AM FOST FĂCUȚI DIN PĂMÂNT... DE CE...?

20) AM FOST FĂCUȚI DIN PĂMÂNT. DE CE ? ACEASTA-I ÎNTREBAREA ( REACTUALIZAT )
 
  Acest pământ care ne dă totul : viața în lipsuri uneori și moartea în dureri totdeauna... Acest univers care ne dă ce a mai rămas : Pe Dumnezeu, Tatăl nostru și deportarea în plăcerile Raiului, condamnați la fericire veșnică alături de Domnul care ne e speranța noastră scontată înaintea durerilor morții și împlinită mulțumită îmbrățișărilor ei otrăvite... Acest univers al morții ce ne promite totul în transcendent și ne ia totul în concret adică unica noastră mobilă, trupul nostru firav și bolnav, pluta noastră din bambus legată cu liane, rătăcită pe talazurile turbate ale mărilor de-amar ale vieții și la urmă ne pierdem și sufletul, căci plecând pe lumea cealaltă el nu mai este al nostru, este altceva și altcineva, ne e aproape ostil, are altă treabă, are creierul spălat ca să uite de mizeria cadavrului din care a plecat, preocupat cu chestiunile mirobolante paradisiace... Condamnați la mizerie și descompunere pe pământ, furați în cele din urmă și de trup și de suflet,  aruncați într-o groapă sordidă, nici n-apucăm să știm de ce-am trăit, să înțelegem ceva din acest trai în care suntem condamnați la o mizerabilă realitate într-o frântură de univers și o fracțiune infimă de timp numit timpul vieții. Pentru acest inconvenient vine Dumnezeu și ne dă consolarea supremă să nu mai fim triști că ne e mizerabilă viața, să nu disperăm că suntem bolnavi, căzuți la pat și murim căci suntem salvați și consolați pe lumea cealaltă. Există o satisfacție a amărăciunii, a bolilor și durerilor lor atroce când știm că totul se va sfârși în clipa morții și urmează fericirea veșnică. Secretul acestei fericiri autentice este să te minți cu acest basm frumos, să taci și să înghiți în sec chiar dacă simți că nici pe lumea cealaltă nu e o scofală când n-avem nici un fel de date concrete despre ce urmează să ni se întâmple decât speculații servite de teoria religioasă care are același drept să speculeze în eroarea credinței precum și tu ai dreptul să te înșeli în eroarea necredinței tale. Fericirea vine din eroare, din sentiment, nu din claritate și rațiune. Cei ce au rațiunea și mintea în inimă, credincioșii, obțin de la viață fericirea scontată și programată. Cei ce se îndoiesc de această narcoză a visului paradisiac dezvoltă imunitate în inimă pentru așa ceva și își imaginează și ei o realitate mai plauzibilă a tot ceea ce pot simți, anume că suntem condamnați la veșnicie în Cer într-o promisiune speculativă indescifrabilă și insondabilă, de aceea insuportabilă a Raiului și mântuirii care ne e prezentată ca supremă terapie posibilă, incompatibilă de fapt cu aptitudinile noastre practice în univers. Inapți a ne face lumea și viața frumoase pe pământul de humă, e stupid a crede că vom avea virtuți și calificări mai acătării pentru univers și Rai. Vii sau morți, n-avem nici o șansă oricum. Nici un premiu, nici o satisfacție, nici o consolare de nădejde ci doar condamnare inexorabilă fie la boli, sărăcie, apoi moarte, pe pământ, fie la un sejur prea sofisticat și dulce,  morbid, diabetic pentru forțele noastre, bugetul aptitudinilor și bagajele abilităților noastre sărace, în Rai. Suntem dramatic excrocați de către duhurile cerului, asistenții medicali generaliști în operația Înfricoșătoarei Judecăți a Lui Dumnezeu, prin extracția frauduloasă din noi ca pe niște măsele bune, extracția cu forcepsul morții a sufletului nostru scos cu de-a sila din noi, a sufletului nostru reprezentând tot ce aveam mai vulnerabil, sensibil și bun în noi ca să fie dat silnic ca bir veșnic veșniciei opace și insondabile, Raiului și sfinților Lui Dumnezeu ca să se joace cu noi în Cer ca pisica cu motoceii. Înșelați de lipsa de demnitate și personalitate a sufletului pe care l-am încălzit o viață la sân ca pe un șarpe care ne va părăsi imoral lăsându-ne în singurătatea putreziciunii mizerabile în sărăcia tinei, el, sufletul se va duce la veșnica și fericita petrecere din Rai, imoral, infidel, materialist, cinic, delaționist, necredincios nouă, interesat doar de mercantilul și meschinul câștig al mântuirii și izbăvirii egoiste și exclusiviste care se cultivă într-un iureș în învăţăturile religioase pe care le avem. O, suflet detractor și fără de scrupule, care ai fost predestinat și programat de voia Domnului să pleci instantaneu din mine, extras cu de-a sila din mine cu forcepsul morții, trădător și inopinat extras în clipa morții dintre coastele mele și din creierul meu oropsit și jignit de insulta și decadența ruginei morții, blestemat să fii a trăi într-o nesfârșită și de aceea insuportabilă, imposibil de dulce și diabetică fericire alături de Dumnezeu și duhurile insipide ale Raiului, câștig și privilegiu pe care cinic și egoist nu vrei să-l împarți cu nimeni, sufletule, vădindu-ți rapacitatea și venalitatea lipsei de caracter și fair play și răspunzător veșnic că ai uitat de cel mai trist ca tine zbătându-se sedat în otrăvurile vieții în cămașa de forță a putreziciunii pe un pământ pustiit de ciocoiasca și imorala promisiune a coerciției Apocalipsei ca soluție finală...! Hălăduind și vagabondând astfel orfani de vreun noroc și șansă rezonabilă prin coclaurile universului atât ca morți cât și ca vii, ajungem la concluzia că suntem ca specie făcută de Dumnezeu,  ciuca bătăii de joc a universului, care ne jignește de moarte prin tratamentul inuman ce-l primim ca ființe vii. Ca să nu înnebunească de acest amar și angoasă, omul credincios este nevoit să prizeze un antidot care să neutralizeze disperarea evidentă a firii și neajunsului de a fi. Antidotul este Dumnezeu. Apelul la Dumnezeu și chemarea obsesivă a miluirii și ajutorului divin sunt supremul surogat de fericire și cea mai tare morfină contra durerilor vieții și morții. Sofisticări și rezerve prea multe de genul cugetării libere sau sceptice ori ateiste sunt contraproductive omului înfricoșat și bolnav de viață și de moarte, deci de Dumnezeu. Ştiindu-ne slăbiciunile nici Dumnezeu nu catadicseşte să ne onoreze cu un tratament mai special demn de o specie și entitate inteligentă a universului care s-a vrut a fi omul. Dumnezeu știe că nici noi nu cerem mai mult de la noi înșine și ne dă după năravul și cugetul nostru precar atât de puține favoruri pe pământ, atât de puține și ieftine drepturi și atât de draconice îndatoriri religioase. Pâinea noastră cea de toate zilele e o iluzie să credem că-i un favor dat unei specii inteligente și privilegiate de Dumnezeu atâta vreme cât lipsa ei ne aduce moartea prin înfometare ca la orice jivină necuvântatoare și ruptă de foame, când omul, necesarmente după denumirea de specie superioară și dăruită de Domnul în idee cu virtuți și calități pe măsură, ar fi trebuit să fie și în fapt o formă de viață selectă și superioară, privilegiată a universului, nedependentă de pâine până la culmea consecinței lipsei ei, inaniția, și ar fi trebuit să aibă abilitatea și virtutea de a nu putea muri de foame, de a se hrăni doar ca o specie superioară, inteligentă, nu cu pâine, cartofi, fasole sau carne care ridică colesterolul și te omoară, ci cu specii superioare și inepuizabile de energie ar fi trebuit să ne hrănim, cum ar fi lumina și căldura solară sau cu curent electric, cum funcționează și ipad-urile, navetele spațiale, farfuriile zburătoare, modele superioare de organizare a tehnicii și materiei, cu care Dumnezeu a fost mai generos nedându-le conștiința de sine și necesitatea morții biologice, durerea cât și plăcerea, foamea, cât și ghiftuiala, neinspirându-le nici regretul suferinței și morții, nici necesitatea relaxării prin voluptățile mântuirii într-un cimitir vesel care e Raiul. Mă simt jignit să-mi fie foame și să n-am ce mânca, să-mi fie asta o problemă a existenței și să slăbesc rămânând costeliv ca niște porci de la un combinat porcin în insolvență care rod gardurile de foame. Mă simt jignit și de reversul medaliei, să mănânc și să mă îngraș ca o morsă sau să devin și mai rău, un super obez din aceia prezentați la tv, de trei, patru sute de kg. , având obezitate morbidă. Privind un om superobez și agonia sa, privind un om orb sau surdomut din naștere, privind un paraplegic în scaun cu rotile, sau un copil autist și paraplegic plimbat de mama sa în cărucior punându-i batistă la barbă ca să nu-i curgă balele,  privind un om adesea nevinovat condamnat la moarte sau la ardere pe rug sau la decapitare, îl văd pe Dumnezeu cum își ascunde în căptușeala ruptă a mantiei Sale divine, ca să n-o vadă nimeni, lucrarea de doctorat numită Facerea Lumii la care a luat nota patru. Aș fi avut pretenția să fiu și să rămân om, adică să nu mi se poată îmbolnăvi sângele și să fac leucemie, să nu fac puroi și abcese la măsele, să n-am sângele roșu ca al porcilor sacrificati de Ispas, ci cumva de un roz sidefiu ori altfel, potrivit statutului meu de rudă cu Dumnezeu odată ce-i zicem toți Tatăl nostru care este în Ceruri ; iată de aceea aș fi avut pretenția firească să nu mă doară dacă mă înjunghie cineva ca pe lighioane, să nu țip de durere și groază ca ele, să nu defechez scârbos balegă și băşini ca orice lighioană care are rât, coarne sau gheare, să nu mi se-mpuțească hoitul ca la oricare pisică moartă prin șanț, să fiu diferit de tot ce nu are inteligență umană superioară de sorginte divină, care m-a făcut să dezvolt în minte și inimă credință, religie și Dumnezeu, calități și virtuți prin care automat și necondiționat ar fi trebuit să capăt o garanție practică și eficace că sunt o creatură privilegiată în fața riscurilor și mizeriilor existențiale, deoarece am credință, am Dumnezeu, sunt superior, sunt cumva din același aluat cu Dumnezeu, Creatorul tuturor. Aș fi vrut să nu pot fi împușcat cu pușca de vânătoare cu alice la fel ca mistreții, și fiind făcut de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa ar fi trebuit să pot să-mi scot singur alicele și gloanțele din piept și să râd amuzat de dușmanii îngroziți care nu mă pot împușca și răpune, să am pieptul nu din carne ci din kevlar, cel mai dur material din care se fac veste antiglonț și se securizează papamobilul, să am dinții din crom, nichel, aur, platină și argint care fierb inutil în fundul pământului, iar dinții noștri de os se cariază și ne dor în draci pentru că au fost făcuți de Dumnezeu inexplicabil și incredibil așa de lesne stricăcioşi din os, singurul material dur, pândit de riscul osteoporozei din care a catadicsit cârpaci Dumnezeu să ne facă... Nu era mai bine să fiu prin molipsire genetică de la Dumnezeu, puternic și dumnezeiesc, invulnerabil și rezistent ca însuși ruda mea genetică Dumnezeu care m-a făcut după chipul Lui, ca să simt pe pielea mea și indubitabil că sunt făcut de Dumnezeu, după chipul și asemănarea Sa cum mi s-a spus, meditând constructiv și mândru prin urmare la aceste virtuți divine...? Ori constat că omul superior chiar dacă face poezii ori invenții de tot soiul ori compune psalmi și rugăciuni fierbinți și sublime către Dumnezeu, o face cu un creier care va putrezi insignifiant într-un cap cu nimic superior căci creierul visător de Rai și Dumnezeu se va volatiliza și topi alterându-se într-o clisă continuu degradabilă până ce va dispărea și ea mâncată de bacterii ori râme dintr-o tigvă ce va rămâne goală și rânjită în bezna coşciugului ca orice tigvă de jivină risipită prin deșert. Am ceva sfânt în mine și trebuie să fiu mândru de asta dar sunt frate de regn și carne cu orice necuvântatoare, cu porcii, cu câinii sau maimuțele cărora nu le-au trecut prin cap vreodată a-şi lua tălpășița într-un rai al maimuțelor sau al porcilor după ce vor fi făcuți cârnați de Crăciun... 98,7% din codul genetic uman e identic cu al cimpanzeului care are aceeași carne ca mine, aceleași organe, aceleași senzații de foame și sete, de instinct sexual, instincte și deprinderi similare, de a vâna, folosi unelte, de a face ambuscade si a-şi bate rivalii (să vezi numai cum bate cu bățul cimpanzeul, urmăriți pe National Geografic, ori să vezi numai cum se masturbează maimuțele la grădina zoologică. Nu fac și oamenii așa ?). Privind un schelet de om deshumat poți zice: "Iată un fost fiu care-a avut un Tată Divin Creator, ce-a fost și ce-a ajuns săracul..." Suntem doar niște animale religioase inadmisibil de visătoare, prea visătoare, prea pretențioase și insolite a accesa veșnicia cu un singur click numit credința în Dumnezeu, prea nedemne de pretenția sorgintei manufacturii divine, ori crezând prostește că suntem rezultatul a așa ceva. Suntem pe deasupra și lași deoarece nici nu ne-a trecut prin cap vreodată să îndrăznim și să pretindem mai mult de la Creator, să ne cerem drepturile de urmași și copii ai Tatălui nostru care este în Ceruri. Potrivit acestor drepturi ar fi absolut normal și firesc nu ca să nu murim, ok, să murim, deși nici asta n-ar fi trebuit ca și plămade ale Lui Dumnezeu ce suntem, dar ar fi fost absolut normal ca murind să ne luăm scheletele în Rai, să ne ridicăm cu tot cu trup la Rai,  uite-aşa ar fi trebuit să pretindem acest drept de la Dumnezeu, să nu lăsăm nimic pe jos, os din os divin să veşnicească și putrezească ieftin și mizer în negrul pământ... Nu era mai bine măcar să ne rugăm de Domnul să nu murim lăsând carne din carne divină să se transforme în glod cu râme și larve de cărăbuş...? Nu are nici un rost și nici o justificare să ne fi făcut Dumnezeu din glod. Căci glodul e suma materiei organice moarte sedimentată în milioane de ani pe plăcile tectonice din piatră ale pământului. Pământul, huma, lutul sunt materie organică veche, păduri, plante, corpuri putrezite împreună cu toate materiile fecale găinățate de specii de la Facerea Lumii, transformate toate într-o clisă care a devenit pământul ce-l arăm. Am fost făcuți de Dumnezeu din pământ care conținea și căcat vechi de dinozaur ori de alte lighioane ? Extraordinar ! Evident că Dumnezeu ne putea face doar dintr-un gând de-al Său ori din ceva mai prețios și select, mai superior și rezistent și mi-e greu să cred că a luat o mână de noroi care i-a venit mai repede la îndemână și ne-a făcut copii ai noroiului de-a pururi și implacabil, când foarte lesne putea sufla duh de viață peste un mănunchi de flori, ori un pumn de diamante, ori safire, ori rubine, ori altă frumusețe și tărie ori altă materie extraordinară a pământului ori chiar a universului cu posibilități practice infinite și să ne zică nouă Domnul abia atunci și astfel oameni iar doar astfel noi să fi fost mândri că ne numim oameni religioși ; doar astfel avem toate motivele să purtăm acest blazon al mândriei religioase. Constat însă că Dumnezeu făcându-ne din pământ și obligându-ne să intrăm tot în pământ, ne-a jignit de moarte și nu și-a dat seama. Poate nu s-a gândit că ne simțim jigniți de moarte ca specie inteligentă și divină că putem băga de seamă că am fost făcuți din lut, adică din căcat străvechi amestecat cu hoituri putrezite vechi și materie vegetală descompusă, frunze și copaci, buruieni și plante preistorice putrezite și  transformate într-o clisă numită lut. Am fost făcuți de Dumnezeu din sărăcie și avariție divină sub atâtea pretenții de excelență și creativitate divină. Din petice, din paie, din pământ, din materiale second hand, din scârnăvie am fost făcuți. Apoi ni s-a băgat în cap că trebuie să ajungem în Cer, în Rai, mă rog, nu hoitul nostru făcut din nămol și căcat al epocii jurasice, ci produsul acestui hoit, sufletul... Iar ceea ce a rămas în urmă, în groapa mormântului să se facă din nou pământ, să ne putrezească carnea și scârnăvia în noi, să fim dați la dărac, destrămați ca niște cârpe, ca niște chirpici divini făcuți din lut și paie și stricați de ploaie, să se împlinească astfel porunca divină, să intrăm în pământ, să ne facem din nou pământ pentru ca alți demiurgi să aibă materie primă să facă și ei oameni din lut. De ce acest nonsens și precaritate creaționistă...? Aceasta-i întrebarea...! Doamne, din inima și gându-Ți măreț am ieșit noi așa...???  Doamne, astfel cum ne-ai făcut poate ți-ai confundat inima și mintea creatoare cu un zgârci. Și așa am ieșit și noi : Niște zgârciuri cu pretenția nemuririi.
Cu această infectă recuzită ne prezentăm în fața Domnului, credincioși, cu temele religioase făcute,  mândri și exuberanți drept candidați perfecți la nemurire. Mai este loc în Cer și pentru noi, pentru oricine. Dar am fost făcuți din pământ... Groaznic matrapazlâc !

DUMNEZEU TRĂIEȘTE DEPARTE DE NOI... DE CE...?

19) DUMNEZEU TRĂIEȘTE DEPARTE DE NOI. DE CE...? ( REACTUALIZAT )
 
  Limita e cerul. De aceea trebuie cucerită. Prin luptă se dobândește totul în lumea noastră, într-un univers și-o lume în care nu poți să răzbeşti prin pace. Ceva sau cineva, viața dură și brută ne-a învățat că prin rațiune și acțiune pașnică ai numai de pierdut. Pierzi totul pe lumea asta și câștigi totul pe lumea cealaltă. Trebuie să alegi care variantă o vrei, dar numai una din ele. Amândouă nu se poate. Dacă vrei viața veșnică trebuie s-o plătești printr-o viață pământească de renunțări, lacrimi și dureri. Dacă nu vrei lacrimi, renunțări și dureri atunci trebuie să lupți. Dumnezeu, prin crearea lumii noastre a dat trendul luptei și al crimei : Întâi a zis să fie pământ, să fie ape, să fie întuneric, să fie lumină și evident, să fie oameni, iar dacă au fost oameni, Dumnezeu i-a inventat pe diavoli și a dat vina pe ei ca să le dea oamenilor gândul cel rău și să fie criminali și să fie războaie, făcând astfel prin comparație o reclamă inteligentă Raiului izbăvitor din Cer și lumii celeilalte unde este numai pace și unde are Dumnezeu afaceri ! Crima ca și model supervizat de Dumnezeu cu mâna corupătoare a diavolului a fost din prima eră a Facerii Lumii și în prima familie a Adamilor unde frații s-au ucis între ei și ne-au dat nouă exemplul că cel viclean și mai tare îl va ucide pe cel mai slab și sărac cu duhul. Așa se întâmplă de la Facerea Lumii în lumea minunată creată de Dumnezeu. Și astfel a zis Dumnezeu să fie toate și a văzut că este bine. De aceea au fost și-or mai fi războaie și crime câtă vreme vom vorbi de acest Creator la cârma lumii noastre, creator care are în soldă inchiziția și organele de corupere și represiune, miliția iadului. De aceea let's rock ! Să pornim la luptă dacă prin pace nu se poate ! Să pornim la argumentul forței dacă prin forța argumentelor n-avem nici o șansă. Să pornim să cucerim tot ce e de cucerit ! Să încălcăm orice este interzis și trebuie încălcat. Orice este acoperit trebuie dezvelit. Orice este neștiut trebuie dezvăluit. Orice tabu trebuie învins și dinamitat. Iar dacă Dumnezeu există, trebuie căutat, iar dacă nu vrea să se arate trebuie scos din văgăuna încăpățânatei Sale discreții și arătat tuturor pentru că uman Dumnezeu trebuie explicat și desconspirat, oricine ar fi, oriunde s-ar afla, orice ar face și oricât s-ar ascunde realității după cortina Sa de vid și neverosimil. Poate vrea să ne facă bine și noi nu știm. Dar dacă stă ascuns să pornim în căutarea Lui Dumnezeu. Dar să-L surprindem nefardat și fără uniformă, așa cum umblă prin casă : în trening și tricou sau în pijamale. E imposibil să-L credem pe cuvânt pe Domnul, chiar având cele mai bune și delicate intenții cu noi în laboratoarele Raiului unde vom fi niște cobai fericiți și rozalii supuși experimentelor paradisiace. Trebuie să știm ce va face Dumnezeu cu noi în Rai, oricât de bine ne-ar fi acolo,  trebuie să facem un studiu de caz să vedem ce se va întâmpla cu noi în Rai. E imposibil să fii mulțumit în Rai cu gândul unei fericiri incuantificabile și inconceptibile care ți se va băga pe gât până vei vomita probabil. Chiar și așa, în turmentarea și suficiența noastră religioasă pe nimeni nu mai interesează treburile și afacerile Dumnezeului cu noi în Cer și suntem topiți după dorul tratamentului și curei paradisiace prin care vom fi resuscitați să trăim veșnic în Cer într-un centru spa de fericire deplină cum n-am avut niciodată pe pământ. Dacă îndrăznești să faci obiecție acestei narcoze religioase a oamenilor care le generează visul lor paradisiac cel de toate zilele care constituie moda și calitatea curentă a timpului, vei fi blamat, discreditat și denumit eretic și necredincios. Aceasta pentru că voiai mai limpede și clar să știi intenția Domnului cu noi în Cer când mai logic și sănătos ar fi fost să ne-o fi explicat Dumnezeu înțelegerii noastre cât mai avem în creieri niște neuroni care încă n-au putrezit, inutili altcumva  prin insuportabilul și veșnicul secret al inexplicabilului căruia neuronii noștri nu-i pot face față și de aceea fabulează despre lume și viață în cheia religiozității în care soluția Dumnezeu este explicarea surogat a inexplicabilului. În cuvintele noastre și pe înțelesul nostru mai potrivit era să ne fi spus Dumnezeu ce e cu noi pe lume, care e sensul nostru și la ce vom fi buni în Cer, ori la ce-am fost buni pe pământ vreodată și de ce i-am făcut umbră-ntr-o efemeră viață sfârșită, de ce musai în agonia cancerelor noastre de toate zilele...? Clar, scurt și concis să ne fi spus Domnul ce e cu noi, odată pentru totdeauna. Cum pentru cei săraci cu duhul dovada existenței Lui Dumnezeu este însăși credința lor, pentru erudiți și oameni de știință în formule matematice putea să fie definită și demonstrată Divinitatea, Credința și Duhul Sfânt, ori dacă nu s-au demonstrat matematic toate acestea, mai cuminte și așezat putem spune că nu e nimic de demonstrat. Super premiul Nobel pentru matematică va fi acordat când Dumnezeu va fi demonstrat de cineva, un savant și matematician nebun, prin două fracții, un radical indice 3, și-o raționalizare a numitorilor ca să fie mai lesne pentru noi să pricepem. Deși orice demonstrație poate fi relativă și sterilă așa cum în filozofie s-a demonstrat de Immanuel Kant cu argumente că Universul este și infinit dar și că totuși este finit și se termină undeva, se termină acolo unde este limita absolută, unde spațiul și timpul încă n-au ajuns și-au fost depășite la pas de măreția și voia Lui Dumnezeu. Acestea ar fi fost mai bine să ni se explice pentru Dumnezeu odată, iar Biblia să fie plină de formule matematice cu care să se demonstreze matematic cine și ce este Dumnezeu, și nu cu istoriile unor popoare antice, semibarbare, încremenite în ignoranța preistoriei lor ale căror legende scrise în Biblie ne emoționează religios până în ziua de azi, adunate într-o carte de căpătâi pe care o venerăm numită Biblie. Am fi vrut din timpul vieții noastre să ni se explice odată totul franc, dacă există sau nu există Dumnezeu, pentru a putea muri liniștiți și a nu mai trăi în chinul incertitudinii ori erorii nici în partea credinței, nici în partea necredinței. Ochii noștri puchinoşi se ridică spre cer și se întreabă mereu : unde e limita ? Ochii noștri privesc obosiți și umeziți stelele pâlpâind în noapte. Mai departe nu pot vedea. Acolo e limita. Dumnezeu e dincolo de limită. Și dincolo de puterile și răbdarea noastră. Și ochii noștri înlăcrimați ne ustură privind la un cer gol în care nu-L pot vedea pe Dumnezeu pentru că nu este. Vom intra în mormânt și nu-L vom putea vedea sau atinge vii pe Dumnezeu. Ochii noștri vor obosi privind la un cer absolut gol. Mormintele noastre nu sunt morminte. Sunt ceruri înmormântate, cerurile noastre ale fiecărui mort în parte cum spunea Lucian Blaga. Dumnezeu, odată cu noi ne-a înmormântat tot cerul visurilor, emoțiilor, gândurilor și sentimentelor noastre. Dumnezeu ne-a pedepsit să murim căci așa cum evoca și Lucian Blaga într-un vers am îndrăznit să visăm și să stricăm toată veșnicia opacă întrerupând-o prin clipa infimă dar atât de insolită a scurtei noastre vieți pline de visuri de fericire și întrebări fără răspuns. Dumnezeu care este îndelung iertător pare să ierte întrebările noastre și totul. El ne iartă totul dar nu uită. De aceea este definitiv supărat pe noi și prin instinctul supărării și mândriei Sale divine rănite  a ales să trăiască definitiv departe de noi și durerile noastre... Pentru ce și de ce...?

ȘI NOI PUTEM SĂ-L AJUTĂM PE DUMNEZEU, NU NUMAI EL PE NOI ( REACTUALIZAT)

22) ȘI NOI PUTEM SĂ-L AJUTĂM PE DUMNEZEU, NU NUMAI EL PE NOI ( REACTUALIZAT )
 
  Citat : "...Se spune că un tânăr american absolvise liceul. La sărbătoarea finală, când se făcea graduarea – premierea pe româneşte, la liceul respectiv era o tradiţie : părinţii să înmâne absolvenţilor cheile unei maşini. Băiatul şi-a rugat politicos tatăl să nu-l facă de râs. Era unul dintre cei mai buni elevi ai şcolii şi nu dorea să nu fie în rândul celorlalţi.
  Cu o săptămână înainte de festivitate, băiatul i-a arătat tatălui său modelul de maşină pe care şi-l dorea. Era expusă în curtea unui show-room din apropiere de liceu.
  În ziua mult aşteptată, tânărul a urcat pe scenă cu ceilalţi colegi. Părinţii au venit şi au înmânat elevilor cheile de la maşinile visate. Tatăl liceanului nostru i-a dat cadou o Biblie. Băiatul s-a întristat. A privit cu mânie spre colegii care-i zâmbeau sfidători. Ei aveau maşinile, el o biată carte…
  A plecat acasă negru de mânie. Nu a vorbit tatălui, familiei, nimănui. Când a intrat în camera sa din mansardă a aruncat cu Biblia în perete. Nu asta îi trebuia lui. Şi nici atât acum, în ziua asta de amintire. Apoi, şi-a strâns bagajele, şi s-a hotărât să plece de-acasă.
  A călătorit undeva departe, la mii de km distanţă, ca să uite tot. Vreme de 30 de ani nu şi-a sunat niciodată tatăl, nu i-a scris nici o scrisoare, nu s-a interesat de el. Suferise prea mult, acolo, pe scenă. Nu putea să îl ierte!
  Într-o zi în oraşul respectiv a întâlnit o rudă de-a sa. ”Tatăl tău este grav bolnav în spital” i-a spus acesta. Câteva zile conştiinţa nu l-a lăsat liniştit. A plecat acasă, în oraşul natal.
  Când a ajuns acasă tatăl său fusese îngropat ! Numai cu o zi în urmă ! Nimeni nu i-a reproşat nimic. El a urcat pe scări şi a intrat în camera sa. Era sfâşiat de durere. A deschis uşa şi a rămas şocat. Camera era la fel cum o lăsase cu 30 de ani în urmă : patul nefăcut, hainele răvăşite, aruncate pe jos. Iar Biblia, întredeschisă, lângă perete… S-a îndreptat spre ea plin de mânie, cu gând s-o rupă. “Nenorocito, din cauza ta s-au întâmplat toate acestea”, îşi şoptise în barbă. Când a ridicat-o, din Scriptură a căzut un plic cu numele său. L-a desfăcut. Înăuntru era un contract de vânzare cumpărare. Tatăl îi cumpărase maşina dorită, cu câteva mii de dolari. Data livrării automobilului era exact ziua în care… el absolvise colegiul!

  La fel și noi, refuzăm să primim cadourile oferite de Dumnezeu, asta pentru că viața pentru unii este mai puțin importantă decât cheile unei mașini !

Dumnezeu în care spui că nu crezi, crede El în tine. – Nicolae Steinhardt" Încheiat citatul.

              Comentariu :
     
Putem foarte frumos, la o cană de vin fiert sau la un ceai, când suntem fericiți și avem siguranța unui confort, avem o oarecare sănătate și nu suntem încă detot săraci sau bătrâni decrepiți pe patul morții, nu suntem sub asediul bombelor și al războaielor, având aceste minime condiții putem tacticoşi să filozofăm și să spunem că Dumnezeu există chiar dacă nu există așa spunea filozoful sceptic Emil Cioran. Putem și să spunem că Dumnezeu a existat și a murit așa cum spunea filozoful nihilist Friedrich Nietzsche. Putem să spunem și că Dumnezeu e pauza dintre două respirații ale tale și e pauza dintre o sistolă și o diastolă a inimii tale care va face infarct, asta spunând eu în rătăcirea mea, parafrazându-l și completându-l pe Emil Cioran. Dacă oamenii nu se duc la Dumnezeu nu înseamnă că Dumnezeu nu există. Dacă Dumnezeu nu se duce la oameni decât să le închidă ochii morți, nu știu ce rost ar mai avea să existe în cazul când ar exista dar asta nu înseamnă că oamenii nu mai au nevoie de Dumnezeu văzând în El pavăza vieții lor, chiar dacă în continuare vor mai muri sub aripa Sa protectoare atâția nevinovați, fie arși în cluburi, fie de gloanțe trase la foc automat în cap de teroriști fanatici tot în numele unui Dumnezeu, fie de tot felul de crime, genociduri, orori, holocausturi au fost și vor mai exista indubitabil sub domnia Dumnezeului curent, numit Tatăl nostru din ceruri, numit Iehova sau Savaot sau sau în alte două sute de feluri, câte religii sunt pe lume. Dacă Dumnezeu există nu înseamnă că nu putea să fie unul singur pentru toți și să ne scutească cu orice preț și mai presus de orice de tot sângele curs și lacrimile noastre de durere și suferință. Deci primeam cu bucurie să știm că avem un Dumnezeu care ne apără efectiv de rău și nu numai virtual, un Dumnezeu cu atât mai plauzibil cu cât avea același chip, aceeași înfățișare și același nume pentru toți oamenii,  determinând o singură credință pe tot globul cu condiția să fi vrut și să fi existat în primul rând. Deja două sute de religii câte sunt pe lume e prea mult a mai da credit ca să le legitimeze ceva în fața noastră, împreună cu dumnezeii lor aferenți, luați la un loc sau în parte. Era suficient fie și numai două religii diferite să existe și niște seminții diferite religios care fiecare să proclame dumnezeul ei diferit și dușman celeilalte, ca ideea religioasă umană să cadă în nulitate și în dezacord cu rațiunea pură.   Dacă Dumnezeu nu a vrut să fie UNUL, dacă încă tolerează sub tristul argument al libertății religioase să existe atâția dumnezei și atâția oameni loiali atâtor religii diferite,  înseamnă că cineva are o problemă : ori Dumnezeu, Dumnezeul acela unic dedublat în atâția dumnezei pe care toți îi invocă în contrariile lor religioase, ori noi oamenii avem o problemă din care ni se trage tot neajunsul existenței noastre. Din respect și condescendență pentru Dumnezeu, fiecare în religia sa luăm asupra noastră toată vina ca Dumnezeu, idolul nostru suprem să scape din această urâtă poveste în care singur s-a băgat numită Facerea Lumii. Din această tristă poveste Dumnezeu ne face semne disperat cu mâna din Cer, doar, doar L-om vedea și vom începe să credem că există și ne cheamă la El dar asta nu înseamnă că nu ne putea da mai simplu adresa exactă ca să ne ducem toți în masă la El ; ori dacă ținea ca adresa Sa să rămână secretă și discretă cum irațional ține și Dumnezeu la discreția Sa, putea să ne dea la toți adresa de Facebook ca să îi dăm un mare LIKE. Credeți că nu se putea ? Cred că se putea dar cea mai simplă explicație, dacă ne mai încălzește cu ceva este să vedem efectiv că în ecuația Dumnezeu- oameni ambii termeni sunt iraționali și falși. Ori dacă numai un termen este fals și irațional, îl anulează și pe celălalt. Oricum, omenirea se ferește de complicația speculațiilor filozofice care îl neagă pe Dumnezeu pentru că omenirea știe că nici necredința nu aduce nimic bun, de unde când spui despre un om sau lucru că nu are nici un dumnezeu, trebuie să știi că e de rău. Și totuși, pentru că omul este curios, iscoditor, ca diavolul bunăoară, poate avea libertatea deplină de a analiza în laboratorul minții sale umane cine este Dumnezeu de fapt, cu riscul de a rata orice înțelegere, fiind bineînțeles bruiați de serviciile secrete divine. Dumnezeu nu vrea să-i vezi partea ilogică și irațională. Dumnezeu nu vrea să vezi că nu există ; ar fi sfârșitul carierei Sale virtuale care îi conferă atâta comoditate într-o nonrealitate pe care Dumnezeu o agreează pentru că este lipsită de griji și responsabilități. Când nu exiști ai alibiul de a nu răspunde pentru nimic, de a-ți satisface capriciul de a fi și a face orice dorești sub pavăza imunității depline față de orice agresiune ar avea tupeul să-ți tulbure vidul. E plăcut să fii Dumnezeu și să calci pe cadavre, dându-le mereu răspunsul potrivit tuturor și spunându-le sec că din pământ i-ai făcut și în pământ trebuie să se ducă toți ca să-ți satisfacă Ție ca și demiurg acest perfid capriciu și normă stupidă. Din vidul Său existențial Dumnezeu prinde totuși un crâmpei de viață și capătă un sens datorită minții și inteligenței umane care îi acordă un credit și o infinită clemență. Totuși, creditul nu este total iar unii oameni au ajuns să-L supună pe Dumnezeu analizei, microscopului și să-i dea, în măsura în care se poate, o tălmăcire logică ilogicului și nonsensului care este Dumnezeu. N-avem nimic împotriva Lui Dumnezeu dar trebuie să fii bolnav de El ca să înțelegi cine este. Dacă nu ești bolnav de Dumnezeu, nu vei înțelege cine este ; și nu-ți rămâne decât să-i faci o analiză matematică și să-i cauți legitimitatea sau ilegitimitatea prin metoda reducerii la absurd : Când spui că Dumnezeu chiar dacă nu crezi tu în El, crede El în tine, iar dacă El nu vine la tine trebuie să te duci Tu la El, trebuie să-ți imaginezi ziua când Creatorul nostru va face tot ceea ce se scrie că știe să facă mai bine în ultimele file ale Bibliei împlinindu-şi cu cinismu-i imuabil ambițiile periodice apocaliptice când va da și ultima rafală de foc împotriva omenirii împlinind în fine sfârșitul lumii și pârjolindu-ne cu totul pe toți. Atunci, nu-i așa ? noi vom fi mulțumiți că s-a împlinit litera scripturii...! O, ce fericiți vom fi având inspirația de a fi fost credincioși și cu frica Lui Dumnezeu ! Vom fi absolut mulțumiți că potrivit credinței noastre s-a împlinit Apocalipsa din Biblia ce o ținem cu atâta pasiune carte de căpătâi. Se va împlini voia Domnului ce ne farmecă pe toți apriori dându-i o încurajare și un credit Lui Dumnezeu să facă tot ce-i place în acest univers, creând și distrugând lumi la discreție, printre care și lumea noastră mică și bicisnică. Încurajat de credința noastră Dumnezeu va putea să facă ce poftește cu noi, să ne pulverizeze în Apocalipse fără număr, având tot dreptul, fiind Atotputernic, fiind Tatăl nostru din ceruri, putând avea dreptul să spună ca unii părinți disperați care își bat copiii : "Eu te-am făcut, eu te omor"... Sub asediul și bombardamentul aviației apocaliptice a Lui Dumnezeu vom pieri cu toți umplând zarea de cadavre și râurile de sânge infectat de la puroiul bubelor și bolilor noastre. Câte unul dintre noi care a scăpat din acest măcel al Apocalipsei, mai rezistent, lovit de Apocalipsă mai dintr-o parte și mai ușor, schilodit prin șanț, cu mațele ieșite și un ochi scos de suflul exploziei Apocalipsei va privi cu celălalt ochi cu genele arse la Dumnezeu, tremurând de șoc anafilactic... "Ce-am făcut...?", va zice Domnul, mușcându-și îngrijorat buzele și degetul. "Ce-am făcut ? I-am omorât pe toți...  Rău cu ăştia, dar mai rău fără ei... Ce-am făcut ?"
  În ziua când Dumnezeu va rămâne singur pentru că după pohta ce-a pohtit ne va pulveriza odată și odată în Apocalipsă pe toți, nu vei mai vedea țipenie de om pe pământ. Vor fi numai străzi pustii, instituții goale cu ușile în lături trântite de vânturi și mii de hârtii zburând pe geamuri, bănci pline de saci de bani nepăziți, blocuri goale cu lumini stinse, trenuri mergând goale și neoprind în nici o stație, cu mecanici morți la manșă, biserici goale cu geamuri sparte și mii de pomelnice și file de ceasloave zburând prin aer alături de lilieci, cimitire cu mii de gropi gata săpate și sicrie așteptând în zadar pe marginea gropii prohodirea, și, Dumnezeu, fugind panicat pe străzile pustii, gâfâind, cu gura uscată și inima strepezită de remușcare și îngrijorare că a dat un holocaust și o Apocalipsă fără rost pe care o regretă tardiv și inutil... Astfel, fără oamenii în care credea și-i iubea atât de mult, așa cum erau ei, mai buni și credincioși ori nu, Dumnezeu va îmbătrâni subit de supărare și va sfârși în decrepitudine și alzheimer într-un azil de bătrâni de la marginea universului unde sunt îngrijiți de regulă toți demiurgii scăpătați, bătrâni și bolnavi, ajunși într-o singurătate crepusculară divină amară și inutilă, singura pe care n-a prevăzut-o nici un demiurg în mândria și emfaza Sa imperială divină, prea mare și prea inutil atotputernică. În astfel de azil de bătrâni se va duce și Dumnezeul nostru când va ieși la pensie, regretând tot ce-a făcut, bătrân, bolnav de supărare și docil, ducându-se la azil ca mielul la tăiere, ca noi toți cei ce suntem făcuți după felul, chipul și asemănarea Sa... Ce ne mai rămâne decât miloși din fire, așa cum îi cerem și noi Lui Dumnezeu să fie cu noi, să lăcrimăm de tristețe când Îl vedem pe Dumnezeu în necaz ? Ce ne mai rămâne decât să facem fapte bune și să fim cuminți spre a-L cruța pe Dumnezeu de o supărare și mai mare acolo între pereții azilului, bătrân și bolnav, spre a-L scuti de neplăcerea și neșansa de a realiza pe patul și în agonia morții că s-a ratat având tot universul și puterile pe mână. Și noi putem, măcar cu un gând bun să-L ajutăm și să-L iubim în zadar pe Dumnezeu, nu numai El pe noi...

VIAȚA-I DIVINĂ ( REACTUALIZAT)

39) VIAȚA-I DIVINĂ
 
                      1)
 
  Cântărețul orb George Nicolescu spunea într-un cântec că viața-i divină. Oare chiar credea când cânta asta în acel cântec stupid ? Cum poate fi divină viața pentru un orb care și-a pierdut puterea, dreptul și darul de a vedea, lucru esențial pentru lumea celor vii, ori n-a avut niciodată acest dar al vederii, așa cum sunt cei orbi din naștere ? Cum poate fi divină viața pentru un orb din naștere când acest handicap nu e decât o jicnire, un afront adus de fire unei ființe asupra căreia Dumnezeu emite pretenția de manufacturier șef și semnează de garanție și calitate sau cel puțin ar trebui să semneze ? Ne trezim astfel pe pământ cu tot felul de oameni, mai nenorociți sau nu, mai defecți sau nu, mai handicapați sau nu, pozne ale firii sau amărâți ai sorții cărora tuturor Dumnezeu le este Tată și Creator destoinic și mândru de a Sa Operă, bucurându-se când toți orbii și nenorociții pământului se roagă pentru sănătate și îndreptare. Ne întrebăm : Este ca și creație a Lui Dumnezeu viața și lumea oamenilor divină ? Are viața oamenilor ceva special și magnific când vedem că nu e decât rezultatul unui efect al întâmplărilor și evenimentelor cosmice terifiante afectând pământul cum a fost căderea unui asteroid în Golful Mexic acum 65 milioane de ani când prin asta s-a produs extincția dinozaurilor, prădătorii regulați ai strămoșilor noștri, prădători care până atunci ne mâncau fără probleme cu tot cu viața noastră divină și credința într-un Dumnezeu așijderi ? Dinozaurii au dispărut pentru că erau prea mari și nu aveau cum să evite catastrofa și unde să se ascundă de atmosfera nocivă a impactului exploziei asteroidului pe când gândacii, șoarecii și pitecantropii sau strămoșii noștri oricare-ar fi fost ei cu viața lor care ulterior și-au spus că e divină, s-au ascuns în pământ, în peșteri, în bordeie, oriunde. De acolo din peșteri oamenii au început să dezvolte sentimente de siguranță și confort, au început să tragă la aghioase și să gârâie satisfăcuți, deci să aibă și timp privat și sentimente pentru religie și Dumnezeu, căruia au început să le fie recunoscători pentru viața lor din peșteri, din bordeie, de oriunde au găsit ceva de mâncare care să le dea energia de a se ruga și mulțumi pentru asta Lui Dumnezeu și tot mai mult au început să-și spună din lipsă de o inspirație pertinentă și rațională că viața-i divină, e un dar și e o minune de la Dumnezeu. Ce minune poate fi viața așa zis divină ne întrebăm oripilați ridicând ochii către un cer tâmp, vid și plin de toate pericolele la adresa firavei seminții umane ? Nu e decât un neajuns și o pagubă a noastră viață când trăim timorați de frica de a n-o pierde în orice secundă atât de ușor, stupid și nefericit... Nu e decât o întâmplare că suntem așa și nu altfel. Puteam fi animale și nu mai eram religioși. Nu e decât o întâmplare că unul din strămoșii noștri nu a încercat tentația apei ca să ne îmbie pe toți să ne retragem în ape ca să ne crească în milioane de ani înotătoare și membrane între degete și să evoluăm și trăim frumușel în mări și oceane cum au făcut vechile mamifere ca balenele, delfinii, lamantinii, focile și vidrele cărora li s-au acrit să se hrănească cu atâta iarbă amară, rădăcini, gândaci și șerpi veninoși și au început să simtă în apă deliciul gustului dulce marin al peștelui și abilitatea de a-şi mișca lesne corpurile masive în apă. Viața oamenilor pe pământ nu e decât un efect al unei preferințe primordiale de habitat a speciei strămoșilor noștri oricare-ar fi fost ei care au preferat să rămână pe pământ și așa cum puteau evolua în apă crescându-le înotătoare sau nări tip valve ca la balene și foci zicând că suntem făcuți așa după chipul și asemănarea unui Dumnezeu acvatic, noi dintr-o întâmplare a firii am evoluat pe uscat scurtându-ni-se coloana vertebrală și căzându-ne cozile ca să devenim într-adevăr după chipul și asemănarea Dumnezeului curent care precum știm nu are coadă și nici înotătoare de mamifer acvatic sau pește. Faptul că balena are stomac cu mai multe camere, exact ca ierbivorele arată clar că nu a fost dintotdeauna așa, nu a fost creată de Dumnezeu din start cu înotătoare și cel mai probabil nu a fost creată de nimeni ca un prototip finit și perfect cum te-ai aștepta să fi creat Dumnezeu toate ființele : din capul locului finite, neschimbabile evolutiv, deci perfecte așa cum au fost făcute primordial de un Dumnezeu care și-a pus semnătura pe certificatul de calitate, durabilitate și garanție. Vedem în schimb că tot ce este viu, toate formele de viață doar au evoluat din ceva incipient de demult. De aceea te întrebi : De ce ar fi creat Dumnezeu balena ca și ierbivor prima dată, când din Biblie știm altfel, și doar din știință știm că aceasta a trăit pe pământ inițial și nu în oceane ? Cum putea fi creată balena altfel de cum este azi când școala, știința ne arată că a fost la început un mare ierbivor trăind pe pământ ? Intrând din întâmplare în apă și văzând că greutatea imensă nu mai e o problemă balena a început să simtă confort în apă și a rămas acolo. Picioarele inutile i s-au transformat : cele din față s-au făcut înotătoare iar cele din spate, nemaitrebuind au involuat și s-au retras minuscule în interiorul corpului rămânând un mic mugure vizibil la disecție. Cei ce cred că nimic din regnul animal nu a evoluat și din start toate au fost create de Dumnezeu așa cum sunt azi, să se întrebe de ce balena are în interiorul corpului doi muguri de picioare care au involuat în milioane de ani în oceane nefiind nevoie de picioare și vedem că tot ce trăiește în oceane are din plin și în principal înotătoare. Dumnezeu a făcut mamiferele ca să stea pe pământ, și peștii ca să stea în apă, neavând nevoie de plămâni. Unele s-au încăpățânat să nu stea acolo unde le-a pus Dumnezeu. Balenele s-au retras în oceane, iar unii pești au devenit zburători, pe când alții au ieșit pe malul apei începând să se târască pe mal cu înotătoarele drept picioare. Alte forme de viață cum ar fi anfibiile, adică broaștele și salamandrele au ales să trăiască și în apă și pe uscat. Nimeni n-a rămas locului unde l-a pus Dumnezeu. Până la urmă vom putea vedea broaște zburătoare, de ce nu ?, încăpățânate să nu rămână așa cum se spune că le-a creat Dumnezeu, dornice să capete aripi. Nici hipopotamii n-au fost creați de Dumnezeu așa cum sunt azi ci și ei au fost puțin schimbați în faza de început și se vor schimba și mai mult când vor evolua în timp în milioane de ani și le vor dispărea picioarele crescându-le și lor înotătoare și se vor hrăni cu pești. Sau de ce nu ? , evoluția nu exclude și hipopotami zburători cu câte o tonă de mușchi pectorali care să le deservească aripile de douăzeci de metri anvergură, iar greutatea să li se reducă semnificativ sub necesitatea evolutivă a zborului. Focile și vidrele sunt la jumătatea drumului evoluției. Membrele lor sunt pe jumătate picioare, pe jumătate înotătoare. Există ceva creat de Dumnezeu hotărât și din capul locului desăvârșit încât să nu mai trebuiască să evolueze ? Este evoluția speciilor o speculație prostească care nu place și dă frisoane adepților creaționismului în pofida tuturor evidențelor evoluției care arată cum nimic nu a fost pregătit pentru a fi creat din capul locului desăvârșit și suficient sieși și că natura și naturalul au dictat că toate trebuie să evolueze din ceva în altceva ? Fiindcă dintr-o opțiune noi nu am intrat în apă, atunci nu ni s-au transformat nici mâinile în înotătoare astfel că am putut să ne folosim de ele pe pământ la munca ogorului și să facem cu ele apoi semnul crucii la Sfânta Liturghie și să batem mătănii cu mâna la pământ și în zi de sărbătoare bucurându-L pe Dumnezeu. Suntem aidoma Lui Dumnezeu și El aidoma nouă, adică antropomorfi datorită întâmplării și evidenței evoluționiste care a făcut să avem forma ce-o avem și din rândurile noastre Dumnezeu să-și nască un Fiu tot antropomorf, Iisus, când nimic nu împiedica pe Dumnezeu să își nască un fiu Iisus nu neapărat antropomorf, ci dintr-un regn cosmic mai superior sau select dacă o fi vreunul. Nu putem crede autiști că Dumnezeu arată ca omul, ori ni se spune autist în Cartea Sfântă că omul este făcut de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa. Dacă am avea măcar asemănarea Lui Dumnezeu și tot ar fi ceva, am fi buni, drepți și cinstiți ca El. Dar vedem că noi oamenii nu suntem decât bestii, animale, neavând nimic divin în noi, care doar am evoluat, spre paguba Lui Dumnezeu care nu a mai apucat să ne creeze niciodată fiind depășit de dinamica evoluționistă a noastră și a tuturor speciilor. Religia nu e decât Regulamentul și manualul după care ne completăm reciproc avantajos și avem nevoie unii de alții, noi de Dumnezeu și Dumnezeu de noi. Astfel, noi oamenii avem ocazia a spune în vanitatea noastră stupidă că viața-i divină și astfel Dumnezeu să aibă motive văzând exuberanța noastră religioasă să se mândrească și bucure că a făcut ceva, o creație bună și o scofală numită omenire în univers. E o aiureală stupidă să fii atât de orb încât să vezi ceva divin în viața noastră de carne cu sânge atât de lesne curgător în afara corpului de unde ni se trage unul din milionul de motive al morții. Căci în primul rând carne canceroasă și sânge leucemic suntem sau curgător prin răni de glonț sau cuțit, și mai apoi suntem spirit care se screme degeaba pentru transcendența inutilă a lumii celeilalte și cultivarea unui ezoterism religios lovit de nulitate fără suportul primordial al cărnii noastre mai totdeauna bolnavă și inaptă medical... Mântuirea sufletului nostru, pofta noastră ce-am poftit o viață de credincioșie, e datorată muncilor anterioare ale inimii și creierului nostru, bucăți vulnerabile de carne de care sufletul întotdeauna uită scârbit, parvenind și imigrând într-o zi venetic în Cer, uitând imoral de carne, de ispitele și nevoile ei, uitând de tot ce-am fost.

                        2)

  Ce e carnea noastră dacă nu ceva absolut vulnerabil în mediul ostil înconjurător de a cărei fragilitate, complicație și prognostic trebuie să te sperii și îngrijorezi tot timpul ? Oricând te poate umple sângele, oricând se sparge ceva în tine, se înfundă ceva și faci infarct miocardic sau infarct mezenteric când ligheanul de mațe din tine se strică și necrozează fiindcă nu mai e irigat de sânge. Ce are divin această viață plină de o realitate cu totul septică, de fecale și urină, de sânge unde colesterolul și trigliceridele ies mai tot timpul prost la analize de unde e sigur că din cauza asta va crăpa ceva în tine cât de curând făcând iminența morții o chestiune de ani și uneori de luni iar din creația Lui Dumnezeu, adică tu, alegându-se praful, murind de boli, de accidente sau bătrân ramolit murind de bătrânețe și de moarte bună ? Are ceva divin starea de asediu biologic în care am fost puși de Dumnezeu să trăim ? Om de factură divină înseamnă om rezistent, ori ce are divin și rezistent carnea mea care e un suport firav și inadecvat legilor dure ale fizicii, chimiei și universului, prin a cărei anatomie atât de defectuoasă, complicată și sofisticată orice secundă care trece îmi sună în conștiință ca un dangăt de pericol iminent și scadent pentru bietul meu spirit și suflet ce nu are nimic mai bun decât carnea mea firavă de a se manifesta ?
  O, cum mai visăm de frumos la Dumnezeu și la Rai sub temporara permisiune a cărnii noastre ce ne mai permite ca pe o mare favoare și noroc în fiecare zi și clipă încă o gură de aer proaspăt prin care putem să visăm în fiecare zi aceeași fantezie religioasă a Raiului ce ne creează dependență despre Cer și univers, dându-le nemeritat acestora o valoare,  consumând vorace resursa firavă a sănătății noastre care se epuizează în penurie de la o zi la alta și căreia îi datorăm totul inclusiv sfârșitul ! De aceea, ajunși pe culmile dezamăgirii de noi înșine și de universul din care am apărut, timorați și dezabuzați de frica și de scârba morții spunem sfârșiți de puteri și de răbdări că sănătatea e mai importantă decât toate, sănătatea, o chestiune a Creației pe care Dumnezeu a tratat-o cu o mediocritate creatoare sau cel puțin cu o indiferență incredibilă ce nu i-o putem ierta. Căci nu putem fi sănătoși prin firea și logica lucrurilor și trebuie în tot ceasul să cerșim sănătatea și totul de la Dumnezeu, ca să fim într-adevăr ceea ce și suntem, adică milogii jalnici ai universului. Dar Lui Dumnezeu îi place această crudă realitate umană. Dacă nu i-ar fi plăcut nu crea una mai perfectă, nu ne crea nemuritori, adică definitiv sănătoși ? Dumnezeu îi datorează sănătății noastre așa șubrede cum este, totul și ne dă atâta sănătate cât să nu ni se urce la cap o viață cu atâta fericire. Trebuie să fim sănătoși exact atât cât trebuie și ține sezonul nostru, exact atât cât vrea Dumnezeu. Căci noi suntem desertul Lui preferat și preocupațiunea Sa predilectă. Ce suntem noi pentru Dumnezeu dacă nu niște simple trufandale de sezon ? Cum putem trăi și spera ceva de la viața noastră mai mult decât a-i servi Lui Dumnezeu în durata unui sezon scurt pe care ni-L îngăduie Dumnezeu în scurta viață,  din interesul de a ne consuma proaspeți și nu bătrâni și uscați ca lemnele pădurii multiseculare ? Ce e Dumnezeu dacă nu un consumator de trufandale umane care să-i facă plăcere în Rai excitându-i și bucurându-i gustul divin potrivit trebuințelor numai de Dânsul știute pentru a se folosi de noi în Cer ? Căci ne dă Dumnezeu atâta timp și sănătate puțină să trăim cât mai suntem proaspeți și îi mai suntem pe plac după care expirăm, murim și Dumnezeu ne evită, se hrănește și delectează în continuare cu credința altora și altora proaspeți la rând. Iată explicația pentru care Dumnezeu nu a răbdat să trăim veșnic, căci ne-am face amari, tari și lemnoşi ca niște salate lăsate să crească în grădină până când fac semințe ; iar așa ceva este monstruos și nu pe gustul Lui Dumnezeu căruia îi place să fim proaspeți, mereu trebuindu-i prospătură pentru treburile de pe lumea cealaltă. Trăim ca să fim consumați în castronul cu salată al Lui Dumnezeu. Ce rost are să ne mai punem problema ce vom face în Rai și pentru ce trăim de fapt ? Suntem în crescătoria de trufandale a Lui Dumnezeu cotcodăcind inutil în ferma avicola ce se cheamă viață. Priviți găinile dintr-o fermă avicola. La fel de efemeri în cotcodăcitul nostru suntem și noi oamenii. Abia așa din spirit practic pentru folosul Lui Dumnezeu viața noastră se poate spune că-i divină. Nu divină pentru noi ci divină pentru El. Pentru Dumnezeu creștem și ne înmulțim astfel ! Nu suntem mândri și nu ne e de ajuns atât lucru ? Sau vrem și alt rost și alt înțeles al vieții ? Nu se poate să cunoaștem și să știm totul, orice înțeles, orice se poate ști despre viață ! Dumnezeu a hotărât că nu trebuie să știm nimic căci nu trebuie să mâncăm mere din pomul cunoașterii. De aceea trebuie să tăcem și să nu înțelegem nimic din ceea ce ni se întâmplă. Trebuie să privim viața ca pe un film chinezesc fără subtitrare. A ști înseamnă a suferi. Cineva spunea că viața nu are nici o subtitrare ; ori o înțelegi cu tot neînțelesul ei, ori n-o înțelegi. Ce să mai înțelegi din acest loc al pătimirii inexorabile în care se constituie stagiul acesta de uzat și consumat în nevoi și orori, numit viață ? Cică viața e frumoasă și merită trăită ; și că trebuie să trăiești fără nici o scuză și să iubești, apoi să mori fără regrete. Bla, bla, bla, ce să spun...? Frumos și prețios spus, ca din cărți și ca din filme... Viața-i viață, "life is life", vorba cântecului. Dar cred că viața are totuși o subtitrare, nu ne lasă Dumnezeu să ne chinuim ca tâmpiții și să nu înțelegem nimic. Dar din păcate subtitrarea vieții este una defazată față de ce vorbesc actorii ; și ne chinuim să traducem subtitrarea vieții, fiecare în versiunea noastră proastă, unii zicând că au găsit rostul vieții, acela al credinței în Dumnezeu, alții zicând că nu există Dumnezeu astfel încât nu mai înțelegem nimic nici din propria noastră tălmăcire a vieții sau avem vanitatea obosiți de gânduri de a ne mulțumi cu orice înțeles i-am dat noi cândva, după care gata, mintea intră în concediu iar relaxarea intelectuală ne face sclavii ei supuși.

                        3)

  Nu poți trăi fără scuze, tot timpul trebuie să te scuzi, neştiind că de fapt te acuzi astfel. Dar ce contează că te acuzi ? Instinctul de conservare și frica de consecințe îți dictează subconștient că trebuie să te scuzi tot timpul. Când te scuzi, știi că cineva e mai tare decât tine, nu te crede și depinzi de mila lui. Dacă ar fi după tine i-ai da în cap și ai scăpa de această umilire a scuzei. Tot așa și în fața Lui Dumnezeu trebuie să te scuzi și smerești mereu în umilința rugăciunilor de iertare căci știm atât de clar că tot timpul trebuie să ne scuzăm, să ne milogim și rugăm Domnului pentru iertarea păcatelor. Un univers în care te târăști ca un vierme în noroi în fața cuiva pentru iertare e un univers insuportabil. Când l-a creat Dumnezeu pe acest univers ca o infrastructură unde și-a pus omul, nu a avut fericita inspirație de a ne prevedea angoasele existențiale și sensibilitățile specific umane, nedând doi bani pe curul nostru de oameni, pe sensibilitățile noastre private. Dumnezeu nu s-a complicat cu sofisticări creaționiste la adresa noastră și ne-a lăsat să ne zbatem în mocirla lirismului și sensibilității noastre, să pierim sub greutatea fatală a visurilor și sentimentelor noastre. Tot timpul trebuie să suferim consecința inadecvării spiritului nostru care ne face inapți pentru tot și pentru toate. De aceea scuza și rugăciunea de iertare e panaceul și stratagema prin care credem că putem scăpa mai ușor trăind fără tortura de a fi striviți de soartă prea brutal. Cu stigmatul fricii de tot și de toate în noi, simțurile, voința și tonusul ne paralizează ; iar singura fericire care credeam că ne mai poate mângâia, iubirea, paralizează și ea căci trebuie să iubim cu cele mai adânci regrete ; căci iubind pe cineva e pentru prima și ultima oară și nu definitiv ci până când moartea ne va despărți de cei dragi... Cât vei avea de trăit în Rai, adică un miliard de ani, nu vei avea timp și nici voie să iubești și chiar de-ai vrea tot n-ai putea să iubești cu un schelet gol fără carne, ori poate ai vrea să iubești numai cu sufletul, tot ce-a mai rămas din tine, dar aceasta tot nu se poate căci sufletele sunt destinate să-L iubească numai pe Dumnezeu. De aceea trebuie să regreți cu lacrimi de sânge ultimul sărut căci e pentru ultima oară. În Rai nu vei avea norocul să-i săruți mâna Lui Dumnezeu, nici mantia divină drapată cu stele Swarovski, poate doar bocancii plini de noroi paradisiac dar și pentru asta va fi bătaie printre sfinții din Cer, canonizați ori încă nu. Căci în Rai nu vei mai săruta... Căci în Rai s-au zis cu pupăturile, cu voluptățile, cu dezmierdările și va fi loc numai de seriozitate, fără relaxări și timp de giugiuleli și iubire, va fi abnegație și nici o zăbăvnicie ca pe pământ, ci muncă asiduă și rupere de oase. În Rai va fi doar iubire... Iubire eternă și completă dar absolut platonică și insipidă, doar pentru Dumnezeu... Adio gust, adio voluptăți... În Rai vom fi doar furnici lucrătoare harnice și sterile, oarbe, autiste, care nu se iubesc și nu se împerechează, acest atu fiind al reginei cu un abdomen imens plin cu mii și mii de ouă. Nu e Dumnezeu care pe toți ne-a făcut, o adevărată matcă a stupului cu miere numit Rai ? Trupul e pentru pământ și pentru moarte iar sufletul pentru Rai unde curge lapte și miere la orice robinet sau din orice uger de vacă stearpă paradisiacă. Ce dacă murim ? Doar hoitul moare, asta e liniștea credinciosului,  astfel că se întoarce în pământ ceea ce-i făcut din pământ iar sufletul e rezervat pentru Dumnezeu.  Frumos și bine spus, nu mai poți avea argumente sau contraargumente la rețetele și scenariile pe care le fac oamenii despre moartea lor și despre învierea lor, colacul de salvare contra înnebunirii, și rămâi uimit cât de inteligent găsesc oamenii o stratagemă suportabilă de supraviețuire și cu visul doar la Rai și la mântuire se agață de poalele Lui Dumnezeu în ultima clipă ținându-se strâns de corzile credinței să nu cadă în golul neantului și neființei... Odată găsită această soluție, cu sentimentul datoriei împlinite, dornici de treabă, oamenii au pornit să-şi construiască viața, cu școli și biserici, mai puține școli și mai multe biserici bineînțeles. Interesul pentru Cer, deci pentru biserici, casele Domnului, e prioritar în fața interesului pentru cunoaștere, deci pentru școli, repudiat de Dumnezeu. Statistica spune că după revoluție s-au construit mii de școli în Romania. Și la fiecare școală, câte cinci biserici, cu cinci preoți și cinci dascăli, retribuiți corespunzător cu salariul minim pe economie, fără să plătească impozit ca tot omul, bineînțeles, după ce prestează în particular nunți, îngropăciuni, botezuri, acatiste, aghezme. Oamenii își așteaptă cu atâta liniște și împăcare sfârșitul... Oricând un preot, trimisul Lui Dumnezeu pe pământ îi va da la cerere omului bolnav ultima împărtășanie. Liniștea pe care le-o dă oamenilor autosugestia confortului postum vine din indestructibila instrucție a puterii credinței ce aduce astfel îmbărbătarea pe care omul o dezvoltă toată viața în legătură cu dramatismul sfârșitului. Sfârșitul religios nu e un sfârșit și nu e o inexorabilă suferință și tragedie personală ci un reviriment și o renaștere supranaturală deci antinaturală. Ce-i pasă omului de această umilire a evidenței, a naturalului și a logicului care sunt violate de necesitatea credinței, atunci când omul are în sinapsele legăturilor neuronale programul autovindecării și imunizării prin efectul placebo al terapeuticii religioase iar orice altă teorie o respinge ca pe o grefă contraproductivă a sufletului și cărnii lui ? Obținerea fericirii și liniștii personale admite orice mijloc. De aceea nu duce un alcoolic la dezalcoolizare și nici un om cuminte religios la argumente laice sau ateiste despre lume și viață. Nu vei reuși decât să zdruncini acei oameni din buna lor funcționare în care se complac natural și pentru care sunt programați corespunzător de Dumnezeu pentru totdeauna în dulcea terapie a credinței. Nu poți schimba caracterul și convingerile oamenilor fără pericolul dezagregării și îmbolnăvirii lor de o meteahnă venetică pentru care nu sunt programați a o învinge și transforma într-o vindecare. Atacând convingerile oamenilor și mai ales cele religioase devii imoral și dăunător, ca unii muncitori care vor să introducă o locomotivă la revizie deși funcționa atât de bine așa veche cum era, iar după reparații vei vedea că locomotiva nu mai funcționează atât de bine spre disperarea mecanicului care înjură meșterii ce-au umblat la locomotiva care mergea atât de bine chiar cu niște piese antice, uzate, pline de praf și ulei... Calitatea curentă și solid încetățenită a omului e de a fi religios sau a nu mai fi deloc. Și omul și secolul său vor fi religioși sau se vor dezintegra potrivit previziunilor filozofului francez A. M. Nu are rost și spor să faci umbră pământului într-o stare duplicitară în care nu te revendici ca având idealul neștirbit al alienării religiozității pragmatice endemice care este mai în firea omului decât orice. Să crezi în ceva : într-o stare de grație căreia i s-a zis credință în Dumnezeu și care are darul de a-ți satisface speranțele și vanităţile religioase firești și vitale e cheia liniștii și a echilibrului în univers, e un punct de sprijin, singurul realist de care te agăți să nu cazi în neant și în disperare. Rostul omului în viață e de a fi înrobit de Dumnezeu. Rugăciunea cea mai tare precum zicea Petre Țuțea este : "Înrobeşte-mă Doamne definitiv ca astfel gârbovit sub povara rugăciunilor să mă pot simți în sfârșit deplin liber și fericit în mizerie". Din clipa în care ai prins de veste că ești conștient și gândești și că ești din carne lesne vulnerabilă bolilor și metehnelor, vei fi atins de morbul inalienabil al temerii de întuneric și de șovăielnică timiditate a scontării consecințelor pașilor tăi umili pe ulițele întunericului. Oricât de tare ai fi tot te sperii când cineva țipă la tine pe la spate. E frica de bestia întunericului care în sensibilitatea ta firavă e cel mai posibil și verosimil ca bestia să-ți facă rău, să te destructureze, să te consume iar instinctul de conservare îți spune că trebuie să faci ceva să te aperi, să ai o repulsie și un scut al firii ridicat anticipat împotriva stihiilor care te înspăimântă fiindcă ești mamifer deci în lanțul trofic undeva inferior, vulnerabil și lipsit de imunitate față de sălbăticia mediului ostil, atât al realității terestre cât și celei din cer unde umblă tot felul de duhuri rele. E insuportabil să te gândești cum suportă psihic ierbivorele teroarea prădătorilor vorace și nu au nici un mijloc mai eficace împotriva lor decât fuga disperată și unele măsuri naturale de camuflaj ori alte stratageme în mare parte inutile. Dacă ar fi avut un Dumnezeu izbăvitor n-ar fi fost prăzile mai fericite fluierând și făcându-şi unghiile când hienele ar fi mușcat de vii din ele ? O pradă credincioasă ar fi făcut lupul să înnebunească și să fugă stingherit mâncând pământul în păduri lăsând oaia să behăie smerită și să se bucure de credința și dumnezeul ei ovin. Fiind oameni cu sentimente trebuia să scăpăm și noi odată pentru totdeauna de acest disconfort al fricii existențiale și să înlocuim paranoia și frica întunericului nu prin fugă sau panică cum fac dobitoacele ci prin ceva total eficace numit credință în Dumnezeu. În ziua când primul om îngrozit și hăituit de întuneric s-a uitat spre cer și a văzut ceva, niște stele licăritoare sau altă iluzie optică sau psihică convenabilă, s-a terminat cu teroarea fricii și omul a putut răbda să trăiască, să gândească, să vorbească, să-și construiască locuință cu zorzoane și mușcate la fereastră, cu pianină la care să cânte și apoi să doarmă liniștit cu îngerii aproape, și cu icoană la care să se închine înainte de culcare. Trezit din somn dimineața, odihnit, fără cearcăne, omul religios, mustind de Dumnezeu, a insuflat tuturor semenilor îngroziți de viață și stihiile dure ale naturii această stare de siguranță și de bine a credinței într-un eliberator de angoase numit Dumnezeu. Apoi au pornit cu toții a doua zi dimineață la biserică să-şi împărtășească unii altora aceste trăiri numite revelații divine. Ce fericiți au devenit oamenii... Fiindcă puține animale văd în culori și panoramic ca noi, nici un animal îngrozit de răgetele răpitoarelor n-a putut ridica ochii spre cer ca oamenii să-și dobândească siguranța și liniștea agățându-şi ochii de un dumnezeu al dobitoacelor. Fugind mereu să se apere nici o lighioană n-a mai avut timp să vorbească, să gândească, să raționeze, să râdă și să doarmă liniștită ca oamenii. Astfel e explicabil cum nici un animal nu vorbește și nu râde, nu are facultatea de a fi smerit și a se simți în siguranță și confortabil ca noi oamenii în fața vitregiilor și vicisitudinilor preponderente ale crudei sorți având scutul și argumentul credinței într-un Dumnezeu de serviciu. Să mulțumim deci primilor oameni preistorici care în fața vitregiilor sorții au avut inspirația de-a modela niște statuete din lut, numite în greacă terafim, (de la terra, lut, și fim, statuie), ori heruvim, (de la heru, vițel și fim, statuie), care venerate cu patos au împrumutat natural din virtuțile Raiului luând denumirea de serafimi ori heruvimi, și împrumutând sfințenie de la Dumnezeu au fost capabile să impună și primească respect de la înfricoșații muritori care cu totală dăruire au avut astfel ce venera creând în juru-le un sistem de valori implementate în ceea ce s-a denumit religie prin care oamenii au reușit a cere și revendica reală protecție prin mijlocirea lor pe lângă Dumnezeu pentru ca să ajute El neputinței noastre și să elimine disconfortul fricii de tot ce e ostil firii omului în mediul oricum ostil. Mai departe, prin sofisticări și rafinări succesive în evurile istorice sălbatice și până la noi, statuetele au fost părăsite și uitate ca desuete și ridicole, ca și idoli, dar ideea și respectul de ele, de a fi supus unui idol suprem și exclusiv adecvat numit Dumnezeu a rămas biologic încrustată în mintea și inima omului. Prin muncile sufletului și minții oamenilor, prin alambicări și distilări succesive, Dumnezeu a prins a deprinde reală viață și motivație de a se dezvolta impetuos în Cer ca o junglă nepătrunsă din sămânța preistorică rămasă în sufletul oamenilor din vremuri imemoriale în care superstiția adorării idolilor sfinți a prins putere și L-a legitimat pe Dumnezeu în inimile oamenilor exponențial odată cu trecerea timpului. Dumnezeu nu era decât un duh care se purta deasupra apelor. Simțind în noi niște prieteni și buni parteneri de dialog, pământ fertil unde să prindă putere a germina, a prins curaj și motivație a se metamorfoza și dezvolta potrivit firii noastre umane și astfel Dumnezeu a devenit asemeni nouă oamenilor, după chipul și înfățișarea noastră, apoi fiind prin definiție prea Bun, Sfânt și generos, ne-a împrumutat și nouă din calitățile-i, cizelându-ne și pe noi după chipul și înfățişarea-i după cum ne-a și mărturisit în Scriptură. Har Domnului că am dobândit astfel liniștea mult dorită ajutați esențial de Domnul și că trăim viața, care e frumoasă și merită trăită, la cota unui confort sporit ce vine prea târziu, după moarte, oferit doar de credință. Cu adevarat, ni se rup nasturii de la cămașă de la pieptul nostru umflat de mândria credinței când simțim că "viața-i divină", potrivit unui cântec stupid al lui George Nicolescu, care a uitat să spună că de fapt viața noastră e o crimă nepedepsită a Lui Dumnezeu care n-a ucis pe nimeni și totuși toți mor în stânga și-n dreapta și nimeni nu știe cine-i omoară, toți dau vina pe boli și pe draci în lumea guvernată de al nostru Creator dar care tocmai fiindcă trăiește la marginea universului, sau într-un univers paralel, pentru că e conducătorul nostru e imun și nu poate fi tras la răspundere niciodată pentru nimic într-o lume plină de morți care au murit de crimele și genocidurile altora sau de bătrânețe și de moarte bună. Când nu mai putem găsi pe nimeni vinovat decât pe noi înșine de tristețea, nenorocul și nefericirea noastră, când fiind atât de buni și smeriți cum ne învață Dumnezeu iertăm greșiților noștri și nu mai vedem în cei ce ne omoară niște criminali odioși ci le întoarcem obrazul și ne rugăm Lui Dumnezeu pentru ei, putem spune că am atins sublimul, nirvana, katharsisul și chintesența mizerabilă a fericirii noastre particulare care ne face să fim mândri că avem un Dumnezeu și dacă El nu vine la noi,  plecăm noi la El în iureșul motivant al credinței noastre și spunem credincioși, exuberanți și bolnavi psihic că viața-i divină.

    

FARSA MACABRĂ NUMITĂ VIAȚĂ (REACTUALIZAT)

25) FARSA MACABRĂ NUMITĂ VIAȚĂ (REACTUALIZAT)

                       1)

  Cineva mi-a spus că a mai văzut exact tipul ăsta de scris macabru pe internet. Probabil că am fost plagiat. De aceea am decis să scriu din ce în ce mai mult la cota cea mai macabră la care se poate scrie : Ca să le fie frică și groază nenorociților să mă copie. Să scriu într-o manieră revoluționară și printr-un curaj nebun să le pară înfiorător că prin manifestul meu fac răzmeriță în Rai și Îl întreb respectuos pe Dumnezeu, dar fără să-L menajez, de ce a fost să fie așa totul ?
  De ce naibii e așa urât rezultatul Facerii Lumii din care a decurs viața și moartea noastră pe pământ ? De ce nu e totul mai frumos de pe-acum, neașteptând să pleci aiurea tocmai în Rai să-ți găsești acolo liniștea și fericirea eternă și de ce n-o poți găsi definitiv aici și acum unde ne aflăm deocamdată în datele concrete ale evidenței și realității noastre firave și curente ? Dumnezeu, fără a-şi pierde din prestanță și meritele creatoare putea alege pentru noi dacă nu avea nimic împotrivă bineînțeles, să ne facă acest favor al unei variante terestre și raționale a fericirii și traiului omenesc, cea mai pertinentă și verosimilă pentru noi, adică posibilă aici pe meleagurile noastre, acasă la noi unde să ne pună Dumnezeu să trăim ca în Rai. Dacă Raiul terestru a fost pe pământ, nu a avut nici un rost ori rațiune să fie desființat. Dacă a fost desființat, înseamnă că nu a fost înființat la locul potrivit ; or putem să bănuim cumva că a făcut Dumnezeu vreodată un lucru nepotrivit și nelalocul lui ? Mai degrabă putem bănui că Raiul nu a existat niciodată decât a fost desființat de pe pământ și cu atât mai puțin a avut vreun rost să fie inaugurat în Cer unde nu sunt oameni vii să uzeze practic de el ci doar amintirea lor virtuală și fantastică. Viața la cote fantastice pentru oameni e insuportabilă căci e posibilă doar după moarte când deja e prea târziu totul. Prea târziu este a mai vorbi de rostul și sensul unui om atunci când moartea știm că e ucigașa simțurilor și percepțiilor noastre directe ca și caracteristici definitorii a tot ce-am avut mai identitar, prețios și viu în sinea noastră. Sufletul ? Nu are nici o valoare practică gândul la suflet și la evoluția sa fantastică de pe lumea cealaltă când n-avem nici o idee concretă, nici o cronică pertinentă de cum vom simți și trăi realitatea din Rai cu alte simțuri și cu altă identitate. Noi oamenii suntem unici în percepțiile și simțurile noastre ; și nu vrem să fim ca alții, răsuflând ușurați când vedem că suntem diferiți de alții din fericire. Urâm tot ce nu suntem noi și n-am suporta să fim o clipă în pielea altcuiva aici pe pământ, să simțim ca el, să vedem ca el, să urâm sau iubim tot ce-a urât sau iubit altul. În Cer ești înnoit : ți se transplantează alt creier, sau ți se resetează și spală cel pe care-l ai, dobândești altă încărcătură emoțională a inimii, altă conștiință, una nouă, celestă, potrivită datoriilor și trendului Cerului ; tot ce-ai fost odată, minte și inimă, sentimente și gânduri se evaporă când sufletul te lasă baltă cu totul pe patul morții și nu ia nimic cu el din tot ce-ai simțit și trăit zicând că sunt deșertăciuni și păcate și fuge de rupe pământul de la tine către Cer pregătit să ia o identitate nouă, uniformă nouă și adecvată, potrivită dezideratelor și ținutei paradisiace. Tu nu mai exiști ca suflet gonind prin Cer către Rai. Sufletul tău e altcineva. Nu se bucură ca tine și nu se mai simte fericit ca tine trăind fericirea paradisului care e o fericire plată, insipidă, anostă, nu pentru simțuri, nu pentru inimă care e din carne și deci păcătoasă. Fericirea din Rai e o fericire angoasantă, prea sofisticată, prea dulce,  pompoasă și bombastică, plină de prețiozitate și ighemonicoane, somptuozitate și fast, cu totul străină simțurilor tale calde, comune de-acum. În Rai e clar că nu te simți ca acasă și nu te vei simți bine, vei avea cel puțin o senzație de rău de Rai, așa cum oamenii au rău de mare ; de aceea e o eroare că Raiul nu e pe pământ și e o eroare că noi oamenii nu avem șansa în unica viața palpabilă de acum să trăim fericirea unui Rai terestru. Încă e o eroare că devenim buni și perfecți abia în Cer. E atât de târziu și inutil să fim și să devenim buni abia acolo... Poate meritam, sunt sigur că meritam ca specie în premieră creată de Dumnezeu în univers să fim ca și Operă de căpătâi creată de cineva vreodată în vidul și haosul înconjurător, ceva mai izbutiți ; să fim entități, ființe, mașinării de ce nu perfecte ?, similare ceasurilor elvețiene. De ce să nu fi fost noi făcuți încă din timpul vieții, prin funcționarea noastră ireproșabilă, niște entități diametral opuse haosului, dezordinii și întunericului ce stăpânesc tot universul, de ce să nu fi fost noi ceva contrar maleficului și păcatului, ființe perfect reprezentative a onora semnătura divină,  privilegiați ai Creației divine, niște capodopere cosmice ce nu aveau cum ele însele a-şi face rău unii altora stricându-şi reputația în proprii lor ochi și nici în ochii Creatorului acum pus la grea încercare în schimb dacă să regrete sau nu cum de a fost în stare să creeze așa ceva, pe noi, niște fii risipitori cum ne denumește în evanghelie...? Îi place Lui Dumnezeu ceea ce a creat ? Nimeni nu și-a mai pus așa întrebare, dar iată, aceasta-i întrebarea ! Suntem jalnici ca și creație ; suntem tot ce-a putut crea mai urât și jalnic Dumnezeu. Poate am fost buni la început dar la ce bun, căci ce mai contează ce am făcut sau n-am făcut noi ? Cert e că L-am făcut pe Dumnezeu de rușine sau Dumnezeu ne-a făcut de rușine făcându-ne, încât un univers întreg să constate că Facerea Lumii, dacă n-a fost de la început, dar a devenit până la urmă o catastrofă și de fapt un rebut cosmic, o intenție bună sfârșită cu o ratare de proporții... Nu trebuie dovezi explicite pentru a susține această tristă și gravă constatare a declinului și dezintegrării Operei Lui Dumnezeu. Desigur, Dumnezeu a făcut nu numai oamenii, a făcut pământul și universul cu toate minunățiile lui. Dar dacă oamenii sunt jalnici toate celelalte minunății făcute de Dumnezeu sunt inutile și fără sens oricât de epatante ar fi. Un univers frumos și genial clădit de Dumnezeu, cu o lume plină de măcel, de cadavre și orori e un univers fără valoare, ridicol, scârbos și pe care nu poți decât să-l urăști, disprețuiești și dezavuezi siderat că a putut fi creat de Dumnezeu, tocmai de Dumnezeu. Într-un ocean al realităților universului, al lucrurilor frumoase din natură și realitatea înconjurătoare create de Dumnezeu, a fost de ajuns să fie aruncați oamenii ca să spurce și discrediteze totul. Oamenii, tot ce a proiectat mai special Dumnezeu pentru a decora celelalte minunății ale pământului, sunt o eroare divină, o greșeală impardonabilă cu atât mai gravă cu cât constați că Dumnezeu nefiind dispus sau în stare să-i repare sau să-i pună într-un uz normal și rațional pe oamenii pe care i-a creat, îi distruge în masă începând cu potopul lui Noe și terminând cu rușinoasa Apocalipsă, piesa de rezistență în oroare și scârbavnică, îndoielnică inspirație cu care și-a încheiat Dumnezeu scrisoarea de o mie de pagini către noi numită Biblie. Universul creat de Dumnezeu și pământul pe care ne-a pus să trăim nu mai au nici un rost când piesele de rezistență, oamenii, sunt defecte. Și nu sunt semne că mai e vreo speranță la reparație și reabilitare când însuși Dumnezeu n-a avut și n-are pentru noi decât soluția potopului, a apocalipsei și a iadului, evident. Suntem piese defecte din concepție într-o lume pentru asta inutil de frumoasă creată de Dumnezeu. Suntem dezamăgirea universului, produsul finit neisprăvit al unui autor incert și neverosimil, numit Dumnezeu. Suntem irecuperabili ca funcționalitate și dovada e că orice dialog al Lui Dumnezeu cu noi e despre iertare, milă, îndreptare, păcate, ștergere de păcate și în ultimă instanță pedeapsă în iad atunci când nu se mai poate face nimic și nici Dumnezeu nu mai are nici o soluție. Atunci când e bine dispus Dumnezeu mai cheamă la El în Rai pe câțiva sporiți ai credinței specializați în obediența maximă a cultului personalității divine. Lumea făcută de Dumnezeu așa nu poate funcționa. E de ajuns să constați că oamenii, piesele de rezistență fabricate de Dumnezeu în realitatea înconjurătoare numită lume nu pot funcționa în mediul pus la dispoziție căci se strică imediat. Agenții patogeni care le determină defectarea sunt ceea ce se numesc diavolii care le inspiră păcatele, adică virușii care ne distrug, pentru care Dumnezeu nu are tratament și rezecă totul, aruncă totul la lada de gunoi a mormântului, de unde se încarcă marfarele morții ce ne duc pe mai toți la lagărul de exterminare în masă al iadului. Ca și specie selectă creată de Dumnezeu în coordonatele acestui spațiu și timp suntem o masă supusă genocidului și holocaustului. Oricât ne-ar fi iubit Dumnezeu suntem păcătoși deci defecți prin definiție deoarece nu putem fi imuni virușilor păcatelor decât numai unii dintre noi cu îndelungă și sporită credință, nereprezentativi restului omenirii supuse ratării inexorabile ca specie creată de Dumnezeu. De aceea totul e trist în tot ce se vede și se află în jur îmbiindu-ne orbi să spunem ce lume minunată avem, cum o descria Louis Armstrong în cântecul său, determinându-ne să ne facem cu evlavie semnul crucii mărind pe Dumnezeu care a făcut lumea. Lumea făcută astfel e o lume jalnică pentru care Dumnezeu a găsit soluția paliativă optimă a eradicării. Atât de mare e cangrena umană încât amputarea prin moarte nici măcar nu mai e o soluție suficientă pentru Dumnezeu care continuă pentru noi terapia curățării cangrenei și destructurării noastre a celor păcătoși prin damnarea la iad, ultima soluție. Moartea și iadul sunt în fapt cele două rușini pe care Dumnezeu a hotărât că le merităm chiar dacă Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului ci îndreptarea lui inutilă și târzie. Păcat că Dumnezeu n-a pus în noi indestructibilă virtutea excelenței paradisiace, nici să ne-o însușim, nici să o moștenim iar tot ce mai putem face cu un rest și dram de onoare este să murim și să plecăm supuși în iad ; căci umilința de-a fi condamnați la moarte și la iad e irefutabilă, imensă și determinantă în sine pentru noi și tristețile noastre. Nu mai putem fi veseli și mulțumiți niciodată, nici noi de noi înșine și nici de Creator, precum nici El de noi, specia căreia i-a hărăzit acest rușinos și umilitor destin al dispariției și pedepsei eterne, neavând altă soluție. Odată ce Dumnezeu neavând pentru noi nici o altă soluție decât moartea și iadul, nu mai are nici un rost să credem că putem fi recuperați căci ce-i omorât, omorât rămâne ! Și ce-i condamnat la iad, condamnat rămâne oricât ar mai intenționa Iisus să coboare în iad cu moartea pre moarte călcând și să fie mântuitorul nostru al unei specii moarte care nu mai poate reacționa, înnebunită de atâta chin al existenței, al loviturilor și țepelor vieții și loviturilor de grație ale bolilor și morții. Scoși din iad, ce să mai facă Iisus cu noi, cu niște înecați scoși pe marginea bălții infecte, cu plămânii plini de apa infectă și de mâlul chinurilor vieții și morții ? Oare de ce nu ne-a făcut Dumnezeu ca să putem trăi dar vrea să ne învie atât de târziu și inutil într-o lume a morții ? Oare de ce nu s-a îndurat Dumnezeu ca să ne dea forța infailibilă de a nu ne rata, de a fi niște excelențe și cópii fidele ale Creatorului ? Seminția umană, ca și produs rezultat în urma îndeletnicirilor divine merita o normală șansă, aceea a privilegiului de a ieși ca produse finite ireproșabile de pe mâini măiastre creatoare divine când trebuia să ne fi umplut de sfințenie și perfecțiune din start și de-a pururi fără de a mai neferici și spurca realitatea cu trista ipostază a unor lepădături cosmice ce suntem noi oamenii, care ori noi ne-am discreditat Creatorul, ori Creatorul ne-a discreditat pe noi creându-ne cârpaci, totuna e. În schimb nu-nțelegem cum n-am putut fi izbutiți de Dumnezeu și cum nu i-a ieșit experimentul cu noi. Cât de simplu era ca Dumnezeu să-şi permită luxul de a ne face perfecți, iar dacă nu chiar perfecți, măcar educați, iar dacă nu de bună voie și cu duhul blândeții Lui Dumnezeu atunci să fim educați și îmblânziți cu forța pentru ca Dumnezeu să-şi apere și obțină interesul : să ne facă clar și fără dubiu după chipul și asemănarea Sa ; iar pentru asta nu să folosească forța pedepsei împotriva noastră băgându-ne de-a valma pe toți în iad când devine prea târziu acest holocaust cosmic pentru recuperarea noastră, ci să folosească Dumnezeu forța persuasiunii preventive și inalienabile în beneficiul nostru de a ne educa indestructibil din capul locului, să ne facă apți incontestabil a lua în primire cu responsabilitate de la El Raiul amenajat de Creator pe pământ și nu aiurea și inutil în Cer, astfel ca noi, seminția umană să avem șansa istorică în univers să moștenim și gestionăm cu pricepere și aptitudine Raiul, această lume ultimă posibilă reușită a Lui Dumnezeu când lumea de pe pământ i-a eșuat. Pentru ce Dumnezeu n-a avut încredere și bună dispoziție să ne facă să trăim deci pe pământ ca în Rai în care să trăim cu responsabilitate, cu dăruire, cu demnitate și scrupulozitate, când Raiul din Cer e-o inutilitate iar lipsa lui terestră o nefericită și alertă necesitate ? O singură Biblie a fost insuficientă, dacă nu inutilă spre a ne face instructajul adecvat pentru a fi niște candidați buni pentru Rai. Sunt sigur că Dumnezeu n-a folosit pentru noi planul genial și perfect ci cel de duzină și de avarie. Ne-a plasat în Cer la fericire în ultimă instanță ; de ce nu și pe pământ în primă instanță ? Sunt sigur că oamenii mânați, conduși, determinați, obligați moral de ordinul și dispoziția urgentă și executorie a Lui Dumnezeu de a face Raiul pe pământ ar fi făcut o treabă faină pe pământul făcut RAI din capul locului de Dumnezeu, muncind fără precupețire, cu satisfacție, emulație, determinare și demnitate pentru a clădi cărămidă cu cărămidă Raiul și ideea lui pe pământ dacă și Dumnezeu ar fi vrut neapărat asta sincer și cu tot dinadinsul din capul locului. Dar nu a vrut ; și triști vedem asta din moment ce pe pământ avem de la Facerea Lumii o copie fidelă a iadului, un antrenament autentic pentru iadul de pe lumea cealaltă doar pentru faptul că Dumnezeu a găsit cea mai proastă soluție pentru greșelile noastre : ne-a dat naibii pe toți disperat că nu ne-a putut educa prin metodele Sale sfinte după care resemnat să-şi mai bată capul cu niște nătărăi ca noi ne-a alungat din Rai definitiv. Multe n-am putut noi pricepe de la Dumnezeu dar ne întrebăm și noi ca proștii pentru ce a făcut Dumnezeu iadul pe pământ când era perfect posibilă de instalat cu mâinile meștere ale Creatorului utopia Raiului pe pământ în locul iadului prin voința, efortul și colaborarea comună a oamenilor și a Lui Dumnezeu ca să fie clădită această măreață realizare pe pământ și nu aiurea în Cerul care e atât de grețos de departe de noi ? Puteam pe pământ să trăim evidența și logica Raiului într-o realitate curentă, limpede și nu una transcendentă, fantezistă, ezoterică ce ține absolut de vis, de intenție, de minciună autoasumată, de deziderat exclusivist și morbid al oamenilor să găsească fericirea doar prin religie și neapărat în neantul drapat cu fantezii paradisiace, când era atât de normal și în elementul nostru să trăim în viață și vii fericirea și nu absolut ilogic după moarte înghițind răbdători și smeriți, de foame, fărâmele și cojile uscate ale promisiunii divine că ne va fi mai bine exclusiv în Cer după ce ne va fi atât de rău pe pământ. Sunt sigur că puteam fi nemuritori. Cât efort L-ar mai fi costat pe Dumnezeu să ne facă așa și nu ne-a făcut ? Nu înțeleg ce satisfacție a avut Dumnezeu atunci când a creat ceva, universul, sistemele solare, Terra și pe noi, astfel încât nu am putut să fim odată pentru totdeauna perfecți și invulnerabili, sfinți în carne și oase, entități vii sănătoase, invulnerabile, brave și puternice dar obligatoriu lipsiți de putere și voință malefică, ci să fi avut o putere dulce și blândă cum e însăși puterea Lui Dumnezeu, Tatăl nostru din Ceruri cu blândețea Sa proverbială ! Să fi căutat noi oamenii, istoricii, arheologii sute și mii de ani în istoria umanității o faptă rea și să nu fi găsit nici una căci adevărat ar fi fost că ce a născut din Dumnezeu numai pace și concordie ar fi fost în stare să facă pe fața acestui trist pământ. Inspirați de această pace, de evidența incontestabilă a realizărilor divine, noi astăzi puteam crede în bunele intenții ale acestui Dumnezeu care oficial e la cârma realității actuale sau așa se spune. Cu numai puțină voință din partea Lui Dumnezeu Facerea Lumii putea fi un succes și astfel o realitate ferită și scutită de toate ororile existenței și realității pe care le trăim de fapt noi oamenii, cobaii Lui Dumnezeu. Puteam în definitiv să fim și cobai dar niște cobai perfecți iar această perfecțiune era proba măreției și evidenței limpezi a unui Dumnezeu al realității și faptelor mari nu numai pe pământ, dar în tot universul al cărui Creator de aceea Îl puteam îndrituit numi "un Dumnezeu mare", semănător și furnizor de pace și dreptate. Iată, nimic din aceste două idealuri pe pământ, când nimic nu L-ar fi oprit pe Dumnezeul curent să scutească istoria și pe noi de tot ce-a fost rău și malefic în această lume de la facerea ei și n-a făcut-o. Nimic nu L-ar fi oprit pe Creatorul tuturor văzutelor și nevăzutelor, al posibilităților și imposibilităților să ne aducă probe clare ale divinității inserate în conștiința noastră mângâiată de pacea și reușitele Lui Dumnezeu în această lume, să nu fi avut urechi să auzim vești rele și nici ochi să vărsăm lacrimi de durere, și nici gânduri de a face rău și a deveni dușmani altora sau a ne speria și suferi de răul dușmanilor noștri. Puteam să evităm a fi nevoiți să visăm la un Rai și o fericire consolatoare și reparatorie din altă viață când puteam avea totul aici și acum în viața asta prin voia și îngăduința Lui Dumnezeu. Sunt sigur că Dumnezeu creându-ne ca specie preferată inteligentă a Sa, ne-ar fi molipsit intrinsec și genetic dacă ar fi vrut de toate calitățile Sale divine fără alte scuze, complicații, explicații, amânări și fără alte motivări de ordin religios, motivări ieftine și nesustenabile cum ar fi aceea că vrea să ne dea o viață veșnică în Rai și să putem deveni cineva, sfinți și îngeri acolo și numai acolo în viața aceea veșnică și insipidă din Rai, fără simțuri, fără senzații, fără sentimente, fără conștiință, nimic decât numai iluzia unei identități indefinite și incerte. Ce mai poți simți fără creier și fără inimă când tot ce-a mai rămas din tine e un improbabil suflet fără chip, identitate și nume, un abur dezertor hăituit prin toate vămile văzduhului în lungul drum prin cer către Înfricoşătoarea Judecată și un loc și mai improbabil numit Rai ? Pentru ce nu e viața aceasta a noastră ACEEA din Rai ? Pentru ce acest ocol inutil și păgubos pe lumea aceasta, un nimic pe cât de mic, o scamă infimă la scara universului, dar o jale pe atât de mare și o vale a plângerii plină cu cadavrele noastre peste tot,  care e viața reală ce-o trăim în imensitatea timpului și spațiului dar culmea, trebuind să te chinui și să dai obolul și cotizația tuturor durerilor, suferințelor și lacrimilor din acest stagiu barbar numit viață și să mori, să dispari în final din acest sângeros decor, din acest lagăr de exterminare al vieții, culmea, Opera Lui Dumnezeu, ca abia atunci să moștenești și să te faci frate cu eternitatea și colocatar cu acte în regulă în Rai cu Dumnezeu ? Pentru ce această amânare a unui bine definitiv condiționată de examenul inutil și sângeros al unor scârbavnice realități ale vieții noastre sărmane făcută să fie doar o rampă de lansare în cosmos către eternitate, către nimic, o pistă de decolare către Rai plină de pietre și cuie intenționat puse de un dispozitor și supervizor al Creației ca să ne spargă cauciucurile și să ne bage bețe în roatele cu care gonim șchiopi către neantul gol poleit cu reclame paradisiace ? Numai un pic să fi insistat Dumnezeu la masa Sa de lucru și sunt sigur că am fi ieșit din foarfeca măiastră a croitoriei divine aidoma Lui Dumnezeu, atât la înfățișare cât și la caracter, precum din orice ouă ies creaturile cu forma și însușirile vietăților ce le-au ouat. Am ieșit în schimb ca dracu și pielea noastră neagră în zadar o spălăm cu săpunul credinței, năravul nostru de sălbăticiuni printre celelalte sălbăticiuni ale naturii rămâne iar ochii noștri se întreabă siderați pentru ce n-am ieșit la croială ca Dumnezeu care ne-a făcut chiar cu mâinile Sale sau nu ne-a făcut deloc ? Pentru ce trăim într-o lume în care nu e Dumnezeu decât dacă vrem noi intenționat să fie în inimile, în mințile noastre ce instinctiv aruncă flăcări de credință și iubire pentru Dumnezeu și îi dă viață, Îl resuscită, Îl obligă fără doar și poate să iasă degrabă din neant și să existe oriunde s-ar afla pentru noi, dragii de noi cu sufletele noastre amărâte cu tot ? Acestea-s întrebările simple de pus Lui Dumnezeu și în lipsa evidentă a unor răspunsuri în această viață, întrebările complicate și fără răspuns trebuie să ni le punem nouă înșine rămânând cu gustul amar dar singurul gust posibil și rezonabil al unor întrebări retorice la care Dumnezeu nu ne va da niciodată vreun răspuns, neavând unul, neavându-se nici măcar pe Sine. Când Dumnezeu ne putea lămuri limpede și clar ce e cu noi pe această lume, care e sensul și rostul nostru practic,  necostându-L nimic o explicație mai clară pentru noi, iată că a preferat să tacă chitic din lumea și universul Său paralel lăsându-ne pe noi oamenii să speculăm cu erorile și explicațiile noastre religioase sterile și neconcludente și să plusăm în această ceață și incertitudine a credinței creând ambițioși și riguroși lumea și știința teologică a religiei noastre, dedicându-ne o viață pentru această idee religioasă ca răspuns la tăcerea simptomatică a unui Dumnezeu care nu știe mai mult decât să vorbească tăcând sau să tacă vorbind cu noi în fel și chip prin intermediul religiei ; și nu numai că tace speriindu-se să-și facă auzit glasul rațional al identității Sale către noi preferând să ne spună secretul universului într-o carte de o mie de pagini numită Biblie dar se și ascunde ; și nu numai că se ascunde de noi pe care ne-a creat dintr-un lut real și neascuns dar se poticnește simptomatic de neant și nu poate ieși de acolo în realitatea curentă chemându-ne în schimb din tranșeea vidului Său pe noi la El ca ultimă soluție, scriindu-ne o scrisoare de o mie de pagini numită Biblie. Astfel că noi primind scrisoarea Lui Dumnezeu și făcându-ne-o carte de căpătâi îi dăm tot creditul Lui Dumnezeu și suntem seduși de El și cea mai comodă explicație pentru noi devine aceea că Dumnezeu există acolo unde vrem noi să existe, în neantul neființei căruia noi îi zicem neputincioși Rai, cuvânt care ne liniștește atât și ne face să ne lingem mulțumiți ca niște câini speriați rănile vieții. Puterea credinței noastre în Dumnezeu și lumea Lui celestă devine astfel decret care ne mângâie inimile și ne bandajează conștiințele. Acest postulat al credinței nu mai contează că este o abandonare de bună voie a gândirii și analizei, nu mai contează că este un elefant băgat în magazinul porțelanurilor analizei și rațiunii noastre, prin rolul său de doctorie amară credința devine suportabilă și terapeutică pentru noi, devine axiomă matematică și e cea mai reconfortantă terapie pentru mințile și inimile noastre obosite, fără de pricepere și apărare în fața stihiilor neprielnice ale universului. Cel mai convenabil pentru noi e să închidem ochii și să visăm, să ne simțim ca în Rai frecventând credința, această avanpremieră a terapiei de șoc de plăceri paradisiace ce ne așteaptă în viitor. Acolo, sosiți cu cățel și cu purcel pe ultimul drum al nostru către poarta Raiului, ne așteaptă centrul spa de recuperare a conștiinței noastre obosite de corvoadele vieții salvată miraculos dintre ruinele cadavrului nostru cu ocazia decesului. Lipsiți de orice recunoștință pentru cadavrul nostru, îl lăsăm vraiște pe patul de spital apoi pe marginea gropii în clipa morții, abandonându-l fără regrete și fără resentimente să putrezească în anostul și tristul nostru destin cadaveric în cavou printre râme și cârtițe. Pregătiți pentru săritura vieții noastre în eternitate, cadavrul nostru îl uităm și abandonăm fără regrete la marginea gropii precipitați și grăbiți, ca pe o umbrelă veche și ruptă în tren în goana și bucuria noastră de a fugi împiedicându-ne, către un dulce și promis necunoscut, schimbând legătura către peronul altui tren de rang mai înalt care ne va duce la clasa întâi bineînțeles pe drumul către Rai. O, ce bucurie ! Instalați comod în vagoanele directe pentru Rai uităm și nu ne mai interesează de soarta cadavrului nostru, singura barcă de salvare ce ne purta pe talazurile realității și vieții, singura plută la îndemână care e între noi și neant și ne cară efemer dar concret în timp și spațiu o vreme până când ajungem la marginea propriei noastre gropi din cimitir unde suntem băgați în pământ ca ceva inadecvat luminii, ascunși de univers și de toate. Pentru aceasta cât de dulce și comodă e senzația să închidem ochii și să începem să vedem sub pleoape cum din cadavrul nostru se evaporă ceva, un suflet cu aripi și cum Dumnezeu ca o crisalidă de fluture prinde forme metamorfozându-se din nimic și există pentru noi ca un "fluture negru al morții" (metaforă eminesciană), alții văzându-L alb și cum se mișcă și respiră ca și noi, are o inimă bună, sentimente și o mână bună care ne binecuvântează și ne apără de acolo de sus din Cer, o inimă bună care din umbră, atunci când nimeni nu ne mai iubea, inima Lui Dumnezeu ne iubește pe toți, vii sau morți și ne apără de demoni atunci când nimeni nu ne mai apăra, de câte ori ne rugăm Lui, Dumnezeului pe care disperați de nenorocirile vieții Îl decretăm în două cuvinte ca fiind Tatăl nostru din ceruri, al unor orfani pe care universul, timpul, spațiul și întâmplarea, entropia i-a făcut atât de trist și sărman de posibili și perisabili. Nu ne mai interesează restul explicațiilor, nu mai reacționăm la nenumăratele întrebări fără răspuns care mai rămân despre Dumnezeu pentru că mintea noastră s-a fecundat de sămânța credinței și precum ovulul se închide după ce este învins de un spermatozoid, ceilalți și celelalte întrebări fără răspuns nu mai au nici o șansă și nici un rost cum nici un rost nu mai are să ne întrebăm pentru ce Dumnezeu Cel Atotputernic are totuși inexplicabil acest handicap al tăcerii, al muțeniei simptomatice în comunicarea directă și nemijlocită cu noi ? Această muțenie a Lui Dumnezeu pentru noi nu e o problemă căci ea e aparentă și spulberată atunci când Dumnezeu ne face concesia să ne vorbească prin vis, prin închipuire, autosugestie și imaginație, prin evlavie, prin credință, prin neuronii noștri făcători de minuni care ni-L revelează pe Dumnezeu scoțându-L din nimic prin reacțiile neuronale chimico electrice din capul nostru ce ne determină și mobilizează la speranță când ne trezim speriați, să plusăm și mizăm totul în sfera emoțiilor religioase în dorința noastră avidă, în voința noastră încăpățânată de a crede speriați de singurătatea și pericolele universului că noi n-avem cum să fim singuri în univers ; Dumnezeu e împreună cu noi și ne-a mai dat și tot felul de îngeri păzitori și o puzderie de duhuri bune cu care a împresurat Cerul. Aceste ființe celeste împreună cu Dumnezeu sunt la dispoziția oamenilor fiind specializați și prompt pregătiți ca niște medici cu ambulanțe ale Cerului pentru noi și neputințele noastre să ne ajute. Exact ce ne trebuia. Chiar de-am ști sigur și matematic că Dumnezeu nu există, orice informație de acest gen ar fi inutilă și târzie ; e voia noastră a fiecăruia să ne bucurăm în parte de eroarea credinței sau necredinței noastre, iar ca și cazuri pierdute,  patologice în ambele cazuri, toți până la urmă putem să alegem pentru liniștea și terapia noastră calea credinței, cea mai ușoară și sigură iar cei ce mai șovăie n-au decât să se uite cu jind și invidie la cei sporiți în credință pe care nimic nu îi liniștește, luminându-le fețele și inimile și nu le alungă frica de vid mai mult decât de a vrea să fie împreună și în părtăşie cu acest demolator de vid, antidot de pericol și medicament pentru frică și singurătate care se numește Dumnezeu, cel mai frumos vis al universului, vis obligat să prindă viață din frumusețea și insistența obsesiilor și visurilor noastre bolnave...! Un par în cap sau o ghilotină face să cadă definitiv și irevocabil capul plin de visuri. Prea târziu. Contra fricii de moarte, contra morții însăși oamenii au luat măsuri încă din timpul vieții și au rezolvat prin credință problema lor existențială fără prea multă bătaie de cap, cu cap sau fără cap, vii sau morți.  

                         2)

  Câțiva au zis că sunt nebun să mă iau în piept cu Dumnezeu și să-L întreb cele ce nu se-ntreabă... Ei mi-au dat citat din Biblie și mi-au spus : "...Zis-a nebunul în inima lui : Nu este Dumnezeu...", și mi-au spus că o să dau socoteală la Înfricoşătoarea Judecată. M-au întrebat : Nu ți-e frică ? Eu le-am spus : De cine, de Dumnezeu, părintele meu care mă iubește cu o inimă părtinitoare de părinte care niciodată nu face rău copilului lui, ba îl apără chiar dacă-i vinovat...? Eu le-am spus că Îl iubesc pe Dumnezeu mai mult ca ei, ei Îl iubesc cuminte și așezat, ortodox și din interes, din interesul de a le face lor efemer Dumnezeu parte de o bucățică de veșnicie ca să și-o pună pe inimă ca pe un pandantiv atunci când cred că au dreptul la mângâiere și izbăvire după o viață de rugăciuni, la spartul târgului când vine vremea să mori ; eu Îl iubesc pe Dumnezeu cu o dragoste tristă și adâncă, cu atât mai adâncă cu cât nu are nici o speranță și nici un fundament. Toate fundamentele din această lume prin uzul îndelung și obsesiv devin fundamentalisme care toate ar trebui să tacă și dispară într-o explozie a refuzului și protestului uman față de tot ce se întâmplă. Dumnezeu poate exista liniștit adulat de câțiva fani mai loiali. Când toți par a căuta în Dumnezeu o soluție definitivă și obligatorie moral admirația și loialitatea enormă a tuturor se transformă în fanatism inflamat. Și orice fanatism e exclusivist și maniheist negând orice nu e de aceeași opinie sau egal de intens și fervent. Nu prietenie față de un oponent emană un fanatic ci cel puțin dispreț transformat până la urmă în ură manifestă. Fiindcă sunt om și nu înger și eu am dreptul la ură. Urăsc emulația și suficiența discreționară a oricărui fanatism ; iar cel religios e un fanatism cu totul durabil, inextricabil, infinit și epatant. Să fii singur și necredincios e distructiv și incomod moral dar e eliberator încât suprema liniște morală vine din distilarea conceptului de eliberare dusă până la extrem atunci când cucernicii credinței te numesc sceptic sau ateu. Distilatul rezultat astfel al scepticismului sau ateismului se numește libertate iar trăirea intensă a libertății înseamnă să fii trist pentru unicitatea ta, trist dar liber, precum și Luceafărul eminescian se simțea singur, trist, nemuritor și rece dar liber. Prefer reconfortantul sentiment al libertății și dreptului de a te înșela din orice motiv și pentru orice cauză în mod conștient și asumat și a-L lăsa pe Dumnezeu captură și pradă tuturor celor ce au certitudinea și revelația existenței Lui, care nu sunt liberi ci afiliați fanatismului religios mai manifest sau mai discret. Nu pot avea speranța să m-amestec ca un elefant într-un magazin de porțelanuri în Raiul, Clubul și Treburile Lui Dumnezeu, fără să nu mă simt ridicol ca un țăran cu opinci și mămăligă cu praz în boccea nimerit într-un mall sau club de fițe... Cine sunt eu să-i cer Lui Dumnezeu să-mi potolească foamea, boala și durerea, pântecăraia, băşinile mărunțișurile și deșertăciunile mele...? Când mă uit la Univers, cu complicațiile, gestiunea și tainele lui, toate în atribuțiile Lui Dumnezeu, care-i răpesc toată energia și atenția, mă simt prea mic, insignifiant și ridicol să-i cer Domnului sănătate și spor în casă, să-L revendic și deranjez pe Dumnezeu din treburile sale ca și cum aș deturna o locomotivă electrică de 7000 de cai putere de la CFR s-o pun să tragă trenulețul meu de jucărie... Nu cred că Dumnezeu a pus în mine un lighean de mațe ca să aibă vreme, aplecare și specializare să le știe tot rostul și pântecăraia lor și să mă apere de chiorăituri de foame ori de infarct mezenteric atunci când un accident biologic și anatomic întâmplător dictează ca circulația sanguină să se blocheze în mațe și ele să-mi putrezească de viu. Nu cred că Dumnezeu are obligația sau voința de a opri sau interveni inutil în cursul normal al evoluției biologice către îmbolnăvire și moarte și că ar mai avea vreo noimă să ne mai apere temporar și paliativ de boli și să amâne astfel circumstanțial prin oarecari însănătoșiri efemere iminența decesului și sfârșitului ca lege a firii și biologiei. Rugându-ne pentru sănătate ne rugăm împotriva naturii și pentru amânarea sentinței la moarte și e adevărat, putem fi tămăduiți de Dumnezeu odată sau de două ori și vom evita să murim tineri de cancer sau de un accident stupid apucând să trăim ani mulți în credincioșie și să murim de bătrânețe, demenți și decrepiți într-un azil de bătrâni spre disperarea asistentelor și infirmierelor obligate să ne spele de rahat în fiecare dimineață și seară și să ne șteargă miloase la gură de balele bătrâneții cu șervețelele de pe noptieră aduse de aparținători. Un junghi în inimă la tinerețe cât ești încă în puteri și limpede la cap și mai doritor ca oricând să dai un noroc cu Dumnezeu, te umple prematur de agonia morții care devine astfel mai responsabilă și curată decât să mori de alzheimer bătrân și decrepit într-un pat de azil după ce-ai experimentat o viață toată gama de dureri dispusă de Dumnezeu pentru tine în dosarul de dureri și boli cuvenite ce-ți sunt hărăzite și setate a le trăi odată cu viața. Pentru aceasta am zis că nu trebuie să strig la Dumnezeu ca toți, conform rugăciunilor de cuviință. Dacă Dumnezeu tot ne-a surghiunit din Rai iremediabil cu toată liota rugăciunilor noastre stereotipe, cinice și ridicole, am zis că trebuie să fie foarte supărat pe noi și am zis că trebuie să stau deoparte ca în fața unui general prea supărat și iritat de armata sa de soldați puturoși, zăbavnici, zevzeci și ageamii. De aceea eu tac, îmi îngheață rugăciunile în gât și în inimă și Îl caut pe Dumnezeu nu în Cer, unde oricum are prea multă treabă ca să se mai uite la răzgâielile și în gura noastră, nu în catedrale și temple să-i dau întâlnire Lui Dumnezeu și să-L caut mercantil din interesul mântuirii ca toți, ci să-L caut în inima mea cea uscată ca un burete de El și atât de fără speranță aptă să-L absoarbă... Dacă-L găsesc, de bine, dacă nu, nu... Nu vreau să am surpriza neagră de-a găsi un Dumnezeu decedat sau cel puțin bolnav și fără vlagă care-a creat atâtea lucruri frumoase fiecare cu pecinginea și reversul său macabru și tragic, ca orice gutuie care trebuie neapărat să aibă un vierme. Din mâinile unui Creator numit Dumnezeu, adică domnul tuturor zeilor dacă te iei după etimologia cuvântului,  nu ieșea o lume cu reversuri proaste. Pentru mine Satan nu există. Dacă există, atunci nu există Dumnezeu care n-ar fi avut nici un motiv rațional și logic să-şi bage bețe în roatele creației Sale știind că toți dracii împreună cu Satana ne vor încurca și sabota serios pe cărările vieții. Satana e doar o alegorie, o oglindire a caracterului mizerabil al oamenilor care au ajuns, cinici și meschini cum e obiceiul uman să dea vina pe altcineva și să fugă de răspundere, complicații și situații incomode, dând vina pe un Satan inexistent, descărcând pe el tot oful lor, toată mizeria lor morală,  propriile tare și greșeli de comportament... Pentru ce L-aş căuta pe Dumnezeu cu tot dinadinsul și cu toate riscurile într-un Cer indefinit, ascuns de realitățile triste ale unui pământ pustiit ? Nu vreau să găsesc un Dumnezeu slab, șantajat de diavol prin ce avea El mai scump, oamenii, pe care i-a făcut nemilos și incredibil de vulnerabili, prin ispitirea și coruperea inexorabilă a fiecărui omuleț de câte un drac de serviciu destinat prin program. Pentru ce ne-a lăsat Dumnezeu liberi să cădem în golul tuturor riscurilor și să suferim nonsensul promisiunilor schingiuirilor din iad, noi, punctul sensibil al Lui Dumnezeu și creaturile Sale preferate în univers care facem păcate cu voie sau fără de voie când puteam fi setați să nu le facem nicicând astfel încât diavolul cu instituția sa represivă să dea faliment ? Nu concep un Dumnezeu care nu știu din ce motiv permite la infinit existența lui Satan, și nu știu de ce Divinul creator nu ne-a pus preventiv în cap inspirația și muza de a fi imuni la corupția și relele diavolești, dar în schimb suntem cu totul neputincioși prinși în plasa ispitirilor și relelor Satanei, ca și cum ar avea Domnul vreun interes să nu-l lase pe Scaraoțchi șomer ci trebuind musai să-i dea ceva de treabă în univers ca și corupător endemic și peren de serviciu al nostru, experimentând pe noi ispitirile și toată gama de păcate la care ne îmbie diavolul, un slujbaș în organigrama de funcționare a Cerului și patron al fabricii sale de procesare a cadavrelor noastre. Ce sunt cadavrele noastre dacă nu deşeul și zgura a tot ce-a mai rămas din noi după ce sufletul a fugit speriat în clipa morții din trupurile noastre calde și moi, foste creaturi preferate ale Domnului ? Când Dumnezeu preferă ceva El nu se răzgândește. El nu ne-a făcut din carne ca să se răzgândească spunând că nu-i mai place și să spună că preferă doar sufletul nostru pentru care nu s-a gândit dacă tot îi place atât, să-i dea o identitate ceva într-un colț al buletinului. În buletin, alături de poza chipului și adresă trebuia să fie și poza sufletului de unde să vedem clar cum având un hoit cu nume, o dată de naștere și o adresă temporară într-un bloc, iar alta veșnică într-un loc de veci în sicriu, avem și un suflet destinat locativ la veșnicia Raiului. Pe buletinul de identitate trebuia să avem un loc în care să fie pusă poza sufletului ori dacă nu, trebuia să ne fie sufletul transparent, cert și vizibil în noi, pulsând ca o inimă de embrion, să se vadă că suntem oameni și avem suflet volatil și aspirant către Cer și către Dumnezeu, ca dușmanii să știe că e inutil și caduc să ne omoare. Murim în schimb în draci, omorâți de dușmani și nici măcar nu știm dacă avem un suflet, ceva invulnerabil și rezistent din noi care să scape din declinul și martiriul nostru uman și să se ducă la Rai. M-am săturat de frumosul din Rai oglindit în mocirla de mizerii de pe pământ sub patronajul și îngăduința unui Dumnezeu imperios necesar, adevărat și responsabil, haiduc, care nu știu de ce existând ar mai răbda și permite o secundă în plus de nedreptate și urgii pe lume, neuitând de toate celelalte nedreptăți și urgii câte-au mai fost din toate timpurile ; căci dac-ar fi să ne gândim că după proverbiala inimă bună divină Dumnezeu nu putea avea inspirația malefică de a ne hărăzi toate relele în care ne zbatem, acum evident că trebuia să fim niște sfinți tereștri și niște pui de Dumnezeu după toată logica. Dar suntem stârvuri și lepădături ale universului și mi-e greu să cred că Dumnezeu ne-a născut doar ca să ne lepede la ghena de gunoi a universului ca pe niște pisoi fără ochi mieunând agonic la imensitatea cerului. Vreau să am dreptul de a protesta chiar și în fața Lui Dumnezeu, de a nu-mi conveni ceea ce este rău și nedrept în pustiul nostru de viață și de a disprețui fanteziile despre Rai făcute de oameni în piele de drac care, dragii de ei, ciocnesc și ei ouă de Paște, cu fruntea senină și înmiresmată de bucuria sărbătorilor Pascale ori de Crăciun. Până la urmă e posibil ca un descreierat invocând voia unui Dumnezeu să te ciuruiască de gloanțe într-un restaurant tocmai când îți făceai cruce mulțumind pentru bucate Domnului. În drumul fericit către lumea cealaltă rudele îți vor rămâne triste să te bocească la căpătâi, neştiind că tu le faci fericit cu mâna bezele din Cer. Pentru ce se mai plânge când murim dacă o vom duce atât de bine în Cer ? Îmi este greață de o astfel de realitate grotescă și funebră atât de pe lumea asta cât și de pe cealaltă, realitate păstorită de un Dumnezeu placid oricare-ar fi El. De aceea nu vreau căutându-L pe Dumnezeu și-n gaură de șarpe să descoper un Dumnezeu nepregătit să fie văzut, acoperindu-se cu mantia Sa de vid și întuneric universal și rezervându-şi Sieși dreptul și mie plăcerea de a-L vedea în sfârșit în toată splendoarea cu orbitele goale ale tigvei mele din sicriu. Căci atunci, măcar atunci în ceasul al treisprezecelea ochii mei putreziți și mintea mea dusă din sicriu ar putea scăpată ca o sămânță de buruiană ieșită într-un colț de cimitir să bănuie că Dumnezeu ar fi vinovat de tot răul din lume ori că practic cel puțin îl tolerează inexplicabil la infinit, exercitându-şi coerciția și dând cel mult câte-un potop și apocalipsă odată la 6000 de ani, lucruri și nonsensuri care mă disperă prin absurdul lor uluitor și inuman. Nici mort n-aş suporta asemenea absurd precum și toate celelalte care mai sunt și de care toată omenirea s-a săturat. Viu sau mort nu vreau să descoper un Dumnezeu care a popularizat toate aceste nonsensuri religioase, care nu e genial și care n-a luat toate măsurile și nu a fost preocupat cu nădejde astfel încât noi toți ca ființe împrumutând genetic inteligență de la Dumnezeu și ca entități vii să existăm la cea mai ireproșabilă și elevată cotă a civilizației, evoluției și moralității, creativității, și să nu mai greșim niciodată căci e cu neputință a greși după programul unui Dumnezeu adevărat care ar fi luat toate prevențiile cu invențiile Sale preferate, lumea și noi oamenii, împotriva posibilității ratării noastre evidente în care colcăim în schimb... Cum de putem privi placizi și împăciuitori un criminal care ucide și nu e găsit decât pe lumea cealaltă de Dumnezeu care îl poate izbăvi dacă ne rugăm pentru greșelile lui de voie și fără de voie ? Cum de putem privi fără ură către Cer un copil costeliv, agonizând de malarie, mort de foame și plin de muște în Africa și să mai spunem că Dumnezeu există ori mai are vreun rost să existe un minut în plus tolerând încăpățânat și peren să existe așa ceva în lumea aceasta creată și gestionată de El ? De ce nu ne-ar fi făcut adică Domnul îngeri vii aici pe pământ cu inimi de carne dacă tot i-a plăcut carnea și dacă tot le avem aceste inimi făcute din lutul cu care s-a murdărit pe mâini Domnul ? Dar inimile de carne ce minunat era să ne fi fost făcute puternice ca ale îngerilor din cer și fără posibilitatea unor sufluri sistolice ori infarcte miocardice, asta nu-nțelegem cum de nu s-a putut ! Pentru ce-a mai fost nevoie de îngerii din Cer cu inimi inutile și sterile de rumeguș parfumat, prin care nu curge sânge, ci un lichid roz sidefat și gros, ca oja din sticluțele doamnelor...? Nu suport să știu că Dumnezeu se complace ca eu ca și creatură a Lui cu viața-mi insignifiantă de muscă bețivă să mi-o drămuiască și gestioneze ca un intendent de armată care n-a avut ambiția de a-şi face treburile de general și a-şi instrui și motiva soldații suficient de vârtos ca să facă lucruri brave și bune din propria lor conștiință, fără de asistența divină și blazat s-a resemnat cu funcția plictisitoare de subofițer bun să gestioneze păcatele și nimicurile omenirii și să ne sperie cu ceea ce ține la spate și se numește biciul Lui Dumnezeu și iadul ca soluție barbară și despotică,  ciocoiască... Nu...! Îmi permit dreptul să spun singur NU unor astfel de grozăvii ale vieții, unor astfel de inconveniente și nonsensuri ale existenței și vieții chiar dacă cel mai mare nonsens pare a fi creatorul tuturor celorlalte nonsensuri, numit Dumnezeu care trebuie să fie altul decât acesta la care se roagă toți obscurantiştii și cei înfierbântați în febra simptomatică a credinței, inclusiv dușmanii mei care-mi vor pieirea cu fruntea senină și iluminată de Lumina lumânărilor Pascale din biserică de unde tocmai ce-au luat Lumină de Înviere și Dumnezeu le-a dat-o cu fruntea sus și fără nici o remușcare... Nu pot să-ntorc obrazul cuiva care mi-a omorât copilul, și nu mă pot întoarce pe zebră a doua zi în speranța că poate îmi omoară și celălalt copil, ca probă și ofrandă a credinței și răbdării mele de dragul Lui Dumnezeu și a reputației Lui și nu pot întoarce și celălalt obraz la pălmuit cum ne îndeamnă Domnul. Dacă aș ierta atât, aș fi tot atât de bun cum e Dumnezeu, aș fi sfânt, aș deveni cetățean al patriei iluzorii de pe lumea cealaltă. Cu apa de pe lumea cealaltă, eu nu pot să sting focul acestei lumi care arde și produce arsuri de gradul IV pe 95% din suprafața corpului și arsuri de căi aeriene încât nu pot să cred că se întâmplă aceste lucruri în mandatul unui Dumnezeu căruia i-am dedicat toată încrederea dar cel mai probabil Măria Sa îmi vrea pieirea în abisurile iadului când spun dezabuzat că nu cred în inima Sa de bazalt din care materie a făcut și mare parte de pământ. Nu știu ce plăcere ar avea cineva să înghită toate acestea dar cei ce o fac o fac de dragul fricii de Dumnezeu ca de un despot și satrap imprevizibil și discreționar învățat să fie dictator nepotolit la cârma unui univers stupid făcut după chipul și asemănarea a ceea ce oamenii numesc indefinit Dumnezeu care în idee nu permite opoziția și critica Facerii Lumii și nici recursul la Înfricoşătoarea Judecată a viilor și morților care se proorocește, cu riscul ca cine îndrăznește să cârcotească, toți să fie damnați stupid a arde în focul virtual și ridicol al lumii celeilalte... De ce scriu macabru ? Nu fac decât să arăt un mic procent din gunoiul de sub preș pe care Dumnezeu calcă și pare că nu știe nimic, nu știe pe ce gândaci calcă, într-o nesfârșită guvernare a Sa, sub comanda căruia se petrec toate aceste orori și lucruri macabre... Nu pot să dorm liniștit și proaspat îmbăiat într-un pat dintr-un bloc unde la subsol e baltă de apă, mizerie și șobolani, iată lumea degenerată creată de Dumnezeu. Un pic dacă ridici ochii spre cer totul devine mai suportabil căci la  etajul 1 al magherniței creată de Dumnezeu numită lume și viață ca să trăim, se merge la Sfânta Liturghie, apoi la etajul 10 te așteaptă elicopterul pentru Rai... Nu e totul minunat în Cer dacă nu vezi această sângeroasă poveste a vieții noastre terestre în care murim cu zile în mizeria și durerile care din Cer ne vin sau sunt aruncate pe pământ în capul nostru ca o molimă din Cer...? Nu pot să mă duc singur la subsolul infect al umanității să fac curat, aceste scrieri macabre și blasfemice ale mele sunt o zadarnică încercare de protest când toți sunt ocupați cu credincioșia și cutumele treburilor religioase de la etaj și nu dau mână cu mână să curețe rahatul și mizeria de la subsol mai întâi. E o macabră farsă tot ce ni s-a întâmplat de la Facerea Lumii și tot ce se se fabulează despre un Dumnezeu care n-are cum să mai fie o clipă atât de absent pe pământ ci doar preocupat până peste cap cu atâtea treburi în Rai ca să ne amâne atât de târziu, atât de prea târziu dreptatea din inimile noastre sfărâmate de așteptare și dezamăgire. Prin scrierile mele macabre vreau să arăt că e cu neputință ca Dumnezeul cel adevărat să mai îngăduie un minut așa ceva și să ne dea bucuria vieții cu lingurița îndoită cu puțină otravă a pierzaniei, când am fi putut bea licoarea mântuirii și salvării cu găleata direct din mâinile Lui Dumnezeu ca niște vite însetate din ciutură, de setea noastră nesfârșită, numai dintr-o dispoziție, numai dintr-un click binevoitor al Domnului pe laptopu-i de serviciu din Rai, click care ar fi trebuit dat mai demult, chiar la Facerea Lumii, dar nu l-a dat Dumnezeu, atunci nefiind laptopuri. Prin scrierile mele macabre, arăt ce e în culise, în Opera Domnului, în spatele cortinei piesei pe care a creat-o unde e colcăială de mizerii și orori și sălbăticie, și să-L scutesc pe Domnul, din eleganță și condescendență, de-a se vedea răspunzător de gestiunea acestui infect teatru al absurdului, ori coautor cu voie sau fără voie la degringolada și tragedia noastră. Dumnezeu cel adevărat nici nu știe câte grozăvii se-ntâmplă pe proprietatea ce ne-a dat-o pe mână cu bună credință pentru că dacă știe și tace e coautor la degringolada și declinul nostru uman, lăsându-ne moștenire,  pentru că îi suntem rude de gradul zero, adică fii și fiice după duh, o lume otrăvită pentru care și din cauza căreia plângem. Plângem că Dumnezeu definitiv e departe, e prea departe în Univers dus pentru totdeauna cu treburi divine... Ne-a dat lumea pe mână, ca pe un cartof fierbinte, în marea-i bunătate și noi am făcut-o un iad... De ce scriu macabru...? Nu fac decât să arăt lucruri din iad, în mijlocul căruia trăim de fapt din îngăduința Lui Dumnezeu de la Facerea Lumii de când strămoșii noștri tâmpiți Adam și Eva au greșit și pentru nătângia lor Dumnezeu ne-a blestemat pe toți definitiv pe-un capăt... De ce-aş fi bucuros că trăim în iad și de ce-aş scrie rondeluri siropoase și parfumate și psalmi clasici și rugăciuni sterile adresate Domnului...? Sper să nu-mi pună nimeni pătura-n cap și să mă bumbăcească pentru că din scrierile mele macabre, când s-o întoarce Domnul va vedea cât bine a ursit, dar cât rău s-a întâmplat să îmburuienească lumea în lipsa Agricultorului șef... O, Doamne, nu te întoarce niciodată în acest iad în care optimiștii de serviciu spun, dragii de ei, că viața-i frumoasă și merită trăită în aceeași ineficace credincioșie și în aceleași mizerabile condiții până ce moartea ne va despărți de suflet, că viața și chinul sunt doar un stagiu, ca și armata ce este urâtă de soldații răcani recruți, ce știu că într-o zi va să vină liberarea și pentru ei... Așa o fi dar eu știu că pe mine nu mă va plagia nimeni niciodată, de frică, cât de macabru scriu, zicând că sunt în contra Domnului. Ba bine că nu...! Tocmai fiindcă Îl respect și iubesc pe Dumnezeu cu o condescendență fără de margini, îmi place să cred că prin macabrele mele scrieri sunt ca un genist în război care minează calea ferată a Expresului cu care se va întoarce Dumnezeu ca un părinte bun să vadă ce mai fac copiii Lui lăsați singuri pe pământ. Expresul va sări în aer dar eu Îl voi scuti pe Domnul să vadă grozăviile noastre și să-și pună mâinile în cap și-L voi salva pe Domnul de la explozie, doar sunt genist în misiune de război, și mi-e mai ușor când Dumnezeu e-un Duh și nu un trup lesne stricabil și vulnerabil ca noi rudele Lui... Mi-e rușine de mâhnirea Lui Dumnezeu când o vedea câmpul fumegând de bombe al lumii ce-a creat-o. Și vreau să-L scutesc de penibilul și răspunderea ingrată de-a fi dat lumea pe mâna unor zăbavnici... Așa să-mi ajute Dumnezeu dacă poate... Dacă nu, n-are decât să se uite în gura tuturor celor ce mă hulesc... Eu cu atât mai mult îl voi iubi pe Dumnezeu Cel al dreptății, Cel cu inima curată ca al celor puțini drepți și buni, Cel al păcătoșilor și credincioșilor și care după ce ne-a creat pe toți ar fi fost absolut normal să nu fi avut niciodată a-şi fi reproșat ceva, nici Lui, nici nouă, după mare voia Sa, evitând gluma de prost gust de a ne face tuturor oamenilor un cadou otrăvit, o farsă a tuturor farselor, farsa macabră numită viață...