O, BRAD FRUMOS CU CETINA TOT VERDE ( REACTUALIZAT)

26) O, BRAD FRUMOS CU CETINA TOT VERDE (REACTUALIZAT)
 
  Dacă lumina ar fi neagră, atunci întunericul ar fi alb, ziua ar fi întuneric căci lumina ar fi neagră de la soarele negru, iar noaptea când soarele negru ar apune ar începe să se crape de ziuă, ar fi întuneric alb, senin, evident cu stele negre pe cer, negre și ele ca soarele care abia vom aștepta să apună ca să risipească întunericul zilei să-l tai cu cuțitul... Cine spune că așa ceva n-ar fi posibil în univers ca o realitate fantastică pe care n-ai cum s-o schimbi după voință ci doar s-o accepți și aștepți cum aștepți pe Dumnezeu și bătrânețea, bolile, spitalul, acest ultim sanatoriu funest unde vei trăi cea mai tulburatoare senzație a vieții, un orgasm negativ în care nu vei mai putea vedea căci lumina va începe să devină întâi gri apoi neagră ca tăciunele ; de-atunci înainte, trăindu-ți agonia morții pe patul de spital, simțurile vieții te vor părăsi, lumina se va stinge pentru tine devenind neagră cum am spus și murind încet, încet vei începe să trăiești o voluptate amară care e moartea în dureri de cancer fără să-ți mai pese de dureri căci se vor trezi în corpul tău decedat alte simțuri, simțurile morții ; astfel întunericul sicriului nu va mai fi o problemă căci va deveni alb. Răpus de această perversă îmbolnăvire a morții în care simțurile ți se vor inversa făcându-ți din zi noapte și din noaptea morții zi în care vei putea în sfârșit să-L vezi pe Dumnezeu clar ca lumina zilei cu orbitele goale ale craniului în întunericul sicriului, inert de orice putere și voință de-a dispune de tine te vei lăsa manipulat de ciocli și pus ca o pungă de gunoi inutil și nereciclabil la ghenă în sicriul la care visezi cu scârbă de-o viață, în sicriul ieftin din lemn de brad, brad frumos cu miros de rășină care acum crește în pădurile din munții Carpați, cu veverițe în el care adună semințe de conuri de brad și sar jucăușe pe ramuri... O, brad frumos cu cetina tot verde, o, bradul meu de veci, câți ani ai acum când sângele-mi pulsează încă prin vene și n-am făcut încă anevrism de aortă ori accident vascular, când sunt încă atât de firav de viu și te visez ca pe-un dulce dușman fără vină și care vei fi tăiat și vei muri din cauza mea, ca să mă îngroape cu tine, amândoi cu inima retezată, eu cu inima de carne retezată de infarct, tu cu inima de lemn retezată nemilos de drujbă...? Mă simt, o, bradule, dator de veci și rușinat în fața ta, căci mai trist decât mine ești când știu că-ți aștepți cuminte soarta de-a muri pentru mine de-atâtea ori : ori să te facă cherestea pentru masa și casa mea, ori să te taie de tânăr pentru cinica mea vanitate de-a-mi deveni brad împodobit de Crăciun, cumpărat din piață de la speculanți cu 100 de lei, ori să te facă scânduri pentru sicriul meu și să-ți bată cuie în carnea ta de lemn ca să mă-nchidă etanș între scândurile tale să nu pot să mă fac vampir sau zombi și să ies din pământ speriind lumea, ci să rămân captiv acolo în sicriu și să produc mulți viermi de care tu, o, bradul meu frumos să disperi nevinovat de viermii mei cei neadormiți de care te rog să mă scuzi, care te vor chinui atât pe tine, cât și pe mine... Cu ce te pot eu consola, o, bradul meu frumos, prietenul meu de veci...? Dau tot, odihnă la loc cu verdeață de unde-a fugit toată întristarea și suspinul, pentru un singur hatâr și o singură dorință ce-o am la Bunul Dumnezeu : Să-mi facă întunericul din sicriu alb și luminos, atâta îi cer eu. Atunci când tuturor li se va stinge lumina în sicriu și nu vor mai vedea nimic cu ochii lor morți, nici măcar pe Dumnezeu la care s-au rugat o viață turbând de această pagubă și dezamăgire postumă a dispariției Lui Dumnezeu în întuneric, întunericul meu să fie luminos, să-i înnebunesc de derută pe toți morții păgubiți de Dumnezeu, și pe viermi, și pe sfinții și diavolii deveniți șomeri în Cer după dispariția normală a Lui Dumnezeu datorită întunericului normal al morții tuturor, poate așa ne vor lăsa în pace cu toții, atât pe mine cât și pe tine, o, bradul meu frumos cu cetina tot verde...!

VINE O ZI CÂND TREBUIE SĂ SPUI ADIO DRAGOSTEI ( REACTUALIZAT)

27) VINE O ZI CÂND TREBUIE SĂ SPUI ADIO DRAGOSTEI (REACTUALIZAT)
 
  Vine o zi când trebuie să spui adio dragostei, fluturilor din stomac, sărutărilor, îmbrățișărilor, să îți pui singur călușul renunțării în gură, să-ți pui romanța "Inimă, de ce nu vrei să-mbătrânești ?" de Ioana Radu, să suni la 112, să te legi singur de un scaun și să taci... Apoi să aștepți să vină ambulanța. Când îți vor lua tensiunea și vor vedea că-i normală și când te vor întreba ce te doare tu să le spui că a venit vremea să spui adio dragostei și că vrei să te ducă la dezalcoolizarea de dragoste, de vise și de orice vis, că ai îmbătrânit, ți-a sunat ceasul, ți-ajunge și gata...! Evident că asistenta, medicul și șoferul de la ambulanță vor râde pe burtă de tine și nu te vor duce la spitalul de dragoste ci la spitalul de nebuni și îți vor face un calmant, te vor lega în cămașa de forță, te vor ține două săptămâni în camera capitonată cu burete apoi îți vor da drumul acasă. Nu ai șansa să te tămăduieşti de durerile și visurile dragostei în nici un spital din această lume... Nu există spital și nici secție de dragoste, cum poate ar trebui să existe când medicina viitorului va inventa așa ceva. În ziua când se va inventa, acel doctor specialist în dragoste va lua premiul Nobel și vei avea o șansă să te faci bine de dragoste. Până atunci trebuie să duci boala de dragoste pe picioare până când nu vei mai putea, până când vei fi nevoit de bătrânețe și durere, de bun simț și decență să spui într-o zi adio dragostei, sărutărilor, îmbrățișărilor, amintirilor primei dragoste dar și ultimei ; să încerci să uiți amintirile primei dragoste care e cea mai frumoasă și pură, ingenuă și să uiți chipul acela iubit din adolescență, să iei pastila de dragoste și cea de tensiune și să aștepți să mori gândindu-te la ultima dragoste sau la nici una. Chiar și așa, chiar și tânăr fiind nu vei ajunge la stadiul de-a te bucura cu nădejde de dragoste. La 20 de ani nu știi să iubești ; ai toată mașinăria dragostei pe mână și toate ustensilele la dispoziție dar nu știi s-o manipulezi, dragostea, apeși pe toate butoanele dar parcă dragostea nu răspunde comenzilor cerințelor inimii tale tinere și neliniștite căci ești novice, n-ai experiență când ești tânăr. Încerci să desfaci mașinăria șurub cu șurub și deodată toate se risipesc, sar arcuri și piese și nu știi să le mai pui la loc. Rămâi cu toată dragostea în mână, ca un ceasornic desfăcut, cu toate arcurile și rotițele împrăștiate ; și bătrân fiind, pensionar pe o bancă în parc stai și rememorezi numărând frunzele de castan care-ți cad pe pălărie și pe bancă lângă tine ce șanse și oportunități de dragoste ai ratat întreaga ta tinerețe, ce povești de dragoste ai spulberat, ce visuri de dragoste ai risipit prin normala atitudine a nepriceperii tinereții lipsită de experiență, câtă fericire a dragostei ai risipit din inimi ce s-ar fi bucurat să te iubească, fiind ars ca de un fier roșu în conștiință de adevărul devizei "nu lăsa pe mâine ce poți face azi" dar mai ales nu lăsa pe mâine ce poți iubi azi. Când mai trec anii și începi să înveți cam cum să trăiești și simți dragostea, vine vremea s-o termini cu așa ceva, vine vremea să te căsătorești. Zici că te căsătorești din dragoste, evident. Și într-adevăr zici că aceea e dragostea, dar simți cum acea tărie durează trei zile, trei săptămâni sau trei ani apoi totul se transformă în altceva. Căsătorindu-te,  starea de-a fi îndrăgostit se transformă într-un dulce și adânc respect și condescendență față de consoarta ta, într-o dulce și totală prietenie și concordie față de consoarta iubită pe care o respecți și prețuiești până la cer și te mulțumești să zici că asta e dragostea, ce altceva mai poate fi ? E o formă de dragoste cu picioarele pe pământ, cea mai realistă dar nu e tot ce puteai gusta sau ai gustat vreodată, nu e un paroxism al emoțiilor pure și nebune, libere ale îndrăgostirii, care au rămas în urmă ignorate ca niște prostii paroxistice și imposibile ale tinereții. Te minți că ești îndrăgostit de consoarta iubită, ești ce-i drept foarte și total îndrăgostit astfel într-o transă a îndrăgostirii dar nu una sublimă ci una așezată și liniștită, potolită, de casă, loială, reală, realistă și domestică. Acesta e cuvântul. Dragostea domestică îți pune capăt aripilor și acest din urmă destin îți taie terapeutic aripile cum se taie aripile găinilor să nu mai sară afară din țarc să se ducă în vie să ciugulească boabele dulci de struguri. Într-un final ne tăiem singuri aripile și cuminți ne resemnăm fericiți cu cel din urmă vis și dor de această normalitate a domesticirii ; și devenim domestici fiindcă noi vrem să fim domestici, avem nevoie să fim domestici, potoliți și în siguranță așa cum câinii de azi au nevoie să fie domestici, să trăiască bine pe lângă oameni, uitând că au fost niște lupi și au migrat din pădure unde erau hăituiți de alți lupi mai mari. Aventura și riscul le lăsăm și depozităm în conservare pentru lumea amintirilor de dinainte și lumea de după dragostea domestică, ultimul refugiu al ratării visurilor de frumos și de extaz și fericire ale fiecărui om. Astăzi suntem cuminți. Doar în vis ce mai bâiguim și tresărim aducându-ne aminte de ceva, de un vis posibil sau imposibil de dragoste al trecutului sau viitorului. Prezentul ne e cel mai bun prieten și ne temem de tot ce-a fost sau va fi. Tot timpul rămâne ceva în urma noastră, înaintea noastră, în trecut sau în viitor, ceva imposibil și neîmplinit, undeva în adolescență, în tinerețe, neatins și netrăit, undeva la bătrânețe, imposibil de atins și de trăit,  sublimul și deliciul îndrăgostirii rămân neatinse căci realitatea emoțiilor de dragoste dintre soți e cea mai frumoasă dar e ca un ultim vis de dragoste care întotdeauna rămâne în urma închipuirii și visării despre dragoste, ca o defazare între sonorul unui film care rămâne în urmă față de imagine. Nu poți fi îndrăgostit decât de cineva pe care nu-l poți iubi și cu care nu poți fi sau nu mai poți fi. Poți să-ți adori casa frumoasă și grădina superbă cu flori dar noaptea la două, când nu ai somn, într-o vară cu cer senin devii îndrăgostit de acel cer, de acele stele, de acele mistere ce sunt acolo și nu le poți avea, nu le poți atinge încât totul în mintea ta se transformă în vis, se transformă într-un vis de dragoste, un "vis al unei nopți de vară" și al tuturor celorlalte nopți. Abia atunci iubești sublim doar pe cineva care nu te iubește și care nu te poate iubi niciodată și pe care nu-l poți iubi sau nu-l mai poți iubi. Dragostea e totală atunci când îți pui tot sufletul în miză dar nu mai aștepți nimic în schimb. "Pe lângă plopii fără soţ / Adesea am trecut, / Mă cunoșteau vecinii toți, / Tu nu m-ai cunoscut... / La geamul tău ce strălucea / Privii atât de des..., / O lume toată-nțelegea, / Tu nu m-ai înțeles..." Iată ce-nseamnă să iubești sublim și total : să nu fii vreodată cu cineva, să nu fii știut, să iubești în taină și în zadar... Astfel, în această lume nu poți iubi pe nimeni mai profund, mai în taină și mai în zadar decât pe Dumnezeu ; de oameni te-ai lecuit și de iubirea lor imposibilă și oricum de neatins ; dar de Dumnezeu poți fi întotdeauna îndrăgostit cu nădejde. Știi sigur că niciodată nu-L vei putea vedea în această viață cu ochii tăi vii, știi bine că nimeni în această viață de carne nu-L va vedea pe Dumnezeu cu ochii vii, și nimeni, nici tu nu-L vei putea mângâia și îmbrățișa ca pe un părinte din dragostea ce-ți mustește în inimă față de Dumnezeu ca siropul dintr-un tort bine însiropat. Într-o zi Dumnezeu va afla de tine că-L iubești acum ; niciodată în această viață ; prea târziu în cealaltă viață când nu-L vei mai putea iubi pe Dumnezeu cu o inimă moartă și putrezită chiar de-ar fi ea depusă într-o casetă ca a reginei Maria ; și nu-L mai poți iubi pe Dumnezeu cu o tigvă goală în sicriu, cu dinții rânjiți, fără buze, fără de buzele cu care nu-L mai poți săruta pe Tatăl tău din ceruri pe obraz și pe mâna părintească, din dragoste. Păcat deci că vine o zi când trebuie să spui adio dragostei și adio Lui Dumnezeu...

   

AȘ VREA DIN COMPASIUNE SĂ FIU UN MIEL TĂIAT DE PAȘTE (REACTUALIZAT)

28) AȘ VREA, DIN COMPASIUNE SĂ FIU UN MIEL TĂIAT DE PAȘTE (REACTUALIZAT)

  A muri de foame e singurul lucru bun, creștinesc, sănătos cu care poți dori să sfârșești și să închei farsa macabră ce ți-a fost numită, hărăzită și menită a fi viață. Unii credincioși de prin tărâmuri îndepărtate, jainiştii din India, o sectă dintre miile de secte păgâne pe care le au și ei cum le avem și noi pe ale noastre, au ales pur și simplu prin ritualul numit salekhana să moară de foame ca să se mântuie, într-un ceremonial practic specific al lor unde pur și simplu mor de inaniție ținuți de brațe de rude și șterși pe frunte de sudorile acestei agonii ! A muri de foame e un absolut și original mod de a muri sănătos și în curăție, în smerenie și evlavie pentru Dumnezeu, fără să ai obrajii rumeni și burtă sau guşă, ci să fii slab și scheletic, ca să putrezești mai ușor și mai simplu, să nu fii un festin prea grozav și opulent pentru viermi, evitând să fii ca o balenă moartă pe țărm, cu mii de pescăruși ciupind-o și zeci de urși polari mușcând din slănina-i de 30 cm... Așa vor mușca și viermii din noi, cu poftă și pasiune, cu cât vom fi mai grași când vom muri. Dar dacă vom avea ambiția de-a muri de foame, vom fi slabi și deşirați, spre greața și scârba viermilor care nu se vor mai atinge de noi. Fiind slabi și subnutriți, având acest ideal în viață, e singura cale prin care prin forțe proprii putem trăi mai mult, putem respira mai mult, putem fi sănătoși, bucurându-ne de mai multe primăveri cu flori de cais, veri cu adieri mângâietoare de vânt bătând prin fereastra spitalului unde ești internat, bătrân, slab, scheletic, mort de foame dar viu. Și de bună seamă că nu vei muri așa de ușor nici în spital, spre disperarea infirmierelor că nu mai scapă odată de tine și trebuie să te ducă mereu cu patul rulant și legat în cearșafuri, cu dosarul medical într-un colț de pat rulant, la etajul 1 al spitalului la tomograf sau la sala de baie să pună pe tine furtunul ori cu apă ori prea opărită, ori prea rece... Doar mort de foame și subnutrit vei putea ajunge bătrân și trăi mai mult, doar cu gura uscată de amarul foamei vei putea spera la zeci și zeci de ani de viață și o moarte în chinuri mai puține. Căci gustul e dușmanul sănătății și vieții și se știe că întreaga viață nu facem decât să ne săpăm încet, încet mormântul cu lingura și furculița, fiind sclavii gusturilor și tabieturilor, gurmanzii gurmanzilor și simpatizanți ai maeștrilor bucătari. Astfel, ne ghiftuim, ne îmbolnăvim și murim pe mâna noastră, repede și sigur, căci nu prea am văzut grași bătrâni ce-i drept, ca dovadă că idealul nostru culinar ca să nu ne îmbolnăvim vreodată ar fi să învățăm de la nevoile bebelușului, să mâncăm numai lapte și numai lapte de femelă umană dacă s-ar putea, femeile trebuind să se teamă să meargă pe stradă singure pentru că vor fi atacate nu ca să fie tâlhărite ci ca să li se cerșească cu ochii în lacrimi puțin lapte tămăduitor din sâni, de la disperații bolnavi de tot și de toate. Cum mai putem mânca mâncare vreodată când știm că ne omoară cu zile ? Ar trebui să mâncăm iarbă pur și simplu de prin pajiști, petale de flori ca broaștele țestoase și polen ca albinele, ceea ce nu putem, evident, pentru că nu ne place, greața fiind prietenul din umbră pe care-l alungăm și gustul plăcut fiind dușmanul și șarpele pe care-l încălzim o viață la sân... De aceea nu putem trăi decât 70, 80, 90 de ani cel mult și aceia în boală și decrepitudine, boli favorizate cu succes mai vârtos cu câte bunătăți băgăm în gură mai mult... Din pâinea noastră cea de toate zilele pe care ne-o dă nouă spre ființă Domnul după rugăciunile către Tatăl nostru e bine să luăm totuși cât mai puține felii, căci prea multă pâine se știe că nu-i bună, de aceea, în măsura în care nu se supără Dumnezeu, ar trebui să evităm pâinea albă și caldă, aburindă primită de la Domnul după rugăciune. Căci pâinea noastră cea de toate zilele dacă tot ne-o va da, ne-o va da Domnul albă, proaspătă și aburindă, nu veche și expirată, ci bună și corespunzătoare potrivit căldurii rugăciunii noastre. Deci pâinea caldă și albă ne va face rău la sănătate, de aceea ar trebui să mâncăm mai degrabă pesmeți mucegăiți găsiți în containerele de gunoi dintre blocuri. Nici aerul pe care-l respirăm nu este mai bun.  Asfixiați în această atmosferă toxică a poluării cotidiene ar trebui și aerul curat să ni-l dozăm și să luăm cât mai puțin. Căci cu cât tragem mai mult aer curat în piept, cu atât inspirăm mai mult oxigen, acest gaz rău dar necesar fără de care nu putem trăi. Căci oxigenul ne face bine dar pe fond ne face rău ; ca dovadă că nici o plantă sau copac care poate aspira și la jumătate de veac de existență sau chiar mai mult nu are nevoie de oxigen ci îl elimină și absoarbe în schimb bioxidul de carbon, pe când noi oamenii producem bioxid de carbon și suntem dependenți de nevoia perfid letală de oxigen. Acest gaz omoară și fierul, îl ruginește și-l consumă în rugină. Fiecare celulă a trupului nostru oxidează în timp cu cât mai mult oxigen și aer curat inspirăm, aducându-ne în corp cu atât mai mulți radicali liberi oxidanți cu cât mai multe mâncăruri delicioase și nesănătoase mâncăm. Soluția ar fi poate să nu mai deschidem niciodată ferestrele, să evităm oxigenul, acest gaz indispensabil plămânilor noștri făcuți din lut de Dumnezeu, dar gaz profund dăunător pe fond căci ne ruginește și pe noi ca pe tot fierul vechi. Căci din aerul creat de Dumnezeu ne vine încet, încet moartea prin oxidarea celulelor corpului nostru, iar din pâinea și merindele date nouă spre ființă tot de Domnul, facem colesterol și murim de infarct cu zile. Vedeți...? Nu se poate evita moartea. Ea prin îngăduința Domnului ne vine încet, încet și pervers ca o meteahnă ocultă, ca o fulguială de toamnă târzie care se transformă în viscol și crivăț care ne acoperă cu totul în nămeți de zăpadă de nu se mai cunoaște nimic din noi, din viața și sănătatea noastră, din tot ce-am fost odată,  prinzându-ne întotdeauna cu capul descoperit, fără mănuși, fără ghete cu tălpici de pâslă și degerăm, murim cu zile. Degeaba vrem să amânăm și întârziem moartea. Ea vine mai repede cu câtă mâncare binecuvântată de Domnul mestecăm mai mult și cu cât e mai rafinată și diversificată și cu cât aer curat plin de oxigen tragem mai mult în piept din pădurile munților unde plecăm în concediu să ne relaxăm și refacem forțele și de asemeni moartea vine mai repede cu câte deziluzii ale inimii suntem obligați a ne supune inima mai mult, să nu mai poată iubi niciodată din zestrea de emoții cu care universul ne îmbie și amăgește pe la nas o viață întreagă. Murim sătui și mulțumiți de pofta ce-am poftit, urându-ne poftă bună o viață-ntreagă la masă, mulțumind Domnului în rugăciuni fierbinți pentru bucatele noastre gustoase și pâinea noastră cea de toate zilele... Dar comitem o mare eroare după tot acest festin și orgie culinară pantagruelică. Toată această carne grasă pe care meticulos o fabricăm și o punem în straturi de șunci pe noi cu mii de sarmale, ciozvârte de carne, șuncă, damigene de rachiu și butoaie de vin și tot felul de bunătăți, această carne a noastră mustind o viață de efectele acestor bunătăți, o luăm cu noi iresponsabili și egoiști în pământ când murim ; când mai normal ar fi fost să dăm totul înapoi Domnului după ce ne-am folosit de carnea noastră. Mai bine și etic ar fi fost să nu ne bage inutil în pământ iar atâta carne grasă să se piardă putrezind degeaba-n pământ, căci și viermii se vor sătura și li se va apleca de atâta carne grasă moartă a răposaților de noi... Atâta energie risipită... Mai ideal și practic ar fi fost să fi fost mâncați și noi la rândul nostru de cineva, ca o echitate între regnuri și o armonie a lanțului trofic. Să fi dat Domnul și altora de mâncare după rugăciunile cuvenite pentru pâinea lor cea de toate zilele, din carnea noastră să se ospăteze, inutilă în coșciug după moarte, atât de folositoare pentru câinii maidanezi înfometați din padocurile pentru câini sau pentru leii costelivi din grădinile zoologice în faliment. Noi după moarte rămânem întregi, puși frumușel în sicriu, îmbrăcați frumos cu costum și pantofi noi și vată în nas ; iar câinii vagabonzi din orașe mor de foame ori ne latră flămânzi când mergem noaptea prin oraș sau pe bicicletă și ne mănâncă copiii de vii prin parcuri ; nu mai bine ne-ar mânca pe noi când murim ? Numai noi în această viață îmbelșugată, rugându-ne atât la Domnul care ne-a dat de mâncare și ghiftuială, am masacrat miliarde de găini, porci și miei de Paște, dar ei niciodată pe noi. Scheletele lor sunt dezmembrate și aruncate de noi în containerele de gunoi dintre blocuri, iar scheletele noastre, rămân pline de carne pe ele putrezind în sicriu inutilă. Era mai uman și fair play să le fi dat înapoi porcilor și găinilor ce le-am luat cu japca, carnea lor și viața lor, cu metoda perfidă a rugăciunii adresată Domnului pentru pâinea noastră cea de toate zilele și hrana cea spre ființă. Cât tupeu din partea unei specii inteligente să vrei să-ți pui hoitul la păstrare în pământ care şi-aşa nu-ți mai folosește la nimic odată ce sufletul și-a luat tălpășița și-a dezertat laș din tine la bine în Rai...! Să ne fi tăiat în bucăți cioclii și să ne fi împărțit carnea la mii de adăposturi de câini vagabonzi sau de grădini zoologice în care lei scheletici și morți de foame să se adune împreună cu toate răpitoarele pământului ca într-o biserică la un loc, unde Domnul să le spună lor : "Iată izbăvirea, dreptatea voastră și Raiul vostru culinar dacă tot n-ați avut unul fantasmagoric cum au oamenii... Nu veți mai vâna ucigând copii prin parcuri ori pui cruzi de gazelă prin savană... Lăsați-i să fie ! Trăiască ierbivorele ! Let them be...! Luați hălci grase din oameni, a căror moarte am făcut-o utilă atât în cer, cât și pentru voi ca să nu mai ucideți aici pe pământ..."
   Și atunci, abia atunci ai putea să mori liniștit simțind că ți-ai făcut datoria și ți-ai dat cu folos obștescul sfârșit în mâinile Domnului, ca un miel jupuit de Paște, bun să fie mâncat și util cuiva de sărbători, nu să murim cu totul inutil și imoral ca până acum, egoiști revendicându-ne stârvul pentru capela mortuară și coșciug, îmbrăcându-ne hoitul în haine frumoase, cu pantofi noi și vată în nas, putrezind inutil în sicriu cu flori inutile puse la căpătâi sub cruci inutile plouate sau ninse pe care ciorile și cucuvelele se vor aduna și găinăța. Cum am putea vreodată să găsim rostul și buna folosință a cadavrului nostru devenit inutil când sufletul își ia tălpășița din el ? Îmi este milă de tot ce moare pe nedrept și în chinuri, îmi este milă de tot ce este omorât afară de dușmani a căror moarte ți-ar provoca o utilă plăcere nu din sadism ci din urgența apărării și nevoii de a evada din normalitatea lanțului trofic unde ești o pradă ce susține prădătorul de deasupra ta din rang ; de aceea disprețuiesc inutilitatea postumă a cadavrului meu care va fi pus fără folosință practică în coșciug să se irosească într-o groapă și mai degrabă din compasiune aș vrea să salvez un miel nevinovat de la tăiere în genocidul tăierilor ce se fac pentru a satisface pofta noastră culinară celebrând Paştele sau Crăciunul și mai degrabă aș vrea să fiu eu tăiat și jupuit în locul unui miel tăiat de Paște.
     

DUMNEZEU ȘI ROMÂNIA, DOI PENSIONARI DE LA BLOC ( REACTUALIZAT)

29) DUMNEZEU ȘI ROMÂNIA, DOI PENSIONARI DE LA BLOC (REACTUALIZAT)

  Tot timpul am crezut că Dumnezeu ne omoară dar nu-i adevarat... Noi singuri murim, noi singuri vrem să murim prin tot ce facem sau credem. Dumnezeu ne-a iubit atât de mult încât a dat morții pe singurul Său Fiu, Iisus pentru salvarea noastră, cum să ne omoare...? Dumnezeu ne iubește și încă îi pare rău că murim, odată la 3 secunde câte un om pe pământ. Fiindcă ne iubește Domnul atât de mult El muncește din greu pentru această dragoste și ca să compenseze morțile noastre la câte 3 secunde, El ne naște pe fiecare odată la 2 secunde câte un nou născut care chinuie pe mama lui în chinurile facerii, uneori o omoară... Dar totuși, Dumnezeu nu e fericit că ne înmulțește atât de prolific încât în curând vom fi șapte miliarde de suflete aspirante la Rai. Că pentru fiecare moarte a noastră Dumnezeu suferă în singurătatea Lui și plânge fără ca să-L vedem, înnodându-i-se pe obraji amazoane de lacrimi și sughițând neoprit de durerea morților noastre... Nu e Domnul Părintele nostru Suprem care se frânge de durerea morții copiilor Săi așa cum ne frângem noi pentru ai noștri când nu e mai mare necaz decât să-ți moară un copil în brațe...? Nu suntem noi făcuți după chipul și asemănarea Lui Dumnezeu frângându-ne de toate necazurile și durerile vieții cu lacrimi și noduri în gât de durere...? Atunci și Dumnezeu tot atât de sensibil și melancolic e și se frânge de durerea morții noastre deși nu poate face nimic pentru noi căci noi înșine vrem să murim și facem totul ca să murim în draci și să ne ducem la Domnul... Și atunci Domnul ne lasă în pace să ne facem de cap și rămâne în buzunar cu dulciurile care avea să ni le dea ca un părinte iubitor, dar noi, copii rebeli și prostește mândri, nu căutăm la Dumnezeu și în ochii Săi plânşi de zăbăvnicia fiilor Săi risipitori, suntem rebeli, plecăm de-acasă pe coclauri și facem totul ca să murim cum spuneam... Pe pământ, nu vedeți...? Nu se mai poate trăi...! Se poate doar muri și dacă e mai repede e cu atât mai bine căci așa ne-am făurit noi amara soartă când am zis dezamăgiți și împăcați cu moartea, "Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat". Și Domnul, Tatăl nostru avea atâtea dulciuri în buzunar pentru noi dar noi rebeli și mândri că le știm pe toate despre Dumnezeu, viață și moarte, acoperindu-ne cu teologii și filozofii sforăitoare, n-am luat dulciurile Lui Dumnezeu mulțumindu-ne perdanți să spunem : "Asta-i soarta omului..., din pământ să vină și în pământ să se ducă..." Sau în loc să fi pus mâna iubitori pe obrazul roșu de plâns și ud de lacrimi al Lui Dumnezeu, noi nu L-am întrebat nimic ce are și ce-L doare, că poate ni se destăinuia, preferând să facem speculații despre Dumnezeu, despre firea Sa, despre lumea Sa, și să nu cerem de la Domnul cheia adevărului, preferând dintr-o puturoasă lene a gândirii și a spiritului să spunem : "Nu cerceta aceste legi, că ești nebun de le-nțelegi...!" , sau să credem în prostia că Dumnezeu ar fi avut vreun interes să ne interzică să fim deștepți mâncând mere din pomul cunoașterii binelui și răului. Așa că Dumnezeu rămâne singur și plâns iar noi murim în draci, inutil, insignifiant, visând la Dumnezeu când tocmai ce i-am trântit poarta în nas ducându-ne după ambiția noastră, fiecare către locul nostru de moarte, singuri la butuc, punând resemnați gâtul pe el, și comandând lui Satan să dea mai repede cu satârul, că asta-i soarta omului, c-o moarte toți suntem datori, nu?... Sinucigași de profesie, cu caractere negre și găunoase, după chipul și asemănarea noastră, așa am sfințit și pământul, că omul sfințește locul dar noi l-am împuțit... Ce credeți...? Dumnezeu nu vede cum am împuțit această lume cu concepțiile, fasoanele, strâmbătățile și acțiunile noastre meschine dar vopsite în smerenie și cuviincioşie...? Dar ca un părinte bun nu vrea să ne jignească și reproșeze toate zăbăvniciile preferând să ne vorbească doar printre rânduri de scriptură, în pilde grăitoare poate vom înțelege ceva și ne-om schimba cumva să fim ca Domnul, să sfințim această lume în care trăim, ea să ne fie o avanpremieră și un gadget pentru Rai și nu un eșafod cu funie gata unsă de noi și pregătită pentru fierberea iadului... Trăim într-o lume urâtă și strâmbă, făcută identic după caracterul, chipul și asemănarea noastră... Nu vedeți...? Binele pe pământ, fericirea, îndestularea și pacea sunt în penurie. Căci fiind atât de căutate, toți ne înghesuim la ele ca niște porci guițând turbați înghesuindu-se către troaca cu lături. Evident că binele și fericirea niciodată nu ajunge pentru nimeni și nervoși, oamenii iau în rât troaca și-o trântesc de toate gardurile țarcului nostru de l-am denumit viață... Dumnezeu privește îngândurat acest măcel către fericire și își zice în gând că poate dac-am fi stat la coadă cuminți, inocenți, smeriți și ascultători poate apucam fiecare câte ceva praf de sfințenie să ne împodobim viața, simțurile, caracterul... Avem exact lumea pe care-o merităm, făcută după caracterul și asemănarea noastră. Dacă în această țară trăim prost, suntem plătiți ca sclavii, n-avem de muncă și suntem șomeri e pentru că am făcut țara după chipul nostru, după obiceiurile noastre, după zăbăvnicia noastră, după hoțiile și lenea noastră. Nu are dreptate cântecul care spune : "Nu ne-am născut în locul potrivit...", căci ne-am născut tocmai în cel mai potrivit loc dar l-am spurcat generație după generație cu tarele noastre. Ne sufocăm în această țară frumoasă, condusă de niște vizitii ce dau cu oiștea în toate gardurile scuzându-se tot timpul pentru cucuiele noastre și exultând de grația pe care le-o dăm în șir cu voturile noastre mizerabile și alienate...! Țara suntem noi..., țara e copia noastră, a acțiunilor și caracterului nostru. Avem cea mai frumoasă țară și cea mai tristă. Țara noastră e Sora Lui Dumnezeu și plânge cu El în apartamentul Lor de la bloc, modest, de pensionari, și plânge pentru zăbăvniciile noastre de fii risipitori... Cum nu sunt un fiu bun și să le strâng amândurora obrajii înlăcrimați în palme, și să-i adopt cu acte-n regulă ca să le mai aduc o bucurie...! Dar nu pot să ajung până la acești Părinți să-i sărut și să îngenunchez în fața Lor... Piața e ocupată de milioane de oameni și agitația mea nu se vede în mulțime de la balconul unde e Domnul personificat în Papă poate... De aceea unii dintre acești muritori și zbierători de profesie din piață unde se scandează lozinci pentru Dumnezeu când mă văd atât de agitat îmi spun zadarnic : "Fii mai liniștit..., fii mai optimist...!" Cu acest optimism pus în cârcă de către prietenii mei ca o imensă desagă pe o cămilă scheletică în deșert, am impresia că pentru mulți viața-i totuși atât de ușoară și simplă... Și zic și eu ca Eminescu :

"Ușoare sunt viețile multòra. / Ei prind din zbor plăcerea trecătoare, / În orice timp au clipa lor cu soare / Și-n orice zi le-apare aurora...

Dar spune, tu, copilă visătoare, / De-am fost și eu din rândul acelora, / De-mi ești și mie ce le ești altòra, / De nu mi-ai fost o stea nemuritoare?

Trăiam pierdut în umbra amorțirii, / Deşarta-mi viață seamănă cu spuma / Și orb eram la farmecele firii...

 Deodată te văzui... O clipă numa / Simții adânc amarul omenirii... / Și iată că-l cunosc întreg acuma."

A FI CEL MAI PESIMIST DINTRE OPTIMIȘTI (REACTUALIZAT)

30) A FI CEL MAI PESIMIST DINTRE OPTIMIȘTI (REACTUALIZAT)
  
  Mulțumesc pentru sfaturile voastre prețioase, stimați prieteni... Ele îmi prind bine și mă mai încurajează în această lume dezolantă unde numitorul comun e haosul, tragedia și disoluția ca daturi inexorabile. A fi optimist cum mă sfătuiți voi într-o astfel de lume e ca și cum te-ai schimonosi ca un clown vesel vrând să distrezi pe cei ce își petrec mortul la groapă... De fapt aș putea să ascult sfatul vostru și să fiu mai optimist, dar dați-mi măcar voie în aceste condiții mizerabile să fiu cel mai pesimist dintre optimiști, sau cel mai optimist dintre pesimiști măcar... Să am o măsură realistă a optimismului astfel încât să se potrivească comediei macabre care se cheamă viața asta și lumea asta în care suntem amăgiți după o naștere întâmplătoare în durerile mamei și o moarte sigură în durerile cancerului, cu fantezia unui bine postum ca niște câini cărora li se dă a linge sare sau a mânca frunze tăiate... Nu-mi sunt de nici un folos gusturile și simțurile pe cealaltă lume, ele sunt efemere și pieritoare odată cu carnea atât de perisabilă și temporară, ori dacă acum mai sunt viu încă, atât de temporar și atât de efemer pentru ce m-aş încrede în carne și în vanitatea simțurilor ei relative ce-mi pot naște în suflet ori niște convingeri religioase, ori niște convingeri sceptice, toate laolaltă la fel de vane, inutile și efemere ca simțurile mele ? Precaritatea acestor simțuri hărăzite de Dumnezeu în carnea mea nu-mi dau voie a mă încrede în ele și a scotoci cu ele în străfundurile universului în căutarea unui Dumnezeu ce și-a făcut un scop din a fi cel mai talentat la v-ați ascunselea, rămânând etern și nejustificat ascuns de oameni de la Facerea Lumii și până azi. Cum să privesc zilele care trec și anii și viața în care Dumnezeu nu se arată și nu-şi probează eficacitatea, decât ca un vis searbăd și o închipuire plină de zorzoanele pasiunii noastre religioase ? Respectându-L pe Dumnezeu cu inima și cugetul făcute preș și prosternate în cea mai adâncă condescendență, îi livrăm o dragoste la care El nici n-a visat în toate miliardele de ani de la crearea universului când nu putea spera de la nici o galaxie, de la nici o stea, planetă, gaură neagră, quasar, pulsar ori nebuloasă cosmică, entități majore dar neînsuflețite ale universului,  nici un grăunte de dragoste, recunoaștere și prețuire cum are din partea noastră, a oamenilor, care nu suntem decât niște trestii firave, niște rebuturi, un examen picat al Lui Dumnezeu. Să nu-mi spuneți că noi ca specie inteligentă cu viața noastră chinuită și lumea ca un teatru în care toți actorii sfârșesc căzând pe scenă în bălți de sânge, omorându-se între ei ca în piesele shakespeariene, sunt o scofală cu care s-ar putea lăuda vreun demiurg al universului în experimentele sale creaționiste. Copiii scheletici și plini de bube, malarie și muște ai Africii și alte o mie de orori ale lumii îngăduite de Dumnezeu dau nota reală a concursului demiurgic de inventat lumi și oameni. Adică nota patru.  Nu noi am vrut să apărem din haos, iar dac-am apărut cum am reușit să fim rușinea universului prin incapacitatea și imperfecțiunea noastră umană îngăduită de Dumnezeu nouă cu o neverosimilă placiditate ? Cu ce mă-ncălzeşte să-mi îmbăt și droghez viața cu visul de dragoste al unei alte lumi, pervertindu-mi și înșelându-mi simțurile și percepțiile de-acum să nu simtă și vadă toată tragedia umană care-mi spune atât de clar că viața noastră e-o glumă proastă a Lui Dumnezeu sau un banc sec pe care n-ai cum să le guști căci simțurile îți sunt urzicate de disperarea că pe toți ne paşte o tragedie și un necaz și mai mare într-un final atât de verosimil de mizerabil după întreagă mizeria vieții și suntem jigniți și eliminați de pe scena vieții în chinuri și sânge ca niște tauri la corrida provocați de cârpele  roșii ale toreadorilor și străpunşi de câte șase săbii înfipte în grumaz și scoși cu caii din arenă într-un lac de sânge cum vor face diavolii creați de Dumnezeu cu noi...? Să trăiești mereu sub spectrul pedepsei și genocidului care ți se pregătește metodic după o viață plină de păcate pe care n-ai cum să nu le faci și să și trăiești totodată, e o imposibilă stare de fapt și o vicisitudine care-ți torpilează simțurile și orice urmă de bucurie a vieții... Cum poți trăi cu spectrul otrăvii în închipuirea care-ți spune și relevă clar în simțuri cea mai urâtă și teribilă poveste pe care ai auzit-o vreodată : Că undeva în univers un Creator numit Dumnezeu, Iehova, Savaot, Krishna sau Hanuman zeul maimuță al hindușilor, a creat printre altele un penitenciar al absurdului și ororii extreme numit iad unde oamenii, creaturile preferate ale Domnului, nu și celelalte creaturi, pot ajunge după sfârșitul existenței la chin și pedeapsă atât de lesne și fără mari eforturi, doar uzând într-un anume fel păgubos, prin ceea ce s-a numit neascultare și păcat, de simțurile și capacitățile ori incapacitățile pe care ți le-a dat Creatorul tău de a performa sau nu în disciplina religioasă ? Cum poți trăi cu această minciună sclipitoare și tentantă a chestiunilor religiei care s-a insinuat și înnobilat în noi ca un vin vechi determinând și modelând moravurile societății umane la o fidelitate și o condescendență fără margini față de această alegorică idee și erou suprem fictiv ce-o generează numit Dumnezeu ? Cum putem trăi cu gândul că vom putea fi pedepsiți cumva de acest Dumnezeu,  suferind să știm că trăim având legată de cozi această tinichea a damnării și cum poți respira într-o lume și o viață pe o planetă în care oxigenul canonicii religioase pline de nonsensuri e mai degrabă metan și te sufocă cu zile...? Cum putem eluda că trăim realmente pe un teren minat și putred în care bucuria vieții noastre nu se poate desfășura autentic sub constrângerea atâtor tabuuri religioase din care cauză optimismul nostru a murit în fașă, a luat-o la vale și ne-a scăpat de sub control ca un tren fără frâne coborând pe panta de la Predeal la Brașov...? Au nu vedem că inima noastră ne e strepezită de mizeriile cele mai dezolante și cutremurătoare ale vieții și lumii create de Dumnezeu dintr-un capriciu al Său căruia cu toată dragostea și bunăvoința nu-i găsim nici un sens și justificare...? Ne așteptăm în orice clipă să murim, și nu oricum, ci de o boală incurabilă, după o lungă și grea suferință... De ce...? Nu răbda Universul și Dumnezeu să ne scutească de faza asta terifiantă...? Sau măcar să fi murit frumos și fără chinuri, cum moare o mașină veche la cimitirul de mașini, fără dureri și suferințe, fără de-a păți umilința de-a fi exterminați și striviți ca niște viermi fără sentimente, conștiință și personalitate... Dacă trăim, trăim cu frica-n sân care roade în noi ca o rugină a firii, ca o inexorabilă oropsire, începând cu frica de Dumnezeu care e cea mai dulce, diabetică și inexplicabilă dintre dulcile mizerii și continuând și terminând cu teama de dușmani, teama că oricând poți fi prigonit pentru dreptate, că oricând poate să ți se taie gâtul, să fii spânzurat sau împușcat, că oricând poți să-ți pierzi libertatea și să stai 27 de ani în pușcărie nevinovat ca Nelson Mandela, din sentința unui judecător corupt și îngăduit de Domnul, îngăduit de Domnul am zis...! Au ce dreptate a fost să pună Domnul judecători pe pământ, judecători din carne și muritori și bicisnici ca noi, cu chiloții găuriți în cur ca și ai noștri și care dispun de viața ta după bunul plac, încurajați și autorizați de faptul că inexplicabil și inacceptabil, Dumnezeu s-a derobat de această responsabilitate de a împărți El însuși dreptatea pe pământ, cum o face în Cer, și și-a pus înlocuitori pe pământ, numiți judecători și conducători ai neamului pentru care încă trebuie să ne rugăm la Sfânta Liturghie să-i miluiască Dumnezeu și să-i pomenească întru Împărăția Sa ? Pentru ce n-a catadicsit Dumnezeu să împartă personal dreptatea pe pământ ca să nu ni se mai năzare fiecăruia că este nedreptățit când balanța judecății Lui Dumnezeu după dreptate era așa de nestricată și dreaptă ? Cum n-a răbdat Dumnezeu să fie El judecătorul pricinilor noastre așa cum o face în Cer cu succes, fiind mai natural și logic să fie El intendentul neputințelor noastre, ca să fim noi mai liniștiți că ni se împarte bine  dreptatea pe pământ, fără de cusur și pe drept chiar de Însuși Dumnezeu...? Cu inepuizabila-i energie Dumnezeu putea împărți dreptatea perfect și pe pământ, fără de recursuri, apeluri și procese fără de sfârșit. Dacă într-un Rai mare cât Infinitul Dumnezeu nu ostenește nicicând a împărți dreptatea, ce-a câștigat mai mult dacă pe acest minuscul pământ Dumnezeu a lăsat oamenii imperfecți să fie judecători și să comită erori judiciare, în loc să pocnească simplu din deget și să dea dreptate exemplară pricinilor tuturor oamenilor pământului fără să obosească niciodată nici sâmbăta, nici duminica, nici fizic și nici intelectual a se ocupa de pricinile practice ale oamenilor căci doară Unul este Dumnezeu, cu o energie inepuizabilă mai ceva ca energia soarelui nostru care e "socotit că mai arde abia vreo cincisprezece miliarde de ani... Numai atât...? De azi pe mâne...? Şi-atunci cu veșnicia cum rămâne...?", vorba poetului Alexandru Philippide... Și nu cred că-ți mai arde de râs și de optimism știind că poți muri mâine, călcat pe trecerea de pietoni de un interlop analfabet care scapă cu șpagă la poliție și la judecător și spune că tu ai trecut pe roșu... Ori ce optimism deşănțat poți să ai acum când ești în putere dar când știi că ieșind la pensie și murindu-ți copiii ești înșelat de un agent imobiliar care văzându-te bătrân, vulnerabil și decrepit te pune să semnezi aiurea, îți ia casa, te scoate afară din casă și statul te trimite la azil unde infirmierele îți fură toată amărâta de pensie de nu mai ai bani să-ți cumperi nici un covrig uscat...? Și câte n-ar mai fi de spus ca să vedem clar că suntem cobaii Lui Dumnezeu care testează pe noi cu mâna lui Satan, bineînțeles, că doară nu s-ar murdări El pe mâini, cele mai amare și perfide otrăvuri în viață și ni se spune că nu aici, ci în Cer este dreptatea și viața și plăcerea și mângâierea noastră a oamenilor care în fapt pentru toată această tărășenie avem dreptul de-a nu ne mai opri din plâns niciodată și a ne înnoda în barbă șiroaie nesfârșite de lacrimi în toată viața noastră rușinos de austeră, scurtă și amară și molipsită de toate tragediile demne de talentul celui mai genial Dramaturg care este Dumnezeu, slăvit să-i fie numele, chiar dacă ne-a dat necazul cu ghiotura și să bem cucută amară de dureri și suferinți, că tot la El ne e speranța deșartă până la proba contrarie... Astfel nu am de ales decât să fiu optimist, dar măcar cel mai pesimist dintre optimiști, ori cel mai optimist dintre pesimiști căci altfel nu se poate în condițiile batjocurii care ni se întâmplă la tot pasul iar Sfinții din Cer împreună cu toți aleșii Domnului nu se mai opresc pe lumea cealaltă din baluri, cadriluri, valsuri și menuete inimaginabil de sublime și plăcute la care și noi visăm ca niște cerșetori goi și leproși cerșind îndurare la porțile închise ale castelului Raiului, de unde se aud muzici și petreceri atât de încântătoare și imorale...

OPINIA LUI DUMNEZEU DESPRE DRAGOSTEA NOASTRĂ (REACTUALIZAT)

31) OPINIA LUI DUMNEZEU DESPRE DRAGOSTEA NOASTRĂ (REACTUALIZAT)
 
                         1)

  Ar fi fost insuportabil să mai aștept încă o săptămână, chiar și o singură zi și să nu caut să aflu de undeva odată ce-nseamnă dragostea, această ocupație exclusiv omenească, prezentă în viața fiecăruia atât de plenar, acut și atât de preocupant. De unde aș fi putut eu să aflu mai bine ce este dragostea dacă nu direct de la sursă, adică de la Făcătorul tuturor văzutelor și nevăzutelor, adică direct de la Dumnezeu...? Nu mai puteam să stau nici măcar o zi fără să aflu răspunsul competent și calificat al Sfinției Sale, căci teoriile oamenilor în această materie sunt sterile, subiective, contrare și nu mă mai satisfac. Așa că zis și făcut. Trebuia să-ncep demult această călătorie și m-am decis să-ncerc. O călătorie incognito în Rai ca să-L întreb pe Dumnezeu asupra opiniei Sale despre dragostea oamenilor și multe alte cele. Ca să-L găsești pe Dumnezeu trebuie să te duci direct în Rai, o fortăreață de o mie de ori mai păzită decât închisoarea din Alcatraz. Nici musca nu intră în Rai fără de-a avea acceptul, un pașaport, o viză, o permisiune, ceva, căci nu orice muscă intră în Rai ci numai cele ce merită ; și nu orice credincios intră în Rai ci doar cei ce primesc avizul tuturor celor douăzecişipatru de vămi ale văzduhului. Or aproape nici unul din noi nu vom trece nici măcar de prima vamă, care este vama păcatelor limbii : "cuvinte deșarte, cuvinte deocheate, batjocuri, insulte, cântarea de cântece lumești, râs prea tare sau peste măsură și altele asemenea". Nici măcar masturbarea nu este permisă pentru accederea în Rai căci ea e cercetată în vama a optsprezecea. Nu ne trebuie masturbare, nu ne trebuie stimulare sexuală, nu ne trebuie amor căci e păcat. Când vine vremea să facem dragoste (și numai în scop de procreare, nu de plăcere, netrebuind să aruncăm sămânța aiurea) , bărbatul trebuie să tăbare asupra femeii direct, fără mângâieri erotice, fără sărutări pătimașe, fără preludiu ci să copulăm rapid, cu ochii închiși, cuvios creștinește și cumpătat ca să nu trezim Domnului bănuiala că trecem în patimile cărnii, cercetate și oprite în vămile văzduhului. În taina cununiei dintre bărbat și femeie nu e permisă patima carnală care duce la plăcere erotică, păcat prevăzut în a nu știu câta vamă. Căci potrivit acestor vămi nu pentru plăcere e dată de Dumnezeu acuplarea dintre bărbat și femeie ci pentru datoria creștinească de a ne înmulți și umple pământul. Deci ca să nu păcătuim trebuie să ne însoțim în patul conjugal odată la doi, trei ani, de preferință fără orgasme, rapid și fără gemete de plăcere, pe durata a cel mult zece ani, timp în care trebuie să facem vreo trei, patru copii, viitori robi ai Lui Dumnezeu, după care gata ! După această perioadă, e bine ca bărbați să facem cuvenitele vasectomii iar femeile să-și lege trompele că dacă nu ne mai trebuiesc organele sexuale pentru facerea de copii de ce să le mai ținem inutile între picioare ca și ispită a cărnii ? Nu e plăcerea carnală un păcat și un risc pentru trecerea noastră în drumul spre Rai prin vămile văzduhului ? Cetele de diavoli la vămuirea vămilor văzduhului îți vor imputa și arăta că ai utilizat organele sexuale exagerat de mult, doar unu la sută pentru a face copii care-i plac lui Iisus atât de mult și îi cheamă la El, iar restul pentru păcatele cărnii ca masturbarea, și amorul pasional. Nu mai vorbesc de homosexuali și sodimişti care se vor duce direct în iad, fără oprire la hălțile vămilor văzduhului. Ori pentru toate acestea e limpede de văzut că e cu neputință pentru oricine să se ducă direct în Rai mai înainte de-a fi controlat în chiloți, dezbrăcat la piele și controlat la sânge prin toate cele douăzecişipatru de vămi ale văzduhului unde sufletul răposatului va fi disputat și rupt ca o pradă între cetele de diavoli și cele de îngeri ca un leş pentru care se luptă sălbatic și îngerii și demonii, la fel ca hienele cu leii. După ce vor trage toți de noi vom rămâne niște suflete pustii și goale ca niște carcase de ierbivore golite de măruntaie de lei, hiene și vulturi hoitari prin savană. Astfel, chinuite prin toate cele douăzecişipatru de vămi ale văzduhului, sufletele noastre vor fi sedate, pregătite, marinate, macerate pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Ce e întâlnirea cu Dumnezeu dacă nu o zi de teamă ? Căci nu poți să-L vezi pe Dumnezeu decât după ce pățești rușinea și insulta supremă de-a muri și a fi adus de haidamaci îngeri în lanțuri în fața Sfinției Sale Domnul Dumnezeu la Înfricoşătoarea Judecată.  Oricum se pare că nu va fi o judecată democratică ci înfricoșătoare după cum spune și cuvântul fiindcă vom fi aduși înaintea Domnului ca niște osândiți în lanțuri, în cuști de protecție să nu facem urât acolo în sala de Judecată divină unde toți deținuții trebuie să tremure de frică, doar sunt în fața Domnului la Înfricoşătoarea Judecată,   așteptând întâi îndurare și apoi dreptate. Căci noi știm și o viață ne-am rugat că precum în cer, așa și pe pământ, iar matematica e la fel și-n cer și pe pământ ; deci dacă a=b atunci și b=a, ceea ce înseamnă că precum pe pământ, așa va fi și-n cer, viața pe pământ fiind un fake și o copie nereușită a celei din cer și viceversa. Nu e pământul locul unde nu se pune preț pe dreptate și aceasta umblă mereu cu capul spart ? Nu ca și în Cer liniștea și fericirea omului pe pământ depind de mila și îndurarea cuiva suprem, viața și libertatea noastră nefiind chestiuni care țin de voința, dorința și puterile noastre proprii ? Pe pământ oricând îți poți pierde libertatea, la fel și în Rai dacă Domnul decide pentru tine o cale și nu alta când se știe ce încurcate sunt căile Domnului. Deci pe pământ  fericirea și viața, soarta noastră depind de subiectivismul unui judecător rânduit de Dumnezeu pe pământ care poate să te condamne la moarte, la pușcărie pe viață plus încă cincizeci de ani, vinovat sau nu, depinde cum s-a sculat într-o dimineață, dacă i-au murit sau nu cățeaua sau purceaua, când el are puterea și autoritatea dată de Dumnezeu să te declare vinovat chiar dacă nu ești și să te scoată basma curată chiar dacă ești putred de vinovat dacă vrea el să te scoată neapărat nevinovat. În Cer la Judecătorul Suprem judecata Lui Dumnezeu trebuie s-o privești altfel. Chiar dacă te simți nevinovat, dacă Domnul zice că ești vinovat și nu meriți Raiul, nu trebuie să înjuri judecata divină oricât ai simți tu că-i nedreaptă, nu trebuie să-ți pară rău, trebuie să accepți fără crâcnire nedreptatea pe care ți-o face Dumnezeu că e de-o mie de ori mai dulce decât dreptatea și prietenia oamenilor, că știe Domnul mai bine ce trebuie să facă pentru tine. Dacă în schimb te simți vinovat atunci nici Dumnezeu nu mai are ce-ți face căci pe lumea cealaltă nici un criminal sau hoț nu poate fi scos basma curată decât cine știe cum, și după zece mii de ani de rugăciuni și pocăință în iad și după tot atâta timp de chinuri în patria lui Scaraoțchi după care Dumnezeu te va ierta în sfârșit, dacă se vor ruga apropiații tăi pentru sufletul tău la Sfânta Liturghie,  aleluia...

                       2)

  Până pe lumea cealaltă, de-o fi să nimeresc mai mult ca sigur în iad, m-am decis să fac eu însumi o derogare de la trebuința inexorabilă de-a aștepta întâi să mor, ca să văd cu ochii mei spectacolul Raiului și al dreptății divine unde Dumnezeu ca prim actor face diferența, și m-am decis să plec direct în Rai incognito într-o expediție nemaiauzită ca să aflu din gura Domnului ce Dumnezeu mai e și cu noi oamenii, cu rostul nostru în univers, cu dragostea asta a noastră, printre alte întrebări desigur cu care m-am pregătit să-L întâmpin pe Domnul... Am stat multă vreme și m-am întrebat : Cum o să fac oare posibilă o călătorie în Rai și cum o să reușesc să intru la Domnul în audiență...? Doar știam că Raiul e foarte departe, la un miliard de ani lumină depărtare de noi, distanță suficient de sigură astfel ca nici un dezertor viu și bicisnic să nu emigreze de viu în Rai evitând moartea ca datorie creștinească. Fizic și practic e cu neputință de-a ajunge acolo în Rai și mai ales viu cum încercai eu, și e cu neputință a străbate această distanță până la Rai mai înainte de-a veni vremea să mori când vei străbate instantaneu această distanță fără prea multe probleme, automat, prin voia Domnului și bagheta Sa magică. Atunci mi-am adus aminte că distanțele uriașe din univers se pot străbate printr-o gaură de vierme. De la Einstein am aflat că poți să pleci oriunde în univers, chiar și la capătul lui printr-o gaură de vierme. Dacă fizic nu poți acoperi imensa distanță în spațiu până la Rai, nu-ți rămâne decât să aduci Raiul aici, și să pășești în el simplu, printr-o gaură de vierme pe care a demonstrat-o Einstein. Iei spațiul unde te afli și-l îndoi ca pe-o foaie de hârtie când capătul de jos se va uni cu cel de sus și distanța reală dintre cele două puncte ale hârtiei se va anula. La fel poți să îndoi și spațiul ca să pleci dintr-un punct al lui și să ajungi instantaneu în altul fără să mai ai distanță.  Zis și făcut. Am îndoit spațiul, de la mine, din zilele noastre, înșelând astfel timpul de un miliard de ani cât aș fi avut nevoie să-l străbat cu viteza luminii până la Rai și spațiul aferent de milioane de miliarde de km. Îndoind astfel spațiul ca pe-o foaie de hârtie, am ajuns, inimaginabil până la gara Raiului, nefiind decât o stație de tren din gară și până în Rai. Pur și simplu după ce am trecut prin gaura de vierme am pășit de pe peronul gării paradisiace direct în expresul de Rai, apoi s-a dat plecarea, conductorul spunând : "Toată lumea la bord !" și "Ok to proceed", eu m-am dus în cușetă, m-am culcat și după o zi și-o noapte am ajuns. Am ajuns la gara Raiului de la capătul universului. Am coborât în gară, nu cunoșteam deloc acel Oraș, am întrebat o bătrânică ce cerșea o bucată de covrig citind o carte de rugăciuni în fața unei carmangerii din Rai și mi-a spus bătrânica : "Uite maică poarta Raiului : E chiar aicea, în spatele gării. Bate și de vei avea noroc ți se va deschide". I-am mulțumit, i-am dat un pesmet uscat și mucegăit din bocceaua mea, am ajuns la poarta Raiului și am bătut : Boc, boc... Poarta s-a deschis singură scârțâind lugubru și înăuntru era ca un hol de instituție : uși în stânga, în dreapta, cu inscripții pe ele dar nu pricepeam în ce limbă sunt scrise, o limbă ciudată dar simpatică. Era limba vorbită în Rai. Semăna puțin cu limba aramaică vorbită de Iisus în vremea Lui. Atunci un înger cu o mașină de aia ca cele care fac curat și spală prin supermarketurile noastre, care făcea curat pe holul acela, văzându-mă încurcat m-a întrebat :
-Unde vrei să mergi ?
-La Domnul să trăiți, dacă se poate, în audiență...
-Bate la ușa aceea, la Secretariat.
   Am bătut și am intrat, după câteva clipe timide de așteptare ezitantă. Extraordinar ce am văzut... Mi-am pus mâinile pe ochi, că nu puteam privi asemenea frumusețe de încăpere și asemenea lumină de o culoare pe care n-am mai văzut-o niciodată. Când mi s-au mai învățat ochii, i-am deschis temător și la un birou, printre hârtii, registre, creioane, ascuțitori și toate cele stătea un înger extraordinar de frumos, Secretarul.
-În ce problemă ai venit, mă întrebă ?              
-Aș vrea în audiență la Domnul...
-Da, dar văd că nu ești mort, nu ești mort, înțelegi ? Cum ai făcut să vii aici viu ? 
-Am făcut, Sfinția voastră Înger Secretar, o spărtură în neant și am venit printr-o gaură de vierme de alea descrise de Einstein în teoria relativității.
-Da, da, înțeleg... Am auzit de teoria asta, voi oamenii n-o înțelegeți oricum de aia Domnul nu și-a mai bătut capul să vă lumineze. Mare curaj ai mai avut. Să ajungi viu în Rai, numai Domnul nostru Iisus a purces. Ori de atunci nimeni viu n-a mai călcat în Rai.
-Cer iertare... Eram curios să-L întreb pe Domnul ceva și nu mai aveam răbdare până să mor...
-La Domnul oricum, nimeni nu intră viu. Aşa-i cutuma, îmi pare rău, nu te pot ajuta prea mult...
-Atunci îmi cer mii de scuze, dacă nu se poate... Și dădui să plec...
-Stai un pic, poate te pot ajuta totuși într-un fel. Ce vrei să-L întrebi pe Domnul?   -Despre viață, despre moarte și despre dragoste voiam să-L întreb, că pe la noi pe pământ toți își dau cu părerea de așa ceva și nimeni nu știe ca lumea ce-i cu dragostea.
-Dragoste...? Ce-i aia? N-am auzit de așa ceva. Oricum, nu ne băgăm în treburile Domnului și-n chestiunile ce le are în gestionarea oamenilor cu treburile lor lumești pe pământ. Dar dacă vrei să afli totuși ce te interesează, o să te conduc în Biblioteca Divină. Acolo sunt toate explicațiile și toate părerile Domnului în materie de tot ce privește specia umană. Poftim pe ușa aceea și du-te la raftul unde scrie "DRAGOSTE". Succes !
-Vă mulțumesc Sfințite Înger bun...!
-N-ai pentru ce... Ai făcut totuși un pleonasm. Aici toți îngerii sunt buni ori nu mai sunt deloc. Domnul însuși ne e model ca și pentru voi oamenii, ceea ce voi nu prea reușiți să-L copiați și urmați, de asta avem atâta treabă cu toate păcatele voastre, Procurorii Domnului își pun mâinile în cap și nu mai prididesc să orchestreze rechizitoriul și dosarul fiecăruia pentru Judecătorul nostru Suprem. La câte păcate faceți, munți de dosare se adună aici pe birourile Raiului și râuri de sudori curg de pe fruntea Domnului judecând. O zi bună și să te întorci cu bine pe pământ. Te aștept călduros și sper să ai mila Domnului când vei muri și te vei întoarce aici într-o stare normală adică doar MORT, înțelegi ? MORT ! Așa cum au făcut toți ceilalți...!
  Rămas singur în bibliotecă, m-am dus la raftul unde scria "DRAGOSTE", și am ales volumul "OPINIA LUI DUMNEZEU DESPRE DRAGOSTEA OAMENILOR". Am citit înfrigurat, două zile și două nopți. Când mai ieșeam pe hol la baie auzeam prin niște birouri uneori urlete de groază și printre sughițuri de plâns spunându-se : "Îndurare, Doamne Milostiv...", alteori auzeam râsete și chicote de bucurie spunând : "Mulțumesc din inimă prea Milostivul meu Doamne...!" Cine știe ce Dumnezeu se-ntâmpla...? Cred că era sala de Judecată unde condamnații la iad își frângeau mâinile de necaz, iar cei ce se veseleau și bucurau erau cei găsiți nevinovați de Domnul și condamnați la Rai și care făceau sâc celorlalți nenorociți luați târâş de haidamaci îngeri și băgați în dubele pentru iad, predați pe proces verbal haidamacilor diavoli. Mi-am luat notițe, mi-am făcut conspecte și referate după volumul divin citit cu pasiune, am vrut să cer voie să iau cu mine pe pământ cartea, nu mi s-a dat voie, am vrut să dau șpagă dar mi s-a arătat degetul dojenitor și înfricoșat am plecat. Când am urcat în Expresul de Rai care se-ntorcea pe pământ având o cursă regulată odată la săptămână, mi-au fost controlate bagajele la vamă și mi s-au luat toate conspectele și referatele ce le făcusem după volumul "OPINIA LUI DUMNEZEU DESPRE DRAGOSTEA OAMENILOR", așa că m-am întors pe pământ doar cu ce mi-a rămas în cap.
 Iată în rezumat ce-am citit eu că spune Domnul în acea carte referitor la opinia Sa despre dragostea oamenilor : Că suntem preocupați de această stare a dragostei atât de angajant și simptomatic și întreaga noastră viață depinde de acest microb, dragostea, ce ne molipseşte ființa, inima, viața și sufletul, inexorabil. Că în fapt dragostea e o adevărată afecțiune pentru care nu avem medicamente, ci doar imunitatea noastră face ca să ne putem descurca cu această meteahnă care ne umple de necaz și suferință dacă nu avem puteri sau noroc s-o înfruntăm sau ne umple de extaz și plăcere dacă printr-un noroc sau prin inspirația și puterile noastre putem să transformăm dragostea să lucreze în corpul nostru nu ca o boală ci ca un adevarat medicament ce ne face bine și ne aduce în nirvana. Mai zicea Domnul că simptomatica acestei stări, dragostea, ne copleșește morbid viața și depindem vital de efectele ei terapeutice asupra sănătății noastre mintale și sufletești, efecte care sunt tot mai greu de obținut, ca perlele din scoicile adâncurilor. Ca pe-un adevarat medicament privim dragostea, n-o putem ignora și n-o putem supralicita fără să spunem că ea pentru noi e ori un rău necesar, ori un bun prea scump, greu de obținut și greu de gestionat și păstrat. De aceea zicea Domnul că noi oamenii spunem că dacă dragoste nu e, nimic nu e, deși ca mamifere Dumnezeu ne-a lăsat să putem trăi și fără dragoste, numai cu instinctele și trebuințele de mamifere și de animale, cu apă și pesmet uscat și fără nici un suc dulce și acidulat, cafea, băutură și țigări ori vibratoare, femei gonflabile sau vaginuri din silicon umed pentru masturbare de la sexy shopuri. Nu spune nicăieri Dumnezeu de dragoste, de voluptate și nevoia noastră biologică de ea, nu spune nicăieri de amor și pasiune, de erotism și extaze, de concupiscență, juisări și orgasme... Mai degrabă trebuie să înțelegem că Dumnezeu a numit toate acestea într-un fel, sodomii, pentru care a dat odată un potop de unde-a scăpat numai Noe și toate animalele, bacteriile și virușii câte o pereche. Dacă noi privim amorul și erotica în asociere indisolubilă cu nevoia organică de a juisa prin actul de a face dragoste, e părerea noastră la care Dumnezeu e cel mult sceptic dacă nu care cumva nici nu tolerează toate aceste comportamente morbide erotice ale noastre, fiindu-i greață de gusturile noastre perverse în această materie. Spunea Domnul în carte că plăcerea intimă e o rânduială divină pe care noi am împăunat-o cu părerile și simțămintele noastre proprii de fii risipitori și răzgâiați care ne-am luat nasul la purtare și nu ne mai putem lecui de această simptomatică. Acel țipăt de plăcere a orgasmului e la origine o pură și rece stratagemă a Lui Dumnezeu pentru a trezi interesul mamiferelor ca bestii să se mai împerecheze căci e plăcut și nu stresant, chiar dacă prejudecata bestiei privește împerecherea ca pe un act de agresiune și prădare. Tigrii rag și se zgârie în timpul împerecherii, și motanul o ține pe pisică cu dinții de ceafă și mârâie. Dar prin acea plăcere reușește bestia să fie păcălită și astfel să nu uite să se înmulțească spre a popula grădina Raiului cu suflete suficiente ale unor foști morți care s-au înmulțit nu din datorie, cum a dat Domnul și cum aproape nimeni n-ar fi făcut-o, ci din plăcere, sub efectul acelei gâdilături denumită orgasm, singura motivație a mamiferului bestie pentru a procrea, obligație de care Domnul s-a spălat pe mâini odată cu crearea cu propriile mâini divine a primilor și ultimilor oameni : Adam și Eva, de restul urmașilor pământului fiind exclusiv răspunzători noi oamenii prin împerecherile care ne stau la originea genezei tuturor. Dacă strămoșii noștri s-au împerecheat, ne-au condamnat și la moarte totodată. Ne împerechem și noi la rândul nostru și condamnăm și noi iresponsabili la moarte pe urmașii noștri. Mai târziu, fiindcă viața pe pământ și corpurile noastre în ordinea care a fost pusă de Dumnezeu se plictiseau amarnic, am învelit bruta împerechere și atracție feroce de sexul opus cu sentimente și stări prețioase și sofisticate cărora le-am spus dragoste și îndrăgostire, romantism,  obiceiuri pe care Domnul cu greu ni le tolerează, când nu-l călcăm pe nervi cu practicile cărora noi le-am spus voluptăți și extaze pătimașe atât spirituale cât și carnale. Astfel că dragostea și erotismul sunt o complicație riscantă pe care singuri ne-o luăm pe cap și e răspunderea noastră să jonglăm cu această stare de lux care în preceptele și pravilele Lui Dumnezeu pentru noi e cel mult facultativă și tolerată ca pe un moft și un defect al nostru. În fața Lui Dumnezeu putem să ne prezentăm onorabil bine mersi absolut văduviți și imuni acestei habitudini și acestui drog al dragostei și eroticii și putem câștiga cu succes mântuirea, mila și îngăduința Domnului, niciodată loviți de acest snobism și lux al firii care este dragostea, inutil în fata exigențelor Lui Dumnezeu pentru competiția noastră pentru Rai, a sărmanilor robilor Săi. Cei mai sporiți întru credință și smeriți asceți și călugări au înțeles inutilitatea acestei complicații a dragostei și erotismului pentru oameni și au trăit fericiți în pustiu, cu sufletul și inima goale de orice sentiment de dragoste carnală pentru semeni, nu mai vorbesc de erotică și extazele inerente, canalizându-şi resursele și disponibilitățile inimii numai către dragostea platonică și completă către exclusiv Dumnezeu. Neavând nevoie de amor și de organele de reproducere decât exclusiv pentru urinare, o funcție de nevoie organică pe care Dumnezeu a dat-o tuturor ca pe o trebuință a firii, punând conductele de urinare să se termine prin organele sexuale ca să nu mai complice organismul biologic cu alt loc în anatomie. Călugării au înțeles că Dumnezeu e pe cât de mare pe atât de gelos când e vorba să primească de la absolut toată ființa și vietatea prinosul complet de adorație, dragoste și respect, fără nici o desfrânare sau practică sexuală a cărnii folosindu-şi sexul pentru altceva decât pentru urinare... Dacă amestecăm borcanele și în calea iubirii noastre complete către Dumnezeu interpunem ingredientul și fasonul nostru de-a ne îndrăgosti de o ființă muritoare ca și noi și de a vrea să-i umblăm în chiloți să vedem perverși ce are acolo, o facem pe riscul nostru și cu un scontat și fals beneficiu niciodată integral și autentic de obținut. Cu această ambiție și încăpățânare ne luăm dragostea singuri în mâini și vrem să răzbim prin lume și viață cu acest microb ce ne îmbolnăvește de moarte până la urmă și ne văduveşte de la Dumnezeu de orice urmă de prețuire și respect. Ne urăște Dumnezeu de asta și n-am căderea să spun dacă e drept sau nu, dar Domnul zice în carte că orice dragoste a noastră pentru o ființă iubită poate fi oricât de totală și profundă, ea întotdeauna are un sfârșit tragic dictat de destinul crud al omului și de vicisitudinile inerente vieții lui și mai ales că se hotărăște că ne vom iubi până ce moartea ne va despărți, așa scrie la Cartea Sfântă. Vei iubi pe cineva până îl vei trăda și te vei îndrăgosti de altcineva, ori până vei fi trădat tu însuți și părăsit de ființa iubită, ori până moartea vă va despărți, limita maximă până la care poți plusa cu acest nărav și meteahnă a dragostei pentru cineva. În schimb dragostea pentru Dumnezeu niciodată nu se va sfârși, ea e pură și inocentă, e un jug inexorabil și se va desăvârși mai ales și complet după ce vei muri, complet și total, în dureri groaznice de cancer ori de moarte bună, de copil, de adult sau la adânci bătrâneți, condiție sine qua non pentru această ambiție a dragostei de Dumnezeu ce te copleșește total, doar cheia religiozității și regulile Lui Dumnezeu desăvârşindu-ți complet abilitatea de a simți dragoste. Desigur, toți poeții lumii, toți romanticii și toți menestrelii sunt iubiți de noi profund și iubesc asemenea, împrumutându-ne și nouă din stările lor sublime, ca să facem posibil spectacolul iubirii, al dragostei, al amorului și eroticii, dar scaunul rezervat Lui Dumnezeu din rândul întâi la acest teatru al oamenilor rămâne întotdeauna neocupat, Domnul nostru bun lipsind motivat la toate  reprezentațiile noastre de amor ca actori de duzină, ocupat fiind cu atâtea alte treburi importante prin univers și fiindu-i de fapt greață de dansurile noastre nupțiale... Atât de buni artiști ne credem că suntem totuși în dragoste, că erotica noastră ne-am desăvârşit-o până la saturație și până la chinteseța ei în obișnuințele noastre, în fața unui Dumnezeu sceptic până în rărunchii ființei Sale cu ale noastre aceste deșertăciuni și obișnuințe private, privite ca perverse, ignorate și boicotate sistematic de Dumnezeu în răbdarea Sa prea pusă la-ncercare. Nu se poate să nu înțelegem că nu putem plusa la infinit  cu această preocupare sofisticată și în ochii Domnului inutilă a dragostei, fără să nu înțelegem că am îndrăznit cam mult și e o impolitețe și o provocare adusă răbdării Lui Dumnezeu care are alte păreri și priorități în univers. După opinia Lui Dumnezeu, dragostea oamenilor așa cum o simt ei e brutală, sangvinolentă, cam la fel cum și o antilopă dorește să muște din leul ce-a prins-o, apoi îl lasă pe leu s-o sfârtece, apoi mai rupe și ea cu dinții din leu. E-un consum reciproc. Dragostea e-un măcel reciproc, nu un măcel crud ci unul sublim în optica noastră, regretabil pentru optica Lui Dumnezeu, pentru că prin sentimentul dragostei vrei să-ți faci praf partenerul consumându-i resursele de care organic și biologic ai tu nevoie, dar și oferindu-te în același timp ca pradă și ofrandă. Culoarea cruzimii prădării ca și formă de dragoste e-aceeaşi la animale și oameni, doar nuanța-i mai blândă în dragoste la oameni față de animalele care neștiind ce-i dragostea ele doar vânează din nevoia normală și legică de-a se hrăni. În fapt leul nu este crud când sfârtecă antilopa. O iubește. O mănâncă din dragoste și-i linge tandru leşul însângerat și eviscerat. Când un bărbat întoarce capul după o femeie frumoasă pe stradă, în fapt el vrea s-o consume, s-o mănânce, să muște efectiv din carnea ei dulce fără să sfârtece și să-i verse sângele ci să-şi lase doar balele pe pielea ei și să-și potolească tandru cu moliciunea cărnii și nurii femeii foamea sexuală de fost și actual prădător normal. Simplu. Suntem prădători pentru că suntem consumatori de energie. N-o avem în noi deja și trebuie să luăm tot ce nu ne aparține din afară ca să putem funcționa. Ce sunt vinovate femeile că au cărnuri după care ne curg balele libidinoși când starea noastră nu-i decât o reminiscență a un instinct primar de prădători degenerați în oameni inteligenți și sociali ? Prădarea, furtul, spolierea e-n junglă legea vieții, ceea ce nevoiește pe oameni să aplice și ei în viață legea junglei. Deci bărbat, egal prădător, iar femeie, specie fugărită, batjocorită care nu-nțelege și nu aprobă comportamentul leului cu verighetă infidel. Dumnezeu nu ne-a făcut cu sursă de energie în noi ca pe niște mașini care au rezervorul plin de benzină și care mai au în plus câteva canistre de rezervă în portbagaj până la următoarea alimentare. Tot timpul trebuie să alimentăm de undeva. Autonomia noastră e mică și tot timpul suntem dependenți de o sursă de unde trebuie să luăm energie. Prin nevoia de dragoste sau sexualitate noi luăm energie de la obiectul prădării noastre, prada de care ne-am îndrăgostit. Dar așa cum pentru pântec mâncarea și apa sunt necesare, pentru suflet necesar este doar Dumnezeu și credința precum și ruga neîncetată către El, nu visuri romantice de amor ori dorințe carnale febrile. Înfrânare trebuie și rugă neîncetată. Așa am citit eu în cartea din Biblioteca Raiului. Căci la intrarea în orice biserică scrie pe boltă sus : "Rugați-vă neîncetat căci aceasta este voia Lui Dumnezeu întru Hristos Iisus pentru voi toți". Căci prin rugă obții liniștea și siguranța, polițe și asigurări, vouchere suficiente ca să potolească spaimele noastre existențiale. Dar noi oamenii nu ne-am mulțumit numai cu asta căci pentru potolirea și eliminarea febrei corpului nostru noi oamenii am descoperit dragostea și ne-au furnicat dorințele carnale  îndrăznind astfel să le implementăm în viața noastră cu de la sine putere pentru potolirea foamei inimii și trupului nostru în nevoie cu dragostea, acest antibiotic pe care-l găsim în semenii noștri cuibărit și-l extragem cu o-mbrățişare, cu o sărutare, vorba cântecului Loredanei Groza, iar bărbații privind libidinoși sânii și fundurile femeilor și întorcând capul după ele pe stradă până dau în stâlpi și nu le pare rău dacă își sparg capul. Când Dumnezeu ne-a creat nu ne-a băgat și în traistă aceste merinde ale dragostei să ne îndestulăm și îndulcim. Este mai romantic și original deși riscant și iritant pentru Domnul să le căutăm singuri și să ne îndestulăm cu această terapeutică a dragostei, fapt este că suntem în toate cele puși la muncă de Dumnezeu care a decretat ca prin sudoarea frunții să ne procurăm cele spre ființă și după slabele noastre puteri mai tot timpul ne este foame ori de mâncare, ori de dragoste, niciodată neputându-ne îndestula căci Dumnezeu ne dă ponderat totul, să nu devenim obezi și ghiftuiți nici de mâncare, nici de dragoste, să fim adică normali. Dacă am fi fost niște roboți autonomi și nedependenți de surse de energie exterioare, Dumnezeu punând în noi totul spre a nu periclita prin lipsa a oarece necesară resursă buna funcționare a maşinăriilor noastre prin vicisitudinea că nu ne putem alimenta chiar atât de lesne din sursele de energie necesare vieții, nu ar mai fi fost interesant și sublim, adrenalina noastră nu ne-ar mai fi întărit în toiul luptelor vieții. Căutându-ne dragostea singuri, cu romantismele și îndrăgostirile noastre ori cu instinctul brut de a vrea împerechere și călărire, coit,  posedare pur și simplu, fără participarea și voia Lui Dumnezeu, suntem niște temerari inconștienți care pleacă în necunoscut să înconjoare pământul doar într-o barcă gonflabilă care întotdeauna se va scufunda mai înainte de-a ajunge pe malul insulei fericirii și extazului. Dacă totuși reușim încăpățânați să înotăm până la mal, vom găsi o insulă a vieții, a fericirii și plăcerii pustie, fără păduri seculare, fără izvoare cristaline, fără păsări cântătoare, numai pustiu pietre și nisip și numai nori și cenușă vulcanică piroclastică. În așa spațiu, în așa viață ne întemeiem noi dragostea și fericirea, într-o austeritate și toxică atmosferă fără de scăpare și sfârșit. Dacă le găsim totuși, dragostea și fericirea, în aceste austere condiții, nu e pentru totdeauna ci până într-o zi fatidică pentru noi când soarta tot ne va veni de hac și îmbolnăvindu-ne de moarte îndeobște ne vom dezintegra în insuportabilul și insurmontabilul sfârșit al nostru și al tuturor visurilor noastre de dragoste, de fericire și împlinire, trebuind să întrerupem totul subit și fără menajamente, orice emoție, orice bătaie a inimii privată, orice dragoste ne-a încolțit și înflorit în inimă ca zgribulirea tristă a unui cireș înflorit într-un aprilie friguros cu zăpadă, ale cărui flori îngheață de bine ce-au înflorit, cad pe jos cu miile, "și-n calea de-a da roade cele mai multe mor", vorba lui Eminescu. Asta pentru că nu vrem să înțelegem că toate opiniile și simțirile noastre private sunt niște zăbăvnicii și mofturi perdante. Totul este deşart și perdant. Atât poezia cât și nerozia. Totul cade în derizoriu fără habotnicie religioasă și fără ascultarea crâncenă și exclusivă către Dumnezeu și severele Sale pravili ce ni le-a stabilit, oricât ne-ar plăcea sau nu acestea, oricât de rigide și exigente ar fi, și precum vedem sunt, totul ne e deşart, orice vis sau ambiție a noastră, orice dragoste oricât de profundă și mare, orice muncă a sufletului și inimii noastre neautocenzurate de severitatea aplecării doar și exclusiv către cele sfinte.

                         3)

  Trebuie dar să ne avortăm în inimă orice altă bucurie a vieții, orice emoție, senzație și orice gând nu-L are înfipt în noi pe Dumnezeu până-n plăsele. Căci mai lesne ar trece cămila prin urechile acului decât să reconsidere Dumnezeu că ne e de folos tot ce ne-a îngăduit și liberi ne-a lăsat să dorim, să simțim, să vrem și să credem, adică dragostea și emoțiile ei. Ne lasă Domnul să dorim și să simțim ce vrem. Dar ne și spune că nu ne e de folos totul. Căci mai degrabă are valoare în ochii Lui Dumnezeu orice scamă din buricul celui mai pricăjit călugăr sporit întru credință, decât orice visuri și simțiri private de dragoste, plăcere și amor ne tună în cap. N-aş mai fi putut răbda nici o zi, nici un ceas și să nu aflu părerea Lui Dumnezeu despre dragostea noastră, despre ce simți când ești îndrăgostit. Căci ce credem noi e una, dar ce crede Domnul și a lăsat scris e alta. V-am descris tot ce-am citit în acel volum de 1400 de pagini din biblioteca Raiului referitor la dragoste. E un privilegiu că am reușit să aflu și opinia Lui Dumnezeu la accentele noastre emoționale și melancoliile noastre private. Iată iubiții mei prieteni concluzia pe care am tras-o citind pe îndelete în călătoria în Rai, volumul cu opinia Lui Dumnezeu despre dragostea omenească. E pohta ce-am pohtit să știu în definitiv pentru ce ne-a creat Dumnezeu și pentru ce ne-a dat acest simțământ și o inimă în piept...? Pentru ca să crăpăm cu ea cu tot. Căci dragostea și inima din piept e doar pentru Dumnezeu, așa am înțeles din tot firul cărții citite în Rai, pentru un Dumnezeu al cărui potențial este să absoarbă toată atenția și toată dragostea noastră mai ceva ca supergigantica gaură neagră din centrul galaxiei noastre care curbează către ea orice rază de lumină și înghite planete și sori câte o mie pe zi,  surghiunite în spațiu, la micul dejun, la prânz și la cină. Suntem condamnați la implacabila atracție universală a Lui Dumnezeu. Suntem condamnați la Rai. Și pentru că suntem făcuți după chipul și asemănarea Domnului trebuie să fim cuminți și potoliți ca El, iar în piept, dacă inima ne zburdă și se înfierbântă, s-o punem într-o cușcă de pasăre cântătoare. Căci altfel se va duce nătângă la diavol, la sodomie, la pasiune și la dragoste. Mai bine s-o ținem legată în cușcă la noi în piept. Unii dintre noi nu reușesc. Și le zboară inimile din piept cu tot cu colivii și se duc la dragostea lumească... Rămânem astfel și fără de Dumnezeu și fără de inimi. Tot timpul tânjim care pentru Dumnezeu, care după inima noastră pierdută care a fugit cu tot cu colivie. Tot timpul trăim cu nevoia biologică de a recupera ceva ce a fugit din noi ori n-am avut niciodată. Cei ce-L iubesc mai mult pe Dumnezu și cred că inimile lor au fugit la El, își aruncă lansetele în acel lac din centrul galaxiei unde supergaura neagră din centrul galaxiei e Însuși Dumnezeu. Evident că nu te pui cu-o gaură neagră : Te va absorbi și dezintegra complet cu tot cu inima, undițele și lansetele tale. În fapt aceasta e și plăcerea religioasă : Să mori măcar răpus de Dumnezeu și nu de Satana. Cei mai fricoși și ezitanți ca noi, nu se aventurează prea tare în necunoscutul credinței și găsesc leacuri băbești pentru tratarea inimii cu ierburile găsite aici pe pământ. Fierbem în ceaune antice și înnegrite poțiunile noastre de dragoste lumească în peșterile de pe austerul pământ, când Dumnezeu ne așteaptă cu nectar al zeilor, cu veselă de aur și cu dragostea Sa exclusiv platonică, incoloră, inodoră și insipidă din Cer. Dar ce contează ? Mai bine mănânci iască fără gust de la Dumnezeu decât făcând sodomii să fii condamnat la iad și să te opărești la cur cu smoala diavolilor, creaturile Domnului. Cât am vrea să fim de doritori de Rai și respectuoși cu acest centru spa irezistibil, zăngănelile veselei din petrecerile Raiului și muzicile balurilor din Cer sunt totuși atât de departe, deși atât de aproape, intrarea e la doi metri sub pământ și cel mult peste 60 de revelioane când toți cei de față vom fi morți și putreziți demult și cu inima lipsă dintre coaste, și la propriu și la figurat, ea demult luându-şi zborul cu tot cu colivii de-acolo, nesuportând nici mizeria vieții, nici pe cea a morții... Inimile noastre niciodată nu ajung în Rai... Ele ajung în piepturile semenilor noștri de care ne îndrăgostim. Șuruburile inimilor se desfac atât de ușor din piept căci mai tot timpul se umblă la ele când mai trebuie să primim o inimă nouă în pieptul nostru gol și pe-a noastră s-o dăm la schimb altora pe care-i iubim. E-un întreg du-te vino de inimi prin piepturile noastre și nu mai avem timp de altceva. Nici să ținem seama de opinia Lui Dumnezeu despre dragostea noastră pe care v-am descris-o nu putem, pentru că deja dinainte de-a înțelege ce ni se întâmplă inimile ne-au zburat din piept cu colivii cu tot încă din adolescență de la prima dragoste și primul sărut pe care nu le uităm niciodată, nu știu de ce... Și mai apoi Dumnezeu spune că trebuie să ne înfrânăm și trupul și inima și să punem în locul inimii fugite din piept o bucată de ghips cu formă de inimă și orice poezie sau cântec de dragoste să fie un psalm mai degrabă că e mai bine pentru mântuirea noastră. În fapt am fost degeaba în Rai. Bănuiam dinainte tot ce-am citit în Biblioteca de-acolo în cartea Lui Dumnezeu așa cum bănuiați și voi. Voiam să fiu sigur dacă așa e. Și așa e. Opinia Lui Dumnezeu despre dragostea noastră e o doctorie bună dar amară ca toate doctoriile pe care unii dintre noi le luăm dar le punem și puțină miere să le mai îndulcim. E mierea dragostei noastre la care Dumnezeu oricum e sceptic și nu subscrie după cum v-am spus și întoarce capul de silă și de greață vomitând după primul colț. Voiam să știu cum e dragostea și cum e să fii îndrăgostit în opinia Lui Dumnezeu. După ce m-am întors cu răspunsurile din Rai mi-am simțit simțurile și curiozitatea urzicate de ridicol citind opiniile Lui Dumnezeu despre fasoanele noastre de amor. Nu vă ascund că m-am întors acasă cu coada între picioare și tot n-am aflat nimic mai mult cum e cu dragostea. Tot n-am aflat de ce orice bărbat căsătorit mai întoarce capul în urmă și după o femeie frumoasă și nurlie riscând să dea în stâlp și nevasta lui nu-nțelege ce are ea, fufa, și ea nu are...? Și nu-nțeleg încă de ce orice femeie căsătorită se îmbujorează și ea dacă îi faci cadou de ziua ei un bilet la un show cu stripperi. Și nu-nțeleg de ce unele femei în marea lor fantezie când pe toate le-au trait în amor ar vrea ca și un divertisment sau fantezie chiar să fie violate așa mai tandru, după deviza că nimic din ce-i omenesc nu trebuie să-ți fie străin și să mori fără să le trăiești pe toate. Și nu-nțeleg și de ce dragostea pare că ține două zile, două luni sau doi ani apoi se transformă în altceva, în ceva insuficient definit și demascat dar cu care trăim în sân ca și cu o boală benignă pe care o ducem pe picioare. Și nu-nțeleg de ce e ridicol și chiar grotesc să fii îndrăgostit la 80 de ani și astfel, bătrân și decrepit, o epavă umană, o mărturie a eșecului Lui Dumnezeu în tot ce-a vrut să facă mai bun, bătrân și bolnav, cu ochii speriați și sticloşi este imposibil să mai fii îndrăgostit, și este imposibil să mai mângâi și să fii mângâiat la acea vârstă decât de cei ce te-or mângâia pe obraz în sicriu, mort, rece, dându-ți ultima sărutare la groapă. Și nu-nțeleg de ce cu atâta fad orizont ni se spune la biserică să ne iubim până ce moartea ne va despărți când noi eram pregătiți pentru un zbor cu parapantele inimii prin univers pentru o mie de ani... Și nu-nțeleg de ce pentru bărbați, obiectul dragostei sale, femeia, a fost și este de milenii discriminată și nedreptățită, până în secolul trecut neavând nici dreptul la vot, nu mai vorbesc că și în ziua de azi femeia e considerată perfid ca și o sclavă căci cutuma spune că trebuie să împrumute numele bărbatului, stăpânul ei, și la cununie preotul îi spune că trebuie să fie supusă soțului ei care trebuie să-i fie ei cap cum Hristos este cap bisericii, apoi primesc binecuvântarea... Nu mai vorbesc de alte culturi unde femeia umblă cu voalul în cap. De cine ne îndrăgostim ca bărbați...? De sclave...? De obiecte ? De cadavre...? Suntem cadavre. Și suntem vânați de diavoli căci Lui Dumnezeu nu-i place mirosul de cadavru. Dumnezeu ne culege numai sufletul nostru frumos mirositor, Dumnezeu e un colibri ce culege din noi numai nectarul bun și parfumat, pe când mizeria, carnea noastră alterată și expirată din mormânt e pentru diavoli, pentru armatele de cazaci mercenari puși de Domnul la această meserie murdară de-a ne chinui fiindcă nimeni în univers nu vroia să facă această muncă murdară în afară de diavoli. Și i-a găsit Domnul pe ei, diavolii, șomeri ai universului, muritori de foame în univers, și le-a dat de treabă cu noi să ne sfârtece de vii de pe patul de spital. Am văzut antilope mâncate de vii de hiene. Căzute la pământ și întorcând capul în spate în agonie când li se smulgeau mațele. Așa ne vor măcelări de vii și diavolii pe noi prin voia exuberantă a Domnului care așa a rânduit. Ce vină avem noi...? Ce vină avem noi...? Și cu toate astea ne îndrăgostim și stăm cu frica-n sân că totul e până-ntr-o zi. Oricum, e-un mare lux să poți să fii îndrăgostit, când nu-i un mare chin.
 Cum e să fii îndrăgostit...? Cum e să fii îndrăgostit...? Îndrăgostit... Am aflat de pe Youtube, ascultând un cântec de Florin Bogardo. Ascultați-l și voi dacă mai aveți timp și nu sunteți ocupați cu dragostea voastră :
  "Ce simți când ești îndrăgostit...? / Un suflu tainic întregit / De roua unei lacrimi pure, / Un alb vârtej de vânt stârnit, / Şi-o-nmiresmare de pădure, / Simți gustul unui strop de pace, / Roșeața chipului iubit, /Prin cercul brațelor stângace...,/ Văzduhul tot zâmbind în soare / Şi-adânci tăceri odihnitoare, / Le simți atunci, numai atunci / Când ești îndrăgostit...

  Ce simți când ești îndrăgostit...? / Ceva ca un albastru nimb / Al unui magic anotimp / Cu formă, sunet și culoare... / Văzduhul tot zâmbind în soare / Şi-adânci tăceri odihnitoare / Le simți atunci, numai atunci / Când ești îndrăgostit...!"