuie. Ce tristețe ne cuprinde când Îl știm pe Dumnezeu cu atâta Atotputernicie obligat a se mulțumi și compromite cu atât de puțin, pământul, câmpurile și oile lui, noi oamenii, din panoplia atâtor posibilități și îndeletniciri din acest univers, rămase inexplicabil, neuzate de Dumnezeu...! Văzând un Dumnezeu atât de mic,  vulnerabil și antropomorf ne apucă frica de singurătatea noastră în univers și de faptul că nu avem nici o șansă în devenirea și programarea serafică ce a eludat și nu a calculat limitările practice ale fișei postului unui Dumnezeului real, și nu cel ideal și utopic propovăduit în practica religioasă. Noi Îl vedem de fapt pe acest trist și exclusiv terestru Dumnezeu la un examen practic, la lucru pe un pământ și într-o lume bestială și în disoluție create chiar de El, Dumnezeul nostru cel de toate zilele,  chiar dacă cu încăpățânare nu ni se arată și simțim din cauza Lui și a noastră deopotrivă, cu El sau fără El, numai inconveniente în jur, câmp pârjolit de război, fum și degringoladă, moarte programatică, ca și numitor comun și trist punct culminant al Operei Divine. Vedem că totul ni se împotrivește, că totul ne este opozabil și ne înșeală, că avem numai de păgubit apropo de șansa la existență, atât de speculativ clamată și vârâtă sub nasul nostru fără miros. Vedem că ni s-a dat o conștiință, dar o conștiință vulnerabilă și năpăstuită, conștiința crudei și cazonei realități a vieților noastre exclusiv biologice și foarte puțin și întemeiat transcendentale și ezoterice. Această tristă constatare și conștiință ne vine la pachet cu conștiința morții, a nimicului, a neantului, a decesului, această negativă eliberare și soluție de avarie, care ne învață că nu avem efectiv timp și bază a programa ceva înțelept și durabil pe această lume și în acest univers cu condiții climatice extremisime, față de rudimentul nostru de viață, față de alcătuirea noastră de celule efemeră, vulnerabilă și defectabilă progresiv chiar din ziua nașterii, că din clipa când ne naștem începem să oxidăm și murim și că singura treabă și datorie înțeleaptă și dispusă de Dumnezeu pentru triștii, plânşii și păgubiții de noi e doar preocuparea și pregătirea pentru lumea cealaltă, pentru planurile și interesele iraționale și ezoterice de-acolo, pentru viața inconvenabil și amar de înțeleaptă din Rai, și pentru singura treabă și grijă de-acolo, mântuirea, adică o viață vegetală de remore lipite parazitar de trupul Lui Dumnezeu, Motorul și motivația tuturor mântuiților și nemântuiților.

                        6)

  Mântuirea e laitmotivul și crezul viețuirii noastre, ce ne face să fim vietăți pur zoologice, să vegetăm placid și mulțumiți în credincioșie și să nu trăim o viață integrală căreia să-i dedicăm toate simțurile ce ne-au fost date de Dumnezeu. Cu simțurile și dorințele amânate și sigilate ne lăsăm în mâinile Lui Dumnezeu pentru a fi pregătiți și apți pentru mântuire. Mântuirea e singurul nostru vis, e tămâierea peste duhorile veceului denumit viață, e amânarea trăirii terestre, e visul de răsplată a Lui Dumnezeu pentru faptele bune ale vieții efemere și de boli și lacrimi, mizerii și suferințe cu care-am fost cadorisiți din naștere, de la Facerea Lumii. Facerea Lumii, această spărtură inutilă în neant, căreia Dumnezeu i-a dat gust și savoare de puroi și infecție pe care le percepem atât de acut și cu greață, cu toate cele șapte simțuri urzicate ale noastre ; cu auzul și mai ales cu văzul, atunci când după o noapte albă și după o oră de ațipit, te trezești cu soarele în ochi trecând prin jaluzelele deschise de frica de-ntuneric și de demoni a camerei tale. Să iei astfel viața de la capăt în fiecare dimineață e un eroism amar și patologic și o suferință ce se distilează și ascute cu fiecare deșteptare și punere în funcțiune a biologiei și reacțiilor chimice și electrice ale neuronilor creierului tău. Când te trezești cu soarele în ochi în fiecare dimineață, realizezi că fiecare zi trecută e de nerecuperat și de fapt e un truc cu care suntem amăgiți și păcăliți, e o pierdere și un preț plătit pentru un niciunde și un nicicum visat și asumat cu evlavie, credință, frică și puteri sfârșite omenești, moștenite din preistoria noastră zoologică de oameni înfricoșați de grotă vânați de dinozauri și speriați de tunete. Astfel simți că viața nu se trăiește. Astfel, simți că viața îți este cenzurată, furată, bagatelizată, se consumă și se desprinde irecuperabil de tine ca o ironie, ca bucățile mari de gheață ce se desprind și cad în ocean din ghețarii de la marginea arcticii. În fapt toată apa pământului e o adunătură de suflete topite, dezamăgite de un Dumnezeu imposibil și inadmisibil fugar din realitatea și responsabilitatea imediată. Când după acest coșmar al inconvenabilului vezi că te mai trezești încă într-o dimineață, nu știi dacă să mai mulțumești sau să blestemi acest noroc ; acest noroc al razelor solare care îți mângâie și încălzește ineficace fruntea rece de angoasa amintirilor reci din viitor ale cavoului tău întunecat, singurul loc în care nici soarele, nici Dumnezeu nu mai au nici o putere, nici un interes și nici un sens. În întunericul sicriului, pentru Dumnezeu nu poți fi decât orb, mut și surd, în disprețul sufletului trădător care fugind la Rai ți-a furat și uzurpat rapace și venal toate simțurile cărnii tale și cu care se împopoțonează nerușinat și iresponsabil în goana lui cerească după aurul mântuirii. Rămânem în clipa morții, furați de suflet de toată încărcătura vieții din noi, etern orbi, muți și surzi în întunericul sicriului, la fel cum e și Dumnezeu pentru ochii noștri vii sau morți : o putere impardonabil de absentă, oarbă, mută și surdă, cu atât mai surdă,  periculoasă și cinică, machiavelică, cu cât e lipsită de coordonate evidente în realitate și în raționalul pe care suntem noi apți a-l percepe cu simțurile ce de la Dumnezeu ne vin, așa, bune sau rele, cum ni le-a dat. Când radarul minții și inimii noastre, cu simțurile ce ni le-a dat nu-L percep pe Dumnezeu decât prin forța unică, autosuficientă și autoimpusă a credinței, din start ne asumăm să ne jucăm cu un radar de carton și de jucărie care ne place fiindcă e atât de accesibil și colorat potrivit gustului și confortului nostru religios. Nu poți fi decât mulțumit când îl știi pe Dumnezeu prezent în niște coordonate ale acestui univers, fie ele și în interiorul cutiei tale craniene. Dar dacă îți mai pui o pereche de ochelari, ori îți dai jos de pe ochi alte o sută de ochelari ai prejudecăților, poți vedea că în această beznă și hău adânc al universului nu se ascunde nici un Dumnezeu al milei și dreptății. Și nu trebuie să mă credeți pe cuvânt când vă spun că Dumnezeu e de fapt o resursă în penurie, un ideal și o utopie consumată, un câmp fumegând de războaiele și dramele noastre evidente și inutile. Priviți ochii și sufletul unei mame care și-a pierdut copilul de cancer, într-un incendiu, ori călcat pe trecerea de pietoni de beizadeaua beată a unui baron local care a scăpat cu trei ani cu suspendare. Veți vedea în ochii mamei îndoliate cu obrajii veșnic uzi și mâinile împreunate și învinețite de necaz, un gol tot așa de mare cât și universul lipsit realmente de Dumnezeu, veți vedea un suflet golit, pustiit, în care Dumnezeu va avea serioase probleme de adaptare și confort. Veți vedea în ochii mamei cu copilul mort un gol lăsat de o suferință care a ros și mâncat tot, inclusiv sâmburele de bănuială a existenței unui Dumnezeu care se pare că putea evita dintotdeauna toate tragediile oamenilor dar evident, n-a făcut-o la momentul acela, scăpând și de data aceasta de bănuiala urii noastre care L-a exonerat pe Dumnezeu de orice răspundere și ne-a făcut să ne întărim credința, ne-a făcut afabili să inventăm dictonul : "Încurcate sunt căile Domnului...!" sau : "Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat !" ; și alte și alte dictonuri..., sfârșind prin a crea o întreagă religie ce ne ocupă sufletul și mintea total și pentru totdeauna. Astfel a rezultat un dialog al surzilor între Dumnezeu și oameni în care "toți vorbesc și nimeni nu ascultă".

CREATORUL UNIVERSULUI, DEPENDENT DE TRAIUL ÎN SISTEMUL SOLAR (REACTUALIZAT)

114) CREATORUL UNIVERSULUI, DEPENDENT DE TRAIUL ÎN SISTEMUL SOLAR.

                        1)

  Raiul și Stăpânul său, Dumnezeu, după toate aparențele, trebuie că se află la capătul universului, dincolo de locul unde cele mai îndepărtate galaxii în goana lor nebună după explozia big bangului, încă n-au ajuns după paisprezece miliarde de ani de expansiune. Tocmai fiindcă nu știm nimic despre Rai și Dumnezeu și n-am primit nici o veste palpabilă și verificabilă despre acel loc mirific, situația ne îndeamnă să credem că Dumnezeu și Împărăția Sa se află chiar la capătul universului, ori în alt univers paralel, oricum, foarte departe de noi, tragic de departe. De la acea distanță extremă și inconceptibilă pentru înțelegerea și rațiunea umană, Dumnezeu desigur că ne-a dat între timp un semnal, un apel, o știre. Desigur că Dumnezeu în marea-i bunăvoință a transmis oricum un semnal către noi care călătorește prin vidul înghețat al universului cu viteza luminii, dar de la distanța de paisprezece miliarde de ani lumină de unde e Dumnezeu și Raiul, legile fizicii nu permit să ajungă la noi semnalul cu vestea Lui Dumnezeu atât de lesne decât după paisprezece miliarde de ani de călătorie a undelor acelei vești. Unde vom fi noi creștinii credincioși după atâta amar de timp...? Nu vom mai fi, vom dispărea odată cu pământul și soarele, vom arde ca hamburgerii pe grătar căci soarele nostru mai are de trăit patru miliarde de ani, cam tot atât cât a trecut de la formarea pământului. Când soarele va exploda și va muri datorită terminării resursei de hidrogen, rasa umană, regnul animal și vegetal demult vor fi pierit de apocalipsa din Biblia creștină a Lui Dumnezeu, de flăcările nemiloase, de extincția normală a speciei, ori de explozia sistemului solar care va muri și el, de explozia finală a soarelui, astru creat de Dumnezeu, care se va dezintegra singur datorită legilor fizicii și că i s-a consumat hidrogenul, apoi heliul și va deveni o stea pitică albă de mărimea pământului dar foarte densă și fierbinte, neținând cont că Dumnezeu ar mai fi vrut să-l țină ca să răsară de la răsărit acest soare, așa cum sunt orientate toate altarele bisericilor, către răsărit. De unde biserici și altare dacă nu va mai fi soare ? Va rămâne un pământ ciuruit de zvârcolirile agoniei soarelui muribund, cu toate oceanele fierbând până se vor evapora, apoi munții de piatră se vor topi și vor curge în râuri imense de lavă pe suprafața pământului. O extincție în masă a tuturor formelor de viață va lăsa un pământ pustiit de condițiile neprielnice vieții biologice iar religia și Dumnezeu, apanajul oamenilor vor dispărea odată cu ei cum au și apărut odată cu ei. Cineva va apuca să se roage pentru ultima dată la Dumnezeu, o ultimă clipă de murmurare cu pioșenie a psalmilor și fericirilor din ceasloave, o ultimă clipă de închinăciuni și cruci, "numele tatălui, al fiului, al sfântului duh, amin", după care, gata : nici urmă de oameni și credincioși, neant și foc extrem pe fața pământului, foc și pară din cauza morții soarelui care va acoperi în prima fază a agoniei sale jumătate din orizontul terestru, planete ca Mercur și Venus fiind demult înghițite de soarele umflat muribund. Va rămâne un pământ pustiu de lavă fierbând, cu cerul și orizontul roșu de flăcări și dogoare și de-atunci înainte religia și credincioşia creștină vor dispărea pentru că vor pieri în extincție toți credincioșii creștini iar alții nu se vor mai naște, iar asta va fi definitiv și pentru totdeauna în lacrimile inutile ale Lui Dumnezeu singur și devenit inutil, care El însuși a îngăduit să fie așa și să-i ardă pământul creat, sub ochi. Tocmai când semnalul trimis de Dumnezeu pentru noi din acel Rai atât de depărtat va putea ajunge la noi pe planeta Terra după călătoria de paisprezece miliarde de ani cu viteza luminii prin spațiu, această planetă Terra va fi arsă și distrusă de colapsul soarelui nostru care se va mări atât de mult în declinul și moartea sa, devenind o stea gigantică roșie cu diametrul până aproape de orbita Terrei, carbonizată și topită cu tot cu noi oamenii închinători de la ultima Sfântă Liturghie, arsă de iadul de flăcări al agoniei soarelui ce va exploda dramatic lăsând în univers o urmă luminoasă, o amintire inutilă, atât a lui cât și a noastră, și o nebuloasă de gaz și praf cosmic, materie primă pentru nașterea altor și altor stele, altor sisteme solare, altor planete viitoare cu condiții prielnice vieții, viață care va genera automat alte ființe inteligente datorită alambicărilor fine ale evoluției și odată cu inteligența acele ființe vor deveni iar visătoare și vor începe să aibă iar alte credințe religioase, alți zei sau dumnezei, căci așa sunt ființele inteligente, în speță oamenii, au impregnat în ADN-ul lor nevoia biologică de a genera cu mintea lor evoluată religie și dumnezei. Cât de aproape ar fi putut fi stră, stră, stră, stră, stră, strănepoții noștri de peste paisprezece miliarde de ani de ziua festivă când am fi putut recepționa pe antena celui mai avansat și sofisticat telescop spațial inventat de oameni, semnalul și vestea Lui Dumnezeu despre El și Rai, transmis nouă cu atâta bunăvoință dumnezeiască ca să putem în sfârșit afla ceva odată despre Sublimul Dumnezeu și Împărăția Sa, despre viața de pe lumea cealaltă unde va fi atâta fericire, nici o întristare și nici un suspin...! Distrugerea sistemului nostru solar de către însuși soarele său care a favorizat nașterea pământului nostru și a tuturor celorlalte planete și sateliți, nașterea noastră și a religiei noastre, ne va face în clipa exploziei și colapsului solar imposibilă aflarea veștii transmisă de Dumnezeu nouă despre a Sa Împărăție și vom pieri mai înainte de a putea entuziasmați să fredonăm în sfârșit refrenul dintr-o cântare bisericească ce spune : "Dumnezeu este Domnul și s-a arătat nouă"... Nu vom afla niciodată nimic concret despre Dumnezeu și minunea entității Sale și asta nu pentru că Dumnezeu n-ar fi vrut să ne dea cartea Lui de vizită, ci pentru că înseși legile universale pe care chiar El le-a creat se vor întoarce împotriva Sa și vor distruge tot după cum normal este ca tot ce există în acest univers, planete, sateliți, stele, galaxii, oameni, vietăți și ale lor religii temporare și zei, să aibă un declin, o distrugere și un sfârșit pentru ca mai apoi să aibă ciclic o renaștere și un reviriment. Totul va fi distrus, mai presus de orice voință și atotputernicie divină sau tocmai fiindcă așa a rânduit Dumnezeu în Creația și rânduielile Sale.

                         2)

  Gândindu-ne la Raiul de la atâtea miliarde de ani lumină depărtare de noi și la Dumnezeu, guvernatorul acelui Rai care hălăduieşte pe-acolo, nu putem să nu ne întristăm că această distanță uriașă ne îndepărtează definitiv de Rai și de bunul Dumnezeu, prezența noastră fizică acolo, fie și în chip de duh sau suflet fiind irealizabilă din cauza barierei spațiu, distanță, timp, toate incomensurabil de mari și extreme ca să poată fi cucerite de ambițiile noastre deșarte, religioase sau nu. Nici un mijloc rezonabil de locomoție nu ne este disponibil pentru a ajunge la Rai și la Dumnezeu vreodată, nici măcar credința care este un atribut uman și trebuie că este limitată ca omul, posesorul ei. Viteza luminii, tot ce poate fi mai rapid în univers, e prea mică pentru a putea să abordăm și cucerim distanța extremă pământ - Rai, rămânându-ne doar gândul iluzoriu spre a o învinge, doar gândul, dorința deșartă, visul și credința teoretică și imaginară, încăpățânată în Dumnezeu și utopia Raiului. Doar aceste simptome ale creierelor și inimilor noastre ne vor face posibilă chiar dacă numai în imaginație călătoria în Rai, dar nu contează, scopul înalt și febril al accederii în Rai scuză mijloacele virtuale și atât care ne vor duce într-un Rai virtual și atât. Cu atât, cu acest vis ne mai îndulcim în efemerul vieții noastre de carne, un singur dor mai avem, să-L vedem pe Dumnezeu, atâta mângâiere ne mai dă curaj și motivație a răbda să trăim într-o viață și lume în degringoladă și disoluție evidentă chiar de la facerea ei. Atunci, vine Dumnezeu cu marea Sa înțelepciune și ne liniștește, dându-ne de știre că El se află atât de aproape de noi, și nu la capătul universului la atâtea miliarde de ani lumină de noi. Ce să caute Dumnezeu la capătul universului și cum ar putea El să trăiască în acele condiții extreme neprielnice vieții de carne și sânge pe care ne-a dat-o nouă, soldățeii Lui de plumb și preocuparea Sa predilectă, ce să caute Dumnezeu în spațiul interstelar înghețat și ostil tuturor formelor de existență, departe de oamenii pe care i-a creat și cu care se înrudește atât de verosimil, când ni s-a spus că suntem făcuți exact  după chipul și asemănarea Sa și noi trăim pe acest pământ ? Ce logică avea ca Dumnezeu să nu trăiască și El tot aici pe-aproape de noi ci aiurea într-un univers cu totul ostil și nepropice vieții ? Nu mai departe decât în sistemul nostru solar, condițiile pentru orice formă de existență, de viață, sunt extreme și total defavorabile. Existența Lui Dumnezeu în chip de duh ca să fie apărat de stihiile fizice ale naturii înconjurătoare nu are nici o logică și nici o scuză când Dumnezeu putea alege să trăiască chiar într-un corp fizic, chiar alături de noi pe pământ ca să-L vedem și să-i tipărim chipul pe bancnote și să ne arate că nu-L doare carnea când soarele se va sfârși și va arde tot. Doar pe pământ, datorită distanței potrivite față de soare, existența formelor de viață și de religie a fost posibilă și îngăduită de Dumnezeu. Altundeva, ori e un iad cumplit de fierbere și înalte temperaturi extreme, ori e un ger cumplit unde cel mai dur metal ajunge să se sfărâmițeze ca o cretă. Nu mai vorbim de gravitația și presiunea atmosferică extremă ce caracterizează majoritatea planetelor și sateliților sistemului nostru solar. Ce să caute Dumnezeu sau oamenii cu religia lor acolo și cum ar putea rezista ei condițiilor extreme rânduite de Dumnezeu pentru acele corpuri cerești create în șase zile de Domnul, după care s-a odihnit într-o zi de duminică după atâta muncă ? E de neînțeles cum de a putut crea Domnul atâtea galaxii și planete cu condiții climatice extreme și improprii existenței vreunei forme de viață, creații perfect inutile vreunui uz rezonabil ori pentru rasa umană, ori pentru oricare rasă de extratereștri, ori pentru orice sens și înțeles. Nu-i putem dibui universului nici un sens, nici un rost practic și nici un înțeles. Vedem numai că e o adunătură de materie organizată la voia întâmplării după niște legi fizice care nu pot corecta legea entropiei, a dezordinii și a întâmplării să se manifeste liber, astfel încât vedem prea clar că nimic nu este ordonat, sigur, organizat, simetric și precis în realitatea înconjurătoare, de la norii de pe cer care au forme întâmplătoare, neregulate, de la munții și stâncile care se sfărâmă și se prefac în nisip și pulbere continuu, de la apele care șerpuiesc întâmplător după legea gravitației printre munți, de la crengile copacilor care cresc cum le vine, nu regulat și simetric, ordonat, de la stelele de pe cer care sunt dispuse oricum, numai simetric și ordonat nu, și până la noi oamenii, creaturile Lui Dumnezeu care nu suntem egali în fața vieții ci doar a morții, astfel încât ne întrebăm dezamăgiți : Nu mai degrabă dacă Dumnezeu crea o lume și un univers le făcea mai ordonate, fiabile și acătării, nimic împiedicându-l să le facă astfel ? Dumnezeu a făcut totul pentru a ne arăta că este puțin probabil să existe El însuși și nu a făcut nimic ca să ne schimbe această percepție a dezamăgirii, noi înșine, creaturile Lui fiind imperfecți, impuri, neîmpliniți, bolnavi, muritori, răi, criminali, hoți, tot ce-i mai rău. Nimic nu-L împiedica pe Tatăl nostru care e în ceruri să ne facă după un tipar mai bun, mai trainic și mai de soi, cum e El în teorie. Ce interes irațional și malefic a avut Dumnezeu ca să ne facă atât de lesne vulnerabili și neîmpliniți ? Nici pe pământ nu suntem atât de rezistenți căci ne trebuie condiții blânde și temperate, căldură, lumină, hrană și nu toți se pot bucura de aceste condiții. Avem puzderie de oameni fără căldură, lumină, hrană iar bolile și molimele fac ravagii în noi toți, aici pe pământul creat de Dumnezeu pentru noi.  Raportat la condițiile blânde de pe Terra, orice alt loc din univers e un adevărat iad. Miliarde de iaduri, adică  galaxii, sori, găuri negre, planete de lavă sau îngheț extrem, create de Dumnezeu fără de vreun folos rațional și previzibil au făcut absolut caducă și inutilă crearea unui iad preconizat în Cartea Sfântă, absolut incert, neplauzibil și fără coordonate, când puteam foarte bine să fim pedepsiți pentru păcatele noastre prin aruncarea noastră de către Dumnezeu în iaduri mult mai clare, mai dotate, mai aproape de noi, în sistemul solar, pe planete cunoscute, cu coordonate exacte. Un iad perfect pentru pedepsirea noastră ar fi putut să fie planeta Venus (Luceafărul) , unde tot peisajul e numai flăcări, lavă și dogoare, generate de efectul de seră extrem ce a ridicat temperatura la 735° Kelvin, unde atmosfera e irespirabilă căci are 96,5% CO 2, iar presiunea atmosferică e de 92 de ori mai mare ca pe pământ, adică 92 de atmosfere, cumplit, când presiunea din pneurile mașinilor noastre e abia de două, trei atmosfere, ceea ce înseamnă că orice duh sau suflet, sau trup ar fi strivit, ars și dezintegrat instantaneu, pedeapsă numai potrivită pentru caracteristica oricărui iad care se respectă, perfect utilat pentru penitență și chin.

                        3)

  Pentru ce să nu știm locația exactă a iadului unde ne ducem, pentru ce să nu ne vedem toți eșafodul dinainte sau butucul unde ni se va tăia capul ? Pentru ce să fim condamnați toți la un iad inexact pentru păcatele noastre, și de ce nu am fi condamnați la iadul de pe Luceafăr, să știm exact unde vom fi exilați și aruncați la chin, măcar atâta mângâiere să avem, să știm că sufletul nostru se va chinui și perpeli pe Luceafăr, astrul atât de luminos pe cerul zorilor zilelor de vară văzut de ochii și sufletul nostru visător, după nopți întregi de nesomn și visare...? A fi pedepsiți pentru păcate și aruncați în iad, nu înseamnă neapărat că trebuie să fim arși de diavoli cu foc și smoală topită. Nu există în iad smoală. Smoala e un produs petrolier, un derivat al țițeiului. Iar țițeiul este o descompunere în sute de milioane de ani la adâncimi și presiuni naturale ridicate a produselor biologice, vegetale și animale, păduri și vegetație, materii organice ale regnului vegetal sau animal, moarte și descompuse din vremuri imemoriale, din epoca jurasicului, precambrianului și cambrianului care au lâncezit în adâncul pământului și s-au descompus transformându-se în petrolul sau cărbunele pe care le ardem noi astăzi. În iad n-au existat păduri și vegetație precum nici materie organică care să moară și să putrezească și să se transforme în țiței și smoală. Or, de unde stupiditatea că ar exista smoală în iad care să ne fie turnată în cap de diavoli ? Neexistând smoală, evident că nu există obiectul torturii din partea diavolilor. Neexistând obiectul torturii noastre din partea diavolilor, cel mai logic e că nici diavolii nu au cum să existe fără un instrument de tortură, smoala, atât de clamat în cărțile sfinte. Nu pot exista niște diavoli atât de smeriți și cuminți, fără smoala cea de toate zilele, instrumentul preferat al torturii noastre din iad și nu poate exista un iad cu flăcări în el căci flăcările nu ard fără oxigen iar oxigenul nu apare fără copaci care să-l producă, or în iad n-au fost niciodată copaci căci nici un copac nu crește în deșert. Neexistând diavoli smeriți și neechipați cu clești ca să ne smulgă carnea și polonice cu care să ne toarne smoala opărită în cap, cel mai de bun simț gând e că trebuie să ne asumăm să alungăm din gândurile noastre speriate aceste fantasme obscurantiste și superstiții care trebuie să dispară din mintea noastră ca să vedem clar și rațional că nu are cum și nu poate exista nici un iad și nici un diavol. Iadul și diavolii sunt răutatea oamenilor transpusă pervers și speculativ de ei înșiși în altă locație și în altă răspundere decât răspunderea lor proprie și răutatea lor endemică și viscerală dată de pura evoluție biologică a rasei umane, căci ce sunt oamenii decât niște animale evoluate doar ca specie animală, moravurile și instinctele rămânând pure instincte de bestii sângeroase drapate ipocrit cu bune intenții și calități umane ? Și dacă mergem cu această demonstrație analitică până în pânzele albe, și vedem că e imposibil logic să existe un iad și niște diavoli atât de neverosimili și necalificați, cum de poate exista liniștit un Dumnezeu rămas definitiv fără de obiectul și torționarii represiunii umane, atât de sforăitor clamate în Cărțile Sfinte ? Cel mai probabil e că Dumnezeu sunt de fapt oamenii și puțina bunătate din ei, o minune a evoluției conștiinței umane care a evoluat și s-a desăvârșit și distilat odată cu evoluția naturală a creierului uman care a dezvoltat în neuronii săi conceptul de Dumnezeu ca etalon a tot și a toate. Cel mai probabil e că Raiul e visul uman de bucurie a vieții, visul de dragoste, visul de împlinire și prosperitate, rămase pur și simplu în stadiu larvar la nivel de visuri și deziderate în mijlocul mizeriei și tragediei vieții noastre într-un univers entropic și dezordonat, fără de un Dumnezeu milos, călăuzitor și responsabil cu a noastră soartă inacceptabilă din punct de vedere practic. Iar iadul și diavolii sunt de fapt pura și neagra răutate umană, care iar au evoluat și s-au ascuțit, libere de orice control și lipsă de prevenție divină a unui Dumnezeu inacceptabil de inexistent.

                       4)

  Nu trebuia neapărat foc și smoală pentru a pedepsi păcatele noastre. Puteam foarte bine să fim pedepsiți printr-un ger extrem. Un ger ca pe planeta Pluto, de -240° C, ger generat de distanța enormă față de soare, de 39,5 × 150 000 000 km cât e de la soare până la pământ), sau 39,5 UA (unități astronomice). O pedeapsă exemplară puteam suferi în iadul de pe Pluto, înghețând instantaneu în acel întuneric continuu, căci soarele fiind atât de departe, el se vede pe cer în mijlocul zilei de pe Pluto la fel de slab ca orice stea. Degeaba am aștepta să vină vara pe Pluto. Un singur anotimp durează acolo 62 de ani. 62 de ani de iarnă, 62 de primăvară, 62 de vară și 62 de toamnă. În total, 247,7 ani durează un an acolo, suficient ca să zici că pe Pluto au trecut abia doi ani de la moartea lui Ştefan cel Mare, această planetă rotindu-se de două ori în jurul soarelui de atunci. Un iad veritabil pentru pedepsirea noastră ar fi putut fi planeta Pluto. Dar aceste condiții extreme nu sunt nimic pe lângă condițiile de pe celelalte planete mai depărtate de Pluto, de care nu se știa nimic pe vremea Lui Moise, nici în Biblie nu au fost amintite, care au fost descoperite abia în secolul acesta al nostru. Sunt planetoizii din centura de corpuri cerești Kuiper, descoperite după anul 2000, orbitând în jurul soarelui la atâta depărtare. Spre exemplu planeta Makemake ce se află la o distanță de 52,3 × 150 000 000 km și în care un an durează 309,88 ani. Sau planeta Haumea de la distanța de 39,5 × 150 000 000 km. Sau puteam fi aruncați în iad pe Jupiter, cea mai mare planetă din sistemul solar a cărei masă însumează cât toate celelalte planete la un loc și un an durează 11,86 ani. Sau puteam fi aruncați în iad pe gigantul gazos Saturn format din hidrogen și heliu, cea cu binecunoscutul inel de bolovani și gheață, puzderie de corpuri orbitând captive în juru-i unde un an durează 29,46 ani. Sau pe Uranus, unde un an durează 84,07 ani. Sau pe Neptun, un alt gigant de hidrogen și heliu, unde un an durează 164,8 ani, unde atmosfera e compusă în principal din metan, care datorită presiunii atmosferice foarte mari, metanul se lichefiază și plouă cu metan lichid, râuri și oceane de metan care nu ia foc fiindcă nu există oxigen. Strașnic și perfect iad pentru păcatele noastre, netrebuind să-l mai căutam pe lumea cealaltă ci în sistemul nostru solar. Sau puteam fi aruncați de Dumnezeu în iad pe Mercur, mai aproape de noi, la cea mai apropiată planetă de soare, unde e foarte fierbinte și un an durează doar 88 de zile. Credeți că toate condițiile extreme de pe planetele descrise mai sus nu sunt perfect de apocaliptice și numai bune pentru candidatura unui iad perfect în care să ne zvârcolim de chin ? Există locuri în univers de o mie de ori mai extreme decât iadul. Dar până acolo, există chiar în sistemul nostru solar, o planetă care sfidează chiar și depărtarea norului Oort de unde vin cometele de gheață, eu însumi văzând una pe cerul nopții în martie 1993, este vorba de cometa Shoemaker Levy 9, ce am văzut-o pe un cer senin de noapte, în timp ce circulam cu locomotiva, conducând un tren de la Fetești la Galați. Acea cometă și toate celelalte se pare că a fost influențată de orbita acelei planete îndepărtate, de patru ori mai mare decât pământul, Sedna se numește, care când trece prin norul Oort, unde mai orbitează miliarde de comete, Sedna le alungă din ecliptica lor și le abate să orbiteze haotic prin sistemul solar aducându-le uneori atât de aproape și periculos  de pământ. Acea planetă, Sedna, cea mai îndepărtată din sistemul solar, are o orbită atât de lungă și ovalizată încât un an, adică o rotație completă în jurul soarelui durează 10 500 ani. Sedna, această planetă rebelă a fost capturată de gravitația soarelui din alt sistem solar cu o gravitație mai scăzută. Nemaiputându-se ține de sistemul solar de origine, astfel e explicabil de ce Sedna orbitează atât de departe de noi, la marginea sistemului nostru solar. Asta n-a împiedicat-o acum două sau trei miliarde de ani să se ciocnească atât de violent cu Terra noastră încât resturi din ea și din Terra să se unească, să se lipească și datorită gravitației să formeze satelitul pământului, Luna. Toate planetele acestui univers poartă urmele acestor cataclisme și coliziuni între ele, de unde putem trage concluzia că în acest univers creat de Dumnezeu cu atâta grijă și măiestrie domnește de fapt dezordinea și haosul, nimic armonios, nimic ordonat, de la galaxiile, sistemele solare și planetele cu sateliți și asteroizi ciocnindu-se între ele atât de violent și dramatic, până la viețile noastre mărunte, condamnate tot la aceeași dezordine, haos, tragedie, dramatism și suferință, mizerie și declin, totul după legea entropiei, adică a dezordinii și întâmplării pure ce guvernează întreaga realitate a universului și nu are nimic comun cu bagheta magică manufacturantă a unui Dumnezeu. Nu cred că Dumnezeu în Creația Sa, a tuturor văzutelor și nevăzutelor a avut intenția și interesul acestei dezordini creatoare, or dacă ea există, nu e susceptibilă de inspirația și manufactura unui Creator mulțumit de rezultatul muncii Sale. E exclus ca un Dumnezeu care e numai armonie, măiestrie, înțelepciune și bunătate în teorie să lase în urma Creației Sale un asemenea haos, dezastru și degringoladă fumegând, de la soarta galaxiilor și sistemelor solare ce explodează și se ciocnesc și mor de bine ce-au fost create și până la cea a ființelor făcute atât de efemer din lut și peste care Dumnezeu a suflat un duh atât de amar, neverosimil și otrăvit de viață plină de mizerii, boli, drame și moarte ca și preț de cost al vieții. De la Facerea Lumii, aceleași dezastre existențiale, aceleași orori, aceleași drame și nedreptăți li se întâmplă oamenilor imperturbabil, aceleași războaie și neînțelegeri între oameni și seminții, de care nici un secol n-a scăpat. Se pare că omenirea tocmai ce se pregătește de un alt război și de altele viitoare, sub autoritatea unui Dumnezeu ce privește atât de incredibil de placid și răbdător peste măcelul pe care-l facem și ni se face repetat în mod ciclic, periodic și nesfârșit. Ineficacitatea îndreptarului și învățăturilor Dumnezeiești e insurmontabilă și nu se poate repara. Astfel, noi oamenii, înghițim pe nemestecate tot ce ni se oferă de către Dumnezeu, toate sfaturile și îndreptările Sale ineficiente din vina răutății noastre biologice evolutive naturale. Suntem în primul rând animale, nu ? Sfaturile Lui Dumnezeu pe-o ureche ne intră și pe cealaltă ne ies. Libertatea pe care neinspirat ne-o lasă Dumnezeu să dispunem cum vrem de viața și greșelile noastre, să ne ratăm și să pierim pe limba noastră, se dovedește un fruct otrăvit cu miezul unor intenții bune ale Lui Dumnezeu atât de dulci în idee. Lăsându-ne să degustăm până la drojdie aceste greșeli pe care le facem în viață, și neluând după mare puterea Sa nici o măsură drastică cu omenirea pentru a stopa brutal persistența și patologia endemică a răului nostru de care nu ne mai putem îndrepta singuri din propria noastră conștiință, Dumnezeu dovedește o inexplicabilă și impardonabilă lipsă de răspundere și reacție reparatorie promptă și eficientă. Nu există un Dumnezeu cu asemenea defecte și scăpări ori dacă ele au generat haosul și dezordinea noastră cea de toate zilele, a noastră și a universului, rezultă că Dumnezeu și-a ignorat Atotputernicia ori n-a făcut totul pentru a și-o demonstra și pune în valoare cu nădejde. Ori de aceea ne întrebăm : oare Dumnezeu există ? Stătea la îndemâna Creatorului să facă o lume perfectă ca El, și să adauge acestei lumi o fărâmă din nestematele și harul calităților Domniei Sale, iar noi oamenii să fim una din pietrele Sale prețioase. Nu putem bănui de cinism și mizantropie un Dumnezeu care ne-a făcut din viață un chin și din chin o viață. Putem bănui cu durere mai degrabă că El nu există și n-a existat fizic niciodată, decât teoretic și spiritual în capul nostru ca și personificare a bunelor noastre intenții. Omenirea a avut însă grijă să elimine din fașă această vicisitudine a percepției inexistenței logice a Lui Dumnezeu. Credința și sentimentul religios clamate organic cu stăruință, zel și încăpățânare a salvat omenirea de la angoasa distrugerii și surpării morale din interior și i-a adus un surogat de echilibru și confort bun la toate scutind-o de la alienarea și sălbăticirea incurabilă și definitivă ca bestii ce suntem, făcând prin excelență parte din regnul animal care nu are nici Dumnezeu și nici Rai dar nici iad. Noi, oamenii, dragii de noi, avem. Prin această dulce moștenire a inimilor și sufletelor, omenirea, în genere plină de un relativ respect și condescendență față de Dumnezeu, i-a dat acestuia un credit și un gir vital și L-a ajutat în fapt să existe salvându-L de la falimentul garantat după tot pocinogul faptelor pe care le-a făcut denumit Facerea Lumii. Astfel, Dumnezeu a căpătat nesperate puteri pentru o cosmică domnie eternă lipsită de griji și complicații. Germenele ideii de Dumnezeu oricum ar fi El, a încolțit prolific și imbatabil în oameni. Frica de întuneric, de moarte și de vid a întărit definitiv pe Dumnezeu în inimile oamenilor. El locuiește atât de liniștit și în siguranță în inimile oamenilor drepți, cinstiți, smeriți și buni încât nu are nevoie de un loc mai ideal. Dumnezeu e atât de dependent de oameni tot atât cât și oamenii sunt dependenți de El. E un respect și un folos reciproc și mutual. Sorbindu-l până la sațietate, uzându-L până refuz, oamenii și Dumnezeu au căpătat o dependență reciprocă și curativă. De aceea nu trebuie să-L căutam pe Dumnezeu și Raiul în alte galaxii. El e aici, în sistemul nostru solar, și chiar pe pământul cu o climă temperată și condiții propice vieții. Căci Dumnezeu nu poate rezista în condițiile vitrege ale altor planete și galaxii. Dumnezeu seamănă cu noi și noi cu El. Noi suntem doar făcuți după chipul și asemănarea Sa. Matematic vorbind, dacă a=b atunci și b=a. Din frondă și bunăvoință față de noi, Dumnezeu ne-a dat chipul și asemănarea Sa. Ne-a dat ochi cum are și El. Ne-a dat inimă cum are și El. Ne-a dat gură cum are și El, dinți ca ai Lui, mațe ca ale Lui și organe de reproducere ca ale Lui. Fiind de gen masculin nu putem înțelege cum are Dumnezeu un penis și ce ar putea face cu el. Și oricât am vrea, niciodată nu vom putea înțelege ce face Dumnezeu cu inima, cu gura și cu mațele, cu toate organele Lui care seamănă cu ale noastre. E dependent Dumnezeu de mâncare, de apă, digeră, urinează și defechează la fel ca noi și ca tot regnul animal ? Dacă nu, atunci pentru ce ne-a făcut după chipul și asemănarea Sa ? Asta n-o putem ști niciodată. Știm doar că e o blasfemie și un păcat să gândim și să aflăm cunoștințe din pomul cunoașterii binelui și răului și tot blasfemie e să știm dacă Dumnezeu are pijamale cu buline roșii sau inimioare. Au mai făcut-o și Adam și Eva vrând să știe totul și știm bine ce-au pățit. Știm doar că Dumnezeu e Tatăl nostru și e ca noi. E antropomorf. E vulnerabil ca noi. E dependent de traiul comod în sistemul solar. Și nu trăiește la marginea sistemului solar unde sunt condiții extreme, ci și-a ales să trăiască pe pământ, mai exact chiar aici în inimile noastre bune, la căldură.