DUMNEZEUL DURERILOR ( ACTUALIZAT )

DUMNEZEUL DURERILOR ( ACTUALIZAT )
Istoria zeilor din acest univers, (nu știu din alt univers paralel că nu-i treaba mea), nu s-a terminat odată cu accederea la putere pe aceste meleaguri,  când s-a introdus creștinismul de romani acum două mii de ani, a Dumnezeului creștin curent, Savaot cum îl denumesc unii sau Iehova cum îi spun alții. Istoria, în toate aspectele ei se repetă ciclic, că vrem ori nu vrem, și dacă vrem să fim liberi și raționali, nu trebuie să trăim cu prejudecata că fiind contemporani unui zeu la modă am atins esența și absolutul ontologic și veridic. Până acum două mii de ani când politeismul romanilor, grecilor etc era în vogă oamenii se închinau mulțumiți, pioşi și smeriți feluriților zei specializați fiecare pe domeniul său, de n-ar fi să amintim decât pe Bachus, zeul vinului și al plăcerilor, Zeus, Afrodita, Artemis, Ra, Isis etc. Izgoniți într-o închisoare de maximă securitate a universului și a timpului, toți acești zei uzurpați nu stau degeaba. Ei conspiră și-şi fac planuri de evadare și de revenire la putere pândind momentul oportun să dea lovitura de grație domniei Dumnezeului curent creștin și îmbiind omenirea în mrejele specifice ale hipnozei religioase așa cum a făcut cu noi și Dumnezeul curent creștin, Tatăl Lui Iisus, căruia unii îi spun Savaot, alții Iehova. A face judecăți despre valoarea zeităților și beneficiul corespunzător adus oamenilor închinători, fie că vorbim de politeism, fie de monoteism este irealist, superfluu și contraproductiv câtă vreme nici o zeitate nu e la putere definitiv și irevocabil și timpul a arătat că se sapă unii pe alții, cum fac și oamenii, care să revină la putere ciclic și să ne supună inexorabil după propria voință, câtă vreme noi nu putem alege liber robia față de un zeu sau altul indiferent de epoca și numele ce-l poartă. Umili și neputincioși nu putem să facem decât o comparație inutilă asupra beneficiului pe care îl avem fiind sclavii unui zeu sau altul. Prin frecventarea politeismului, vechii oameni aveau măcar un minim beneficiu și satisfacție de a se închina unui zeu sau altul funcție de virtuțile și specializările acestuia, de starea de spirit, prejudecățile și așteptările fiecărui închinător. Venerai un Bachus dacă erai bețiv și erai fericit că era un zeu oficial care să-ți supervizeze și legitimeze viciul morbid. Paradoxal, în antichitate libertatea de conștiință era mai în elementul ei și așteptările oamenilor mai democratic servite slujind după voință zeul preferat, al vinului, al războiului, al vânătorii, după necesități și veleitățile fiecărui credincios. Vechii oameni antici, proscriindu-şi vechii zei sub o puternică necesitate a schimbării au început să-și cultive dezideratul van al unui progres în chestiunea religioasă și necesitatea unei mai solemne și superioare atitudini și conduite în materie de Cer și transcendental. Astfel, sclavi oricum obscurantismului tributar epocii ignorante a antichității, oamenii, exuberanți au înlocuit apriori politeismul expirat, cu monoteismul unui singur Dumnezeu bun la toate, de factură nouă, modernă. Câștigul astfel acumulat e relativ, funcție de percepția subiectivă a fiecăruia. Frecventând monoteismul Dumnezeului creștin unic Savaot sau Iehova care s-a specializat doar în gestionarea nașterii și morții noastre, specializare de altfel caracteristică oricărui demiurg, valoarea conținutului efectiv al vieții noastre trece în derizoriu, ea nu e decât o bagatelă și un moft al nostru în optica divină ce spune că pustiul nostru de viață nu are trecere în ochii Lui Dumnezeu. Potrivit codului Său de valori viața noastră e un nimic inutil pe care o risipim doar în păcat și pierzanie, un stagiu cotizant fără valoare în sine când tot ce ni se cere e doar opțiunea pentru renunțarea la tot ce înseamnă senzație și sentiment în cadrul vieții vii și de carne pentru a câștiga în schimb beneficiile psihice rezultate din prizarea drogului religios ca morfină contra tuturor durerilor și dezamăgirilor inexorabile ale vieții. Ce-au câștigat oamenii înlocuind un zeu cu altul, o supunere cu alta, o robie cu alta...? Nu mai are rost deloc să vorbim de vechii zei de vreme ce ei au fost alungați și sunt ținuți în fiare în ocnele universului departe de noi ca să nu ne influențeze, de Dumnezeul zilei de azi căruia i-am dat noi girul și încurajarea acțiunilor Sale. Dar oricât am tăcea năpăstuiți în gulagul de-a fost denumit viața aceasta, nu putem să nu ne întrebăm ce fel de Dumnezeu este Dumnezeul unic creștin ce ni s-a impus să-L slujim cu atâta credință de către un popor antic, poporul iudeu ce ni l-au impus pe Dumnezeul unic creștin și pe Iisus atât de categoric și eficace...? Odată cu Împăratul Constantin al Romei antice sau poate mai dinainte, romanii au renunțat să mai prigonească secta creștină și ei înșiși s-au convertit la creștinism după o lungă epocă de politeism. Dumnezeul curent creștin a devenit sub imperiul vremii Dumnezeul pe care-L știm și noi creștinii azi. Este El un Dumnezeu al dreptății...? Este El un Dumnezeu al bunătății, al adevărului, al milei, al bucuriei noastre de a trăi...? Unii repede vor spune că da..., o, evident că Domnul creștin are toate aceste calități de aceea îl iubim atât de mult. O fi și așa, chiar nu am timp și chef să mă contrazic cu nimeni. Dar să mi-o spună asta un om care s-a închinat Lui, Dumnezeului creștin și care n-a suferit cu carnea niciodată, care n-a avut niciodată nici o durere de cap, de măsea sau de cancer, care n-a fost bătut, pălmuit, umilit și scuipat și căruia, după chinurile din viața asta nu i s-a pomenit de examenul de pe lumea cealaltă pentru promovarea la Rai și doamne ferește, ratarea examenului și ajungerea în iad dacă ai prea multe păcate. Mai poți să te numești om, adică  mașinărie vie făcută de Dumnezeu, când prin lipsa Lui de inspirație am ajuns să simțim toate otrăvurile durerilor pe care le sorbim până la drojdie din cupa mizeriilor vieții noastre pământene numai pentru că Dumnezeul creștin nu a mișcat puțin un deget mai încolo ca să dea un click să nu ne mai doară totul...? Nu înțeleg cum din mulțimea posibilităților din univers, Dumnezeul acesta creștin care ne e patron de două mii de ani nu a găsit în atotputernicia-i o variantă rezonabilă în care din start să nu mai suferim și să nu ne mai doară și să nu ne mai complice cu iadul și cu Raiul, cu păcatele și cu virtuțile și să ne ofere calea cea mai simplă, logică, rațională de a exista dacă tot ne-a făcut, scutindu-ne de-a se juca cu noi de-a creația și de-a v-ați ascunselea și barem a ne comunica prin facebook ori email adresa exactă unde se găsește ca să socializăm cu El, veseli și fericiți. Ce mare lucru ar fi fost o transparență totală și o identificare clară a Lui din partea-i către noi, ca să nu ni se mai lungească ochii în beznă în adânci rugăciuni ridicați către un Cer gol în care Dumnezeul creștin nu mai este, nu mai are cum să fie după tot ce ni se întâmplă și ni s-a întâmplat... Au fost de neconceput războaiele lumii sub managementul unui Dumnezeu, și să nu uităm că Dumnezeul nostru creștin nu e singur la butoanele universului, mai sunt atâția Demiurgi la comandă sus. Lacrimile noastre au inundat pământul și s-au transformat în bălți, râuri, mări și oceane. Acestea nu au spus nimic Demiurgilor universului ? E de neconceput și inuman cât și indivin ca după o viață întreagă în care te-ai rugat Domnului ca vlăstar al Lui, să apui în spital, bătrân, bolnav, decrepit, învelit în cearșaful înnodat să te strângă bine să nu te zvârcoleşti pe patul rulant, cu perfuzii și dosarul medical la cap, purtat de brancardier hurducându-te pe holurile spitalului, de la etajul 9 de la neurologie la etajul 7 la geriatrie apoi la etajul 1 la urologie ca pe o marfă defectă și expirată cu care medicii lucrează exasperați, plictisiți și prost plătiți... Nu cred că avem nimic în comun cu nici un Dumnezeu creștin al milei, excelenței, geniului și bunătății dacă mâna cu care m-am închinat acum îmi tremură dezolant de alzheimer, ochii sunt duși de boală și bătrânețe în fundul capului iar gura știrbă îmi bâiguie nădufuri morbide și ininteligibile, chinuri ale agoniei festinului bolilor care te-au adus pe patul rulant de spital purtat hurducat inutil de la o secție la alta în ochii timorați ai aparținătorilor bolnavilor care de pe holul saloanelor spitalului privesc împietriți la spectacolul funest ce-i va paște și pe ei cât de curând... Nu există un Dumnezeu creștin care să tolereze așa ceva în bunătatea-i și mila-i infinită cu propria-i creatură. Or vedem că nu ne mai săturăm de plâns și Dumnezeul creștin ne moare apoi ne primește la El. Or ce-am câștigat înlocuind vechii zei care și ei omorau oameni, cu Dumnezeul actual creștin care ni se pare că e Dumnezeul tuturor durerilor și umilinței cărnii noastre...? Nu-i pasă de noi după câte se vede, mai mult decât de praful paradisiac de pe sandalele Sale, ori poate nici nu există și atunci e exonerat, lacrimile ne seacă și rămânem numai cu gura strâmbă de durere și dezgust. Tocmai de aceea noi vrem să existe Dumnezeul nostru creștin, noi îl rugăm din suflet să existe și să caute durerilor canceroşilor în agonie pe patul de acasă după ce spitalul te-a trimis pachet acasă, că nu mai au ce-ți face. Nu mai putem trăi și nu mai putem înghiți pe nemestecate umilința și calvarul de-a ne opări de amărăciunea incertitudinii și discreției simptomatice a Lui Dumnezeu cel creștin pe un pământ plin de orori, războaie, cutremure, inundații și tot felul de sabotări cosmice ale vulnerabilei noastre vieți de carne pe care Dumnezeu o poate apăra dac-ar vrea. Nu putea să nu existe un Dumnezeu la o adresă exactă și să nu ne dea și nouă, creaturile Lui o carte de vizită, apoi pentru noi să ne dea un certificat de valoare, un certificat de garanție, un certificat de calitate, un termen clar de valabilitate, ca să știm și noi, Doamne iartă-mă, când murim și ce să facem în viață, să știe toți dușmanii de suntem buni sau răi, să știe să ne prețuiască sau să ne urască și scuipe. Toate mașinile, toate râşnițele de cafea vândute au asemenea certificate de garanție și calitate. Numai omul nu are certificat de calitate și garanție. Două certificate sigure are : cel de naștere și cel de deces. De cum ne-a făcut Dumnezeul creștin ne-a abandonat în nulitatea noastră. E lesne de înțeles cât de mult a iubit Dumnezeul creștin omul, ori poate suntem noi prea proști a mai înțelege asemenea neînțeles. Și dacă ne-a iubit Domnul creștin păcat că nu ne-a spus-o și nouă mai în clar, pentru ochii și urechile, pentru mintea noastră proastă. Pentru Dumnezeu noi nu suntem decât niște proști, niște autiști inapți a pricepe chiar totul încât a considerat inutil a-și mai bate capul să ni se arate și să ni se explice mai mult, cum te-ai chinui să explici tabla înmulțirii unei clase de cimpanzei dresați oricât de cuminți ar sta într-o clasă la ora de matematică. Și omul e tot un fel de cimpanzeu, un cimpanzeu mai evoluat și sofisticat, o creatură atât de complexă și fără valoare în ochii plictisiți ai Lui Dumnezeu Savaot sau Iehova, care a fost atât de zgârcit și ne-a făcut să ne chinuim pe pământ doar între două certificate sigure : cel de naștere și cel de deces. În rest pulbere de stele suntem. Mormane de carne care va forma pământul și glodul viitorului din care Dumnezeu va plămădi alți și alți Adami când se va plictisi de noi și prima Lui lume. Nu putem dispera. Suntem sub vremurile Dumnezeului creștin și cât vom fi mulțumim pentru tot Dumnezeului creștin Savaot sau Iehova, mulțumim Dumnezeului durerilor noastre...

NU MI-E MILĂ DE SOARTA OMENIRII ( ACTUALIZAT )

NU MI-E MILĂ DE SOARTA OMENIRII ( ACTUALIZAT )
Nu mi-e milă de soarta omenirii. De ce mi-ar fi...? Poate să-ți fie milă de-o omenire amărâtă, urgisită, împilată etern în necazuri, dureri și suferințe și care nu are nici o nădejde de mai bine și fericire. Deținuții din lagărele naziste sunt o astfel de omenire amărâtă de care merită să ai milă. O altă omenire de care merită să mai ai milă e alta decât asta, din alt sistem solar și care nu are norocul și accesul la beneficiul ajutorului Dumnezeului actual care gestionează Terra și destinele noastre de două mii de ani de când a venit la putere prin Mesia Iisus în cazul creştinismului și prin alți Mesia din alte culturi, toate înlocuind, uzurpând politeismul și exilând vechii zei (Zeus, Apollo, Ra, Isis, Artemis, Bachus...etc) . Dar omenirea noastră...? Este omenirea actuală cu adevărat împilată în suferințe și suferă ea oare inexorabil cu adevărat  asemenea tragisme ale destinului asemeni deținuților holocaustului ori celor din închisorile comuniste care n-aveau nici o mângâiere și nici o speranță încât e vrednică ea de mila mea...? Ba bine ca nu. Omenirea actuală este cu adevărat fericită. O, cât e de fericită și cât noroc chior are lumea...! Oricâtă suferință ar îndura lumea, și îndură slavă Domnului tocmai dintr-o neatenție a Cerului și o mizantropie insurmontabilă a Lui Dumnezeu, omenirea știe să-și depășească acest inconvenient găsindu-şi o genială soluție : Credința și speranța într-un Dumnezeu de serviciu salvator care eficient tratează de orice vătămătură creatura de altfel înglodată iremediabil în mocirla tuturor mizeriilor vieții. Asemenea noroc chior al salvării într-un imemorial lagăr al fericirii eterne care este Raiul nu e de neglijat și febra durerii și angoaselor vieții se alină și trece în derizoriu savurând programata și sperata dezertare din disoluția și iadul de pe pământ direct în brațele primitoare ale Domnului după Înfricoşătoarea Judecată când ne vom agăța cu toții ahtiați de pulpana mantiei Lui Dumnezeu ca niște curnuți de lâna oricărei oi indiferentă care se respectă... Orice păcate am avea, Domnul ne iartă dacă ne căim și ne rugăm pios de iertare. Fericiți cei ce plâng căci aceia se vor mângâia, fericiți cei săraci cu duhul că aceia vor vedea pe Dumnezeu, fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor va fi împărăția cerului, căci cu ei este Dumnezeu, asta ni se spune în niște versete teologice că trebuie s-o știe toți până la marginile pământului chiar dacă pământul e o sferă și nu are margini... Nu e stupid să-ți fie milă de soarta omenirii în aceste condiții de liniște și pace a credinței care îi liniștește într-un surogat de terapeutică pragmatică religioasă pe toți...? Nu e stupid să-ți faci griji și inimă rea de necazurile și durerile omenirii când prin stratagema credinței și obscurantismului religios toți și-au asigurat salvarea din acest pogrom al durerilor vieții în eternul spital de urgență al Raiului, adulmecându-i beneficiile, sperata mântuire, această dulce robie a robiilor într-un predestinat Rai hărăzit și proiectat tuturor disperaților pământului...? Înfundați iremediabil în acest nămol al mizeriilor și durerilor vieții, omenirea, prostituându-se cu exemplul răbdării lui Iov pus la grea încercare de Dumnezeu, cu mândrie și exuberanță copie pe propria-i piele simptomele și tratamentul iovic ignorând boala de dragul tratamentului credinței și speranței serafice cu orice preț. Această morfină a credinței pentru omenire este suficientă, este totul de fapt. De asta e inutil și caduc să-ți fie milă de omenire și soarta ei grea, de condițiile precare în care doar viețuiesc în mizerie, necazuri și boli, și nu trăiesc decât cu strepezeala sentimentului sabiei lui Damocles deasupra capului, adulmecând și așteptând relele vieții ca un tăvălug visat, ca un coșmar ce va să vină să distrugă viața omului aducându-l la suferință, mizerie și moarte. Ei, fericiții credinței rezolvă aceste inconveniente, trăind în turmentarea visului Raiului și făcând în contrapondere în schimb un iad pe pământ, automutilați să găsească soluții concrete vieții și preocupați serios doar de accederea la mântuire, acest vis de bine și acadea bună de supt. În aceste condiții se pare că pentru omenire doar Cerul contează, pământul e un accesoriu inutil bun numai pentru a-i face efemer umbră și a ne îngropa apoi în el și astfel a ne subtiliza cadavrele din care sufletele dezertează în masă într-o goană nebună după aurul credinței și mântuirii în Rai. Sufletele în Rai ? Sunt la fel de jalnice ca găzduitorii lor pe pământ, mulțimile care se omoară și se înghesuie călcându-se în picioare să sărute niște oase de moaște... La fel de iraționale, la fel de lamentabile... Dar până atunci, noi toți oamenii ne mai îndulcim cu cântări  bisericești, psalmi, alții mai scriu poezii, ori ne mai omorâm urâtul și monotonia vieții și liniștim prin muzică, filme, alții prin băutură, prin cultul lui Bachus, unul din mulții zei detronați ai politeismului uzurpați de monoteismul unui singur Dumnezeu exclusivist și la modă de două mii de ani de când a apărut creștinismul, căci de creștinism vorbeam, alte religii având și ele propria filozofie și propria teorie. Sub acest patronaj unic și discreționar, exclusivist al credinței religioase, omenirea se pare că-i fericită. De fapt omenirea întreagă pendulează ca și interes prioritar doar către mângâierea bisericii ori a cârciumii, două limanuri în care oamenii se aruncă după preferință, urând fiecare ceea ce iubește celălalt. Căci un credincios va urî visceral cârciuma iar un bețivan dacă nu va urî, dar va înlocui eficace euforia credinței cu euforia rachiului. Dacă viața devine prea imposibilă și monotonă atunci pe fundamentul euforic al băuturii sau credinței toți își mai permit cultivarea unui lirism privat de natură alcoolică sau religioasă aruncându-l ineficace ca un calmant și purgativ pe piața necazurilor vieții ce mai alungă mizeria din sufletele noastre, în disprețul profund al Lui Dumnezeu care nu ia în seamă sau chiar dezavuează aceste scâncete și manifestări de copii răzgâiați ai Lui. Lirismul nostru nu-i pe placul Lui Dumnezeu. Îl irită. Poți fi credincios și să nu-i placi Lui Dumnezeu, căci trebuie să fii un credincios dedicat, fără libertatea de a folosi posibilitățile inimii și sufletului decât pentru accentele habotniciei religioase. Atunci îi placi Lui Dumnezeu, când febra credinței îți udă de sudoare cămașa ziua și perna noaptea visând la îngeri și la Rai și la tine în genunchi sărutându-i gresia. Lui Dumnezeu îi plac doar pasionații și nu amatorii de credință, Lui îi plac doar ochii noștri evlavios ridicați către Cer în eterne osanale ori închiși în înfocate rugăciuni și să fim îmbrăcați și acoperiți complet în haine cernite, neîngrijiți, nefardați, nebărbieriți, nicidecum să purtăm haine în culori vii și frumoase care amintesc de culorile private și inaccesibile atât de lesne ale Raiului ale cărui dulcețuri nu le putem moșteni și degusta atât de ușor sau facil. Pentru a nu muri chiar detot de urât am îndrăznit puțin câte puțin să fim sensibili și astfel să bandajăm puțin pielea arsă de dogoarea săbiilor de foc ale îngerilor Raiului care îi păzesc cu atâta strășnicie porțile inutile... A fi liric, sensibil, e o supapă ineficace de refulare prin care mânjim și păcălim neantul și frica noastră de el, dar nu și pe Dumnezeu cu manifestarea noastră privată de exprimare a sensibilității. Toți ne exprimăm într-un fel și ne eliberăm de încărcătura vanităților noastre iritând timpanele Lui Dumnezeu cu bâzâitul nostru efemer și asumându-ne astfel să fim pe deplin ignorați de un Dumnezeu prea ocupat cu Cerul, cu chestiuni importante, cu gestiunea Raiului și a duhurilor lui bune... Doar știm că la Dumnezeu toate sunt deșertăciuni si vânare de vânt, or lirismul, emoțiile noastre private, visurile și senzațiile noastre intime și personale pier în derizoriu și ridicol, ca un abur, ca niște nori ce se topesc, în fața priorităților pragmatic și exclusivist, canonic, cazon religioase pe care Dumnezeu pune accent în trebuința comportărilor noastre. Noi însă, nimic... Tot cântăm, tot scriem, tot ne ocupăm de emoții și senzații private din afara canonicii religioase, iritând Cerul cu aceste deșertăciuni și insolente libertinisme... Carnea noastră dorește și alte sărutări, pasionale, voluptuase..., nu numai sărutările platonice și reci de pe sticla icoanelor din biserici la Sfanta Liturghie, or racla conținând oasele de moaște... Erotismul religios ne-a golit simțurile de răbdare și ne-a adus un beneficiu insipid și inconsistent al blazării religioase ca o doctorie amară ce o înghițim fericiți de aceea ne-am permis să căutăm și puțină dulceață, sărutări voluptoase între îndrăgostiți care abia ce ne mai taie greața de nonsensurile Cerului și cerințele cazone religioase cu care suntem programatic dezumanizați și intubați. Când eram tineri, noi oamenii bătrâni ne exprimam sensibilitatea prin oracole scrise. Astăzi sunt rețelele de socializare, blogurile și memoriile, testamentele pe care ni le scriem fiecare. Ele nu sunt decât strigăte disperate și inutile de ajutor pe care neputincioși le lansăm în furtuna de nisip a deșertului, sticle cu mesaje aruncate în oceanul valurilor vieții, plutind efemer și fără să știm că suntem total ignorați, disprețuiți visceral de Dumnezeu în această mare de amar a universului în care am fost puși să ne luptăm pentru supraviețuirea mizerabilă pe un vas Titanic care se scufundă, căruia i s-a spus lumea și viața. Toți însă își potolesc durerile cancerului vieții cu programatica mântuire, această turmentare, această morfină în gând, în inimi și-n simțiri, în mijlocul valurilor  vieții care ne udă până-n gât, necontând că suntem vlăstare divine, făcuți chiar de mâna Lui Dumnezeu care în fapt ne e ca un fel de rudă primară și care din gentilețe nu ne scutește, ne cere oricum plata la tot și la toate, necătând că-i suntem fii și fiice, deci moștenitori de drept ai rangului bunăstării și prea fericirii Lui. Ca niște efemeride, ca niște insecte efemere, fluturi de lampă, muște bețive de-o zi sau două, apărute dintr-un experiment nereușit și malefic, genocidar al Lui Dumnezeu, toți ne țipăm vanităţile ca niște broaște orăcăind vanitoase pe baltă. Și ne întristăm că nimeni nu ne înțelege... Cine să ne înțeleagă...? Dumnezeu, vedem bine, e ocupat cu Cerul nu cu mofturile noastre, ne-a dat brânză care-i pe bani, ne-a pus în gamelă două, trei sentimente religioase să le rumegăm pe un fond de obscurantism și superstiții iremediabile, și dus a fost la Cer încât disperăm căutându-L și întrebându-L de ce trăiește atât de departe și definitiv de noi iar pe noi totul ne doare și pe El nu... ? Dumnezeu nu ne poate înțelege... El ne vede doar în alb și negru... Toată culoarea ce-o avem, noi singuri ne-am vopsit cu ea fără să cerem voie de sus... Toate condimentele, toate plăcerile noi i le-am furat Lui Dumnezeu din buzunar, când nu ni le-ar fi dat de bună voie niciodată și pedeapsa că am îndrăznit să furăm aceste bunuri, deci să facem acest păcat, este moartea. Plata păcatului este moartea. De aceea murim în chinuri din cauza păcatelor, un rău necesar pe care ni l-am asumat, murim din cauza plăcerilor, a gusturilor, săpându-ne singuri mormântul cu lingura și furculița, cu plăcerile ce ne umplu carnea de cancer. De aceea rămânem singuri și muribunzi în alb și negru în fața exigenței și opticii intransigent religioasă a Lui Dumnezeu... Nici Dumnezeu nu ne înțelege și nici oamenii nu se înțeleg între ei... Noi între noi ca aceeași specie suntem incompatibili în înțelegere. Vorbim unii cu alții într-un etern dialog al surzilor și toti vor să vorbească, nimeni să asculte... Prin urmare la ce ne folosește să știm că nepăsarea ori chiar ura și dezinteresul Lui Dumnezeu pentru sensibilitățile noastre sunt insurmontabile...? De ce să plângem că Dumnezeu ne va arunca în iad ori că oamenii ca și noi nu ne înțeleg, sau chiar ne disprețuiesc și urăsc în sensibilitățile noastre, omorându-ne uneori cu kalaşnikovul sau decapitându-ne...? Oamenii, adică tot niște schelete iminente ca și noi. Cum a spus Cioran : "De ce să fiu trist și de ce să privesc cu pizmă ori cu teamă aceste oase ce poartă un nume, acest craniu ce nu mă iubește...?" De ce să disper că acest lighean de mațe nu mă bagă în seamă și îmi ignoră lirismul, durerea și lacrimile, disprețuindu-mă, urinând și scuipând pe sensibilitatea mea care îi repugnă și-i face greață...? Problema omenirii e de la greața reciprocă. Cum nu ne-a dat Dumnezeu prin cap să ne tolerăm și iubim dușmanii, și ei pe noi, mâncând mereu lămâi și unii și alții ? Numai pentru niște lămâi care nu s-au mâncat și s-au uscat pe ramuri, atâtea războaie și crime au decimat omenirea... Nu mi-e milă astfel de soarta omenirii... Căci omenirea e totuși fericită... Pervers, imoral și odios de fericită... Toți au făcut o coadă imensă până la Cer și așteaptă zăbavnici mântuirea eventual îmbulzindu-se într-o buluceală dezgustătoare la cozile de sărutare a Sfintelor Moaște ori de luare de agheazmă din butoaiele sfințite aduse în piață la biserica Izvorul Tămăduirii pentru poporul drept măritor creștin... În tot acest timp, pământul, viața clocotește în anarhie și disoluție de zăbăvnicia și ignoranța drept măritorilor creștini. Toți ignoranții se ridică prin credință depășind viteza luminii și reușesc să călătorească miliarde de ani lumină într-o clipă de evlavie religioasă și să-L prindă pe Dumnezeu de mantie negreșit, devenindu-i remore și paraziți ai dependenței de mântuire si de Cer. Orice handicapat mintal ori fanatic religios a ajuns cu o cruce și o rugăciune să învingă timpul și spațiul, fizica, relativitatea, pe Einstein și tot, ajungând printr-o pocnitură de deget a credinței să călătorească instantaneu până la marginile universului acolo unde e Raiul și Dumnezeu. Așa ceva este inadmisibil dar este posibil. Trăim în mijlocul acestei povești a poveștilor, credința, grețos de frumoasă și inadmisibil de puerilă. Toți se roagă Domnului de sănătate, de spor în casă și să-i ferească de cutremure, inundații și urgii... Toți au pierdut timpul pe la liturghii și pelerinaje mercantile și indecente la Sfinte Moaște, în loc să-și pună inginerii să-și armeze casele cu brame de oțel brut de 15/15 cm ca să nu li se dărâme pereții în cap... Să cadă tot blocul, dar intact, armat inteligent cu brame de oțel. Iar noi să ne scuturăm puțin de praf după cutremurul devastator și să spunem că ne-am dat puțin într-un carusel la bâlci, într-un montaigne-russe  amețitor... E inadmisibil cum se pierde atâta timp cu pus de lustre, tapete și de icoane, de candele sau mobile luxoase prin casă în loc să se armeze colțurile tuturor pereților cu brame de oțel de 15/15 cm de la combinatul siderurgic din Galați, care și de asta s-a desființat, că nu a avut astfel de comenzi ferme și practice ...! Astfel, ne cad pereții în cap, din vina noastră, pentru că nu știm să ne facem decât cruci și nu știm ce-i aceea tectonica pământului și faliile care se mișcă chinuite de lavă, subiecte nescrise în nici o Biblie pentru liniștea și știința noastră, să ne fi spus-o concret Dumnezeu de la Facerea Lumii, să nu mai avem oameni ignoranți gen unuia din satul Izvoarele din județul Galați care scandalizat să i se explice sursa cutremurelor care le-au crăpat casele în draci dar spunându-i-se că de vină sunt faliile și mișcările lor naturale a spus că nu e de acord și nu înțelege. El știa că fala e ca un fel de mândrie. Nu accepta că din cauza faliilor sunt cutremurele. De aceea protesta în continuare în fața specialiștilor care îi explicau mișcarea faliilor și își făcea cruci sperând la ajutorul Lui Dumnezeu, soluția obscurantistă dar de avarie și eficace cea mai la îndemână pentru tot vulgul de la Facerea Lumii și până azi... De aceea chiar că nu mi-e milă de soarta unei astfel de omeniri...!  Ea e fericită... Clar. Iar mie nu-mi rămâne decât să detest că m-am născut în acest ev mediu întunecat și să urăsc că nu mai am zile să văd cu ochii mei un Dumnezeu rezonabil nici pe lumea aceasta nici pe cealaltă.

GREVA ÎNMORMÂNTĂRII, ULTIMA SOLUȚIE ( ACTUALIZAT )

GREVA ÎNMORMÂNTĂRII, ULTIMA SOLUȚIE ( ACTUALIZAT )
Nu există nici o formă de protest pe această lume prin care-L putem determina pe Dumnezeu să se uite în gura noastră și să-L înduplecăm câtuși de puțin să ne spună și nouă ceva, să ne spună deschis de avem ori nu dreptate în durerile, viermuirea și deșertăciunile noastre. Noi oamenii bicisnici, loviți de toate relele în soarta noastră, după exercițiul credinței nestrămutate în Dumnezeu și rugăciunile cele de cuviință făcute la toate liturghiile, toate fără rezultat, vom fi încercat totul ca formă de protest : greva foamei, greva nașterii, greva morții și in final revoluția morții dar toate în zadar. Soarta ne va fi pecetluită și vom muri după datină, ortodox, tern și insignifiant, asemeni oricaror câini prinși de hingheri și eutanasiați în masă apoi aruncați cu miile în crematoriu. Ce diferență e între un om și-un câine murind, în afară de faptul că ni s-a spus că avem un suflet aspirant la Rai iar câinii nu, ori poate da potrivit ONG-urilor care cred că și câinii merită și trebuie să aibă un suflet aspirant la raiul câinesc dacă e să ne luam după logică...? Câinele, un lup degenerat și impostor care ca și sufletele noastre care fug din carcasele trupurilor noastre către Rai, a fugit din pădure și a ajuns din comoditate și interes să trăiască din mila iresponsabilă a oamenilor printre ei și prin parcurile lor și să rupă picioarele bicicliștilor sau să ne mănânce copiii, are și el un suflet se pare. Nu degeaba se zice că e cel mai bun prieten al omului. Până la un punct, da, prefer un câine de prieten decât un om. Câinele, mort, eu, mort. Câinele, intrat în putrefacție în bălării, eu, intrat în putrefacție în întunericul sicriului. Valoarea sufletului și trupului câinesc sau omenesc, ontologic vorbind, cade în derizoriu în fața evidenței și iminenței cadavrului de animal inteligent ori nu, astfel încât trupurile noastre de oameni nu sunt decât niște carcase, simple carcase de mamifere comune și efemere în perisabilitatea lor, iar sufletele noastre un curent electric care se volatilizează după legile fizicii când s-a întrerupt sursa de curent, adică viața, circulația sanguină. Ni s-a năzărit însă în decursul istoriei noastre de ființe inteligente gândul că având o viață și fiind conștienți de ea, având o inteligență superioară oricăror alte forme de viață de pe pământ, am avea ceva dumnezeiesc în noi, un suflet superior, ceva, un sânge albastru și princiar de rude ale Lui Dumnezeu, fiind singurele ființe de manufactură divină aspirante pertinent la demnitatea și privilegiul unor treburi importante în Rai în serviciul Lui Dumnezeu pentru care tot ne rugăm evlavioși neostoit o viață. Așadar iată că ni s-a năzărit gândul că nu putem și nu merităm a fi urgisiți cu o moarte efemeră pur și simplu asemeni tuturor orătăniilor și jivinelor necuvântatoare, cu aceeași rușinoasă și crudă soartă a declinului viețuirii în mizeria inexorabilă a vieții sub amenințarea spectrului  realității sfârșitului pământesc în putreziciunea inexorabilă a cadavrului producător iminent de viermi similar oricărei viețuitoare de carne, căci după sufletul și logica noastră noi nu trebuia să producem viermi, tocmai noi, pui de Dumnezeu, ci să producem ninsori de petale de flori, muzici și minunății ca și copii ai Lui Dumnezeu. Cum ? Tocmai noi oamenii, cu care Dumnezeu și-a dat doctoratul în făurirea noastră, să producem viermi și putregai să se aleagă de carnea ce a meșterit-o Dumnezeu ? E cu neputință cum Dumnezeu ne pruncucide și presară sare pe cadavrele noastre, adică viermi. Nu era rău și nu se făcea gaură-n cer să fi fost din născare sfinți, apoi moaște, nicidecum stârvuri. Și astfel, bucuroși, radioşi, am fi primit cu bucurie posibilul și logicul, pertinentul privilegiu, (neadmis cu desăvârșire de Dumnezeu însă), de a ne înălța totuși cu trup cu tot la Cer și la Rai, într-o mirobolantă apoteoză, emulație și mândrie de fii biologici ai Lui Dumnezeu, fără să trebuiască să îndurăm rușinea de a fi și a muri ca niște troglodiți ai universului, ca niște lepădături grobiene, ca niște orfani abandonați și ignorați de Dumnezeu, ca niște napârci veninoase, ca niște șoareci murați înecați în butoiul cu varză murată, îndurând astfel în sensibilitatea noastră rușinea de a sfârși mizer și similar ca orice sălbăticiune a pământului, ca orice hoit de câine împuțit în bălării, astfel încât întrebarea noastră obsesivă retorică nu mai poate fi cum a spus Shakespeare : "a fi sau a nu fi...?, aceasta-i intrebarea", ci : "A fi fost om și a sfârși jivină...?, aceasta-i suprema dezonoare și jignire..." De aceea, sătui de această umilință a suferințelor irezolvabile ale pustiului nostru de viață, o mărgică de sticlă fără valoare, nu ne va mai rămâne decât să facem greva foamei, când nu vom mai mânca, greva nașterii, când nu vom mai vrea să ne naștem și să ieșim din pântecul mamelor condamnați la univers în stigmatul bolilor și morții, greva vieții, când nu vom mai vrea să trăim și carnea noastră să fie sediul tuturor bolilor, necazurilor, durerilor și suferințelor din noi, greva morții, când nu vom mai vrea să murim, apoi revoluția morții, când vom revendica nebuni de la Dumnezeu tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte... Toate acestea însă vor rămâne fără sorți de izbândă în fața intransigenței Lui Dumnezeu și pentru asta va trebui să facem un ultim gest : să facem greva înmormântării. De acolo înainte cadavrele noastre nu vor mai putea fi înmormântate. Ele vor atârna atât de greu la morgă încât nu vor mai putea fi ridicate din frigider nici cu macaralele. Vom rămâne lipiți de acele paturi de spital și vom putrezi acolo, cu viermii colcăind pe cearșafurile paturilor în disperarea autorităților spitalului care își vor da demisia neputând gestiona molimele și mizeriile unor miliarde de cadavre ce nu mai vor pur și simplu înmormântare, ca un ultim protest disponibil și logic. Accidentații vor rămâne blocați și încarcerați în mașinile tamponate pe șosele, spânzurații vor rămâne atârnați în copaci ori agățați de lustre iar preoții își vor da demisia fiindcă nu vom mai vrea să le dăm nici un ort și nu ne va mai încălzi nici un prohod și nici o îngropăciune, precum nu ne va mai sătura nici o pomană. Dezgustați iremediabil de veșnica farsă a spectacolului funest și macabru al înmormântării, cei pe care vor reuși totuși să-i smulgă și să-i pună forțat în sicriu se vor ridica din sicrie, cu carnea umflată de putreziciunea sucurilor morții asemeni morților dintr-o piesă a lui Michael Jackson, "Thriller", și vor arunca în toți cei prezenți cu tot ce au la îndemână, cu bucăți de carne de mort putredă, cu prescura din mâinile împreunate pe piept, cu coroanele și florile inutil puse împrejur pe mașina mortuară, în țipetele îngrozite de frică ale tuturor. La ce e bună și cu ce ne ajută această glumă proastă de-a ne purta la groapă în acest ritual dezgustător și oripilant și a ne băga în pământ ca pe un gunoi sub preș fiindcă n-ai unde-l băga...? Pentru ce plâng toți în urma dricului nostru mergând și petrecându-ne la groapă prin "ploaia și frunza-mprăştiată a toamnei și vantul care zvârle-n geamurile mașinii mortuare grele picuri" ? (Citat Eminescu) Au nu știu toți că noi morții, murind vom fi în sfârșit fericiți și că suntem în drum spre Rai și mergem la încorporare fericiți în solda Lui Dumnezeu...? Nu oroarea fanfarelor și recviemurilor ridicole ar trebui să îndurăm, ci cântări vesele ar trebui să ni se pună, ori poate nocturne romantice de Chopin, ori poate manele cui le plac ; haine mai frumoase ar trebui să poarte toți îndoliații și nu cernite amintind de bezna și vidul înghețat al universului, haine în culori frumoase inventate de Dumnezeu nu degeaba ci pentru deliciul și încântarea ochilor și simțurilor noastre nu degeaba inventate de Dumnezeu. Lacrimi de bucurie și mândrie, fericire să izvorască din ochii rudelor noastre petrecându-ne la groapă, nu să-și pună cenușă și să-și rupă părul din cap într-o irațională uzanță a doliului trist. Dacă tot e să fie doliu, să fie un doliu vesel, un doliu responsabil și suportabil, una din condițiile pentru care am putea accepta totuși să fim înmormântați. Altfel, să se termine cu tot circul funest și grețos al canoanelor religioase de conjunctură care ne-au impus forțat la înmormântare mizeria tristeții și amărăciunii celor dragi care se frâng pentru pierderea noastră în urma sicriului nostru hurducăind în mașina mortuară prin mocirlele drumului. Măcar vechea noastră religie zamolxiană, cea a dacilor, a lui Burebista și Decebal impunea ca toți să se bucure normal la înmormântări fiindcă fericiții răposați au scăpat de corvoadele vieții, de boli și suferințe. Ce-am câștigat înlocuind o religie, cea a lui Zamolxe, cu alta, Creștinismul, printr-o întâmplare istorică ce a făcut într-o zi ca dacii să fie cuceriți de romani, care și ei au abandonat politeismul și au fost vrăjiți intenționat de politica statului roman de mrejele creștinismului și ale demiurgului aferent numit Dumnezeu, cel ce L-a creat pe Iisus...? Dumnezeu ne-a creat așa cum a vrut el, astfel că de când ne naștem și până murim tot o ducem într-un plâns și-o suferință : plâns de nou născut, plâns de copil în fața vitrinei magazinului de jucării că nu vrea mama să-i ia băiatului trenulețul mult visat, plâns de adolescent în fața primei decepții în dragoste, plâns la moartea părinților ori și mai groaznic, a copiilor, plâns și transpirații de muribund canceros, plâns de rude cernite ce merg sfâșiate de durere în urma dricului nostru. Pentru ce atâta plâns și pentru ce atâta suferință pe capul nostru, al oamenilor, singurele ființe de pe pământ conștiente și meritorii de dulceața bunătăților Lui Dumnezeu...? Dulceața acestor bunătăți serafice este însă tabu, nu este la liber, ci ca și pe pământ când tot ce este bun este foarte scump și în porții mici și este disponibil doar condiționat de plata pe care o facem pentru orice beneficiu : Totul se plătește scump : Confortul vieții care aduce lipsa exercițiului fizic și viața sedentară se plătește prin îngrășare, obezitate și bolile ce derivă de-aici, mâncarea bună, condimentată, cu fast fooduri, cu sucuri acidulate, cu alcool, cu ceaiuri, cafeluțe, dulcețuri și sărături ne aduce diabetul și podagra, totul ne împinge către boală, plâns și moarte după o viață de mizerii garnisită cu râuri de lacrimi. Doar astfel putem accede în Rai la huzur și veselie eternă, doar prin darea obştescului sfârșit ori și mai stupid și groaznic este când nu știm ferit-a sfântul ce vom face în Rai și nu oricât ci o veșnicie ! Însă am fi vrut să trăim și să murim altcumva, mai demn, mai vesel, mai cu folos și dumnezeiește, mai boierește... Ce nu era posibil la Dumnezeu dacă era mai larg la inimă cu noi...? Să ne fi născut râzând, să fi trăit râzând si să fi murit râzând de "amicii ce ne-or plange" (citat Eminescu). În schimb, prin religia contra firii cu care-am fost îndoctrinați printr-un accident istoric de unde-am importat cutumele unui popor și unei țări din orientul mijlociu, țara sfântă antică, Iudeea, care ne-a impus religia și obiceiurile, evangheliile și eroul lor mesianic Iisus. De acolo am importat totodată și plânsul ca soluție si ingredient sine qua non al vieții, al morții și al înmormântării finale. Cum ne putem îmbolnăvi și muri în chinuri când simțurile ne fierb și plesnesc de viață, de dorul și mândria că avem niște gene de Dumnezeu, o rudă primară de-a noastră care are calitatea de-a fi atotputernic și nemuritor...? Cum ne putem resemna și împăca în disoluția aceasta a sfârșitului când scontam ca mai degrabă Dumnezeu în părinteasca-i grijă să ne  fi putut noroci definitiv, nemijlocit și inalienabil cu moștenirea favorurilor, deliciilor și încântărilor sale din clipa nașterii și până în infinit, fără să trebuiască să ne urzice inimile și viața cu amarul sclaviei de a fi așa cum suntem, robi, etern robiți durerii și chinului pe un pământ de neînțeles disociat și despărțit definitiv de atuurile și privilegiile Raiului care se câștigă doar prin performanțele inumane și nerealiste ale credinței...? De ce e lumea și viața doar un stagiu dramatic cotizant, de ce e pământul ocna eternă unde ne săvârșim dezabuzati penitența, de ce e pământul locașul pătimirii, tragediilor și încercărilor noastre și de ce nu e pământul Raiul însuși dacă tot ni s-a pomenit de asemenea nemaiauzit, minunat și nemaipomenit liman...? Noi nu-nțelegem lipsa Raiului pe pământ și nu-nțelegem rostul și logica sa în altă dimensiune, în altă parte și nu-nțelegem acest ocol inutil și contraproductiv prin lacrimile vieții pe pământ ca să ajungem într-o inimaginabilă și imemorială zi sfârșiți de răbdare într-un Cer pe veci răpit pamânteştilor și omeneştilor palpabile simțuri. De ce în cer totul și de ce nu pe pământ cum mai direct, simplu și firesc era...? De ce atunci fericirea și mântuirea și de ce nu acum...? De ce promisiunea binelui și de ce nu binele întruchipat, aici și acum...? De ce să aștept o zi să mor ca să mă-ntâlnesc cu Dumnezeu și de ce să nu-L întâlnesc azi sau mâine, undeva, pe o stradă, la o adresă disponibilă pe care ne-o va comunica binevoitor, sincer si altruist, dacă nu are nimic de ascuns, făcându-ne hatârul de-a ne umple de emoție și fericire, de-a ne da pe spate, de-a ne lăsa muți de uimire când ni se va arăta ca un artist atâta vreme așteptat la noi în țară ca să susțină concertul Său memorabil pe cel mai mare stadion al pământului în fața gurilor noastre căscate de sublim și emoție...? Nu cred că stă în logica lucrurilor să-L văd pe Dumnezeu doar după ce musai trebuie să mor și să dârdâi de frică în fața vămilor văzduhului astfel încât să trebuiască la Înfricoşătoarea Judecată după ce mi se va da ultimul cuvânt înainte de sentința la iad, umil și cuminte să-L întreb pe Dumnezeu unde și cu ce treburi a fost plecat atâta timp, de ce a trebuit să trăiască atât de departe de noi și de ce atâta neagră și ilogică discreție iritându-ne simțurile și răbdarea, dragostea, speranța, așteptarea până la un negru paroxism acut și fără leac...? Nu pot să concep eliberarea în Rai lângă Dumnezeu, visând monoton și placid la mântuirea insipidă, incoloră și inodoră de acolo în asemenea condiții draconice de împilare a vieții noastre cu tot ce-a avut mai degradant, tragic, periculos și urzicător simțurilor noastre universul a ne oferi, departe de minunățiile sale verosimile și potențiale, rămase pe stoc stricându-se pe rafturi, pentru care Dumnezeu nu a dispus liberul nostru acces, al tuturor muritorilor din tină făcuți și peste care Dumnezeu a suflat duh sfânt de viață altfel decât necuvântatoarelor, dându-ne falsa impresie a unei excelențe pe care nu o avem în raport cu tot ce e din carne, moare și putrezește. Împilați la maxim de tragismele vieții așteptăm și visăm iresponsabili și excrocați în toate simțămintele noastre o mântuire inconceptibilă potențial și logic, visăm și aspirăm la relaxarea ei făcând slalom printre posibilitățile vieții care nu sunt decât niște păcate prescrise, poticnindu-ne la tot pasul de aceste inexorabile păcate prescrise cu atâta erudiție,  intransigență și osârdie de Dumnezeu. Astfel, amăgiți, dezabuzați, așteptăm toți, cum a spus Emil Cioran,  "mântuirea, această robie a robiilor. A-ți pune speranțe în ceva, aici sau oriunde, e dovada că târăști niște lanțuri. Blestematul aspiră la paradis ; această aspirație îl coboară, îl compromite. Să fii liber înseamnă să te dezbari pe veci de ideea de răsplată, înseamnă să nu aștepți nimic de la oameni sau de la zei, înseamnă să renunți nu doar la lumea aceasta, ci la toate lumile și la însăși mântuirea goală de orice conținut practic și logic potrivit necesităților vieții noastre, înseamnă să spulberi până și ideea de mântuire, această autoasumată robie a robiilor". (Citat din Emil Cioran ). Nu vrem decât să fim liberi și nu robi. Să fim liberi să trăim ori să murim liberi de orice robie fie ea cât de frumoasă. Să fim liberi să murim ori nu și să fim înmormântați ori nu. Pentru asta vom ajunge, jigniți ireparabil de univers și de Dumnezeul care ne-a creat atât de genial dar atât de tragic, să uzăm într-o zi în masă de greva înmormântării, ultima soluție. Dacă aceasta pe care-o vedem și trăim e lumea și viața pentru care Dumnezeu s-a străduit și pe care ne-a dăruit-o  exuberant, dați-mi voie să cred în fața evidenței practice că e o lume de mântuială, că nu ne convine, nu ne place și ne repugnă să fim actorii ei triști și manipulați ca să ne asfixiem în asemenea disoluție care nu are nimic în comun cu competența și talentul unui Meșter Creator responsabil dar mai ales bun. Nici unei alte ființe a universului, unor alți umanoizi extratereștri potențiali, mai puțin evoluați decât noi dar similari inteligenței noastre, nu le-ar fi convenit un asemenea simulacru ieftin și toxic al Creațiunii. Ajungem astfel să ne punem disperați și orfani în univers întrebarea retorică : A făcut un Dumnezeu bun, omnipotent, lumea,  universul și tot ? Dacă oamenii s-au întrebat logic și au ajuns la concluzia că Dumnezeu a făcut lumea și tot, le spun tuturor că întrebarea și concluzia însăși nu are sens stricto sensu în fața elementelor brute componente ale universului care ne fac vulnerabili și astfel ne determină o tristă evidență care ne înconjoară. Cum ar fi putut crea Dumnezeu universul când înainte de-a crea totul Dumnezeu avea nevoie de un timp și spatiu anterior absolut indispensabil în care întâi să se creeze pe Sine Însuși, în afara timpului, din nimic. După care, creându-se întâi pe sine într-un spațiu și timp vid, putea să se apuce în continuare să creeze toate celelalte : universul, timpul, spațiul, materia și totul. Or, cum timpul și spațiul care presupunem după Scriptură că tot Dumnezeu le-a creat, atunci n-a existat nici zare de timp și nici zare de spațiu înainte de Dumnezeu. N-a existat un timp și un spațiu anterior pentru Dumnezeu pentru a se așeza și poziționa în el și a se face mai întâi pe Sine Însuși pe acest fundament inițial spațio-temporal. Or dacă există universul și existăm noi, nu putem înțelege că un Nimeni care nu a avut fizic un timp anterior disponibil a putut crea toate acestea pe matricea unui neant inițial insondabil și imposibil. Realizăm că mai înainte de Dumnezeu trebuie să fi existat un timp zero și un spațiu zero în care Dumnezeu să se poziționeze cu toate uneltele pentru Creație. Un Dumnezeu Creator poziționat într-un timp deja creat pentru El și pentru desfășurarea secundei unu a Creației ne incită întrebarea cine i-a creat anterior acel timp și spațiu ca și condiție suport pentru secunda unu a nașterii de Sine divine și apoi a creării universului...? Un alt Dumnezeu auxiliar...? E cu neputință când știm despre Dumnezeul cel curent că a fost Făcătorul tuturor văzutelor și nevăzutelor. Prin urmare putem accepta că Dumnezeu a făcut totul în atotputernicia Sa, mai puțin timpul și spațiul absolut indispensabile de dinainte să fi purces El a se naște singur. Or, ce fel de atotputernicie e aceea în care să ai nevoie de preparative auxiliare necesare din afara aptitudinii proprii a atotputerniciei, ca apoi mulțumită și pe fundamentul lor să creezi ceva, fie el spațiul, timpul, materia însăși și mai cu seamă pe tine Însuți ca Dumnezeu atoatefăcător...? Triști și cutremurați ajungem la concluzia că n-a existat o altă specie de timp și spațiu anterior pentru Dumnezeu ca să creeze în el ulterior timpul cel de toate zilele al nostru, spațiul vital, apoi pe Sine și ulterior universul însuși cu lumea noastră și pe noi. Triști și dezamăgiți realizăm nonsensul conceptului atotputerniciei Lui Dumnezeu, al autogenezei și existenței Sale însăși dintr-un timp care n-a existat înainte de aparitia Lui Însuși.  Putem obosiți să postulăm că Dumnezeu a existat de-a pururi într-o împărăție care nu are început și sfârșit cum ni se spune. Dar însuși timpul în idee și imaginație are un început iar prezența unui Dumnezeu inițial înaintea oricărui timp e un nonsens amețitor. Putem accepta că Dumnezeu nu e un corp fizic, nu e materie ci poate e un spirit. Dar nici un spirit nu e mai bătrân și tare decât timpul care-a avut totuși un început și un start. Timpul n-a fost infinit atât în trecut cât și în viitor. Timpul a început cândva precum se și poate opri din curgerea lui în anumite condiții ale legilor fizicii postulate de Einstein. Timpul nu e o scurgere liniară a unei durate. El e relativ și precum o materie, timpul se poate dilata ori contracta, lucruri pe care Dumnezeu nu ni le-a spus în scripturi creându-ne atât de proști. Einstein doar ce ne-a mai luminat. Or potrivit calculelor sale, dacă ai călători cu viteza luminii există legi fizice care demonstrează că timpul ar încetini pentru tine atât de mult, secundele sleindu-se în durata lor încât aproape s-ar opri. Ajungând în călătoria noastră cu viteza luminii în preajma unei găuri negre gravitația ei inimaginabil de uriașă ne-ar opri însuși timpul pe loc și ar curba furând în abisurile sale negre și lumina lanternelor noastre încremenindu-ne într-un prezent aproape continuu și imposibil de depășit. Să aprinzi o lanternă și să vezi cum razele ei o iau curb către mijlocul întunericului găurii negre e o posibilitate demonstrată prin observații de astrofizică. Lumina unor stele în preajma găurilor negre se comportă ciudat. Ea deviază de la traiectoria rectilinie. Și timpul la fel face în asemenea extreme condiții. El se oprește și se sfârșește când gonim cu viteza luminii prin univers ori ne apropiem de monstruozitatea gravitațională a unei găuri negre. Dușmanii timpului sunt ori viteza, ori gravitația. Cu cât acestea sunt mai extreme, timpul nu se mai simte bine. El se dezagregă și ne arată fețele ascunse neputințelor percepțiilor noastre. Enorma gravitație a găurii negre oprește însuși timpul din curgerea lui. Astfel, orice corp călătorind în asemenea condiții, ori cu viteză enormă, ori lângă o gravitație enormă, se oprește din îmbătrânire. Aș putea să văd bătrân un frate al meu geamăn de 90 de ani iar eu să am doar 50 în același aparent timp. Timpurile noastre s-au separat și ne-au influențat însuși corpul fizic asistând unul la întinerirea, celălalt la îmbătrânirea fratelui geamăn. Dacă am accelera în continuare depășind viteza luminii, timpul pentru noi nu numai că s-ar opri dar ar lua-o înapoi făcând posibil să călătorim în trecut să-i vedem pe părinții și bunicii noștri sugari. Toate acestea sunt demonstrate matematic de oameni inventați de Dumnezeu care i-a făcut din lut. Orice planetă n-are cum să fie din lut la început. Și n-are cum să conțină ab initio materia primă, lutul pentru plămădirea primului om, Adam. Orice planetă e ori gazoasă ca Jupiter, ori solidă ca Terra care a fost compusă inițial ca toate planetele solide dintr-un miez metalic și din piatră, care e o fostă lavă ulterior întărită care s-a scurs din erupțiile imemoriale ale trecutului. Pământul, această clisă pe care o dăm la hârleț ca să căutăm râme de pescuit e doar descompunerea regnului animal și vegetal trăitor și muritor în milioane de ani, care au umplut pietrele cu masa lor de sedimente și cu fecalele și urina lor. Ce mai de viață a fost pe pământ...! Ce s-a mai trăit și murit ! Totul a fost și totul a sucombat. S-a acumulat pe suprafața pământului un strat după altul de sedimente, sub influența bacteriilor și reacțiilor chimice transformându-se totul într-o clisă adică în pământ. Pământul, lutul din care suntem făcuți de Dumnezeu sunt de fapt foste existenţe fizice moarte și sedimentate de plante și animale. Cum să ne facă Dumnezeu din lutul lor când ni se spune că pământul era netocmit și gol...? Cel mult puteam fi făcuți din piatră sau metal care au existat inițial. Noi am fost făcuți însă din pământ, e preferința Lui Dumnezeu cum scrie în Scriptură. Capitolul Facerii din Scriptură a fost scris de niște vechi oameni preistorici ignoranți bieții de ei și i-au pus Lui Dumnezeu în cârcă atâtea fapte și Faceri puerile și pline de nonsens științific. Oricând un Dumnezeu grijuliu putea prevedea adulmecările inteligenței noastre și că vom prevedea că toate sunt niște prostii antice sau bull shit cum spun americanii. Or, n-a făcut-o, a perseverat cu legendele stupide despre lume și facerea ei din lut și ne-a jignit impardonabil. Imensa parte a omenirii a pus însă botul să creadă asemenea speculații ridicole. Nici un Dumnezeu care se respecta nu făcea totul de o manieră atât de precar logică și neverosimilă. Încât Dumnezeu ori e cu totul altceva decât sporovăim noi sforăitor și solemn despre El, ori nu există sau nu există sub o formă obligatoriu antropomorfă la care îl condamnăm noi oamenii să existe. Printr-o regretabilă scăpare și neglijență Dumnezeu ne-a indus în conștiință această amară dar logică concluzie a inexistenței Sale. Legile fizicii nu-i dau voie Lui Dumnezeu să existe. Nu a existat un timp cu minus pentru Dumnezeu să se facă întâi pe Sine, apoi să facă timpul cu plus, universul și pe noi. Oricât L-am căuta pe Dumnezeu în mulțimea probabilităților, fizica nu ne permite acest lux ca să putem cu deferență să-i acordăm atâta credit rațional oricât am vrea. Basmul și legenda, frica de întuneric și inexplicabil ne-au pervertit simțurile și responsabilitatea care s-au volatilizat sub comoditatea și confortul religios. A ne da jos ochelarii religioși e un disconfort dar o eliberare amară care tot e mai dulce decât cea mai oarbă credință. E ușor și comod să crezi în Dumnezeu și să te abandonezi în credință din interesul liniștii și siguranței interioare. Căutându-L pe Dumnezeu e la fel ca și cum ai căuta marginile pământului. Într-o idee teoretică ai putea accepta că pământul are niște margini. Dar când știi că pământul e o sferă care nu are margini, a privi într-acolo stricto sensu și a privi implicit într-un mod simplist în posibilitatea existenței Lui Dumnezeu în această manieră nedescriptivă și retrogradă e un exercițiu inutil. Toți suntem liberi să credem ce vrem și ce putem după propriile noastre percepții și prejudecăți. Dumnezeu, mai firesc, comod și simplu e să credem că e doar o percepție a noastră, e oglindirea bunătății noastre, a unor oameni, nu toți, în intunericul și vidul universului. Dumnezeu suntem noi înșine, dorința și speranța noastră de bine și de excelență, bunele și puținele noastre gânduri și fapte pline de scrupule pe cale de dispariție. De aceea cea mai simplă și la îndemână explicație e spre nefericirea și dezamagirea noastră că nu există Dumnezeu... Există doar bunătatea din oameni, din ce în ce mai puțină care-L salvează pe Dumnezeu de la faliment și ratare. Triști înțelegem că nimeni n-a creat universul și nimeni nu impune necesarmente credința ilogică într-un  Dumnezeu mai mult sau mai puțin antropomorf,  gestionar specializat al destinului oamenilor, funcție de preferințele lor efemere. Această percepție ne conduce la o profundă și dramatică descoperire : Că cel mai probabil nu există nici Rai și nici iad, nici păcat și nici virtute religioasă, nici răsplată, nici pedeapsă și nici febra vieții de apoi. Existăm doar noi cu creierele noastre supradezvoltate de efectele evoluției și ale legii întâmplării și dezordinii cosmice denumită entropie. Creierul ne-a luat-o razna dezvoltând o inteligență mult prea rafinată pentru posibilitățile și îngrădirile biologiei. Am evoluat într-o extremă inteligență, singura care explică și legitimează apariția Lui Dumnezeu prin gândurile noastre. Am purces astfel să existăm noi oamenii cu bunele și relele noastre, cu călăi și victime, cu criminali și cu martiri nevinovați, colcăind toți tragic pe o lume de mizerii. Când suntem buni suntem dumnezei iar când suntem răi suntem diavoli. Iată mai degrabă explicația logică a apariției Lui Dumnezeu și diavolului în discursurile noastre. Avem această viață, așa cum e, bună, rea și putem aprecia Marele Univers numai potrivit simțurilor și percepțiilor noastre directe. De frică și silă, de iubirea sau ura noastră de noi înșine L-am creat pe Dumnezeu și pe opusul Său diavolul, ca ei să ne uzurpe toate calitățile și defectele noastre, în ei să aruncăm toată bucuria sau ura noastră, tot efortul nostru în acest univers ca într-un paratrăsnet care dă viermuirii noastre un oarecare scop practic. În Dumnezeu sau diavol ne-am plasat tot ce-am avut mai bun sau mai rău. Trebuie forțați de împrejurări și datele precare ale problemei să ne mulțumim cu atât. Și pentru asta trebuie să fim extrem de recunoscători Nimicului și nu unui Dumnezeu neverosimil și improbabil până la lacrimi. Majoritatea oamenilor au rezolvat empiric această dilemă a necunoașterii și deznădejdii cosmice plasându-L pe Dumnezeu în centrul tuturor durerilor, lacrimilor și incertitudinilor lor ca un medicament calmant al tuturor temerilor, suferințelor si necunoscutelor noastre. E o soluție paliativă ca să poți trăi și să ai un punct de sprijin în universul înghețat bocnă și întunecat beznă de care te agăți să nu cazi aiurea în neant... În evoluția noastră de ființe create de Dumnezeu atât am putut concepe la nivelul nostru de extratereștri iviți vulnerabil undeva în Calea Lactee și pierduți inexorabil în deznădejde într-un colț de univers. Personal aș fi vrut din suflet ca Dumnezeu să existe și să ateste, să supervizeze și verifice prin bunătatea Sa bunătatea puținilor oameni de soi care mai există pe lume pe ici pe colo. De fapt eu personal am tot respectul și reverența pentru un Dumnezeu al bunătății și al dreptății, pentru Dumnezeul cel bun și milostiv către care se ruga sfârșita mea mamă bolnavă de cancer în fază terminală... Mare ești Doamne, Slăvit să fie numele Tău inventat, întru nădejdea celor deznădăjduiți și cu insuportabile dureri de cancer...! (Aduc mulțumiri lui Stephen Hawking, savantul paraplegic al cărui geniu îl include pe cel al lui Newton și Einstein la un loc și din a cărui înțelepciune am luat unele citate pe care le-am completat și recenzat profund pentru a lămuri odată chestiunea unui Dumnezeu și a umilinței la care ne supune într-o mizantropie sau nepăsare insuportabilă de la Facerea Lumii și în vecii vecilor)...

GREVA MORȚII, PENULTIMA SOLUȚIE ( ACTUALIZAT )

GREVA MORȚII, PENULTIMA SOLUȚIE ( ACTUALIZAT )
  Se simte în aer tot mai evident că într-un viitor foarte verosimil, foarte probabil și apropiat, lumea, oamenii vor ajunge la o saturație insuportabilă și se vor plictisi să mai moară. Nimeni nu va mai vrea să moară. O răzmeriță, o anarhie se va face atât pe pământ cât și în Rai, acolo, chiar la Înfricoşătoarea Judecată. În disperarea sfinților și a Lui Dumnezeu care își va pune mâinile în cap de anarhia creată de mirenii și muritorii care vor refuza să mai moară după pravilă atât de ortodox, ieftin și tern, toți muribunzii, dacă greva foamei nu mai e suficientă ca ultimă soluție și nu mai impresionează pe nimeni, darămite pe Dumnezeu, ei, oamenii muritori, pentru atâta suferință, amar și nedreptate iremediabile, vor trece la greva morții. E ultimul gest extrem spre a-i mai trezi cu celeritate Lui Dumnezeu un interes practic, alert și imediat pentru noi și durerile noastre vii. Va purcede astfel finalmente Dumnezeu să facă forțat ceva imediat util și pentru noi, pentru a ne potoli larma și răzmerița, pentru a ne rezolva drama culmilor disperărilor și încercărilor noastre, deranjat în existența-i etern, insuportabil și fără de sens camuflată în spațiul cosmic, conștient că a venit ziua când toate aceste manipulări și împilări cu stoicism suportate de creaturile-i subordonate de la Facerea Lumii, într-o zi ne-au scos din pepeni și ne-au adus la disperare determinându-ne fără dubiu să trecem în masă direct în greva morții. Dacă nici asta nu-L va mișca pe Dumnezeu, o altă solutie de rezervă mai avem : să trecem în greva nașterii. Nu vom mai vrea nici să ne naștem, precum nici să murim, refuzând să mai fim astfel pentru Dumnezeu doar o materie primă pentru întreprinderea Sa serafică ce duduie de producție, iar pe pământ refuzând să mai fim niste boţuri de lut mizerabil peste care să sufle Domnul discreționar și plictisit duhul pustiului nostru de viață. Ne vom trezi și ne vom răscula ca niște proști fără minte și asta pentru că suntem evident proști, dar mulți. Nici într-un caz răi la suflet. Doar neînțeleși. Dar să nu ne facem iluzii că toată această revoluție a muritorilor va veni atât de repede... Vor mai trece sute si mii de ani de orbecăială în întunericul amărăciunilor și misticismelor noastre moștenite genetic din zorii preistoriei de la primitivii speriați de fenomenele naturale și refugiați în peșteri în competiție cu urșii. Pe ele, pe sperieturile și evlavia noastră contează Dumnezeu și pe sinceritarea și adâncul rugăciunilor noastre care ne sunt singurul simulacru de relaxare de moment pe această lume. Această supunere ancestrală  necondiționată către autoritatea divină, această prosternare și linguşire smerită și ascultătoare sub biciul fanteziilor Lui Dumnezeu pe care și le face cu noi ne aduce acum în vremurile noastre mizerabile și înapoiate și acum ca și în evul mediu în transa de a spune lipsiți de alte soluții, orizonturi și vise de demnitate, libertate și fericire cu adevărat umane că nădejdea către Dumnezeu și planul Său cu noi, bun sau rău, ne e deocamdată singura opțiune practică de moment și singurul sprijin și noroc care ne aduc paliativul de liniște și comoditate ca să conștientizăm obosiți, sfârșiți de puteri și amăgiri, naivi și păgubiți, că avem măcar din oficiu un singur Dumnezeu de serviciu care lucrează pentru noi, pentru naivitatea noastră programată și zăbăvnicia spiritului nostru pervertit de impardonabile amăgiri...! Ne e frică visceral de El ca de un Călău iminent dar bun la suflet și iertător doar în măsura în care nu-L provocăm, nu-i punem întrebări fără răspuns, nu-L irităm și ne resemnăm și supunem Sieși într-o ascultare și sclavie alienantă și irevizuibilă. Pentru frica noastră de Dumnezeu noi trebuie să luăm aminte și să stăm cu frică evitând astfel orice acte coercitive divine clar promise pentru neascultare și stând astfel fără griji în hamacul vieții, gândind la mântuire, rugându-ne, postind, făcând fapte bune, milostenii, dându-ne huța cu picioarele legănând în neant din hamacul Raiului și șoptind inepuizabile, insipide și fierbinți rugăciuni, știind că are cine lucra la veșnicia și mântuirea noastră inimaginabilă : Un Dumnezeu inepuizabil după părerea noastră, un Dumnezeu antropomorf, semănând obligatoriu cu însușirile biologice ale rasei noastre umane și bun, apt în special să ne gestioneze mărunțișul nostru biologic, ca dovadă că doar rugându-ne de acest Dumnezeu antropomorf el ne va da o pâine trebuincioasă stomacurilor noastre făcute de Domnul să mistuie ceva, o pâine de toate zilele, ori să râşnească în gol și să facă ulcer, să murim de inaniție dacă nu ne rugăm și nu ne dă pâine de mistuit. În fapt Dumnezeu este suprasaturat și irecuperabil agasat de ale noastre ofuri și nimicuri, fiind ori supărat pe noi, ori plictisit, ori amândouă când e clar că soarta tragediei noastre umane e de neschimbat, și nu există soluție practică de fericire pe pământ, iar alternativa speculativă, terminarea tragediei terestre se plasează în transcendent, în Cer, oriunde altundeva decât în concret, adică la Sfântul Așteaptă... Acolo e sfârșitul chinului, al nedreptății și tuturor suferințelor și lacrimilor noastre. Cât trăim trebuie să suportăm greul oricum, fiind obligați de soartă și de condițiile și conveniențele sociale în care religia are un rol determinat, a trăi în legile sfinte sperând mângâiați de efectul placebo al mântuirii din Cer și să vărsăm lacrimi inutile de durere și suferință aici în simulacrul de-a fost denumit viață. Apoi, când aceasta se termină și pâlpâie în chinul și suferința bolilor, să murim tăcuți, molcomi, să nu deranjăm Cerul cu zbierătele agoniei durerii cancerelor și bătrâneților noastre, să murim tern și insignifiant, după pravila, capriciul, dispoziția și îngăduința Lui Dumnezeu care nu a dispus altfel cu noi încât ne-a spus rece și autoritar că din pământ am fost făcuți și în întunericul și mizeria lui ne e locul. Iar cât mai trăim să nu disperăm. Să ne rugăm și să ne bucurăm de tot ce ne dă și ne ia Domnul, să ne bucurăm de ne e viața plină de griji și să nu disperăm dacă nu avem soluție la nimic, suportând totul cu stoicism și răbdare, mângâindu-ne de efectul terapeutic al mâinii invizibile a Domnului care ne învăluie viața și totul cum numai El știe, în liniștitoare și calmante promisiuni surogat de fericire și bine absolutamente postume. Tot ce trebuie să facem e să închidem ochii și să înghițim cu nesaț amarul vieții și morții ca pe o pilulă amară dar care știm că ne însănătoşeşte și ne face bine doar în Cer și doar pentru Cer, țelul și dezideratul nostru exclusiv și febril. Viața, o etapă și un stagiu neinteresant dacă e să luăm de bună bunăvoința Lui Dumnezeu pentru noi și gestul ultim, mântuirea,  care-l va face pentru a noastră salvare dintr-o viață mizerabilă dispusă așa din inițiativa și vina-i de-a ne fi condamnat pe toți pe-un capăt din vina a două rebuturi primordiale pe care El Însuși le-a creat : Un Adam și-o Evă iresponsabili... Noi, cuminți trebuie doar să ne rugăm pentru iertare, ignorând că totul e greu și ne doare, ignorând orice of și suferință. Cum putem ignora că suntem părinți și cum putem ignora că suntem copii...? Bănuiește oare Dumnezeu cât de egal de greu ne e să fim și  părinți de copii și copii de părinți ? La această întrebare răspunsul nu se poate da decât cu inima frântă și cu lacrimi pe obraz. Pentru că ambele variante sunt inacceptabile și insuportabile omenește. Nu se poate răspunde prin cuvinte la întrebarea pusă. Ci numai prin lacrimi, singura ripostă blândă contra deznădejdii cosmice programată cu știința, inițiativa și îngăduința celui Atotputernic. Atotputernicie înseamnă forță discreționară și totalitară, opozabilă la tot ce există bun sau rău, omorând totul în cale ca un uragan, ridiculizând gândurile și sentimentele noastre când mai bune, când mai rele,  arătând biciul atotputerniciei mojicilor robi ai Săi, oamenii supuși din genunchi. Argumentul atotputerniciei și forței Lui Dumnezeu duce în derizoriu și ridiculizează orice forță a argumentului dorințelor, neputințelor și simțămintelor, plânsului și râsului nostru, fanteziilor și plăcerilor noastre constituite în ceea ce s-ar chema bucuria vieții denumită de Dumnezeu deșertăciune. Suntem vulnerabili și pierduți în fața Atotputerniciei Lui Dumnezeu, a dictaturii perene divine, iar supuşenia fără cârtire față de ea ne e singurul lux ce cu frică ni-l permitem în sărăcia noastră existențială de foști și actuali oameni de grotă doborâți de aceleași temeri și superstiții. De aceea ne apărăm de nepăsarea Lui Dumnezeu numai prin lacrimi. De aceea aș fi vrut să fiu un sculptor. Și să cioplesc în marmură un chip disperat de părinte sau de copil care plâng unul pentru altul, cu lacrimi neoprite pe obraz. Lacrimi de marmură pe obraji de marmură contorsionați de plâns. Lacrimi care nu se pot șterge fiind de piatră. Cum e să fii parinte de copil și să știi că după Dumnezeu ești  al doilea responsabil că l-ai adus pe lume și l-ai condamnat la acest univers rece, insensibil, irespirabil, inuman, tremurând în orice clipă pentru soarta copilului tău, să nu i se-ntâmple ceva rău ce oricum știi că probabil i se va întâmpla și că oricum nu poți evita...? Vezi episodul cu Ionuț, copilul mâncat de câini despre care Dumnezeu sigur a aflat numai că nu primim nici un email din Rai despre opinia Sa și părerile de rău divine. Va spune probabil că astfel copilul mâncat de câini s-a făcut direct înger. Ce seducție obraznică și usturătoare  pentru gândurile unui părinte care totuși ar prefera un înger în minus în cohortele nesfârșite ale Raiului, spre paguba Lui Dumnezeu și un copil nesfârtecat de câini în plus pentru liniștea inimii de părinte ! Și cum e să fii copil de părinte și să știi că într-o zi cel ce ți-a dat viață, mamă sau tată va face accident vascular și va paraliza și te va întreba sclerozat și decrepit cum te cheamă și dacă ai pregătit banii pentru doctor deși i-ai mai spus de cinci ori că da și totul e în regulă când în schimb știi că peste o săptămână sau două îi vei cumpăra sicriu cu 300 lei, vei plăti taxa de înmormântare 200 lei și capela 100 lei...? Pentru toate acestea, pentru faptul că moartea ne-a consumat până dincolo de limita răbdării noastre, ea s-a acutizat în conștiința noastră și cauzele și urmările ei ne irită și exasperează la culme prin suprauzitare și molipsirea sufletelor noastre cu adulmecarea inexorabilului și opacului destin al neființei și tragediei programatice cu care suntem agasați de-o viață. E cu neputință să murim atât de mizerabil ca napârcile, șoarecii și gândacii de bucătărie. Să fim striviți sub bocancul destinului nostru irecuperabil dramatic nu cadrează deloc cu similitudinea cu care își clamează Dumnezeu asemănarea cu noi după chip și ființă. Să vrea să își ucidă oamenii creați, ori dacă n-o face direct să tolereze un asemenea pogrom făcut cu mâna perfidă a diavolului face să credem că bunătatea părintească ori pasiunea artizană a Lui Dumnezeu de-a ne fi creat sunt undeva în mulțimea numerelor iraționale la care noi n-avem acces decât ca matematicieni. Noi credeam că Dumnezeu poate să își probeze mila, grija și bunătatea părintească pentru noi prin cuvinte clare, puține, logice, palpabile și dovezi pe măsură că trebuie și putem să ne simțim Prinți apărați și privilegiați ai Sfinției Sale, că nu murim ca și câinii, ori mai grav, că nu murim când vor câinii, că nu mor preoți în lagăre naziste, ori uciși de torționari în închisori comuniste. Noi credeam că doar șoarecii și napârcile nu e bai să putrezească și să devină hoituri împuțite. În schimb vedem că noi, os divin, cu sânge regesc albastru de-al Lui Dumnezeu care ne-a făcut după chipul și asemănarea Sa, murim în draci și putrezim și ni se împuțesc hoiturile la fel cu ale stârvurilor de câini din bălării. Să nu-mi spuneți că sufletul e salvat și o ia razna și aiurea, incognito către plăcerile Raiului și Slava Lui Dumnezeu. Parcă mi-e greață să știu că am un suflet posibil aspirant la Rai, care se trage dintr-un cadavru împuțit în sicriu. În Talentul Lui Dumnezeu în făurirea lumii și a noastră Dumnezeu putea să ne scutească greața și să folosească un scenariu mai plăcut, igienic și serafic pentru soarta noastră ca și creațiuni speciale și cu adevărat diferite și superioare față de tot regnul profan și ignorant prin natura speciei. Vedeam și noi această rezervare și influență a Lui Dumnezeu și vedeam direct și fără dubiu că suntem destinați Raiului căci avem de Tată pe însuși Dumnezeu. Raiul pe pământ era posibil. Numai Tatăl nostru să fi vrut... Numai Dumnezeu să ne fi scutit de primele Sale două rebuturi, Adam și Eva, ca să nu plătim toți la infinit păcatul lor originar... Și eram mai fericiți fără Adam și Eva, fără crima Cainului cu Abel, fără sacrificiile și arderile detot de prin preistoria obscurantistă. După Iisus să ne fi făcut Dumnezeu pe noi, oamenii, că era mai logic și dumnezeiește să fi fost cu toții frați ai Lui Iisus după Tată, buni, drepți și sfinți precum Întâiul creat al Lui Dumnezeu care ar fi fost Iisus care sigur nu ar fi furat mere din Rai și nu ne-ar fi învățat ca Adam și Eva  șarlatania și furtișagul. Vedeam că eram sfinți. Credința ne era inutilă. Ea e necesară doar pentru mojicii manipulați de ciocoii și zbirii lor. Pentru Oamenii Sfinți era de ajuns Evidența că suntem rude ale Lui Dumnezeu. Și pentru asta ni se rupeau nasturii de la cămașă de fală și mândrie ce Dumnezeu măiastru ne-a făcut și ce soartă princiară ne-a dat, scutiți de grozăvii, de urât, necaz, lepră și zeamă din cadavru care să se scurgă numai din câini morți prin bălării, oamenii să nu putrezească, să fie ca aurul, ca platina, să nu ruginească și dezintegreze, să nu devină hoituri iminente din care zeama va curge, pic, pic, în întunericul sicriului. Iată de ce oamenii vor înțelege cu amar că n-au fost făcuți de Dumnezeu niște Oameni Sfinti ci niște napârci penibile nedemne de statutul de Creație Divină. Și astfel, toți își vor lua lumea în cap și vor face greva morții cum spuneam. Va fi o opoziție constructivă a Operei Lui Dumnezeu care-L va ajuta să mai îndrepte măcar ceva. Se va instaura în întreaga omenire o adevărată lehamite față de suferință, nedreptate, boli și moarte, această aparent normală dar pentru oameni pe nedrept denumită trebuință a firii de a muri de cele mai multe ori în chinuri căci nimeni nu moare cu inima senină și o floare la ureche decât poate asceții și pustnicii cei sporiți în credință pentru care moartea e-aproape o bucurie vie și sinceră, un eveniment normal aducător grabnic de întâlnire și rendez vous cu Dumnezeul cel cauzator de liniște și mântuire. Pentru noi ceilalți care nu suntem călugări și pentru care viața nu ne e atât de lesne indiferentă și n-o privim ca pe un stagiu cotizant formal și ieftin, pentru noi cei care mai simțim trebuința necesității bucuriei vieții, a clipelor ei de dorită și visată dulceață a ființării, moartea o resimțim ca pe un inconvenient și o tragedie, o lovitură vrând nevrând, lovitura supremă de fapt. Noi plângem și ne smulgem părul din cap la înmormântări, nu-i așa ? De aceea, toți oamenii vor refuza să mai moară așa pur și simplu și normal cum se spune că e, vor dori niște explicații și compensări în sfârșit pe care acum ei nu le simt necesitatea turmentați de îndoctrinarea religioasă și din comoditate și inaptitudine a firii nu vor nici o explicație clară de la Dumnezeu și nici o motivație pertinentă, preferând să primească de la Dumnezeu moartea și durerea, necazurile, tragediile, prin exemplul răbdării lui Iov, ca pe un bir natural, legic și lesne de suportat, ca pe un serviciu ritualic și prețios pe care ni-l face Dumnezeu, căci toți suntem infinit respectuoși și docili față de tot ce ne dă și nu ne dă Dumnezeu și spunem stoici și exuberanți formula : "Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, fie numele Domnului binecuvântat..." Totul, toată această răbdare autoflagelantă o vom înghiți până într-o zi când oamenii se vor crispa și vor tace, în rumoarea scrâşnetului lor de dinți simțind manipularea cosmică și inconsistența perimatelor, nefundamentatelor, îndepărtatelor inuman promisiuni serafice, se vor sătura pur și simplu de tot și toate și vor începe să facă inevitabila grevă a morții. De ce ? Păi nu le vor mai conveni să mai moară așa pur și simplu, atât de similar ca orice jivină necuvântatoare, atât de insignifiant, ieftin și inuman, nesolemn și fără un sens pertinent și credibil, pretabil speciei umane inteligente. Căci să fii om, ființă inteligentă, singura care a ajuns să-L conceapă pe Dumnezeu din tot regnul animal sau vegetal, să fii om, singura ființă din universul cunoscut care a devenit conștientă de sine, de universul însuși, de materie, timp și spațiu, de relativitatea lor, de infinit și de existența unui Dumnezeu în al cărui chip și asemanare voiam să sperăm că ne oglindim atât de similar dacă nu identic, și să continui tu ființă lesne muritoare a crede că e normal să mori și să sfârșești identic, la fel de sumar biologic și mizerabil, precar ca orice napârcă și sălbăticiune necuvântatoare, atât de diferit și mizerabil față de cum ar face-o un Dumnezeu care ne-ar arăta prin exemplul Său cum se moare divin, util și frumos dumnezeiește, înseamnă să ratezi irepetabila șansă de-ai cere totuși Lui Dumnezeu, ruda noastră de gradul zero să ne arate un spectacol mirobolant : Să ne arate că a muri e frumos și e dumnezeiesc, e captivant și savuros ca idee, cum e tot ce amintește de orice centimetru pătrat de spațiu sau spirit din interiorul sau exteriorul Lui Dumnezeu, gestionarul specializat al morților noastre. Să ne arate mai întâi Dumnezeu cum boala și suferința e bună și frumoasă, să ne arate cum s-ar îmbolnăvi și El ca să cred că și eu trebuie să mă îmbolnăvesc. Să ne arate cum ar muri El mai întâi, frumos, divin, acceptabil și elegant, eroic și încurajator, echivalent și îmbărbătător pentru noi, pui de Dumnnezeu. Apoi vom putea muri și noi împăcați și liniștiți. Constatăm că Tatăl nostru nu vrea să moară și rabdă să-i murim noi toți copiii Lui inainte-i, e tare Dumnezeu deoarece în fiecare zi îi mor mii de copii în întreaga lume. Nu ne-ar fi făcut plăcere să ne vedem Tatăl nostru, pe Dumnezeu, bătrân, bolnav și muribund. Dar ar fi putut s-o facă pentru instruirea noastră, direct și demonstrativ. În schimb a dispus ca din osul divin cu sânge albastru de sfânt să moară cel mult Fiul Său Iisus acum două mii de ani, să moară ca și noi, ba mai chinuit chiar. Nici nu știm dacă nu e grotesc să mulțumim pentru demonstrație. Că a fost un spectacol macabru și inutil o știm. Oamenii nu s-au mântuit. Același iad e și pe pământ și-n oameni ca de la Facerea Lumii. Degeaba așteptăm etalonul exemplu de moarte frumoasă și exemplară al Lui Dumnezeu. Daca cu Iisus n-a reușit să ne învețe să murim cât și să trăim frumos și dumnezeiește, Dumnezeu nu-și poate permite disconfortul de-a se îmbolnăvi și muri de cancer din frondă cu noi și El însuși  se menajează zdravăn punându-ne numai pe noi, regnul animal sau vegetal, oameni cuvântatori sau insecte ori animale sau copaci unei asemenea mizerii. Căci Dumnezeu nu poate muri, nu vrea, nu are în intenție, pentru că are putința regească și boierească de-a alege varianta cea mai bună și confortabilă. Astfel că noi, amărâții, muritorii oameni, amăgiți cu statutul de fii ai Lui Dumnezeu pe care ne-a făcut din lut și s-a murdărit definitiv pe mâini de soarta noastră făcându-o, ne pare un pic rău că Dumnezeu pentru Sine și-a ales egoist o soartă boierească și privilegiată iar nouă, copiilor Lui ne-a hărăzit mizeria și precaritatea bolii și morții destinată întregului regn animal sau vegetal necuvântător. Măcar copacii mor în picioare, mormântul lor e-n lumină și în soare, iar noi, fii de Dumnezeu făcuți din lut peste care s-a suflat duh de viață suntem ascunși sub preș în pământ în sicrie inutile, improprii morții unor pui de Sfânt și odrasle de Dumnezeu. Și dacă totuși trăim și murim în chinuri se pare că n-o facem în zadar. E mâna Lui Dumnezeu aici. Se pare că Iisus nu mai poate fi răstignit a doua oară, (nici o aluzie la romanul omonim al lui Nikos Kazantzakis), dar Dumnezeu simte tot mai mult trebuința și tabietul acesta ca din când în când să asiste la o răstignire exemplară. Noi toți oamenii, luați în masă, cu bolile, dramele și morțile noastre, suntem un Iisus răstignit a doua oară, priviți de un Dumnezeu plictisit, singur spectator pe arena morții. Până când și de ce...? Cu cât n-o vom ști vreodată cu atât vom ajunge la o saturație și loviți de morbul deznădejdii imediate îl vom ucide noi pe Iov eutanasiindu-l ca să nu mai sufere fizic și să nu se mai chinuie inutil de-o veșnicie, cu bubele și necazurile sale că suntem suficient de grăitori și noi cu bubele noastre. Apoi, fiindcă nu mai putem da înapoi din această emulație, frenezie și erezie a celor prea mult și inutil loviți de tragedia cosmică a vieții vom trece toți hotărâți să facem greva morții. Nu va fi suficient. Ciocoii vechi și noi din Senatul Cerului nu vor vota cu noi ca Dumnezeu să aibă legi favorabile și să facă ceva bun și pentru noi muritorii de rând aflați în greva morții. De aici disperarea noastră a pământenilor va exploda ca o supernovă experimentând inutil greva foamei, a nașterii, a morții. De aici și până la Revoluția morții nu mai e decât un pas, despre care voi vorbi în episodul următor.