CUM E SĂ-I IUBEȘTI PE TOȚI

Dacă împarți 1 la 7 miliarde îți dă 0,000.000.000.143. Atât va rămâne din tine, o bucățică infimă de carne și de suflet de dat fiecăruia dacă ai putea să te împarți la toți, să iubești pe toată lumea, pe toți oamenii acestui pământ, așa cum o face Dumnezeu. Nu poți să-i iubești pe toți oricât ai vrea. N-ar mai rămâne nimic din tine. Să fii un singur om, să-i iubești pe toți, cum și-a propus programatic Dumnezeu cu o inimă gigantică, să ai grijă de toți cum singur a plănuit Dumnezeu să-și ia această sarcină pe cap, să-i aperi pe toți, să le dai spor în casă și sănătate, să tresari în somn pentru toți ca un părinte pentru copilul său când i se întâmplă fiecăruia câte un necaz, să plângi pentru toți când mor pe-un capăt toți pe rând din cei 7 miliarde de oameni ai acestui pământ pe care ai vrea să-i iubești, cum plânge Dumnezeu și face tot posibilul să ne salveze, să ne scoată din ghearele morții definitive și din iad, să faci toate aceste lucruri e peste puterile omenești, încât numai Dumnezeu mai are o soluție bună pentru noi și suntem mândri că avem acest noroc... Ar fi imposibil omenește să porți în suflet așa o iubire mare de dat tuturor cum poate Dumnezeu să dea, e imposibil să verși atâtea oceane de lacrimi de plâns pentru toți, atâta blândețe și tandrețe de împărțit tuturor cum a plâns și a suferit însuși Iisus pe cruce pentru mântuirea tuturor... N-ar mai rămâne nimic din tine dacă te-ai dărui cu iubire tuturor, te-ai dezintegra dacă ai vrea să fii ca Dumnezeu și să-i iubești, să-i salvezi și aperi pe toți de necazuri, boli, metehne și duhurile rele ale iadului. La Dumnezeu totul e însă posibil. El e Atotputernic. A luat El grija tuturor oamenilor : să-i iubească, să le poarte El de grijă, să-i plângă și judece când or muri, apoi să-i mântuiască și astfel să le ofere locul și culcușul cald în Rai... Ce ușurare pentru omenire că nu trebuie să-și mai poarte singură de grijă pentru chestiunile ultime și capitale, lăsând totul, și naștere și nuntă, și iubire, și ură, și hrană, și bătrânețe, și boli, și moarte pe mâinile Lui Dumnezeu, să ni le gestioneze El cum știe mai bine... Că drept să spun, de asta nici nu-L invidiez pe Dumnezeu pentru grija ce ne poartă și pentru câte griji are pe cap și-şi face pentru noi, asta fiind, curios lucru,  specialitatea Sa predilectă în acest univers infinit cu atâtea alte mistere și chestiuni serioase, complicate, inimaginabile și tulburătoare pentru mințile noastre limitate... Înscriindu-se voluntar în predilecta opțiune a gestionării destinelor noastre efemere, nu-L putem decât compătimi pe Dumnezeu care a ales să se plafoneze ocupându-se și cheltuindu-şi timpul cu atâta mărunțiș, adică să-și sacrifice orice alt rost cosmic mai important pentru a se ocupa erudit de nimicnicia și mizeria efemerității noastre. Să-și piardă Dumnezeu timpul și rostul ca să fie totdeauna bun, apt și pregătit pentru drămuirea existențelor de efemeride care suntem mi se pare o pierdere și o inutilitate nu numai pentru Dumnezeu dar și pentru univers. Să fii un Demiurg și să alegi plafonarea și ratarea carierei divine doar ca să te ocupi de oameni, niște cărnuri adunate, întâmplătoare și efemere, vulnerabile, și de mofturile lor prețioase, mi se pare puțin verosimil și util vreunui scop cosmic rațional. Astfel că nu-L putem invidia pe Dumnezeu pentru beneficiul nul pe care l-a acumulat creând un pământ de noroaie, niște microbi, niște oameni denumiți robi ai Săi și un Rai și un iad în care să ne împingă pe toți inexorabil pentru împlinirea poftei Sale insațiabile cosmice. Pentru un singur lucru îl invidiez pe Dumnezeu : Că-i poate iubi pe toți total și eu nu, că poate beneficia de respectul, prețuirea și dragostea tuturor iar noi, întreaga rasă umană ne urâm și disprețuim de moarte între noi ca indivizi, când fiecare trebuie și e musai să ne așteptăm că lesne poate veni o zi când un dușman, semen de-al nostru, creatură a Lui Dumnezeu, ne va prinde, ne va pune cuțitul neascuțit la beregată și ținându-ne de păr ne va hârcâi cuțitul la gât să ne taie beregata cu cuțitul tocit, ca să ne chinuie mai mult... Asta e lumea Lui Dumnezeu și astea sunt creaturile criminale rezultate din îndeletnicirile cosmice ale Lui Dumnezeu.  Iată, vine Dumnezeu și spune în evanghelii să ne iubim dușmanul, să-i întoarcem și obrazul celălalt la pălmuit și să dăm Cezarului ce-i al Cezarului și Lui Dumnezeu ce-i al Lui Dumnezeu. Aceste îndemnuri pacifiste au fost cu cap scrise în cronici antice romane apoi în evanghelii de către Josephus Mathias, trecut în evanghelii ca Iosif din Arimateea, cronicar al războaielor romano evreiești, el însuși conducător evreu care și-a trădat neamul ca să trăiască bine la curtea cezarilor care l-au și botezat cu numele de familie al împăratului, Flavius, spunându-i Josephus Flavius. Astfel, el a făcut politica Romei, îmbiind pe evrei la pace prin speculația scrierilor mesianice pe placul lor pentru a calma spiritul de altfel rebel și militarist al poporului evreu împilat de romani, popor evreu care voia cu tot dinadisul să-i alunge pe cotropitorii romani de pe pământurile lor cucerite de romani. E genial cum au reușit romanii să tranchilizeze revolta poporului evreu manipulându-i religios și dându-le astfel îndemnurile pacifiste din evangheliile mesianice, spunându-le că va veni un Mesia blând și drept din rândul lor, prezentat ca Iisus, care va mântui și elibera poporul evreu. Mai târziu, după ce și-au atins scopul politic, romanii au legiferat în stilul lor bine cunoscut în senat că Mesia, deci Dumnezeu este chiar Împăratul, adică la vremea aceea Titus Flavius, fiul lui Vespasian Flavius, fost general al lui Nero. De acolo a rămas expresia, trecută inteligent în evanghelii pentru a prosti, supune și calma pe evrei, "iată, va veni fiul omului" , drept Mesia evreu prezentat în evanghelii, după care când a venit ziua potrivită pentru romani, Mesia, fiul omului a fost prezentat de romani ca fiind însuși împăratul, Titus, fiul lui Vespasian, prostindu-i definitiv pe evrei, după ce i-au calmat și liniștit cu îndemnurile pacifiste din evanghelii. Astfel, Mesia evreilor, Iisus, trecut în evanghelii ca un om pacifist, drept, bun, care alina, tămăduia, făcea minuni, cutreiera prin lume cu ucenicii Săi să facă cunoscută pacea și Cuvântul Domnului, prin puterea exemplului Său acest Mesia a fost eficace inspirativ pentru poporul evreu iar prin toate acestea acest popor a fost sedat moral religios să nu se mai răscoale. Având un popor supus și calmat prin religie a fost astfel pregătit terenul pentru a fi uzurpat acest Mesia, Iisus, prin hotărâre în senatul roman, la momentul potrivit, și înlocuit cu Titus Flavius, fiul omului, adică fiul lui Vespasian, uns cezar de armată după sinuciderea lui Nero. Adevărată lecție de manipulare romană care a cucerit perfid poporul evreu prin evangheliile pacifiste cu eroul principal Mesia Iisus așijderi prezentat ca un miel blând, astfel că de atunci manipularea ne antrenează și pe noi în valul ei îmbietor când ni se spune să ne iubim dușmanul împilator ca pe noi înșine și să-i întoarcem și celălalt obraz. Nu din noi înșine ni se trage bunătatea și iubirea, ci dintr-o manipulare antică romană cu scop strict practic potrivit politicii romane și necesității vremii lor. Îndemnul de a-i iubi pe toți, de a te supune stăpânirii, de a te ruga pentru mântuirea conducătorilor, formule care se spun și astăzi de preoți la sfintele liturghii, din vechea manipulare romană a ideilor prin evangheliile antice oficiale ne vine. Au mai fost evanghelii, au mai fost scrieri împotriva stăpânirii romane pe care romanii le-au ars pe toate iar pe scriitorii disidenți, romani sau evrei, cezarii i-au executat pe toți. Evangheliile care nu au convenit au fost arse. Tot ce a scăpat au fost evangheliile de la Marea Moartă care au stat două mii de ani în peșteră ascunse de tăvălugul și dictatura romană și au fost descoperite de căutătorii de comori în zilele noastre. Nu se poate concepe astfel că adevărul istoric se află doar în patru evanghelii rămase oficial în vigoare, tolerate și convenite de romani ca și punctul de vedere oficial,  care nu au putut înrobi și manipula definitiv pe evrei, disidenții lăsând măcar niște documente ascunse și niște adevăruri supărătoare pentru romani pe vremea aceea, trecute pe papirusuri și prin evanghelii neoficiale unde se spune că Însuși Iisus ar fi avut frați și surori și că a fost căsătorit cu Maria din orașul Magdala cu care a avut o fată și că după moartea Lui Iisus Maria Magdalena s-a retras cu copilul de frica prigoanei creștinilor, prin Franța de azi, iar fata Lui Iisus și a Magdalenei a avut și ea la rândul ei urmași și urmași până în ziua de azi, astfel că nu știm dacă nu cumva unul dintre noi nu ne tragem prin arborele genealogic, însuși din sângele Lui Iisus. Și acestea pot fi manipulări, văzute dintr-o parte. Părerea oficială încetățenită încă de la romani este în oglindă o manipulare pe de cealaltă parte. Între două manipulări mai degrabă nu e de preferat nici una. Deci nu pentru că mi-a zis Dumnezeu în evangheliile oficiale să nu omor, înșel, ucid, fur, etc nu fac eu aceste lucruri ci pentru că din bunul meu simț de om eliberat de manipularea religioasă cu care erau speculați evreii antici și până în ziua de azi, simt că nu vreau, nu pot și nu trebuie să fac așa ceva, să fiu rău și să fac barbarii. Nu pentru că mi-a zis Dumnezeu să-mi iubesc aproapele aș face-o, ci pentru că așa simt eu că e frumos. A iubi pe toată lumea e o utopie siropoasă când trebuie să realizezi că în lumea asta, vrei, nu vrei,  sunt dușmani, și dușmani de moarte ce sunt pregătiți în tot ceasul să te elimine veseli și cu o floare la ureche pentru că așa vor ei. Dacă ei, dușmanii nu te vor, tu de ce i-ai vrea ? Lasă-L pe Dumnezeu să-și bată inutil și ineficace capul cu ei și răutatea încuibată în fibra lor biologică, astfel încât silit de trista realitate trebuie să te mărginești să iubești cât mai puțini oameni ca să rămână ceva din inima ta de dat puținilor prieteni care merită dragostea ta. Astfel nu are cum să-mi mai pară rău că mie-mi rămân atât de puțini de iubit și prețuit pe lume când aș vrea să-i iubesc pe toți ca și Dumnezeu... Să-i iubesc pe toți fără ca ei să știe și fără ca ei să vrea, să le inspir impulsul să fie buni, drepți și blânzi ca Dumnezeu, să devină toți pui de Dumnezeu, să iubească pacea, dreptatea, să aducă Raiul pe pământ și astfel să facă o concurență eficace și acerbă Raiului din Cer, să-L facă pe acela inutil și insolvabil și să-L aducă la faliment, lucru pentru care Dumnezeu nu s-ar supăra foarte poate, rămânând în funcție și activ Raiul de pe pământ și noi, oamenii cuminți de care Dumnezeu ar avea să se ocupe bucuros iar obiectul muncii Sale să rămână intact. Iată ce chin și dorință mortală și inoportună mi-a pus Dumnezeu în suflet... Să vreau să-i iubesc și prețuiesc pe toți, să le cânt în strună și să le spun că sunt buni și frumoși, oricât ar fi de hâzi și spurcați. Oricât m-aş strădui, nu pot și poate nu e cazul să-i iubesc și prețuiesc pe toți, căci poate nici nu se merită, e treaba Lui Dumnezeu să iubească și să tămăduiască tot mucegaiul și bubele, răutățile și hibele noastre dacă tot s-a declarat doctorul plenipotențiar și universal, atotputernic al tuturor. Mie unuia, doar atât, un suflet sau două, sau trei, sau patru, atât mi-a dat în schimb voie Dumnezeu să iubesc, restul luându-şi pentru El. Ah, scapără sufletul meu de ciudă că Dumnezeu a luat totul, toate stările depline de fericire și nouă ne-a lăsat doar drojdia iluziilor și prejudecăților noastre, doar ura viscerală dintre noi și dorința malefică de a ne elimina și învinge unii pe alții, de la cel mai cuminte mod al competițiilor sportive și jocurilor și până la modul serios al războaielor... A dori să fii învingător, pentru fiecare din noi e un impuls lăuntric și necugetat ce vine din instinctul biologic animal brut al conservării speciilor în care fiecare individ caută să-l suprime pe celălalt și să calce pe existența celuilalt pentru ca să-și conserve și întrețină astfel propria siguranță și bunăstare, propria necesitate și plăcere. Din legile Lui Dumnezeu vine această represiune reciprocă între indivizi, de la Dumnezeu am moștenit această stare beligerantă a intereselor particulare antagonice ale indivizilor care face ca selecția naturală să facă ordine și să elimine pe cei slabi după pravilele Lui Dumnezeu în acest colț de univers din Calea Lactee. Nu a iubi e imboldul și starea lăuntrică naturală a fiecăruia, nu din Rai venim cu năravurile noastre, ci din iad venim și într-acolo ne îndreptăm imperturbabil. Ori nu ne îndreptăm nicăieri și e doar o iluzie a binelui cât și a răului, a animalelor religioase ce suntem. A iubi rămâne un ideal relativ. Căci omul iubește fie destul de puțin, fie destul de mult, niciodată înțelept și cu măsură cum vrea Dumnezeu, înțelepciunea și rațiunea neavând nimic de-a face cu iubirea în standardele noastre utopice. Plictisit de aceste standarde ale noastre în care nu crede, Dumnezeu ne-a lăsat cu iubirea noastră cu tot să ne spălăm pe cap cu ea dacă tot ne mângâiem cu această deșertăciune. Să nu uităm de gelozia divină care clocotește poruncitor decretând să nu iubești nimic mai mult și mai pătimaș decât pe Dumnezeu. Dumnezeu te lasă să-ți faci de cap, să te întreci cu gluma în iubirile lumești ca să te taxeze la sfârșit drept păcătos potrivit geloziei Sale. Și pe mine mă taxează Dumnezeu drept necugetat în intensitatea dorinței mele de a iubi. A uitat însă Dumnezeu, lasându-mi atât de puțini de iubit, să-mi modifice și intensitatea iubirii din sufletul meu, doritoare și aptă să-i fi iubit pe toți cum inima-mi dorea. Eu nu pot iubi normal pe cineva, ci infinit ca și Dumnezeu, total și până la lacrimi... Și tu, și tu, și tu, și tu, prieteni dragi și draga mea familie, v-ați pus viața-n pericol în calea iubirii mele năvalnice, căci v-aş putea iubi până la lacrimi, pe fiecare cu o inimă cât pentru 7 miliarde de oameni. Noroc că voi mă protejati și mă ajutați să nu deviez și să nu mă îmbolnăvesc de atâta iubire... Cel mai bine și sănătos e să iei iubirea în porții mici, înghițitură cu înghițitură așa cum mă povățuiți voi... Cât de multă dreptate aveți în sfaturile voastre de oameni cu scaun la cap... Voi nu îmi dați voie să vă iubesc dumnezeiește cum o face Dumnezeu. Voi îmi permiteți să vă iubesc ponderat, uman și cu măsură de frica geloziei proverbiale a Lui Dumnezeu care are ochi și la spate și vede tot și care nu iartă trădarea și faptul că ați mai face loc în inima voastră și pentru altcineva. Atât trebuie să iubești oamenii, puțin și cu grijă ca să nu tulburi capriciul Lui Dumnezeu de a vrea să fie Amantul Suprem. Nici să aștepți prea multă iubire de la oameni iarăși nu se cade căci din nou tulburi amorul propriu al Lui Dumnezeu care are să-ți ofere toată iubirea de care ai nevoie. De aceea eu nu mă supăr ori de mă iubiți, ori de mă urâți oameni buni. Nu mă puteți nici iubi, nici urî mai profund ca Dumnezeu care odată m-a iubit atât de mult când m-a creat pentru ca apoi prin moștenirea păcatului originar să mă damneze la suferință în locația pământului, o antecameră a iadului, începând cu primii mei strămoși, Adam și Eva. Nici unul dintre voi nu mă poate condamna mai cu temei la iad și suferință mai mult ca Dumnezeu în economia Sa intransigentă, severă și represivă. Când pentru aproape tot ce faci în lumea asta riști să păcătuiești la tot pasul potrivit canoanelor religioase inumane ale Lui Dumnezeu, rămâne unica și firava consolare de a visa inutil și frumos despre cum e să-i iubești pe toți.

DUMNEZEU TOT TIMPUL PLÂNGE ȘI E NEFERICIT

15) DUMNEZEU TOT TIMPUL PLÂNGE ȘI E NEFERICIT  
Bunul Dumnezeu nu râde niciodată... El nici măcar nu a zâmbit vreodată și nici cel mai sporit sfânt ce a avut ocazia sublimă de a-L vedea în preajmă în Rai nu L-a văzut vreodată pe Domnul măcar schițând în toată veșnicia Sa măcar un singur gest de voie bună... Dumnezeu nu râde, nu e vesel și nu e bine dispus niciodată... El e prin definiție o Ființă și o entitate cel mult serioasă și gravă atunci când nu plânge cum a plâns de-o veșnicie în imensa majoritate a timpului Său infinit. Dumnezeu nu e vesel și bine dispus niciodată, nu dorește distracție, confort și relaxare ca noi oamenii, nu știe șah, fotbal, cărți, table, nevazând niciodată în asta o cât de mică pierdere pentru Domnia Sa, pentru distracția Sa, pentru faptul că totdeauna e ocupat cu o muncă serioasă, niciodată nu se odihnește, niciodată nu are liber, totdeauna e treaz și nu doarme, mai mereu e trist și plânge, dacă nu plânge măcar suspină, dacă nu suspină măcar oftează... Dumnezeu e TRISTEȚEA însăși înnobilată și sfințită prin firea Sa bună și blândă... Dumnezeu e toată DUREREA și LACRIMILE vărsate de la începuturile lumii, cum am putea noi vreodată să râdem, să ne relaxăm și distrăm cu nădejde când știm că Dumnezeu niciodată nu a făcut asta și e Tot numai tristețe, durere și lacrimi, e conceptul și etalonul acestor drame și dureri încât a devenit înălțător și sublim să fii trist ca însăși TRISTEȚEA, să fii nefericit ca însăși NEFERICIREA și să plângi de alean și durere ca Însuși Dumnezeu, care plânge în cascade și sughițuri de la Facerea Lumii și până azi, pentru păcatele noastre. Nu trebuie să plângem și noi și să ne frângem și noi de durere ca Însuși Dumnezeu când fiind precum chipul și asemănarea Sa trebuie musai să plângem ca El de suferință și durere având de dus în spate toate bolile de care suferă și El în tăcere și toate nedreptățile cu care asemeni și El e nedreptățit și toată scârba de care și El e scârbit...? Precum Dumnezeu nu-și face un complex că nu e cu cale să poată fi mai fericit și să râdă exuberant vreodată când în înțelepciunea Sa nu realizează rațiunea nici unui motiv pentru asta, noi de ce-am vrea să facem pe deștepții și să vrem să nu mai plângem de toate durerile noastre de zi cu zi, dacă astea înnobilează pe om să trăiască exact stările de suferință trăite de Creator...? Dumnezeu nu a râs niciodată netinzând niciodată la fericire și relaxare când El e însăși FERICIREA sau NEFERICIREA, și în măreția Sa nu face din asta nici o bucurie dar nici un capăt de țară din marea-i tristețe nemângâiată. De ce noi nu putem trăi și suporta demni și stoici aici în simulacrul nostru de viață nici o nefericire și durere la paroxism fără a tinde avizi să fim fericiți, mângâiați, relaxați și bucuroși ca în Rai...? Vrei sănătate, bucurie, fericire, liniște, împliniri aici pe pământ...? Atunci în Rai ce mai vrei...? Repetir...? Cam mult pentru doi lei. Dacă Dumnezeu nu râde și El e însăși TRISTEȚEA și LACRIMILE care-au curs totdeauna, eu cum pot avea nedelicatețea să fiu mai exuberant și vesel, doritor de fericire și să râd ca nebunul satului, și cum pot avea simțul umorului în mijlocul unei astfel de înmormântări și drame monumentale cum se profilează trăirea și pustiul nostru de viață pe pământ...? Dumnezeu nu râde și nu are motiv să aibă simțul umorului pentru vreun fir de praf de pe pământ, pentru vreun fir de păr din capul nostru și pentru vreun fir de dorință și durere din inimile noastre de carne, de orice natură ar fi această durere... Sunt sfinți care au trăit o viață sporită în adâncă credință și tot și-au zis în tot ceasul că sunt păcătoși neîndrăznind a visa măcar deplina iertare a Lui Dumnezeu, iar noi în răutatea, mofturile și vanităţile noastre îndrăznim să ne deschidem inimile cardiace și să țipăm că suntem nefericiți...? Să se știe că ce-i dulce nu-i dulce pe pământ decât dacă ai iluzia că-L fentezi pe Dumnezeu, și ce-i mângâietor nu-i mângâietor când ochiul plâns și trist al Lui Dumnezeu bate cu biciul razelor Sale tot ce nu-i asemeni și sub ascultările Sale cazone. Când ai crezut că ai trăit vreodată vreun extaz și inima ți-a vibrat câtuși de puțin de plăcere și fericire deșartă pământească, adu-ți aminte că Dumnezeu abia atunci își oprește lacrimile și începe să râdă... Să râdă cu hohote și lacrimi de râs de tine și infinitul deşart de fericire și vanitate lumească din inima ta care dacă nu bate doar pentru Dumnezeu e pe veci pierdută în deșertăciune și păcat... Dumnezeu e amantul suprem și e gelos, de aceea batjocorește și huleşte orice extaz, orice plăcere și orice emoție și vibrație a inimii care nu-i sunt EXCLUSIV dedicate... "Ori te rezemi de o umbră" , cum a spus Eminescu într-un vers, ori iubești efemer ceva mai mult pe pământ decât pe eternul Dumnezeu, e totuna, e o greșeală și un păcat ce nu va rămâne nepedepsit. Au crezut vreodată Romeo și Julieta că dacă au rămas pildă de amor și dăruire a clipit vreun pic Dumnezeu a simpatie...? Au murit degeaba... Și s-au sinucis încă fără rost... Cu atât mai rău pentru ei... Emoțiile oamenilor, plăcerile lor, amorurile lor și un întreg pământ spurcat de păcate și o întreagă lume îmbătată de dor de dragoste și de amor invocat și de sodomişti ca și drept al vieții lor intime sunt scârbă pentru Dumnezeu care tot timpul plânge și e nefericit... Și oamenii plâng. Ar părea că plâng pentru că sunt slabi. Oamenii nu plâng pentru că sunt slabi ci pentru că au crezut că sunt puternici pentru prea mult timp care a expirat și a venit scadența la suferință și la moarte, pe când există un Dumnezeu mai puternic și mai trist ca noi, care plânge pentru păcatele noastre mai puternic decât o vom face noi vreodată pentru durerile, remușcările și căințele noastre...! În tot amarul vieții noastre ne mai îndulcim cu dragostea și cu amorul. Pentru Dumnezeu nu există cuvântul amor... Dumnezeu nu înțelege și nu aprobă ce-nseamnă sărutarea, îndrăgostirea și infinitul ei... Senzațiile carnale îi sunt străine și îi repugnă, când Dumnezeu nu are carne ci e doar un abur roz, fin, parfumat. Conceptul de orgasm îi e străin și impropriu și e intolerabil pentru răbdarea Lui Dumnezeu care știm bine că neavând sex, nu are organe sexuale specifice cu care ar putea simți plăcere ca noi... Orgasmul, Dumnezeu l-a dat pentru altceva, exclusiv pentru exemplarele biologice, mamifere sau nu, existând orgasme de oameni, de animale, de păsări, de ce nu ? , că prea au un interes și se luptă toate pentru împerechere și surprizele ei plăcute. Duhurile bune ale Raiului, sfinții, îngerii și Dumnezeu nu au nevoie de orgasme și organe sexuale cu care să și le iște. Întreagă carnea ființelor sfinte e plină oricum ca un blat de tort însiropat, de plăceri paroxistice și continue, de fericiri și extaze specific divine, incomparabile celor umane. De aceea orgasmele noastre sunt de râs și o bagatelă pentru concepția divină, insenzuală, antivoluptuoasă și platonică prin definiţie. Ele, orgasmele, ne sunt date nouă, ființelor ca o chestiune practică, nu pentru amor ci strict pentru acuplare, pentru reușita montei, a împreunării animalice ca să nu uite bestia să se împerecheze și să nu-și omoare și mănânce perechea, văzând în ea un mijloc mercantil pentru potolirea propriei plăceri... Noi oamenii l-am împodobit cu emoție și simțire, când orgasmul nu e decât ordinul și pocnetul din deget al Lui Dumnezeu și stratagema Sa practică, pentru ca speciile să-și aducă aminte că e plăcut să se înmulțească singure ca să n-o mai facă Însuși Dumnezeu cu mâinile Sale, tot cu lut și cu duh sfânt și să se murdărească pe mâini de lut, tot frământându-l obosit, pentru fiecare candidat la viață. Dându-le orgasmul, Dumnezeu s-a spălat pe mâini și a transmis speciilor cheia de boltă a interesului, obligației și îndatoririi biblice de a se înmulți și umple pământul și s-o mai facă și de altă dată fără să se mănânce unii pe alții cum face călugărița ori văduva neagră cu partenerul lor crezând că acuplarea e un act de agresiune vital. Orgasmul e pauza de masă a Lui Dumnezeu care nu avea timp să înmulțească toate speciile cu mâna Sa... Singurele poate care nu au orgasm sunt femelele de călugăriță și păianjen văduva neagră care-și mănâncă partenerii iubitori și tandri de vii, a căror afecțiune și tandrețe pentru Dumnezeu nu contează și e praf în ochi, inacceptabilă și respinsă ca tandrețea noastră, ca amorul nostru, ca dorurile noastre nesfârșite, ale tuturor... V-ați sărutat vreodată și ați făcut amor cu pasiune...? Dacă da, a fost spre umilul și relativul vostru noroc, căci toate acele voluptăți vor trăi cu drag și plăcere doar în inimile voastre și vor muri odată cu voi, vor rămâne fier roșu care arde de plăcere inimile voastre doar cât veți trăi, sub disprețul și sila eternă a Lui Dumnezeu, care deși are tot universul la îndemână ca spațiu de depozitare și muzeu, nu va prețui nimic din flăcările inimii voastre, nu va salva nimic din voi în abisurile universului, măcar o statuie de marmură de îndrăgostiți goi sărutându-se care să vă reprezinte pe voi în muzeul antichităților Lui Dumnezeu. Doar pe pământ veți lăsa o urmă ștearsă și pe coaja copacilor un nume de ființă iubită scrijelat cu briceagul. Atât. În schimb Dumnezeu vă va lăsa nemângâiați și etern încărcați de dor și alean și nu va consemna nimic mai mult în analele memoriilor Sale decât că ați fost un număr de oi din turma credincioșilor și robilor Săi. Dumnezeu v-a dat de toate echilibrat, și dureri și plăceri. Dar atunci când dragostea înaripează inimile voastre să știți că totul are un preț de cost care spune că Dumnezeu vă va lăsa să vă iubiți până când odată cu moartea vă va despărți și nu vă va spune, nonșalant, decât că v-ați întrecut cu gluma și decât că, sec, ați păcătuit o viață întreagă fie cu vorba, fie cu fapta, fie cu ambele, că ați fost sclavii plăcerilor, ai sodomiilor, ai cărnurilor pe care vi le va putrezi... Apoi dându-şi seama că a exagerat și a fost prea sever în intransigența aplicării pedepselor pentru voi, va începe Domnul iar să plângă precum zilele ploioase ale toamnei, și să fie nefericit, ca întotdeauna, prea târziu. Nu contează. Dumnezeu știe că se vor mai naște miliarde de oameni, berechet să-i omoare și pe aceia, după care să se căiască definitiv după ce-i va omorî pe toți. După care poate se va opri vreodată. Poate se va sătura de atâta plâns și nefericire căci chiar Dumnezeu să fii și nu poți răbda să verși inutil de-o veșnicie râuri și Amazoane de lacrimi când ca Demiurg ți-ar fi stat lesne în putere să fii pentru totdeauna vesel și fericit alături de creaturile pe care dintr-un capriciu le-ai condamnat la univers, la plâns și la moarte, făcându-i după chipul și asemănarea Ta.

CE MULT A IUBIT DUMNEZEU OMUL !

14) CE MULT A IUBIT DUMNEZEU OMUL !
În afară de Dumnezeu nimeni nu te poate iubi mai mult se pare. Dacă aștepți iubirea și prețuirea să-ți vină de la oameni ca și tine ești naiv și prea visător. Linia generală de funcționare a acestei lumi și a viețuitoarelor e starea de ură și dispreț. Așa a făcut Dumnezeu regnul animal, deci și oamenii care tot animale sunt biologic vorbind. Câinii care se întâlnesc prima dată se mârâie, iar pisicile se scuipă. De ce-ar face oamenii notă discordantă din această lege a vieții și a biologiei ? Tot ce e în afara noastră, tot ce nu suntem noi, urâm sau disprețuim cu patimă, mai conștient sau nu. De dai mâna cu prietenul tău, acesta va simți că ai degetele transpirate. E de la ura ancestrală cuibarită biologic în tine. Nu mai negați că nu urâți pe fond pe toți ceilalți. Toți ne urâm și disprețuim reciproc și dovada stă în faptul că n-am suporta nici unul să fim în pielea altuia nici măcar o zi sau o clipă, să mirosim și duhnim ca altcineva, ori bogat, ori sărac, să avem în gură alt scuipat decât al nostru. Chiar dacă ne face bine, un ficat sau un rinichi transplantat în noi îl privim ciudat și cu o stare de disconfort care se cheamă ură. Dacă ar merge și transplantul de cap, (am auzit că o oaie a trăit o jumătate de oră cu un alt cap de oaie transplantat) , mai bine ai vrea să mori decât să gândești cu mintea altcuiva, să ai aceleași vanități, plăceri, ighemonicoane, să iubești ceea ce capul transplantat a iubit dintre scârbele tale cele mai mari și să urăști ceea ce acea țeastă a urât, poate dintre idealurile tale cele mai dragi. Nu degeaba anticorpii noștri încearcă să respingă grefa iar noi facem tratamente imunologice să-i amețim și manipulăm pe acești anticorpi. Urâm prezența și tot ce înseamnă individ diferit de noi. Urâm să stăm unul lângă altul în autobuz, în tren sau la coadă și să ne mirosim transpirațiile, ciorapii ori vânturile. Vânturile altuia ne put dar ale noastre nu, ca dovadă că omul se iubește numai pe sine cu nădejde, iubindu-şi tot ce-i al lui, ca dovadă că se uită în wc melancolic înainte de-a trage apa și după ce-şi bagă degetul în chiloți, miroase să vadă cum o fi, doar e mirosul lui foarte suportabil. Omul se iubește și prețuiește exclusiv pe sine căci știe, adulmecă în aer că nimeni nu poate fi iubit de nimeni. Chiar și iubirea dintre sexe nu are nimic sfânt și ingenuu. Pentru atâta lucru nici erecția nu ar mai avea loc și rost. Doar sfinții se iubesc ingenuu și platonic și nu au erecție căci nu au nimic în desuuri, la fel ca manechinele. Dar la noi oamenii, erecția are loc pentru că e o consecință a adrenalinei stării sălbatice de prădător. Un bărbat îndrăgostit care sărută o femeie îndrăgostită de el sunt aidoma și sub starea adrenalinei leului care-și linge din plăcere și interes leşul de gazelă sângerândă cu limba scoasă de agonia asfixierii între dinții felinei. A iubi înseamnă a prăda și a te bucura de ceea ce nu meriți și nu-ți aparține de drept, dar te poți bucura de prădăciune prin forță și vicleșug. Leul nu merită antilopa gnu, dar o aleargă pentru că o vrea pradă, adică simte că de aceea o iubește, pentru ca vânătoarea să merite osteneala, pentru potolirea exclusivă a FOAMEI. Foamea și ura e tot ce mișcă regnul animal și nu ne mai interesează dacă Dumnezeu e mândru sau nu de înzestrările și nevoie noastre biologice din moment ce trebuie să le facem față fiind făcuți de Dumnezeu așa. Starea de ură, de dezgust, de supărare și greață e starea noastră normală cu care trăim de dimineață până seara și toată noaptea. Nu ai să vezi în tramvai unul mai vesel, ci toți sunt roși de foame și pântecăraie, toți sunt morocănoși și zborşiți că trebuie să se ducă la servici, căruia i-au spus "scârbici". Nu numai oamenii, dar tot regnul viu urăște programatic și fabrică venin și țepi, începând cu oamenii, șerpii, ciupercile, plantele și florile cum ar fi trandafirii care toți au țepi, știu ei bine de ce. Nici o floare n-a chiuit de fericire știind că trebuie să înflorească pe morminte, pe toate mormintele : și de călugări sporiți în credință, și de criminali. La fel cum noi suntem condamnați de Dumnezeu a nu ne naște direct în Rai și am fost puși să trăim în surghiun pe pământ, la fel și florile, trebuie să se bucure de singura șansă de a înflori pe mormintele ori la nunțile criminalilor interlopi. Dacă trăiam în Rai starea noastră normală era starea de iubire. Dar fiindcă viața pe pământ e o copie fidelă a celeia din iad, starea noastră normală e starea de ură, de plâns și de lacrimi. Lacrimi de singurătate când știi că pentru tot ce ești niciodată nu poți fi iubit, respectat și prețuit de nimeni mai mult decât te iubești tu. Nimeni nu poate iubi pe nimeni perfect și total, cum se iubește în Rai. Excepțiile confirmă regula că orice iubire mare se termină cu un eșec. Nu poți iubi pe nimeni decât până moartea te va despărți. E lege dată de la Dumnezeu. Nu există dorința de a fi iubit cu pasiune de cineva de amorul căruia te topești. Nu există să aștepți și să vrei să fii mângâiat și alintat. Nu ești decât un om cu mai multe, foarte multe defecte de care te-ai plictisit și tu, darămite altul, și puține, foarte puține calități. Să fii ca un erou purtat pe brațe și adulat de sclavul ce te idolatrizează e un vis, e doar un vis dar un vis indecent și fals. Totul, adevărata dragoste care merită să fie pomenită e doar aceea în care iubești, iubești cu pasiune disperată și febrilă dar în schimb nu se cade, nu e posibil, și nu poți aștepta să fii iubit la rândul tău și tu. Ca un ghețar care sărmanul întreg e adâncit aproape în apă și numai vârful puțin e deasupra la norocul luminei zilei, așa și dragostele : extrem de puține se vor împlini sau vor avea iluzia că se vor împlini pentru cel mult trei zile, trei luni sau trei ani. Restul dragostelor care nu vor avea niciodată șansa împlinirii sunt cele mai multe, sunt la fundul și periferia vieții, nu sunt o prioritate pentru selecția naturală și interesele Lui Dumnezeu. Când ai întreba pe oricine, ar zice că vrea să trăiască o frumoasă poveste de dragoste, o dragoste mare. O dragoste din acelea posibile și palpabile de la vârful aisbergului. Cât de deşart și fals... A iubi nu înseamnă a iubi ci a tolera, a îndura într-o formă de stoicism sublim tot ceea ce nu-ți convine. Și omului nimic nu-i convine, totdeauna are o obiecție la orice. A fi iubit nu înseamnă a fi iubit ci a consuma și ucide conștient și vinovat timpul cuiva care și-l pierde cu unul ca tine. Dulce e numai să iubești și să nu fii niciodată iubit. Să prețuiești și să fii totdeauna disprețuit. Autentic și dumnezeiesc e numai când iubești fără să fii iubit și nu mai poți aștepta nimic în schimb. Așa face și Dumnezeu cu noi. Ne iubește dumnezeiește, știe că nu este iubit și se lasă păgubaș să-și mai piardă timpul și răbdarea cu unii ca noi. De la El am moștenit și noi această deznădejde în iubire. Și astfel, autentic e numai când ești neînțeles, neacceptat, trădat și părăsit în dragoste, cum e Însuși Dumnezeu sau Însuși Iisus hulit și schingiuit pe cruce. Să plesneşti de dor și suferință în dragoste e înălțător ca setea credinciosului după un Rai îndepărtat, ca lacrimile Lui Dumnezeu pentru noi, zăbavnicii fiii Lui risipitori. Și la fel ca în credință, nu ai dreptul și nu te poți bucura în această viață de nici un dram de iubire, precum searbădă și lipsită de orice emoție vie în afară de trăirea dumnezeiască e viața pentru cel mai virtuos sfânt călugăr. Goală e viața sfântului de orice bucurie lumească. Bucuria lui e numai să iubească în deșert pe oricine i se pare că are virtutea și capriciile autorității și exclusivității unui Dumnezeu. Pline sunt zările deșertului de fata morgana, arunci tot focul pasiunii tale către acel orizont iluzoriu și niciodată nu te poți apropia de acel vis de dragoste care nu e pentru tine și carnea ta. Tu, om urât, plin de păcate, plin de defecte, de racile cu care ești perfect dezagreabil și respingător, îndrăznești perdant să speri că te va îndrăgi și iubi cineva mai frumos decât tine. Câtă pierdere de timp, energie, câte bătăi de inimă cheltui în zadar...! Și măcar de ți-ar mângâia suferința și bubele leprei cineva mai brav decât tine, nu te poate încălzi spectacolul grotesc al acestei cerșetorii nemerituoase după un dram de iubire care să-ți fericească viața, mofturile și vanitatea. Nu e sublim să primești dragoste de la cineva mai bun, mai frumos și mai demn ca tine, ci să oferi acea dragoste, acele emoții sublime și nesperate cuiva mai trist și sărman ca tine. Să oferi nu atât milă ci prețuire și gingășie cuiva care programatic nu poate spera practic comoditățile dulcilor fiori ai dragostei și prețuirii. Cu putere cred că nu e apanajul și dreptul doar al celor tineri, doar al celor frumoși, doar al celor excelenți și bravi a trăi povești și momente sublime de dragoste, a fi apreciați și respectați. Și răii pot fi iubiți și prețuiți, și urâții pot fi mângâiați, și nefericiții se pot topi în extaze de amor și pasiune și își pot revendica dreptul la fericire și respect. Criminalii, nu știu... De asta există Dumnezeu, să le facă și lor o dreptate. Celor săraci cu duhul Dumnezeu le-a dat speranța și dreptul la fericire dar nu pe lumea asta ci pe lumea cealaltă. Raiul de pe lumea cealaltă e al lor doar și numai al lor. Nu vorbeam însă nici de acea fericire în care cei ce huzuresc acum în hamacul plăcerilor și mângâierilor vieții se bucură de viață din plin și "în orice zi au clipa lor cu soare și-n orice timp le-apare aurora" cum spunea Eminescu într-un vers. Ei se vor perpeli în iad pentru că totul are un preț de cost. Nu vorbeam nici de mângâierile postume din Rai ale celor năpăstuiți acum, vorbeam pur și simplu de dreptul și șansa de-a fi fericit și de a simți o bucurie a vieții cât ești viu. Urâții, ciungii, naniştii, orbii, melancolicii, timizii, nu pot fi iubiți lesne, sau așa cred ei și lumea. Plăcerile și beatitudinile vieții sunt prost văzute de Dumnezeu chiar și la cei frumoși. Celor urâți nu le sunt îngăduite desfătări de amor, sau așa cred ei și lumea. Dar lumea celor nefericiți e o comoară de dragoste nedescoperită. Doar Dumnezeu o știe. De aceea, ca și Dumnezeu, m-am plictisit de clasicele povești de dragoste dintre Ilene Cosânzene și Feți Frumoși, de imaginile din clipuri video siropoase cu tineri superbi îmbrațişându-se în dezmierdări languroase în peisaje tropicale sau de actorii telenovelelor siropoase sud americane. Aceștia nu au nevoie de iubire și pasiune. O au oricum. Plânsul din dragoste al unei femei frumoase îmi repugnă căci mă cutremură de dor și emoție plânsul disperat și întemeiat al unei femei mai puțin frumoasă, mai puțin tânără, plânsul de dor de dragoste al unei femei chinuită de o meteahnă și de o tară, părăsită, trădată în dragoste, cu sufletul zdrobit de seceta și penuria oricăror senzații de voluptate, sau plânsul unei mame care și-a pierdut copilul, care nu e plâns, ci e o formă sublimă și disperată de ură, de mânie ca o dinamită iminentă sufletească cu efect întârziat, cu fiori de năzuință de răzbunare. În sufletele triste eu caut căldură și bogății nebănuite de amor și umanitate, în lumea celor din spatele scenei și din umbra reflectoarelor, în lumea celor mai triști ca noi eu găsesc mai multă valoare și mai multe bogății de simțire de simțit și apreciat. Melancolia extremă îi împiedică pe unii să viseze măcar că vor găsi pe cineva frumos de care să se îndrăgostească vreodată. Dacă m-am îndrăgostit vreodată, a fost mereu fără speranță. Cum să speri să fii iubit și să iubești o fată frumoasă, superbă și norocoasă când o fată nefericită care tocmai a fost călcată de tren și a rămas fără ambele picioare se tânguie și înghite cu stoicism inexorabila sentință dată de Dumnezeu că nu mai poate fi iubită niciodată, fiind considerată handicapată de intoleranța și ura endemică a lumii de care vorbeam...? Acea fată părăsită definitiv pe această lume de logodnic și de Dumnezeu care-i promite un loc fericit doar pe lumea cealaltă, acea fată mie-mi umple inima de pasiune și iubire. Acea femeie părăsită de soț pentru una mai frumoasă și tânără îmi promite în inima ei un loc autentic, absolut și definitiv. Dumnezeu iubește mai mult pe cei în necaz și cu obrazul plâns. Într-un fel sau altul și eu tot așa simt. Dac-ar fi să-mi mai pot alege o carieră aș alege să mă fac Dumnezeu. Dumnezeu măcar pentru o zi, o oră. Și aș da omenirii, fiecăruia, lumii întregi, tot ce-i mai bun, necătând că merită sau nu. Căci din moment ce au fost creați de Dumnezeu din ideea Sa și condamnați la posibilitățile acestui univers, toți oamenii merită o șansă reală și necondiționată. A fi un Dumnezeu al milei și grijei etalon și neştirbită înseamnă a nu tolera în rândul propriilor creaturi tot soiul de boli și mizerii cu care Dumnezeu ne sabotează în realitate atât de impasibil, inuman și cu o incredibilă exuberanță și mulțumire malefică și imuabilă față de propria Creație. Prezența unui Dumnezeu al binelui etern în univers nu impunea necesarmente în viața reală a oamenilor puși să trăiască,  pușcării, lacăte și gratii, puști și ghilotine, sete, foame, oboseală, somn și lacrimi, boli și moarte. Pe acestea ni le putea da mai logic Satana, geniul răului, dacă aflam că el ne-ar fi creat pentru propriul capriciu al genocidului și distracției malefice și asta o înțelegeam și acceptam cu stoicism. Noi știm însă că Dumnezeu ne-a creat și a suflat duh bun de viață peste lutul nostru iar tot ce era mai îndreptățit să visăm și sperăm de la ireproșabila-i Bunătate era tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte pe care să ni le fi dat  gratuit și necondiționat, ca și creații de sorginte divină demne de a se bucura în viață prin moștenire divină de aceste bucurii și drepturi. Nu acestea sunt visuri frumoase ale omenirii făcute dintr-un vis primordial genial al Lui Dumnezeu ? Și atunci ca Demiurg și Autoritate a lumii pentru ce să nu împlinești oamenilor bucuria lor de a trăi în această lume astfel încât să nu lași nici o posibilitate a universului neexploatată în favoarea creaturilor care-ți sunt cei mai dragi, oamenii, opera Ta de căpătâi ? Oricât ai fi plin de milă și umanitate, ca om nu poți visa să te transformi în Dumnezeu pentru o zi și să iubești și salvezi omenirea în locul Lui. A fi Dumnezeu pentru o zi înseamnă să reziști doar o zi. Să-i poți face pe cei urâți să fie iubiți doar pentru o zi. Și pe cei căzuți la pat să se ridice și să zburde doar o zi. După care evident că vei fi asasinat ca orice haiduc din porunca Stăpânirii. Și vei fi ciopârțit cu roata plină de lame ascuțite, ca Horea și Cloşca. Așa face orice despot cu iobagii ce cârtesc stăpânirii. De ce și Dumnezeu procedează așa cu cei ce-i găsesc nod în papură și te va pedepsi că ai îndrăznit să-i furi și uzurpi din autoritate, abilități și competențe, ori că ai îndrăznit să pui lupa criticii pe relativitatea lor ? Fiind făcuți după chipul și asemănarea Sa, oamenii de la Dumnezeu au moștenit intoleranța și ura de clasă,  ura în general. Astfel înțelegem de ce urâm ca bestiile și ne este amară soarta și viața. În ochii Lui Dumnezeu suntem vinovați înainte de a ne naște și ne naștem cu șapte păcate deja. Vina strămoșilor noștri am moștenit-o și noi și toți suntem vinovați pentru noi și răutățile noastre, pentru Dumnezeu și capriciile Lui pe care niciodată nu le-am înțeles. Toți suntem vinovați pentru că suntem oameni și pentru că încercăm fără izbândă să fim uneori buni ca Dumnezeu. Dumnezeu nu suferă concurență și ne aruncă pe umeri anatema și stigmatul vinovăției inexorabile. Vina noastră e pentru uzurpare de calități oficiale. De asta suntem condamnați să murim. De asta și pentru asta merită să mori insolent cu ochii larg deschiși pentru o lume care nu merită nimic, nici ea pe Dumnezeu și nici Dumnezeu pe ea. Să mori în chinuri ca și Iisus e tot ce poți aștepta pentru că ai vrut să fii bun ca Dumnezeu și să ajuți oamenilor acolo unde El n-a mai avut nici chef și nici intenție sau niște intenții prea oculte și iraționale ca să le mai înțelegem. Trăim în această lume și suntem tributari păcatelor ei. Dacă Dumnezeu ne-a alungat din Rai e pentru totdeauna. Și trebuie să înghițim pe pământ până la drojdie toate ororile și amarul care ni s-a dat. Istoria se repetă și asta înseamnă că se repetă istoria unor crime și răutăți ce unii dintre noi le vor înfăptui în protestul ineficace al unui Dumnezeu absent stringențelor și necesităților acestei lumi. Chiar Dumnezeu să fii și nu poți ierta totul oamenilor. Chiar om să fii și nu poți accepta totul Lui Dumnezeu. Ca să nu-și piardă rostul, respectul și credibilitatea, Dumnezeu dă binele oamenilor cu țârâita de la Facerea Lumii. O utopie a Raiului e neverosimilă pe pământ, de aceea e atât de dezirabilă și așteptată în Cer. Dumnezeu ne-a dat binele pe pământ ponderat și cu măsură ca să nu ni se urce la cap. Orice gând de fericire lumească ne trece prin cap iese din tiparul dumnezeiesc și e considerat păcat ce se pedepsește cu moartea după sfintele canoane. Lumea care este e lumea ce-o merităm. Și Dumnezeul care este e Dumnezeul ce-L merităm. Ne înrudim perfect și reciproc dezavantajos. Dacă lumea e bună sau rea, noi suntem actorii ei, buni sau răi. Dacă Dumnezeu e Creatorul nostru, pe El îl avem și de bun și de rău. Nu poți îndrepta omenirea chiar Dumnezeu să fii. Căci așa cum suntem, prin voia Lui Dumnezeu suntem. Și dacă nu avem o soartă mai bună, și Dumnezeu poartă o muscă pe căciulă și în piept un junghi al remuşcărilor la adresa noastră. Dar fiindcă Lui nu-i pasă de acest junghi, El fiind imun la orice boală și durere, lumea va fi mereu așa cum a fost și este, adică o parodie și caricatură a tot ce se întâmplă în Rai. Adică în veci răul va sta cu regele la masă. Ura va fi ură, boala va fi boală, moartea va fi moarte. Cei urâți vor fi în veci disprețuiți, cei săraci și mai sărăciți și furați și împilați, cu toții se vor ruga ca și până acum Domnului pe un pământ fumegând de păcate și orori comise sub fumul lumânărilor și tămâii din toate timpurile și din toate bisericile. Semn că aceasta e lumea reală a Lui Dumnezeu și nu cea a visătorilor de Rai și de bine. Vom mai trăi în această lume așa întocmită cu cadavre de război împinse cu buldozerul în gropi comune încă o mie sau zece mii de ani. Lui Dumnezeu îi convine să aștepte. E lumea Lui și e mândru de ea, cu mucegai și bube, cu puroi și cangrene, cu muci și cu bale, cu stârvuri de câini prin bălării și copii născuți vii la termen și aruncați în wc, cu noi, cu oamenii, cu criminalii, violatorii, tâlharii și hoții și cu tot ce-a creat Dumnezeu. A înțelege folosul și bucuria pentru care s-a ostenit Dumnezeu pentru asta e cu neputință. Ori, dezabuzați, putem admite și ne putem mângâia cu această teoremă : Totul e de la Dumnezeu. Și binele și răul. Binele pentru cei păcătoși, și răul pentru cei sărmani și săraci cu duhul. E lumea Lui Dumnezeu, nu vedeți ? Doar El a spus că pe lumea asta e așa, iar pe lumea cealaltă rolurile se vor inversa : Săracii vor tihni de bine și îndestulare iar bogații vor scrâșni din dinți de durerile chinurilor iadului. Mai multă lămurire nu putem afla. Atât ne este de ajuns ca să înțelegem ce mult a iubit Dumnezeu omul...!

FEMEI DE CARNE ȘI CU SIMȚURI VII

FEMEI DE CARNE ȘI CU SIMȚURI VII
Femei de carne..., vă pierdeți în zadar neștiute în muncile și chinurile infernale ale acestei vieți… Femei de carne și cu simțuri vii..., vă cheltuiți în zadar prin pâcla de orori și necazuri a acestei lumi tot aruncând din sensibilitatea voastră mărgăritare de frumusețe, delicatețe, dăruire și hărnicie, să le vadă cine..? Femei sublime…! , vă pierdeți neștiute prin praful drumului vieții dure și curgeți irecuperabil pe-acolo ca mustul dulce din căruțe pline cu struguri copți ce se hurducăie și curge prin pietrele drumului…! Am înțeles în sfârșit ce-i cu voi femeile... Și cu durere văd acest sacrilegiu care vi se face... Că voi pictați așa frumos și tragic toată mizeria pământului cu culori aduse direct din Rai și nici nu știți că zi de zi, cu frumusețea și lumina voastră, buchete nesfârșite de flori și bunătăți pe care numai voi știți să le arătați și să le aruncați în mizeria și drama vieții, toate acestea le scoateți din sufletele și inimile voastre blânde și smerite care nici nu știți că vor rămâne odată goale și singure..., descărcate complet de toate frumusețile ce le iviți și scoateți din voi… Chinuite de amarul vieții, frumoase cum sunteți, nu puteți să tăceți, să stați locului obosite și chinuite și dați din voi prolific comori care mai îndulcesc urâtul vieții și acest soare tâmp căruia-i împrumutați lumina și căldura de la voi… Cât de urâtă și neagră ar fi lumina soarelui, viața și aerul de respirat când voi femeile ați tăcea și n-ați mai scoate din voi atâta farmec… Că nimeni nu-nțelege că frumusețile Raiului ar fi inimaginabile și seci fără neastâmpărul vostru de-a ne arăta îndobitociți că-n fiecare din voi e-o lume și-un Rai în miniatură accesibil de pe-ACUM pentru cine are ochi să vadă și minte să-nțeleagă… Și-atunci cum să rabd să văd cum muriți și cum vă-mbolnăviți și cum să nu țip la Dumnezeu ca un răzvrătit de nedreptate când văd că pentru frumusețile de care sunteți în stare, nimeni nu vă ia în seamă, nici chiar Dumnezeu care vă-mbătrâneşte și vă albește și vă condamnă despotic să nașteți în dureri când se putea lesne și altfel… Cum să muriți atât de ușor și stupid și să rămână atâta frumusețe ne-nțeleasă ce-o lăsați în urma vieții voastre fără semnătură măcar… ? Vă-ndurați să îmbătrâniți și să vă acriți...? Vă-ndurați să nu mai iubiți cum o faceți cât sunteți tinere și dulci ca florile voastre și pure ca roua dimineții… ? Vă-ndurați să vă băgați în mormânt și să lăsați fără control și folos o întreagă frumusețe ce iviți pe lume… ? O, cum nu pot să vă apăr în fața Lui Dumnezeu și să vă scutesc de rușinea de-a muri când nu aveți acest drept și trebuință și nu puteți muri așa ușor cum credeți fără să lăsați în urma voastră un haos total în aer, în viață și-n inimi îndrăgostite de voi…! În fiecare femeie , în fiecare mamă care moare eu văd un sacrilegiu și o strâmbătate incomensurabilă care mă ucide și desființează de revoltă… Cui să mă rog și ce pot să fac…?

A DORMI E OBOSITOR PENTRU MINE

75) A DORMI E OBOSITOR PENTRU MINE
 
  De ce nu dorm...? Pentru că sunt liber să stau treaz... Pe când nu sunt liber să nu mor... Și nu sunt liber să promit că nu voi muri mâine... Insomnia e singura libertate prin care furi cât mai mult timp conștient morții care oricum te fură în final de toată viața și toate emoțiile pe care le-ai avut de te întrebi ce-ai avut de câștigat trăind și dormind aproape jumătate din viață ? Ce-ai câștigat dormind și visând în cele mai multe cazuri urât, coșmaruri negre după care răsufli ușurat când te trezești transpirat ? Somnul, fratele morții e cel mai perfid dușman care din viața și-aşa scurtă pe care-o avem ne fură mai mult de o treime din ani. O altă parte din timp o petrecem la wc înjurând de constipațiile sau diariile ce ne chinuie mațele și ne umple toaletele de mirosul fetid care iese din noi. Încă o parte importantă din timpul vieții o petrecem plângând și suferind de durerile bolilor prin spitale sau alte amărăciuni și dureri sufletești și trupești. Unii, încălcând legile își petrec o parte din timp în închisori, o invenție inadecvată a societății umane deoarece din închisoare nimeni nu iese reeducat cum se dorește programatic ci mai abitir se înrăieşte iar toți ceilalți contribuie prin impozite la a-i finanța traiul în închisoare. Unii intră voluntar în închisoare pentru că se dă regulat de mâncare și au un adăpost sigur pentru iarnă iar dacă ai furat patru milioane de dolari și statul nu i-a recuperat de la tine că nu mai are cum, e chiar un lux pentru tine și se merită să stai pentru asta trei, patru ani în închisoare și nu trei sute de ani cum primesc hoții în unele state ce sunt mai realiste în aplicarea unor pedepse exemplare. Din luna de concediu la care ai dreptul prin contractul de muncă, șeful îți dă numai cincisprezece zile că nu sunt oameni și nici nu se mai angajează, că bugetul de salarii este prea mic. Numai femeie să nu fii căci deși Domnul spune că ne face pe toți, El nu suportă munca de jos și pune femeile, bietele să crească în burta lor acele creaturi pe care Iisus le vrea pentru El pe toate îndemnând în Cartea Sfântă : "Lăsați copiii să vină la mine" , neîntrebându-le și pe ele dacă vor să fie gravide și să nască în dureri cum s-a decretat în Constituția Cerului, Biblia. Dacă o femeie are trei, patru copii, cel puțin trei ani îi pierde cu sarcina și problemele ei care orice pot fi dar nu o fericire. Căci dacă femeile sunt supuse la un viol sau incest, ele oricum trebuie să nască acele creaturi care dacă au apărut e sigur semn că așa a rânduit și îngăduit Domnul, fiind păcat de un avort pentru care oricum Dumnezeu se supără iremediabil. După ce se nasc, creaturile Domnului și ale Lui Iisus trebuie alăptate și șterse la fund și cine să facă asta dacă nu tot femeile cu mâinile lor, cu sânii lor, niște sarcini puse și rânduite în plus pe pieptul lor de Domnul, atât de iminente cancerului de sân, rânduit și el de același bun Dumnezeu ? Bărbații au cam fost scutiți de aceste mizerii ale maternității, lor li s-a dat exclusiv un scop copulator, de împreunare, de montă, că atâta pot și ei să facă în nașterea unui copil, să-și frece boaşele și mădularul între picioarele unei femei chinuite de soartă și de Dumnezeu ca în dureri să nască. Ce ne mai rămâne astfel din viață, nouă oamenilor, bărbați și femei, după ce gustăm răbdători din ciorba vieții plină de otrăvuri ? Ne mai rămân vreo cinci ani de viață în care putem să fim iubiți și prețuiți de foarte puțină lume numărată pe degetele de la o mână și să iubim pe foarte puțini oameni în general în zadar și fără speranță astfel încât acești cinci ani de relativă fericire ne sunt molipsiți și ei de nesfârșite lacrimi și doruri fără amintire și fără speranță, cele mai adânci doruri cum spunea Lucian Blaga. Dacă mai avem timp mai râdem uneori dar de cele mai multe ori râdem mânzeşte căci nu e râsul nostru, e râsul unor creaturi condamnate la univers și la neajunsul de a se fi născut cum spunea Emil Cioran. Trăind aceste orori ale firii și acest simulacru de viață, cei mai mulți oameni privesc somnul ca pe unicul mijloc prin care putem să uităm și să înșelăm ineficace toată drama noastră. Punem capul pe pernă, sau pe tetieră în tren, unii adorm obosiți la volan și astfel prin somn facem un armistițiu cu moartea care ne va căuta preocupată altă dată când are timp și vom fi și noi mai copți să ne ia gâtul cu coasa, adică să fim bolnavi incurabil și nu obligatoriu bătrâni. Cei care mor prin somn pare că sunt cei mai fericiți căci le joacă feste morții când cea mai mare satisfacție a urâtei cu coasa e să ne privească în ochi când murim, în ochii larg deschiși și injectați de agonia sfârșitului atunci când treji și cu reci transpirații gemem de durerile cancerului, dușmanul nostru din urmă. Pentru ce mai râdeți vreodată voi oameni, lesne muritori când râsul vostru o irită pe moarte și pe Dumnezeu, ultimii martori și singurii suspecți ai genocidului nostru inexorabil ? Pentru ce să dormi și să încurci și dai emoții morții cu somnul tău odihnitor și izbăvitor când moartea te vrea de viu să te omoare mai în chin și mai în agonie iar Dumnezeu pare mai mulțumit să suferi ca Iov cât mai mult și cât mai amplu și stoic, și să fii mai sărac ca Lazăr ca să-ți probeze credința nestrămutată în El ? Astfel, cel mai indicat și normal e să te faci frate cu insomnia, Dumnezeu n-are nimic împotrivă și astfel să-i dai țeapă somnului, dușmanul tău, fratele morții tale, cel din urmă dușman, pe care chiar de nu poți să-l învingi îl poți cât mai mult încurca și amâna și să stai în fața Lui Dumnezeu, cel din urmă prieten, treaz și pregătit pentru agonie și moarte în chinuri, cea din urmă trădare a celui mai bun prieten, Dumnezeu. Astfel că acum înțelegeți de ce a dormi cred că e inutil și contraproductiv și e tare obositor pentru mine.

A IUBI ADÂNC PE DUMNEZEU

76) A IUBI ADÂNC PE DUMNEZEU

  Când reveria lui Dumnezeu va fi singura evidență ce va pluti ca un parfumat și zadarnic abur pe acel pustiit de apocalipsă pământ din viitor, vor fi trecut deja două miliarde și jumatate de ani din zilele de azi când ne chinuim efemeri să ne mântuim și-o facem cătinel, cătinel până în ziua obștescului sfârșit. Dumnezeu, cu obrajii plânşi și înghițind în gol nodurile de tristețe și remușcări pentru Opera Lui creată și distrusă fumegând va privi cum până deunăzi cumintele și smeritul soare, creația Sa, va fi înnebunit ca un elefant în arena circului care sare spre groaza spectatorilor în tribune. Astfel, soarele își va da și el duhul ca orice astru, va deveni gigantică roșie, se va umfla de sila că trebuie să-și trăiască vârsta a treia și insensibil și nepăsător va pârjoli pământul și răbdarea Lui Dumnezeu cu văpăile sale scăpate de sub control. Atunci, oceane de lavă fierbinte vor clocoti turbat la 6000 de grade pe fața pământului, cum s-a mai întâmplat odată atunci când pământul s-a ciocnit cu planeta Theea, în urma cărui cataclism cosmic s-a format Luna, secret ascuns cu strășnicie de Dumnezeu care ne-a spus că El a făcut luna,  până când eretici nechibzuiți au descoperit cât dramatism a întâmpinat Domnul în lucrarea Lui până să-și tocmească Opera și nouă nu ne-a spus în Cartea Sfântă, că nu ne ajuta la nimic, ori ne-a crezut prea proști scontând în ideea Sa că noi nu trebuie să știm nimic, că noi nu trebuie să gustăm nimic din pomul cunoașterii, până când Adam și Eva au făcut-o într-o zi, de unde tot planul inițial al Lui Dumnezeu pentru lume și viață s-a distrus, fiind nevoit să ne alunge pe toți din Rai, și să ne condamne la temniță pe pământul creat de Dumnezeu... Dar acest pământ, închisoarea noastră se va distruge și el peste miliarde de ani când soarele își va termina rezerva de hidrogen arzând în fuziune nucleară și atunci va exploda ca orice stea, va arde tot în sistemul solar, inclusiv pământul creat cu interes și trudă de Dumnezeu și pe noi oile și închinătorii Lui evlavioși. În zilele când oamenii vor arde ca șobolanii pe lava turbată a pământului făcându-şi cruci și deci credincioșia și rugăciunile pătimașe ale oamenilor vor fi o dulce și melancolică, nemângâiată amintire a Lui Dumnezeu, când urmele a trei mii de ani de creștinism, hinduism și alte două sute de religii vor împietri inutil în istoria și straturile de rocă ale acestui pământ ca niște relicve de trilobiți dispăruți în vremuri imemoriale din evoluția speciilor, Dumnezeu dându-i pe linie moartă ca pe niște locomotive cu abur străvechi, atunci când o liniște lugubră se va întinde peste tot ce a însemnat istorie a formelor de viață pe această planetă, abia atunci se va putea spune că totul a reintrat în normalul asprei evidențe a unui Univers inadecvat experientului viețuirii. Pentru ce a fost nevoie ca Dumnezeu să experimenteze un lucru inutil, Creația pământului și a vieții pe pământ când cred că nu din voia Sa totul s-a dovedit temporar și vulnerabil în spațiul și evenimentele cosmice ale unui univers dominat de explozii, distrugeri și transformări pentru care Dumnezeu nu are nici măcar un control și o putere să-și apere opera, lumea și viața, creația Sa de forțele distructive ale soarelui în declinul și amurgul existenței sale ? E un imens păcat că nu va mai fi nici țipenie de creatură pe acest pământ ca Dumnezeu să vadă prea clar atunci, lipsa de sens, de logică și de rațiune a existenței vieții vreodată pe acest pământ, a lipsei de temei a acestui efemer capitol pe care Dumnezeu l-a hărăzit în imensitatea timpului și spațiului, fără o durabilitate și o temeinicie a destinului acestui trecător și efemer regn animal și vegetal. Nici aștrii, nici galaxiile și nici universul întreg nu sunt eterne când vor pieri pe rând de te întrebi ce finalitate serioasă și practică a avut fiecare caz și exemplu de existență de trebuie să piară totul după inexorabila și apocaliptica soartă ce devine o evidență finalmente necesară pentru tot si toate în acest univers...? Privim cutremurați și visători la relieful acestui pamant, la clima și apele lui, la sandwich-ul sutelor de straturi acum solidificate ale trecutelor, imemorialelor curgeri de piatră lichidă din munți și ne întrebăm cutremurați și vulnerabili în visarea noastră câte sute de milioane de ani au fost necesari să treacă și câtă dramatică și complexă alchimie în veci necunoscută pentru bieții de noi a putut Dumnezeu să elaboreze în laboratoarele Sale ca să tocmească acest univers la paroxism rece și întunecat și plin de cataclisme insuportabile imaginației și firii umane perfect vulnerabile marilor zbateri ale universului și Terrei, a căror cotă de dramatism nu suntem adaptați a o suporta fizic și digera. Trăim pe o bombă cu explozie întârziată care este pământul, un colos care e viu și nu tace dar acum doarme puțin de suntem noi posibili, unde între două apocalipse, una trecută și alta viitoare viermuim aici și acum noi pământenii și facem atâta caz de poziția noastră religioasă și de importanța noastră și de acțiunile noastre atât de rizibile, vane și deșarte în raport cu mediul atât de periculos și temporar propice viețuirii unde Dumnezeu ne-a pus bolnăvicioşi să trăim pe scoarța acestui pământ sub care la numai câteva sute de kilometri începe infernul : oceane de plumb și nichel topit, de lavă învolburată clocotesc și lovesc zbuciumat scoarța pe care călcăm, izbucnind uneori în erupții catastrofale vieții și firii plăpânde regnului vegetal și animal inventat de Dumnezeu la una din tezele Sale de doctorat și puși să locuim pe o locație atât de relativ stabilă... În fapt în fierberile și decorul ascuns sinistru al acestui univers și pământ nu știu dacă noi oamenii și vietățile am fost necesari funciarmente. Dar dacă Dumnezeu a hotărât că trebuie să viermuim efemer pe aici o vreme și suntem o lucrare de-a Sa, n-avem ce face, trebuie să viețuim cum ne-a fost dat : târâş grăpiş și să credem că avem vreo importanță atât pentru mediul înconjurător cât și pentru Dumnezeu, să fim adică în slujba Lui cumva, niște unelte rudimentare de care se servește în activitatea, planurile-i în veci tainice și plenitudinea Sa divină inconceptibilă. Dar eu privesc cu amărală în suflet asta și perfect dezamăgit de cutumele ce mi se prezintă spre urmare pentru a putea fi util pe măsură și cu aptitudine nezdruncinată Domnului suveran și stăpânului perfect care m-a creat totuși pentru ceva, pentru ceva mult mai profund ca să nu pot efectiv lua de bune iluminările și revelațiile atâtor învățați religioși care cred că în finita lor raționalitate și judecată au găsit sensul și rostul de-a exista, potrivit dogmelor și cutumelor religioase felurite care toate în felul lor particular și uneori diametral opus proclamă adevărul absolut al normei religioase sub care trebuie să viețuim ca și cum Dumnezeu a decretat așa și nu altfel. Cine poate avea insolența de-a ști ce vrea Dumnezeu de la noi și cu noi și dacă normele religioase sunt presărate de regulă cu sfaturi și precepte morale să crezi că asta e singura cale de-a fi moral, religios, bun, blând, corect și cinstit, fel unic și exclusiv de-a merita mântuirea și atenția Lui Dumnezeu ...? Are acest Atotputernic Creator în plenitudinea măririi Sale nevoie intrinsecă și automată de serviciile noastre sărmane și inabile în genialitatea lucrărilor Sale fără de care al nostru ajutor pentru Domnia Sa să nu fi putut El să se lipsească și să nu poată de când n-a mai fost singur și ne-a inventat pe noi, a persevera în planurile Sale divine și a exista după voia Sa independent de nimicnicia și ambițiile noastre efemere...? Atâția îmbogățiți întru credință locuitori acum merituoși ai meleagurilor Raiului, ce activitate complexă au de-o veșnicie și pentru veșnicie în Rai pentru a servi etern cumva calificat Divinității și a fi serviți (obligatoriu ) după o logică pe măsura serviciilor aduse...? Raiul este oare o locație de bunăstare eternă, de odihnă, pace și relaxare ?  Dacă da înseamnă că în Rai nu se muncește cu sârg și transpirație căci a munci cu râvnă și vârtos e obositor și dureros și nu e un motiv al veșnicei odihne și relaxări. În Rai e o lume și o țară cu instituții și activități perfecte și pentru această perfecțiune e nevoie de infinit mai multă muncă decât aici pe pamant, în Rai e seriozitate și scrupulozitate ireproșabilă în elaborările complexe de pe acel sfânt tărâm, nu e prilej de zăbavă, nu e timp de sejur, totul e numai muncă și altruism, voluntariat dezinteresat continuu întru sfintele datorii și sarcini cu care Dumnezeu ne onorează și responsabilizează, nu ca aici pe pământ unde sfânta lene ne ține captivi în mrejele ei ca niște muște rămase lipite pe ceaunul unde s-a fiert gemul de prune. În acel sfânt tărâm al Raiului pretabil doar la cinste și corectitudine ne sunt încredințate acțiuni infinit superioare pentru care trebuie să fim în tot ceasul apți și mândri că Dumnezeu ne autorizează cu asemenea înalte sarcini. În Rai nimic nu e mercantil, e muncă fără retribuție, e un voluntariat plin de solicitudine și altruism, bucuria fericiților Raiului nu e însăși răsplata palpabilă imediată a credincioșiei goale și fără de efort susținut către sacrificiul complet întru loialitate către valorile și etica divină. Bucuria fericiților Raiului e nemijlocită și dezinteresată, e însăși conștiința vie și exuberantă că servești un Sfânt Creator ce-ți răspunde de fiecare dată îndoit oricăror plusuri de fervoare și loialitate i-ai dedica sincer și infinit credincios. E indecent, dezagreabil și nedelicat a-i induce Lui Dumnezeu sentimentul că necesarmente trebuie să te răsplătească obligatoriu pentru infinita loialitate ce i-ai dedica, când e mai sublim și autentic a nu aștepta nimic de la bunul Dumnezeu, căci cea mai adâncă și merituoasă atitudine religioasă dulce și plăcută Domnului e să nu realizezi conceptul material de retribuire a muncilor credincioșiei sub surpriza intrinsecă a aflării mântuirii subit, neașteptat și dintr-un noroc ce ți l-a hărăzit Dumnezeu tocmai ție ca și câștigarea pe această lume a unui nesperat premiu la loterie. E mai îndrituit a hrăni un înfometat al Africii negre care nici măcar nu visa vreodată să primeasca acea cutie cu biscuiți expirați de la ajutoare decât să hrănești un răzgâiat plod de bani gata care a rămas orfan din întâmplare și urlă de foame cum urlăm noi pentru Rai, căci e învățat să primească mereu totul de-a gata și după gust. De aceea, mântuire înseamnă dăruire cu ochii închiși și înseamnă conștiința că nu te duci într-un veșnic concediu perpetu relaxant și onorat de Dumnezeu încă de când ești viu cu promisiunea prinsă în contractul vieții a unei veșnice și garantate primă de vacanță paradisiacă. A te duce în Rai și a te mântui înseamnă a ști că te duci într-o goană după aur la muncă și la efort intens și a ști de viu că în Rai nu e zăbavă și joc cu mingea și nici altă odihnă ca pe pământ, nu e joc de table, nu e tihneală și nici răgaz la umbră de palmieri, nu e a sta întins pe plajă și sub soarele binefăcător al Raiului sub auspiciile îngăduitoare ale Lui Dumnezeu care nu mai pridideşte de atâtea planuri dulci rozalii pentru mângâierea cărniței tale de acolo din cer sau a aburului roz și parfumat al sufletului tău... Dumnezeu nu e un blând jupân ce slăbește din strânsoarea muncii pe șerbii de pe moșia Sa, Raiul, fără a avea acuta presimțire că ageamii, boemi și zăbavnici, acești ostași lăsați în voia lor vor duce totul de râpă cum au reușit pe pământ. Căci dacă aici pe pământ se pierde atâta timp prețios prin destindere, somn, lene, comoditate, joc sau distracție de a ajuns pământul o ladă de gunoi și un loc cu preponderente bălării și pârloage, și nu un loc cu falnice, monumentale amenajări întru progres și bunăstare ireproșabilă, în construcțiile falnice ale Raiului căutați sunt numai meșterii dibaci cu geniu, numai virtuoșii și cei ce știu să facă fiecare ceva monumental neprecupețind eforturi valoroase, sănătate și timp prielnic. În Rai e muncă și rupere de oase, e râvnă și neprecupețire a nici unui efort pentru bunul mers al acestei lucrări monumentale pe care o avem de săvârșit întru slujba Lui Dumnezeu. Nu pot să cred că în Rai e odihnă veșnică și am dreptul să mă odihnesc o eternitate în pace la umbră, la răcoare, în loc cu verdeață unde nu e întristare și suspin... Acestea sunt motivarea credincioșiei și dorinței de părtășie cu Dumnezeu ? Acestea sunt exclusivele deziderate puerile și iresponsabile către care toți doritorii de mântuire tânjesc efemer, meschin și ieftin într-un egoism programatic și nedemn de ocrotirea și blagoslovenia Lui Dumnezeu...? Când știu că pe pământ imensa masă a omenirii visează ca ideal doar concediu prelungit, cât mai multă comoditate, lene și abia așteaptă week-end-ul pentru a petrece, a dansa, a se îmbăta și a deshăma și a se sustrage de la efortul creator pândind și speculând orice oportunitate pentru distracție și comedie, pentru circ și delegarea sau amânarea responsabilităților, forțelor și capacităților maxime de a trăi, înțeleg de ce nimic nu merge perfect sub soare și totul e disoluție. Pentru că oamenii abandonează pământul pentru Rai. Și astfel Dumnezeu nu are cu cine pleca la drum : Îi lipsesc soldații vajnici și loiali, toți sunt niște dezertori, niște leneși și niște fățarnici și zăbavnici în solda Lui Dumnezeu : Cum prind momentul prielnic, toți şuntează un pic datoria și scrupulele : de la paznicul care mai închide ochii o oră, două în post apoi pleacă el însuși acasă cu câte un lemn, două de furat și până la judecătorul care ia casa unei bătrâne decrepite înșelate de un speculant imobiliar, apoi, cu conștiința datoriei implinite, toți iau lumină de Paști și lumânările nu li se sting ci ard, toți pleacă în concediu să se relaxeze, de la cei care proiectează avioane care se prăbușesc și până la cei care adauga E-uri în pâinea și mâncarea noastră cea de toate zilele..., sau la cei care disprețuiesc tot ce nu e religios potrivit prejudecății credinței lor sau ucid în numele credinței lor particulare în Dumnezeul pe care îl frecventează, pe cei de alta credință tot în Dumnezeu... Doamne... Cu toți aceștia vrei să populezi Raiul...? Eu nu-Ți cer Doamne asemenea onoare căci și pe mine m-ai făcut din același lut și mâl murdar pe care l-ai găsit prin toate noroaiele pământului și din care m-ai făcut și pe mine ca pe toți ceilalți, spunându-mi că din pământ sunt făcut și în pământ trebuie să mă întorc. Doamne, la fel ca și toți ceilalți muritori făcuți de Tine, și eu spurc pământul cu mofturile și vanitățile mele... Dar eu sunt cel puțin cinstit în obrăznicia mea și te întreb când te vei sătura de relele și nedreptățile ce ai îngăduit asupra noastră și când ne vei da o mână de ajutor pe această lume, evitând să ne mai amețești cu speculația lumii viitoare ? Când te vei sătura Doamne de dragostea tuturor acestora, credincioșii și religioșii tăi dedicați și cu spume la gură,  privește și spre mine, ultimul dintre cei ce Te iubesc... Dacă toți se întrec în a te iubi, eu pot spune că la urmă detot, după ce toți credincioșii și bineplăcuții Tăi au tăcut, și-au spus rugăciunea, și-au făcut cruce și s-au culcat, eu rămas singur cu Tine Doamne la Înfricoșătoarea Judecată pot timid și trist să-ți spun că Te iubesc cel mai adânc : Cu dragostea unuia care iubește fără speranță și în zadar...

FRATELE MAI MIC AL LUI DUMNEZEU

10) FRATELE MAI MIC AL LUI DUMNEZEU
  Priviți pământul, cu munții lui, cu apele lui, cu zilele cu soarele sus pe cer și cu nopțile cu lună și stele. Nu vei vedea niciodată soarele pe cer în miezul nopții și nici stelele și greierii cântând în amiaza toridă de vară. Toate au un rost și o măsură pe acest pământ, nu vă mai bateți capul să întrebați cine a făcut toate aceste minunății și cine a făcut noaptea cu lună și stele și ziua cu soare și albine și nu invers. Nu vă mai întrebați cine ține și învârte pe orbită universu-ntreg atât de precis și sigur... În șase zile pe toate le-a făcut nimeni altul decât bunul Dumnezeu, nu vă mai chinuiți capetele obosite de corvoadele vieții, vi s-au dat mură în gură toate explicațiile, toate teoriile și tot ce vreți. Vi s-au dat cărțile sfinte și vi s-a dat de Dumnezeu însăși Cartea Cărților și de Sfinții Apostoli evangheliile ca să pricepeți totul, ca să aflați adăpost minții voastre iscoditoare și s-o lăsați să rumege liniștită din tainul ce i s-a pus cu îngrijire în față, spre liniștire și consolare, spre vindecare de ispite, boli trupești și sufletești și erezii: Să urmăriți Cuvântul Domnului și tot ce a scris El și veți fi sănătoși, sănătoși tun la minte și la trup, veți fi grași și rumeni, liniștiți și împăcați și nu veți muri. Veți fi veșnici gustând izbăvirea Bunului și darnicului Dumnezeu. Eu unul, cu mintea mea îndărătnică, iarăși m-am pus să cârcotesc și să fac deranj în ora de dirigenție a Lui Dumnezeu în care toți tac mâlc și ascultă cutremurați pe Domnul și tocmai eu m-am găsit să ridic mâna scolăreşte cutezând a-L întrerupe din predarea materiei Sale, credința. Căci aș vrea respectuos să-L întreb pe Dumnezeu de nu-nțeleg, e adevăr sau minciună că există locuri pe pământ nefăcute pur și simplu de Domnia Sa cu puterea Sa magică în numai șase zile cum ne-a povestit. Dumnezeu nu ne-a spus totul... Minciună să fie, dar am aflat că la poli unde a lăsat Dumnezeu frig și crivăț cumplit de nu pot trăi oameni închinători Lui, nu există zi și noapte așa cum ni le-a dat nouă, ziua durează continuu o jumătate de an și noaptea așijderea, soarele e sus pe cer în miez de noapte după care e-ntuneric și stele după șase luni pentru încă șase luni continuu. Acolo nu sunt oameni, robi și oi ale Lui Dumnezeu, e prea frig, iar dacă sunt, sunt atei, liberi cugetători și sceptici, nu sunt de-ai locului fiind exploratori și oameni de știință, iar dac-ar fi de-ai locului ar rămâne cruciți că în alte locuri decât ale lor ziua durează o zi atât cât poate munci omul și noaptea durează o noapte,  atât cât poate dormi creatura închinătoare a Domnului. Creștinele cuvioase cu broboadă de pe la noi n-au auzit că oamenilor frigului neștiuți de pe la poli cu gheață în barbă nu le-au spus Sfinții Părinți în cărțile lor să nu mănânce carne de focă în Postul Paştelui. Ei mănâncă în disperare carne crudă când prind foci ori delfini beluga, în disprețul postului de care n-au auzit în viața lor și mai ales fiindcă n-au fasole și cartofi să postească creștinește până la miezul nopții de Înviere când la ei la polul nord răsare soarele și stă sus pe cer cu voia Domnului încă șase luni, zi și noapte. Nu ne-a spus Dumnezeu de aceste rânduieli ale pământului, opera Lui, ne-a lăsat a cârcoti că în lucrarea Creației Sale are taine ce nu merităm a le afla și pricepe și să ne mulțumim cu puținul, sărmanul și insațiabilul surogat de știință după care de n-ar fi fost nebunii și inovatorii științei care potrivit canoanelor religioase se puteau pentru ei acolo mântui și fără scorneli și erezii drăcești, am fi fost și azi, ce-i drept bine văzuți de Dumnezeu dar tot cu arcul și săgeata la vânătoare în pădure ne-am fi câștigat existența și ne-am fi șters la fund tot cu frunze ori coceni de porumb. De n-ar fi fost nebunii, ereticii și inovatorii ca să caute singuri știința ce Dumnezeu nu a recomandat-o expres nimănui pentru mântuire, astăzi preoții, episcopii, preafericitele fețe bisericești nu ar mai fi avut telefoane mobile 4G și nici paratrăsnet la biserică, mașini luxoase, și ar fi mâncat dulceață de trandafiri cu mâna sau cu lingurița de lemn și nu de argint. Să fim bine înțeleși: Acești aleși ai Domnului, fețe bisericești din orice cult nu au nevoie de confort și relaxare, nu au nevoie să fie plătiți din munca sărmanilor contribuabili pălmaşi de rând pentru ca să le tihnească aici pe pământ, nu au nevoie să strângă dări și chete la cutia milei pentru a se mântui ei și enoriașii lor, pentru a servi lor și lui Dumnezeu. Îmi cer scuze dar și-au ales o meserie de foc continuu unde se cere numai sărăcie, smerenie și muncă fără de arginți în folosul lor și al tuturor muritorilor. Iubesc din suflet pustnicii cei sporiți în evlavie și sărăcie care stau ore întregi în prosternare cu mâinile ridicate către Cer, care se hrănesc cu rădăcini și ciuperci și care beau apă din urme de copite de cerb și care sunt buni, autentic buni așa cum a poruncit Dumnezeu, nefiind în stare să facă nici un rău sau strâmbătate semenilor cum facem noi. Pe aceștia, pe acești sihaştri îi divinizez căci ei seamănă leit cu Dumnezeu. Dar că s-a facut din sfințenie și religie o instituție cu ranguri, ierarhii și pretenții, cu bani alocați regulat de la bugetul țării  deja mi se pare prea mult, deja mi se pare indecent și scârbavnic și simt că pe aceștia nu i-a facut Dumnezeu, cum nu a făcut Dumnezeu nici capelele din spitale unde se cer bani mulți și grei pe operații din partea unor doctori rânduiți de Domnul pe pământ, plătiți prost de stat și care trăiesc de fapt cu bani frumușei dați de rudele și aparținătorii disperați ai canceroşilor ori cardiacilor ciopârțiți pe masa de operație. Din mâna Domnului nu putea ieși decât ceva bun și desăvârșit și care să nu-ți lase permanent un gust amar de nedreptate și disconfort pe care-l înghiți la tot ceasul în această existență austeră așa cum se manifestă ea și cum ne-a fost aruncată în scârbă și dispreț în cotețul vieții să ne repezim la ea ca porcii la lături. Nu vedeți că toți avem un gust amar, că nu ne convine și tihneşte cu nădejde nimic din sărmana viețuire cum searbăd și exclusiv a însăilat-o Domnul și starea generală a indivizilor e de seriozitate și posăcenie, iar rictusul feței tuturor e de morocănoşenie și trădează dezgustul de mizeriile vieții, de nedreptățile ei, de ororile și barbariile ce unii le fac și alții le înghit? Opera sublimă a Lui Dumnezeu, nu pot, în gândirea mea scârbavnică să cred că e unica variantă viabilă și că a ursit exclusiv pentru existența invenției sale, Terra și creaturile ei, o atât de austeră și crudă, mizeră soartă, praful etern și suveran al drumurilor, munții de gunoaie, mocirlele scârboase, radiațiile letale pentru bietele și neputincioasele creaturi ce vin de sus, de la mândrul Soare creat de Domnul cu atâta trudă într-o zi, cancerul de piele ce ne vine de la sfântul soare prin gaura de ozon de la poli, rezultatul greșelilor, poluării și viermuirii unei omeniri lăsată de El de izbeliște într-o libertate care-i este toxică și improprie omenirii, insuficientă oricărui ideal uman rezonabil... Să nu fi scontat Dumnezeu decadența și stricăciunile ce aveau să urmeze și infesteze bulgărele Lui de lut și efemerul și nonsensul perfect al viețuirii muritorilor de profesie ce viermuiesc bezmetic într-o implacabilă turmentare a lipsei unui sens productiv și constructiv al lucrului veșnic prost făcut pe acest pământ din care nu rezultă decât declin și moarte promisă de însuși acest sperat Bun Creator...? De ce moartea să fie lait motivul etern al religiozității și nu viața, sănătatea și triumful muncii, hărniciei și constructivității pe acest pământ lăsat nouă pe mâini de Dumnezeu? De ce nu ne-a fost inspirat sentimentul ca să trudim și slujim devotat și asiduu unui Dumnezeu în carne și oase pe acest pustiit pământ, singura dorită dar neconcludentă dovadă a existenței unui Sublim Meșter ce a creat aceste meleaguri pentru noi, iar noi să nu fi avut sentimentul otrăvit al morții, al inutilității desăvârșite în a servi cu ceva productiv acestor tărâmuri create de Dumnezeu, și să fi trăit frumos si exuberanți, motivați aici, cu același respect și râvna cu care scontăm a trăi veșnic și exclusiv în Rai, alt tărâm creat tot de Dumnezeu, și nu a ne chinui veșnic în iad, un alt tărâm creat de Domnul care a iubit atât de mult omul încât a dat morții pe singurul Său fiu Iisus pentru mântuirea zăbavnicilor și păcătoșilor... N-am fi fost aici, în Raiul de pe pământ cel puțin tot atât de motivați și potriviți ca și în Rai, n-am fi avut tălpile mai aproape de un liman și o realitate palpabilă sperată? N-am fi înțeles noi mai temeinic aici pe pământ limba lui Dumnezeu fiindcă suntem neaoși, de-ai locului, endemici ? De ce și cum să servim mai bine în Rai, o Patrie în care nu ne-am născut și din care am fost surghiuniți generație după generație și pentru care cu greu găsim abilități temeinice și acomodări încurajatoare, iar aici pe pământ oricât ne-am propune facem doar figurație, nu suntem actori autentici, nu ni se încredințează nici o sarcină responsabilă, nu ni se hărăzesc aptitudini și idealuri când ni se spune că doar în Cer avem un rost și o finalitate de nădejde, iar tocmai pe pământul creat de Dumnezeu pentru noi n-avem nici un rost și nici o căutare, trăind aici doar pentru o competiție stupidă eliminatorie pentru Rai, într-un stagiu descurajant al unei ulterioare și inutile eliberări. S-a ostenit șase zile și ne-a dat Dumnezeu pământul ca pe un dar apoi ni l-a atribuit supărat ca pe o pușcărie în care trebuie să facem penitență și din care trebuie și putem să scăpăm doar exclusiv după moarte,  simțindu-ne pe aici ca niște venetici, punându-ni-se în inimă o programatică silă și inabilitate a trăi și înțelege ceva din umilii pași ce stingheri ni-i perindăm pe aceste meleaguri fumegând de război și moarte create de Dumnezeu. Dacă a făcut Dumnezeu pământul și oamenii, cum de ne-a făcut lesne a ne îmbolnăvi cu puterile sfârșite ale unor muritori în chinuri și nefericiți nu ne-a dat fiecăruia minte, pricepere și putere, sănătate nemijlocită și invulnerabilă pentru sarcini responsabile aici pe pământ, să lucrăm acest ogor terestru cu sârguință și devotament, sfințind prin acțiunile noastre de bună credință și activitate conştiincioasă fiecare centimetru pătrat al teritoriilor create cu trudă de acest prea puternic și Sfânt Creator, ca să cred că din mâna Sa au rezultat niște veșnici ageamii și netrebnici care fac totul pentru a se rata oricărei șanse de a accede în Sfântul Rai, toți suferind de lene nevindecabilă și vrând să aibă bogății și vacanțe interminabile, să calce unul pe nefericirea altuia pentru a fi ei fericiți, să fie sănătoși și voinici când toți fac totul pentru decadența lor și a omenirii întregi, pentru spurcarea, profanarea și distrugerea acestei nave, Pământul ce ne ține pe toți relativ răbdător și mut un timp, departe de chinurile iadului ce grabnic vor veni, și desfătările Raiului, o fantezie iresponsabilă, puerilă, morbidă și neverosimilă ! Cum nimeni sau foarte puțini ascultă cu osârdie de poruncile Domnului, suntem preveniți că moartea ne e singura răsplată otrăvită după zăbăvnicia și timpul risipit în van pe acest pământ cu iluzii și obscurantisme religioase. Cum de ne-a făcut Dumnezeu atât de slabi și nevrednici și nu ne ajută grabnic și nemijlocit să trăim, iar nu să vegetăm și viețuim fad și inconsistent după pravilele dumnezeiești și să fim cu toții, fără părtinirea Domnului buni, curați, cinstiți și drepți asemeni Lui, să fim după chipul și asemănarea Sa nu numai ca înfățișare ci și ca aptitudini, caracter și principii, să avem toți scrupule, să fim bravi și drepți asemeni Creatorului, să nu se audă în veci că ar fi pedepsit vreunul cu chinurile iadului pentru răutate și neascultare, să nu mai fie judecători și erori judiciare pe pământ, și nici zăvoare, lacăte, pușcării, arme, masacre, înșelătorii, grade de mărire și ierarhii, toate acestea petrecându-se nesfârșit și neoprit sub privirile plictisite și supărate ale lui Dumnezeu...? Cu ce sentiment de împlinire și satisfacție a lucrului împlinit a făcut Dumnezeu această lume atât de infinit imperfectă și nedemnă de semnătura Sa încât grozăviile ce le vedem pe fața acestui pământ întâmplându-se perpetuu, matematic și constant au născut în a mea inimă de altfel atât de iubitoare a ideii de Dumnezeu, de dreptate și sfințenie, un sentiment otrăvit al dezamăgirii nemângâiate și al negrei surprize văzând un atât de grotesc spectacol al vieții încât gândesc irecuperabil dezamăgit și văd prea evident și limpede că în fapt lumea așa cum o îngăduie Dumnezeu zi de zi, an de an și secol după secol de războaie, confruntări și orori nu e decât un rebut în toată regula, inimaginabil și neplauzibil sorgintei divine căci din mâinile Domnului nu putea ieși decât o Operă de toata bravura...? Cum să nu stai, om de carne și oase fiind, paralizat de orice sentiment al optimismului când ni s-a spus pe față că îndreptare pe lume nu-i, că lumea-i doar locașul pătimirii în care trăim cu toții inexorabil generație după generație sub osânda prescrisă a lui Dumnezeu care ne-a pedepsit pe toți de-a valma să trăim așa în chin pe pământ pentru greșeala unora care n-au ascultat niște minime reguli ce li s-au impus...? Nu mă simt cu nimic vinovat și răspunzător pentru greșeala unor impostori și iresponsabili care au fost Adam si Eva, primii oameni făcuți de Dumnezeu care trebuiau să fie perfecți. Când i-a creat nu și-a ales un lut bun Dumnezeu. I-a făcut orbi, nătângi și inapți Raiului pe acești Adam și Eva, lipsiți de scrupule și iresponsabili față de statutul atat de sfânt și măreț ce l-au primit de la Domnul ca primi oameni. Daca eram în locul lui Adam o plesneam pe Eva peste ochi și ar fi fost pentru prima și ultima dată cand aș fi dat într-o femeie din convingere și datorie și nu din răutate. De asta zic : Dumnezeu nu putea crea primii oameni, acele prime două prototipuri, decât perfecți și exemplari : cum e Însuși Dumnezeu : după chipul și asemanarea Sa. Totul, tot mă face să cred că nu Dumnezeu a creat acei avortoni, acei autiști fără conștiința responsabilității locului important unde sunt. Daca i-ar fi creat Dumnezeu pe Adam și Eva i-ar fi făcut responsabili slujbelor ce le-au primit și noi astăzi nu ne-am mai fi chinuit neputincioși și dezmoşteniți de Rai pe acest pământ. De asta spun cu toata convingerea : Se impune imperios să existe un DUMNEZEU. Nu Cel care dintr-o nemeticulozitate inexplicabilă a croit pe genunchi și mediocru o lume atât de nedemnă nici ea de noblețea Lui Dumnezeu și nici Dumnezeu de idealurile ei. Un Dumnezeu care să repare tot și să facă în sfârșit și viața și moartea suportabile deopotrivă. Ceea ce a făcut Dumnezeul Cel de toate zilele, Cel pe care-l știm, cu această lume se încadrează într-un irespirabil cras și evident. În fapt nu poți să trăiești după principiile și necesitățile cărnii ce ne-a pus-o pe oase Dumnezeu. A te bucura de vreo senzație alta decât cea eminamente ortodox religioasă e tabu și e prescris că e pierdere de vreme. A juisa și a face dragoste e o invenție a omului privită circumspect,  dacă nu disprețuitor de Dumnezeu care a dat numai împerecherea iar orgasmul l-a dat nu că s-ar fi topit Dumnezeu de dragul îndrăgostiților și să le ofere un dar suprem de mângâiere și desfătare în intimitate. Orgasmul e o stratagemă a Lui Dumnezeu pentru a face speciile interesate de reproducere în ideea că nici Dumnezeu să fii nu poți avea răbdare să fabrici tu direct miliarde de indivizi, oameni și animale. Trebuie ca fiecare individ să se multiplice singur, Dumnezeu având în răspundere doar fabricarea primilor doi. După ce i-a fabricat le-a spus : "Nu mâncați mere dulci, nu știți nimic, vă vreau ascultători și proști". Orice dulceață a simțurilor cărnii e prescrisă și etichetată ca păcat aspru de pedepsit. Văzând toată această asprime cu care Dumnezeu își iubește și tratează speciile și lumea creată nu se poate decât să rămâi cu gura pungă și să gândești mai degraba că lumea, pământul și noi toți părem a fi o eroare și un rebut involuntar și nefericit al muncii Lui Dumnezeu. Astfel, e normal că omenirea n-o mai poate duce mult așa. Prea rea s-a făcut lumea... Dumnezeu a avut grijă s-o înece pentru asta într-un potop. A ascuns gunoiul sub preș. Toți luăm aminte smeriți de ni se spune că sfârșitul lumii e-aproape. Ar fi a doua oară când Dumnezeu ascunde gunoiul sub preș. Deja e prea mult pentru răbdarea celui mai stoic și credul muritor. Nu m-aş mira de-aş afla că Dumnezeu a mai avut un frate mai mic. Când Dumnezeul cel Mare a făcut universul, i-a dat și Lui, celui Mic o treabă. I-a dat de făcut pământul și lumea noastră. Nu prea i-a ieșit încercarea… Stă în Puterea Lui Dumnezeu Cel Mare să mai repare ceva și tare mă tem că n-o va face niciodată, absolut NICIODATĂ, nu că n-ar putea dar nu vrea, normal, din dragostea pentru fratele Său mai Mic, care e mai mare decât dragostea pentru omenire…