PARADISUL PARADISURILOR

PARADISUL PARADISURILOR, lumea desenelor animate

  Când a creat Dumnezeu universul, lumea și toate cele, nu ne-a spus că unele lucruri nu sunt definitive și infailibile și că nu le-a terminat. Dumnezeu și-a făcut datoria, a creat tot ce-a avut de creat, iar noi, oamenii, neavând ce face, am descoperit în obraznica noastră neascultare că unele creații erau demne de o manufactură și soartă mai bună. Astfel încât, unele lucruri ne-a dat Domnul de înțeles că în Atotputernicia-i a toate făcătoare care pe toate le-a creat așa cum a poftit El, le-a făcut și s-a nimerit astfel încât să nu fie pe gustul nostru chiar toate, să fie unele chiar rele din cale-afară și să ne dăuneze drastic neputințelor noastre. Știm din capul locului că Dumnezeu în principiu nu creează lucruri rele sau malefice și inutile. Totuși, în capul nostru fără minte s-a cuibărit impresia că dacă nu Dumnezeu, atunci altcineva nu vedem cine să ne fi băgat cine știe cu ce scop în sărmanii noștri neuroni și ADN percepția că odată cu tot ce-a fost bun foarte și folositor, neapărat trebuie că cineva a creat și a dispus, pentru o contrapondere și echilibru cu lucrurile bune, probabil, și lucrurile rele, malefice, dăunătoare sărmanelor noastre vieți de trestii gânditoare...! Pentru a scăpa cu fața curată, nu ne-a dat de înțeles Dumnezeu că El Însuși a creat răul, ci s-a spus și acceptat fără crâcnire că prin mâna diavolului a strecurat Domnul răul în lumea și viața noastră, ca să ne ispitească și pună la încercare credința, să ne-o facă mai cu temei și motivație. Strașnică manipulare sau automanipulare a oamenilor care ei înșiși au subscris atât de orbi la această alienare a simțurilor și percepțiilor de a crede dinadins și inexorabil că există ceva fatal, iadul și Satana rânduite de Dumnezeu, care încurcă planurile excelente și favorabile ale Lui pentru oameni și ne aduce decăderea și pieirea...! De ce oare ne-a spus Dumnezeu în Cartea Sfântă că a creat iadul și diavolii când nici un Creator responsabil nu a avut vreun motiv rațional, benefic și constructiv pentru Creație ca să dispună o așa sabotare cosmică ? Oare Dumnezeu ne-a spus acest nonsens ori noi am statuat iresponsabili în obscurantismul nostru religios aceste iraționale aserțiuni ? De ce am înțeles noi așa ceva, că un Dumnezeu al milei și competenței supreme s-a sabotat singur și odată cu El și pe creaturile Lui introducând în Creație pericolul și morbul răului și al distrugerii programatice și iremediabile ? Ce Dumnezeu al Binelui, Competenței și Bunătății supreme și indiscutabile a avut și a putut găsi necesitatea și interesul sine qua non de a crea și băga în sistemul și Creația Sa, în viața noastră, în Măreața-i Operă în mod perfid, masochist, imprevizibil și autodestructiv ca într-un calculator viruși și chestiuni malefice ce nu cadrează și rimează deloc cu intenția genială de perfectă măiestrie și bunătate a unui Dumnezeu dispozitor perfect, incorigibil și deloc inuman cu oamenii în idee de la începutul Facerii Lumii ? Inutilitatea iadului și a diavolilor se face vădită atunci când judecăm că Dumnezeu putea lesne găsi în infinitatea posibilităților Sale meșteșugărești creaționiste o variantă și un mijloc mai eficient, eficace și de bon ton pentru a ține în frâu greșelile noastre, responsabilizându-ne mai vârtos, elegant și select potrivit unei dispozițiuni specifice benefice dumnezeiești ce ne-ar fi determinat vrând nevrând să facem numai fapte bune potrivit comenzii infailibile de la Dumnezeu și minunii statutului nostru de ființe inteligente, cu duh sfânt și perfect de viață suflat peste noi de Dumnezeul cel Bun, făuritorul unor ființe conștiente, făcute după chipul și asemănarea Sa, rude de gradul întâi ale Divinității ce suntem noi oamenii. Constatăm în schimb că ceva sau cineva ne-a băgat în sperieți cu minciunile și speculațiile spurcăciunilor, ororilor și nonsensurilor iadului și diavolilor, când sigur Dumnezeu n-a avut interesul incipient divin de-a ne condamna la oroare și chin și nu ne-a considerat ab initio și iremediabil proști, paria și bestii necuvântătoare ca să cădem în păcat ca nătângii, ca să ne fie dată această țeapă cosmică și monumentală a damnării și apoi să știm în jugul pedepsei numai de bice date pe spinările de animale. Sintagma "biciul Lui Dumnezeu" vădește că Dumnezeu nu are nici o remușcare în a ne considera animale demne de a fi biciuite și pedepsite odată ce au greșit, cu voie sau fără de voie, potrivit păcatelor și neputințelor noastre. Toate referințele și percepțiile despre Dumnezeu ne spun că bunătatea-i și mila îi sunt inalienabile și este exclus ca originea chinului și suferințelor noastre să fie o dispoziție și un ordin al Dumnezeului cel Bun, atât în lumea aceasta cât și în lumea cealaltă. O, ce ușurare să știm că nu Dumnezeu a putut crea în competența și bunatatea-i ireproșabile iadul și pe spurcații lui simbriaşi, diavolii, că astfel nu există literalmente iad și diavoli, că singuri oamenii dintr-un instinct masochist și găunos obscurantist și-au pus singuri de gât lanțul acestei sperietori inactive ci doar cu rol defensiv, să știe oamenii adică de frică, de ceva extrem coercitiv, când sunt răi prin definiţie, definitiv inapți în a avea scrupule și de neîndreptat, astfel încât cuvântul blând al Lui Dumnezeu, evidența și poruncile Lui au fost atât de ineficace pentru oameni încât stratagema iadului și diavolilor, a conștiinței damnării inexorabile, a fost singura metodă practică pe care oamenii au adoptat-o în neputințele și inabilitatea lor spre a și-L pune în evidență mai bine pe Dumnezeu, spre a-i ști eficace de frică și ascultare. Astfel, legenda neagră a iadului și diavolilor a fost suportul și fondul practic adecvat pentru ca Dumnezeu să devină vizibil ochilor noștri bolnavi de obscurantism, să ni se reveleze iluzoriu ca și un tabiet dintr-un neant din care altfel nu puteam vedea nici o rază din bunătatea și excelența Sa proverbială. Doar povestea iadului și diavolilor au fost suportul și ecranul pe care am proiectat în mintea noastră încețoșată și îmbolnăvită de frica existențială, ca pe o peliculă de film pe Dumnezeu să devină vizibil simțurilor, neputințelor și temerilor noastre ancestrale. De Dumnezeu, inexorabil nu putem să știm decât de frică. Dar oare de ce trebuie să ne temem de Dumnezeu ca de un satrap și despot iremediabil inuman ? E inuman și inacceptabil să îndurăm o așa neverosimilă soartă și împilare eternă. Iar dacă Dumnezeu a văzut că altfel decât de frică nu putem să-L ascultăm și să-i dăm binețe, a lăsat această iluzie a maleficului și frica de pedeapsă a iadului să ne sugrume patologic sufletul și așezându-se mai confortabil pe tronul veșniciei, nu s-a mai obosit și complicat cu vreun alt efort de creativitate divină prin care puteam deveni mai buni, dumnezeiești și loiali și fără să ne sufocăm și îmbolnăvim de nonsensul, sperietoarea și speculația iadului. Ca atunci când caii de la căruță știu drumul către ulița casei și fără să mai tragem hăis-cea de hățuri, Dumnezeu ne-a lăsat în banii noștri, să ne spălăm pe cap cu iadul și diavolii pe care ni i-am creat singuri, interesul de a-i fi loiali prin orice mijloc Lui Dumnezeu scuzând orice fantasme autoflagelante despre diavoli ce ne-am creat și ușurând pe Dumnezeu de-o muncă-n plus de a ne îmbuna și responsabiliza altfel, printr-un efort specific și genial divin al Său, ne-am băgat singuri în rahat, în această mocirlă a autodamnării în placiditatea și dezinteresul unui Dumnezeu nedispus a se complica cu mărunțișurile noastre retrograde obscurantiste de speriați de profesie ai universului. Deoarece în viața noastră de toate zilele este cu neputință a ne imagina că am putea opri și eradica răul din noi și din lume fără necesarele pușcării unde pedeapsa și penitența sunt singura soluție practică de a ține în frâu și sub control răul, în mod similar, noi oamenii am inventat o pușcărie și pentru lumea cealaltă, iadul, și gardienii lui corespunzători, diavolii. Cum n-am putut deveni oameni cuminți și la locul nostru și fără frica și amenințarea pușcăriilor în viața de pe lumea aceasta și similar, cum n-am putut deveni cuminți și buni și fără amenințarea stigmatului pedepsei cu iadul în viața de pe lumea cealaltă ? E de neînțeles cum numai frica de iad ne face să devenim cuminți și frumoși în ochii Lui Dumnezeu. E inuman și inacceptabil cum n-am putut deveni o populație cuminte și cetățeni endemici ai Raiului în mod simplu și automat și cum Dumnezeu ne-a strecurat în voința sau puterile și aptitudinile noastre morbul otrăvit al ratării în a deveni brute și malefici de profesie. E stupid să vezi o lume în declin și mișunând de răutate și să spui că asta e maximul și tot ce a putut sau vrut să obțină și să facă Dumnezeu cu noi. Neputând să mai salveze și repare nimic din destinul nostru hărăzit iremediabil iadului, nu cred că s-ar complace Dumnezeu cu această proastă funcționare a lumii de-a trebuit să inventeze o locație punitivă, iadul, și o locație reparatorie, Raiul. Mă așteptam ca Facerea Lumii să fie o Facere și o afacere reciprocă, memorabilă și fericită odată pentru totdeauna atât pentru Dumnezeu cât și pentru noi, iar dacă universul a avut ceva bun în esență să ne ofere, așteptările noastre ar fi fost ca Raiul să fie pe pământ și să ne fie comun și accesibil ca lumina și căldura soarelui. E neverosimil și de neînțeles pentru ce ca să intri în Rai trebuie să faci o echilibristică și un ocol inutil, draconic și contraproductiv prin tot universul înghețat, prin această viață plină de dureri, orori și lacrimi. Nu înțelegem de ce a trebuit să ne inventeze Dumnezeu lacrimile și durerile de pe lumea asta, cât și lacrimile și durerile de pe lumea cealaltă, când avea la dispoziție orice alte atâtea accesorii funcționale și fericite pentru noi și orice altă atâta fericire și minunăție de care Raiul din cer oricum dă pe-afară iar sufletele morților n-au carne să simtă atâta plăcere și fericire ce se pierde inutil în Rai, ca fructele ce se usucă pe ramuri ori cad pe jos dintr-o curte unde toți ai casei au murit. De multe ori am văzut cireșe neculese pe ramurile înalte, de când erau flori și până s-au uscat pe ramuri. Salivând de poftă inutil, la fel de inutilă ne e și pofta noastră de Rai și bunătățile lui care ne sunt fluturate pe sub nas ca imaginea unor cireșe coapte pe niște ramuri înalte pe care nu le mai poate culege și mânca nimeni și se usucă inexorabil. Nu înțeleg pentru ce nu acest pământ e Raiul real cu toate bunătățile și virtuțile lui, când această lume și viața ne sunt unica plută de carne legănându-se în derivă prin valurile universului, iar viața și lumea noastră e făcută de un Dumnezeu milos, bun și real ? Nu înțeleg pentru ce secretomania unui alt Rai din cer fără coordonate și fără locație, când pe pământ Dumnezeu putea dispune toate utilitățile, materialele și amenajările să fi putut fugi fericiți cu picioarele goale prin iarba verde a Raiului pământesc și să ni le udăm de roua veșniciei ? Oare nu meritam acest privilegiu direct și simplu, fără complicația ororilor vieții, ori ale morții, dacă tot s-a obosit Dumnezeu să ne facă, și ce-am folosit de-a trebuit să ne amâne Dumnezeu sine die atât de neinspirat și lipsit de sens fericirea și mântuirea doar pentru Rai și să ne alunge doar astfel întristarea și suspinul într-o lume a Raiului tot atât de incertă și inadmisibil de îndepărtată, neplauzibilă și discretă ca și însuși patronul ei Dumnezeu ? O mare parte a omenirii, chiar fără să-și dea seama nu mai suportă această reclamă și locație insondabilă, imperceptibilă și inevidentă a Raiului de nicăieri. Amăgirea și dezamăgirea noastră față de această chestiune îl pune pe Dumnezeu în dificultate în a-şi pune în evidență clar și concis bunele intenții față de noi ori chiar în a-şi proba și certifica existența efectivă în inimile noastre otrăvite de incertitudine. Și nu că i-ar păsa de asta dar tocmai pentru acest motiv noi avem o dilemă cosmică în a alege ce să credem că există sau nu există mai întâi. Să credem că există sau nu există iadul sau Raiul ? Dacă acestea există, nu înțelegem rațiunea și trebuința pentru care nu ne-a fost îngăduit să le accesăm din timpul vieții cu simțurile vii ale cărnurilor noastre date nouă cu bunăvoință și bună credință chiar de Dumnezeu și pentru ce-a trebuit chiar din start să fim damnați unei soarte de surghiuniți din născare despărțiți vitreg de leagănul dulce al Raiului și obligați să înghițim pe nemestecate oroarea nenorocului și neajunsului de a ne fi născut departe de un Dumnezeu al milei pe un pământ al neîndurării și suferinței, în schimb copilărește amăgiți cu lumea cealaltă a Raiului, desfătărilor și izbăvirii neverosimile. E exclus ca un Dumnezeu al milei să admită exuberant și lipsit de altă voință condamnarea noastră posibilă la iad, să nu fi avut dispoziția și inspirația sufletească de a îndepărta din start această neagră posibilitate și nenoroc al nostru. E de neînțeles cum nu a fost Dumnezeu total părtinitor cu noi admițându-ne natural și necondiționat în Rai tocmai fiindcă îi suntem copii și rude de sânge. În aceste condiții, Dumnezeul Bun al milei nu are cum să ne fi periclitat destinul prin imposibilitatea accederii naturale și automate la Rai, astfel că nu ne mai rămâne decât să credem dezabuzați că iadul și Raiul chiar nu există și nu pot exista. Or dacă acestea nu există, rămâne numai dorul, mila, respectul și condescendența noastră față de un Dumnezeu al unei extreme și iraționale discreții ce a ales să trăiască niciunde și nicăieri în cel mai neverosimil și imposibil colț al universului, disprețuind programatic încercările, dorul și lacrimile noastre nesăbuite față de El, față de Nimic. Oricât evidența simțurilor noastre directe, tot ce avem pe această lume, ne arată astfel că Dumnezeu nu poate exista, nu ne îndurăm și nu putem cu nici un chip să renunțăm la Dumnezeu, la dulcea idee de bunătate ce-o cuprinde, tot ce ne-a dat și avem mai bun în noi, sentimentul cel mai sfânt ce-l avem pe această lume, singurul nostru punct de sprijin contra alienării și înnebunirii sigure de deznădejde. Astfel, dacă acceptăm de nevoie că Dumnezeu ne-a inventat pe noi sub impulsul a tot ce-a avut mai bun a ne oferi universul, al unei supreme virtuți și inspirații ce i-a furnizat-o Lui Dumnezeu acest tot înconjurător infinit, trebuie să acceptăm că Dumnezeu nu a putut exista singur, nu ar fi avut nici un sens, nici un viitor și nici o justificare. Astfel, simțim atât de adânc că înșine noi oamenii L-am inventat pe Dumnezeu, i-am dat un impuls indispensabil în a se naște, noi și Dumnezeu fiind dependenți unii de alții, într-o simbioză inseparabilă, căci ce sens ar fi avut un Dumnezeu claustru, șomer și singur în univers fără noi oamenii, și ce sens am fi avut noi oamenii singuri în univers, singuri și disperați fără un Dumnezeu izbăvitor durerilor și neputințelor noastre ? Cu acest câștig al comuniunii reciproc avantajoase cu Dumnezeu, suntem siguri că Dumnezeu poate să ne facă această concesie și onora acest drept de a putea emite în fața Lui umana pretenție de a ne izbăvi și scuti odată pentru totdeauna de stupiditatea iadului neverosimil și ne necesar care nici nu există, căci aceasta e condiția noastră umană și pertinentă. Dacă Dumnezeu ne-a dat niște drepturi umane, nici unul nu era mai legitim ca dreptul de a fi imposibil să fim destinați stigmatului iadului sau să știm măcar în idee de această ridicolă locație și acest trist destin. Iar dacă iadul există, îl putem ruga pe Dumnezeu să-l desființeze pe dată și să ne facă Raiul o realitate vie în viața cea de toate zilele. Dar dacă asta nu poate Dumnezeu, nu vrea ori nu se-ndură, avem tot dreptul să spunem că Raiul nu există. Dacă Raiul nu există, la fel de îndreptățiți îl putem ruga pe Dumnezeu, degrabă să-L înființeze pentru dezamăgirile și sufletele noastre avide de acest dezamăgit și sărman deziderat. Or dacă Dumnezeu nu se îndură să ne facă acest hatâr, Îl putem ruga să ne lase singuri să aducem la faliment și să desființăm hotărâți inutilul iad, după care să ne lase să ne înființăm singuri un Rai palpabil și rezonabil, micul nostru Rai uman în care să credem, fiecare după imaginația și dorul lui. Este exclus să credem că există undeva în univers niște creaturi, oamenii, inventați și înzestrați de Dumnezeu cu rațiune, minte, suflet și înfățișare după chipul și asemănarea Sa, care au inventat atâtea minuni ale științei și tehnologiei, iar visul lor la o mântuire și un Rai al timpurilor noastre trebuie să se oprească la a aspira la Raiul cel clasic și antic unde sfinții, moda, cultura și moravurile lor n-au mai evoluat din antichitate, unde nu există telefoane mobile și nici internet, unde vestimentația se reduce la a purta aceleași cămăși lungi preistorice cum purtau Iisus și discipolii Săi, cu sandale de lemn, fără ciorapi și fără lenjerie intimă și unde la toaletă nu există deodorante și nici hârtie igienică ci niște bureți naturali refolosibili prin clătire cum foloseau anticii romani la privățile lor citadine. Să tânjim la un Rai în care moda și moravurile n-au mai evoluat din antichitate, în care spiritul și civilizația e în aceeași înapoiere ca în epoca preistorică mi se pare forțat și inconvenabil pentru contemporaneitate. Dacă Dumnezeu avea să inventeze în Rai măcar puține din facilitățile și progresele tehnologice pe care le avem acum pe pământ, ne spunea asta de la început cum ne-a spus în Cartea Sfântă că a făcut atâtea lucruri și a văzut că sunt bune toate în șase zile de Creație. Dacă spiritul și lumea Raiului sunt la fel de precare și rudimentare din punct de vedere al civilizației, progresului, facilităților și confortului ca și înapoiata lume ignorantă obscurantistă preistorică, și nu avem date de a crede că lumea Raiului e mai acătării și evoluată din punct de vedere al bon tonului, manierelor și civilizației, deoarece însuși Iisus, fără vreo ambulanță Smurd s-a înălțat la Cer cu pletele însângerate de coroana de spini, într-o cămașă antică sau giulgiu pătate de sângele și lacrimile răstignirii, iar de atunci nu cred că moravurile și moda Raiului au evoluat încât orice sfânt să se tundă și radă și să se costumeze modern după două mii de ani de evoluție în Rai, putem crede că Raiul e o locație tristă, ștearsă, un fel de deja-vu al antichității înapoiate și semisălbatice. Nimeni n-a îndrăznit a efectua revoluția pictării sfinților și îngerilor de pe pereții bisericilor în veșminte contemporane după două mii de ani de evoluție și timp trecut în Rai. Aceleași veșminte antice poartă sfinții și acum după atâta timp trecut în Rai ? Aceleași chipuri palide, fără viață și sânge în obraji, fără pic de bucurie, zâmbet și culoare au și acum sfinții din Cer, împreună cu mentorul lor Iisus, asijderi de antic și preistoric ? Cine a fost responsabil de evoluția unei mode și unor moravuri moderne în Rai care a rămas închistat în preistorie în precaritatea și rudimentaritatea moravurilor și timpurilor de-atunci, încât nici până astăzi constatăm că nu s-a popularizat și nu s-a actualizat și implementat nici o evoluție și nici o revoluție a bunului mers al lucrurilor de pe lumea cealaltă ? De ce putem crede într-un confort interior al lumii celeilalte, de ce putem crede că ne putem simți mai bine printre duhurile de-acolo când spiritul vremurilor și figurilor de-acolo a rămas închistat în imobilismul și înapoierea caracteristice preistoriei ? Or dacă totul a evoluat în excelență și progres, ce L-a oprit și ce-L oprește etern pe Dumnezeu să facă reclamă unui Rai corespunzător evoluat și impresionabil sublim simțurilor și esteticii noastre ? Nu știm nimic despre lumea cealaltă, n-am știut niciodată, despre Rai și binele imens de-acolo, nu știm nimic mai mult ca acum două, trei sau cinci mii de ani. Astfel că în sufletul nostru se naște ca un cancer malign sentimentul că nu e nimic de aflat și că dacă era ceva, o știam și noi până acum după atâta experiență a omenirii, după atâta experiență și vechime a Lui Dumnezeu. Cu cât trece vremea, cu cât trec sutele și miile de ani și ne naștem și murim insignifiant de-a valma, malaxați în malaxorul religiei ca simplă carne de tun manipulabilă și automanipulabilă religios, neavând dreptul sau puterea de a ști ce se întâmplă concret cu lumea cealaltă, cu Raiul și cu un dorit Dumnezeu al logicii, precis și matematic, cu atât încrederea noastră scade în acest simptomatic sentiment gol religios care căpuşează malign și irațional, nesănătos omenirea care nici măcar nu-și dă seama de asta în imensa-i majoritate sub imperiul strict al medicamentului și terapeuticii religioase. Pentru a evita să cădem în timp și în spațiu și să înnebunim simțind că în afara religiei și a Lui Dumnezeu nu mai avem nici un alt punct de sprijin în univers, putem priza și frecventa liniștiți credința și pe Dumnezeul cel îndeobște uzitat curent de toți și sufocat până la saturație de efemerele și subiectivele mofturi ale tuturor. Trăgând toți de Dumnezeu, lipindu-şi de El ventuzele pentru a suge invariabil nutrimentul protecției cărnurilor și mațelor lor, Dumnezeu devine un Dumnezeu al disperaților, al cetei gregare a credincioșilor revendicat de toți brutal și deturnat altor treburi mai importante ce avea în univers, pentru a deveni gestionarul pricinilor noastre mărunte, meschine, efemere, pentru a ne asista social în orice pântecăraie și sughiț ne-ar crea neplăceri organelor noastre interne ce depozitează un suflet. Pentru orice durere, pentru orice neajuns, Dumnezeu e acolo, undeva, pregătit instantaneu cu remediul și medicamentul. Un Dumnezeu atât de mare obligat să ne asiste social sub corul urletelor sau rugăciunilor noastre tipizate particulare atât de mici, mi se pare un Dumnezeu asediat și deturnat de la scopuri mult mai pertinente și mărețe în univers. Dacă mă îndepărtez cu câțiva km de pământ nu mai văd nici urmă de oameni și larma lor religioasă. Abia atunci mă simt mai bine, să știu că e liniște și pace și mă poate auzi Dumnezeu și pe mine adresându-i cea mai ne religioasă dintre rugăciunile sincere, așteptând frumos la coada tuturor religioşilor formali și nesinceri. O rugăciune cuminte și respectuoasă în care nu pledez spre a-mi asigura un loc în sordidul și insipidul Rai uzitat îndeobște de toți, ci un Rai al bunului simț și al realismului și bunei măsuri, al raționalității și realismului. E libertatea fiecăruia de a-şi crea și aspira la Raiul cel mai potrivit pe care-L visează. Eu nu pot aspira la un Rai care nu se vede și nu se simte cu simțurile directe puse de Dumnezeu în cărnurile mele. Deocamdată tot ce am e un lighean de organe și o mână de creieri care în vulnerabilitatea lor au măcar realismul și măsura de a fi conștiente că nu pot accesa infinitul și veșnicia oricum, cu asemenea zestre biologică inadecvată cu care Dumnezeu a rânduit să ne arunce și condamne la acest periculos și rece univers. Despre suflet ce să spun ? Dacă a emanat din chimia și electricitatea acestor sărmane și vulnerabile cărnuri din care când mor electricitatea din mine se întrerupe ca un curent electric ce nu mai are un suport și un conductor indispensabil pentru a-mi susține chimia și electricitatea denumite generic suflet, astfel că nu cred că pot avea pretenția de a rămâne ceva din mine în sistemul de coordonate fizic cartezian al universului odată ce sistemul biologic și tehnic din mine s-a defectat, luând exemplu de la știință unde defectarea generatorului înseamnă volatilizarea și întreruperea curentului electric. Fizica și legile ei lucrează și în mine la fel ca în toată materia universului. Desigur, ca oameni, suntem cea mai frumoasă materie. Trestii gânditoare care au reușit să-și conserve chimia în transcendent și să-L facă pe Dumnezeu un accesoriu benefic indispensabil și o realitate sine qua non. Fericiți cei ce se pot liniști și iluziona cu orice formă de Rai au la îndemână ! Fiecare e liber să-și cultive meticulos Raiul și pe Dumnezeul pe care-L au la îndemână. Sunt valabile și pertinente atâtea Raiuri și atâția Dumnezei câți oameni au fost, sunt și vor mai fi vreodată. N-am cum să neg și să contest iluzia benefică și izbăvitoare a Raiului în care tocmai s-a dus draga mea mamă și pe Dumnezeul cel Bun care a mântuit-o. Pe piatra ei funerară i-am scris un citat dintr-o scriere a ei dintr-un caiet în care-L avea pe Dumnezeu drept singur apărător și martor într-o viață chinuită pe care a trăit-o : " Iubi-te-voi Doamne, vârtutea mea. Domnul este întărirea mea și scăparea mea și izbăvitorul meu ". Iluzia fericirii ei pe mine mă înaripează și motivează încât să port Dumnezeului ce a ajutat-o, un respect și o condescendență nemărginită. Astfel, pentru mine stresul imposibilității existenței concrete a Raiului ori a Lui Dumnezeu trece pe planul doi. Dragostea pentru mama mea sărmană Îl face posibil pe Dumnezeu și-L scoate afară din orice gaură de șarpe în care stă ilogic ascuns de-o veșnicie. Sunt mulțumit că mama mea are un loc rezervat în Raiul de nicăieri patronat de Dumnezeul de niciunde care a iertat-o și i-a oferit odihna și repausul durerilor care au încercat-o o viață întreagă. Pe lângă mama mea, eu sunt un nefericit. Raiul și Dumnezeul ei către care a râvnit cu convingere, pentru mine sunt niște imposibilități iritante și inevidente potrivit logicii simțurilor și rațiunii. Știu că Dumnezeu se caută și se găsește doar cu inima. Dar inima e locul febrei, al căldurii, al bolii și suspinului, deci al delirului, fie el și religios. Setea de libertate, scârba de iluzie și spirit cuminte al turmei (Nu spune Dumnezeu : "Paște oile mele" ?) , mă fac să-mi curăț și scutesc inima de orice delir, de orice boală autoimpusă care e credința, o boală dulce și cuminte dar care te răpune perfid și fără să-ți dai seama de manipularea monumentală la care subscrii singur prin vot iresponsabil personal religios. Astfel prefer să stau acasă și să nu votez cu nimic și Nimicul în persoană căci ceva îmi spune că Dumnezeu și Raiul sunt o ficțiune omenească terapeutică, expresia unicei comodități la îndemână cu care omenirea are dreptul chiar dacă iluzoriu să se trateze dar eficace în lipsa oricărui alt tratament mai adecvat. Acest scop concret scuză inexistența concretă a Lui Dumnezeu și a Raiului. Astfel încât această evidență dramatică pe mine nu mă poate satisface, doar îmi deschid ochii conștiinței clar încât să rămân pe veci siderat și oripilat de această boală a religiozității ce macină omenirea, Dumnezeu fiind exonerat de orice vină a genocidului ce ne pricinuiește, prin faptul că nu există. Pe oricine poate mulțumi mitul Lui Dumnezeu și al lumii Lui, numai pe mine nu. Nu e vina mea că Dumnezeu nu a avut inspirația, voința și previziunea de a se lăsa atins, revelat direct, descoperit și folositor tuturor indubitabil odată pentru totdeauna. Nu e vina și responsabilitatea mea că Dumnezeu nu e o axiomă matematică clară și că e o stare de de spirit iluzorie a omenirii. Dacă pe oameni asta îi liniștește și îi satisface, sunt liberi să frecventeze această iluzie spre folosul lor imediat. Mulțumesc Lui Dumnezeu că m-a făcut om cu conștiința liberă și neaservită, pentru ca să profit de acest avantaj și drept, de a mă înșela total ori de a simți că de fapt am dreptate și Dumnezeu trebuie criticat pentru simptomatica-i tăcere, discreție și indiferență. Atâta vreme cât Dumnezeu a ales taina paranoică a discreției și inevidenței Sale, am măcar dreptul ori de a mă înșela, ori de a avea dreptate și a exulta și plesni de satisfacție în această necugetare ce mi-o permit de a alege calea aspră a codrilor libertății de gândire și nu calea bătută a comodității și alienării religioase, cea mai lustruită și eficientă minciună ce stă cu regele gândirii noastre la masă de la Facerea Lumii. Când am ales sub imperiul instinctului și evidenței să-mi scot din minte și din ADN în stradă toată această mobilă veche și inutilă a alienării religioase, în mintea și inima mea s-a lăsat un aparent gol și liniște netulburată de nici o turmentare. Fiindcă ADN-ul moștenit de la strămoși mi-a fost atât de încărcat organic de componenta religioasă, autoeliberarea de ea pare o neghiobie în ochiul atent și calificat al criticii de serviciu. Prin această eliberare autoimpusă de aburii elucubrațiilor religioase încerc printr-un efort propriu să neutralizez frica de moarte ce terorizează toată creatura. Dacă tot e să fiu chinuit de călăii morții, diavolii, măcar să-l scuip în ochi pe călăul negru și cu coarne rânduit de Dumnezeu, ce mă va prăji și mă va face barbecue-ul lui suculent. Dacă de la asta mi se trage că i-am jignit supușii terorii, accept să plătesc pentru asta prețul suprem să mi se închidă poarta în nas, poarta ilogică a Raiului care nu trebuia să aibă nici o poartă, nici o clanță, nici un gard și nici un lacăt. Și dezamagit și cu sufletul gol să găsesc și eu un surogat și o formă de Rai accesibil pământesc, căci nu mi se dă voie în Cer. Pentru mine un adevărat Rai este lumea lui Tom și Jerry, a lui Droopy și Butch, a lui Bugs Bunny și Yosemite Sam, lumea minunată a desenelor animate. Copiilor, care sunt mici îngeri pământeni în curs de ratare în trebuința de a deveni oameni mari, nu degeaba le plac atât de mult desenele animate. Lumea asta are Divin în ea și calități de Rai autentic. Căci aici binele și dreptatea triumfă, iar răilor li se dau explozibile să le bubuie în față ori li se dau drumul la nicovale în cap să li se ridice cucuiul roșu cu tot cu pălărie. Aici, în lumea desenelor animate răul se curmă imediat și cu mijloace eficiente, fără să mai fie nevoie de stupiditatea și ridicolul iadului. Fără să stau mult pe gânduri, cu același drept pe care-l are orice sectă de a priza raiul și Dumnezeul specific, pot și eu să declar că pentru mine Raiul e lumea desenelor animate în care uneori mă prăpădesc de râs. Pot să declar și eu sforăitor, vreau în Rai, vreau în desenele animate, acest adevărat Paradis al Paradisurilor. Asta nu înseamnă că diavolii, făcuți, nu născuți de Dumnezeu, nu se prăpădesc de râs de aceste elucubrații ale mele, egale în drepturi cu toate elucubrațiile.

HAZARDULUI SĂ-I SPUNEM DUMNEZEU ȘI CUMINTE SĂ-I MULȚUMIM PENTRU TOATE

HAZARDULUI SĂ-I SPUNEM DUMNEZEU ȘI CUMINTE SĂ-I MULȚUMIM PENTRU TOATE
  Dacă Dumnezeu n-ar fi existat, cineva tot s-ar fi găsit să-L inventeze. Cineva mai deștept ca mine, mai deștept ca tine, mai deștept ca toți. Din câte s-au inventat pe această lume pentru folosul omenirii, dacă Dumnezeu n-ar fi existat, cum n-au existat dintru început atâtea minuni și invenții memorabile ale lumii, cuiva genial tot i-ar fi trecut prin minte să-L inventeze pe Dumnezeu, să-L scoată din neantul în care sunt toate și să-L facă folositor omenirii și nevoilor ei. Dacă nimeni n-ar fi îndrăznit acest lucru și nu i-ar fi trecut prin cap așa ceva, dar evident că alții mi-au luat-o înainte, negreșit că o mare plăcere aș fi avut să-L inventez eu pe Dumnezeu pentru ca să mă rog Lui, să-i cer iertare pentru tot ce mi-a dat sau mi-a luat. Oricât mintea și rațiunea ne sunt torturate de impardonabila inevidență a unui Dumnezeu atât de anormal indiscret și neverosimil, tot trebuie să recunoaștem că mâna unei autorități creatoare divine tot se simte în tot ce e-n jur, în toată realitatea universului, în tot ce se naște, mișcă, trăiește și moare. Dar acest sentiment de încredere și siguranță uman în mâna dispozitoare a unui Creator și girant universal care este responsabil și gestionar a tot și prin care ne potolim toate angoasele, fricile și necunoscutele noastre, este relativ și nu poate fi definitiv. Dacă mergem până la capăt cu bănuiala existenței unui Dumnezeu gestionar al bunului mers al tuturor lucrurilor, după bunul nostru simț și normala noastră așteptare ar fi trebuit să sesizăm în tot ce ne-nconjoară, în lumea și viața noastră un spectacol ireproșabil, o sărbătoare, o fiesta a fericirii eterne și neştirbită, generate de spiritul și acțiunea unui Creator pe măsură, numai fericire, concordie, pace, Raiul pe pământ, iar noi să nu fi știut ce sunt lacrimile de plâns, necazul, boala, suferința, moartea, iadul. Cum se zice că omul sfințește locul, mai cu seamă s-ar putea conchide că Dumnezeu sfințește locul și locurile, lumea și oamenii pe care i-a făcut. Faptul că dimpotrivă, Dumnezeu nu ne-a sfințit pe noi de vii și lumea noastră, da capo al fine odată pentru totdeauna, ca să nu mai fie nevoie de sfințirile viitoare din Rai, acestea devenind caduce și fără de folos, faptul că trăim și sorbim până la drojdie din toate aceste mizerii ale Operei practice a Lui Dumnezeu iar fericirea și pacea, împlinirea ni se prezintă ca niște privilegii și apanaje ale altei lumi utopice care ni se dezvăluie după ce inexorabil murim ca și condiție sine qua non, o altă lume decât cea a vieții de carne cum ne-a fost dată, ne face iremediabil să vedem în Dumnezeu un Creator inconvenabil de neinspirat și bine intenționat cu Creația și Creaturile Sale care n-au nici o vină că s-au născut cu visul și dorința de bine și fericire imediată în carnea inimii lor însăilată, când în schimb au parte de cea mai neagră dezamăgire, aceea a vieții pentru dureri și moarte și a morții plenare ca și condiție de accedere la șansa unei fericiri și mântuiri cândva, undeva în univers într-un loc neverosimil intitulat speculativ Rai. Atunci, gândul că am fost creați de un bun și filantrop Dumnezeu ne e urzicat și timorat până la tortură. Și pe cale de consecință îi zicem mai degrabă Lui Dumnezeu un perfect Mizantrop, un satrap și un despot de carieră și ne întrebăm inutil și ineficient pentru ce a dispus un Creator să fie așa și să se poarte cu noi așa ? Pentru ce totul doare, pentru ce totul se îmbolnăvește și moare ? Și ce a avut de câștigat Dumnezeu dacă a fost atât de avar cu binele ce sălășluia normal în panoplia aptitudinilor dărniciei Sale pentru propriile creaturi și nu a îngăduit nouă un Bine supraevident, invulnerabil, imediat, bogat, real și palpabil până la lacrimi simțurilor noastre aici și acum, oprind să cunoaștem noi vreodată ca și Creații Divine tot ce e rău, tot ce ne doare și ne face să plângem? Nu putem percepe sau accepta încântarea și fericirea unui Dumnezeu mulțumit care ar putea să se fălească și exulte exuberant de tot ce a făcut așa cum a făcut și că a fost cu neputință a fi dispus să ne flateze inteligența ce oricum ne-a dat-o, cu evidența fericirii imediate, incontestabile, a unui Rai viu înconjurător căruia să-i fim contemporani atâta vreme cât ne credem vii și simțim cum ne bate inima și respirăm...! Nu putem înțelege pentru ce ne-a lăsat Dumnezeu să greșim și să sorbim astfel cu nesaț din cadoul otrăvit ce ne-a oferit prin libertatea de conștiință și liberul arbitru testându-ne astfel cinic și machiavelic inaptitudinea șansei la existență și excelență în lumea aceasta reală, și pentru ce în schimb ne-a rezervat foarte precaut și intransigent, laconic și secretos un loc într-un Rai îndepărtat și de aceea atât de irațional și barbar, cinic și ironic popularizat, de care să ne bucurăm ca și suflete fără de nici un simț, simțuri pe care le pierdem oricum toate atunci când murim, atâta vreme cât vii și trăind, aveam atâtea simțuri vii cu care puteam cu nădejde și vârtos a-L percepe, lăuda și venera pe Dumnezeu și Raiul, care astfel, mai sănătos și util să ne tihnească și să ne fie de un real folos...! Eterna discreție opacă a Lui Dumnezeu ne inflamează și infectează orice urmă și resursă de răbdare și înțelegere, ceea ce face explicabilă existența atâtor necredincioși care nu au practic cum a-L mai înțelege și accepta pe Dumnezeul cel de toate zilele în această nefericită ipostază ce ni se oferă atât de incomod simțurilor noastre vii și rațiunii noastre înșelate și definitiv dezamăgite...! Am fi vrut cu un sincer și viu imbold să-i dăm Lui Dumnezeu tot ce-i al cezarului, să-i plasăm pe umeri explicația și tămăduirea tuturor necunoscutelor, durerilor, ororilor și fricilor noastre aici și acum. Pe când, din neantul în care insuportabil de discret s-a retras cu toate armele Sale, Dumnezeu ne lasă neuronii și răbdarea să fiarbă în suc propriu. Astfel, după retragerea și dezertarea Lui Dumnezeu în necunoscut, lăsând în urmă câmpul lumii și vieții noastre pustiit și fumegând ca după terminarea unui război, tot ce ne-a mai rămas în jur de văzut și simțit sunt erorile pe care Dumnezeu le-a făcut și scăpat în sistem, ce ne umple și molipseşte lumea și viața noastră cu rău și cu necaz și nu ne dă voie a persevera într-o laudă eternă, întemeiată, rațională și deplină. Ci într-o aservire și linguşire dezgustătoare, când tot ce ne rămâne de făcut este să perseverăm inconștienți în ridicolul corului rugăciunilor noastre și să aducem mecanici și monoton osanale gratuite către un Dumnezeu de nicăieri și de niciunde. Salvat de bunătatea, condescendența, credința și respectul oamenilor, Dumnezeu nu răspunde niciodată pentru faptele Sale, pentru necazul ce ne-a pricinuit condamnându-ne de această atât de amară manieră la acest univers ostil vulnerabilităților noastre. Lipsa simptomatică a Lui Dumnezeu ne face să-L inventăm la tot pasul, fiecare după puterea și priceperea sa și să-L aducem avizi de nevoia naturală de dragoste, în inimile noastre arse de frică și disperare. Asta nu ne scutește pe fiecare să ne dăm seama fiecare după puteri, mai mult sau mai puțin, de dezamăgirea iremediabilă a lipsei Lui Dumnezeu, ori mai rău de existența-i vinovat retrasă într-un neant al inevidenței din care nu regretă nici o secundă din lumea și viața blestemată și surogat ce ne-a dispus-o, lăsându-ne astfel în gânduri un amar care sporește cu fiecare an care mai trece și ne spune că toate-s vechi și nouă toate și istoria răului și durerilor noastre se repetă prolific pe acest pământ până la Apocalipsa cu care mizantrop ne amenință de la Facerea Lumii, desăvârșind disperarea și durerea întrebărilor noastre fără de răspuns ce i se adresează de-a surda. Orfani de serviciu în acest univers, sufletul ne e strepezit până la paroxism de evadarea Lui Dumnezeu din lumea noastră reală, vie, numai naivii mângâindu-se cu percepția, ca și condiție a echilibrului lor moral și mintal, că Dumnezeu le vorbește și li se revelează din fiecare fir de iarbă ce nu a apucat să fie strivit de șenilele tancurilor și năclăit de sângele închegat al soldaților sfârtecați. Totuși, cui ar trebui să mă rog eu, păcătosul în lipsa unui Dumnezeu evident ? Să fac imprudența să mă rog soarelui Ra, ca vechii egipteni, ori elefanților, vacilor, maimuțelor și șobolanilor ca cei din alte religii ? Sunt liber să mă rog oricui, ca toți semenii mei credincioși din toate religiile, și să-i zic aceluia Dumnezeu, și să mor cu conștiința datoriei împlinite că am făcut-o. Să mulțumesc astfel unui Dumnezeu al meu la care eu mă-nchin pentru faptul că m-a făcut așa cum m-a făcut și că mi-a dat tot ce mi-a dat. Să mulțumesc pentru toate simțurile mele, văz, auz, miros și toate celelalte, că nu m-am născut orb, surdomut sau cu vreun alt beteşug. Să fi mulțumit Lui Dumnezeu și dacă mă nășteam așa, chinuit și urgisit, căci Dumnezeu este mai cu seamă balsam de pus pe suflete al celor suferinzi. Nu pot pune numai pe seama evoluției, chiar dacă evidența și rațiunea arată că așa e, faptul că am rezistat atâta timp fără să mor, și fără de nici un Dumnezeu, o autoritate, ceva care să aranjeze atât de bine carnea și lucrurile în mine încât să pot rezista cinzeci de ani fără nici o reparație capitală. Nu spun acum că în mine nu lucrează nici un cancer care îmi va veni de hac ca la fiecare, prin voia Lui Dumnezeu, dar dacă am rezistat până acum, tot un Dumnezeu, oricum ar fi El, mi-a dat puterea să țin deocamdată în frâu cancerul și să-l înșel cu efectul placebo și autosugestia că anticorpii mei sunt niște bravi soldați care imbatabil, nu dau voie maleficelor celule ale cancerului să-și facă de petrecanie cu mine. Dacă nu e nici un Dumnezeu care m-a protejat, și numai evoluția și hazardul m-a adus aici, atunci hazardului trebuie să-i spun Dumnezeu, și cuminte să-i multumesc pentru toate.

CUVÂNTUL ENGLEZESC " SQUIRTING " NU ARE CORESPONDENT ÎN LIMBA ROMÂNĂ

CUVÂNTUL ENGLEZESC "SQUIRTING" NU ARE CORESPONDENT ÎN LIMBA ROMÂNĂ
  Cuvântul englezesc "squirting" înseamnă "stropeală". El nu are corespondent în limba română. Unul din sensurile acestui cuvânt în limba engleză nu poate fi tradus în limba română. De asemenea și verbul "a mânca" folosit cu un anumit sens în limba română, nu poate fi folosit cu același sens în limba engleză. Nu poți spune în limba engleză : "My nose is eating me". Pe când în limba română poți spune : "Mă mănâncă nasul". Nu poți spune în limba română simplu și direct pe înțelesul tuturor credincioșilor cu frica Lui Dumnezeu : "Unele femei se stropesc când fac dragoste înfocată" și să speri că te vor înțelege și aproba toți pioşii creștini. Majoritatea lor își vor scuipa în sân și-ți vor spune că bați câmpii făcându-şi hotărâte cruci și blestemându-l pe ucigă-l toaca. Dumnezeu nu a pomenit nimic în Cartea Sfântă despre stropirea unor femei când fac dragoste. Nici măcar conceptul de a face dragoste, și conceptul de orgasm nu a fost pomenit de Dumnezeu în Cartea Sfântă dintr-un exces de pudoare irațional, neomenesc și de neînțeles. Dumnezeu a spus simplu și concis : "Înmulțiți-vă și umpleți pământul". Așa le-a spus tuturor mamiferelor, tuturor orătăniilor pământului. Organelor noastre genitale Dumnezeu le-a atribuit pentru știința noastră exclusiv funcția reproductivă. Nu ne-a vorbit Dumnezeu de preludiu, mângâieri, sărutări pătimașe, sărutul francez, voluptate erotică sau concupiscență, orgasm și squirtingul unor femei atunci când au un orgasm profund. Nu ne-a spus ce e și la ce folosește acel lichid care țâșnește unor femei în urma orgasmelor lor profunde. Știind că zăbavnici cum sunt din fire oamenii nu ar fi respectat conștiincioși îndemnul și porunca divină de a se înmulți și umple pământul, Dumnezeu a oferit oamenilor un mijloc și un accesoriu țipător colorat pentru a le trezi interesul acuplării și a nu uita această datorie și le-a dat orgasmul, (nu ca o plăcere, nu din convingere și dărnicie personală divină) , și nu ca să ofere altruist oamenilor o plăcere memorabilă în această mare de-amar a mizeriilor și durerilor vieții, ci din necesitatea și interesul mercantil, cazon, prozaic ca speciile să se înmulțească. Interesul strict de moment în a popula obligatoriu pământul cu vietăți supuse L-a făcut pe Dumnezeu să nu se complice cu lămurirea creierelor noastre limitate în ceea ce privește înmulțirea speciilor sau a altor taine pe care a considerat că nu e util să le știm. Îndemnul sec al Lui Dumnezeu adresat oamenilor de a se înmulți și umple pământul nu ar fi fost suficient, așa că Dumnezeu a dat oamenilor o motivație, orgasmul, nu din dărnicia și convingerea Lui, nu ca un cadou, o favoare și o plăcere oferită oamenilor din mărinimie ci din necesitatea fortuită pe care a resimțit-o ca aceste creaturi să aibă interesul imediat practic sexual de a se înmulți și a umple pământul de oameni supuși robiei credinței, rugători, închinători, obedienți scopului supunerii definitive față de Divinitate pentru ca astfel bunul Dumnezeu să aibă candidați calificați la malaxorul mântuirii și umplerea Raiului cu mulțime de suflete anonime și fără personalitate, opțiuni, fără păreri, opinii și demnități, pentru popularea Raiului cu indivizi înregimentați volens nolens oricum robiei religioase și astfel apți și calificați a adera la datoria inconceptibilă de a subscrie cu devoțiune muncilor, datoriilor și treburilor ordonate de Dumnezeu sufletelor în lumea cealaltă, în Rai. Faptul că noi oamenii am atribuit actului brut al acuplării o valoare personală, sentimentală, că l-am poleit cu sentimente, cu erotism, cu dragoste, cu chestiuni poetice, e opțiunea privată a oamenilor, e libertatea și curajul ce singuri și-au luat în văditul dezinteres al Lui Dumnezeu a meni oamenilor aceste preocupări private speciale, iar oamenii fiindcă au simțit această ignorare divină din partea Lui Dumnezeu s-au apucat să țeasă în jurul actului animalic al împerecherii o gamă elaborată de sentimente, trăiri, emoții și voluptăți, tocmai fiindcă au simțit acest minus de grijă al Lui Dumnezeu de a face diferența între o specie inteligentă care se împerechează și restul regnului animal care procedează în aceeași manieră fizică în ceea ce privește acuplarea. Din condescendență, din respect nețărmurit față de Dumnezeu și pentru a-i salva reputația de perfect mizantrop și satrap față de specia umană inteligentă pe care a creat-o, oamenii nici n-au băgat de seamă această irațională nepăsare divină și dimpotrivă, din puținul de bunătate omenească ce caracterizează omenirea, i-au atribuit Lui Dumnezeu imensa majoritate a respectului, evlaviei și dragostei, a credincioșiei, smereniei și pioşeniei, crezând în zadar că Dumnezeu va subscrie vreodată visurilor și emoțiilor de dragoste omenești așa cum oamenii subscriu necondiționat credinței și respectului nețărmurit față de Creator. Există oameni credincioși care niciodată n-au trăit sentimente și emoții de dragoste, care se înmulțesc din instinctul gol și suficient pe care li l-a hărăzit Dumnezeu și nu se poate spune că resimt o pierdere pentru asta. Există femei frigide care niciodată n-au trăit un orgasm deși Dumnezeu a dăruit ca o compensare femeilor pentru greutățile lor specifice legat de nașterea copiilor, a greutăților și responsabilităților materne și matrimoniale posibilitatea unor orgasme multiple în cadrul aceluiași act sexual. Există și femei care trăiesc amorul la o cotă exacerbată, descărcările orgasmelor lor fiind adevărate explozii de fericire și plăcere, conducându-le la ejaculări extreme, la acele stropiri sau inundări cum le spun românii, sau squirting-uri cum le spun englezii. Aceste fenomene sexuale feminine, doar oamenii cred că sunt legate de intensitatea erotismului feminin. Dumnezeu nu a avut intenție și timp la dispoziție pentru a da o însemnătate și un rost emoțional și erotic orgasmului și squirting-ului femeilor. Dumnezeu a fost ca întotdeauna mult mai ponderat, mult mai practic în gestiunea fenomenelor anatomice ale rasei umane, disprețuind fanteziile erotice omenești și creând inundările orgasmice feminine doar cu scopul practic pe care l-a atribuit multor specii de a-şi marca cumva teritoriul. Femeile care trăiesc orgasme profunde stropind, își marchează de fapt teritoriul pentru a fi descoperite de masculi virili care să știe cât de disponibile sexual sunt pentru a naște și a umple pământul potrivit poruncii divine cu nenumărați urmași, candidați la mântuire, la robia fericită din Rai, sub comanda și în serviciul Lui Dumnezeu care are atâta nevoie și treabă cu atâtea suflete aspirante și candidate la Rai, acest vesel azil al morții.

DUMNEZEU ȘI OAMENII, UN DIALOG AL SURZILOR

112) DUMNEZEU ȘI OAMENII, UN DIALOG AL SURZILOR
 
  Când te trezești din somn într-o bună dimineață, cu soarele în ochi strecurat prin jaluzelele deschise, realizezi clar că n-ai murit în noaptea aia. Un soi de eliberare și bucurie de șoarece speriat te cuprinde că ai scăpat și de acea dată de obşteasca datorie, de moartea în toată splendoarea ei, de moartea care s-a născut în tine acum și roade, cătinel evoluează spre dezastrul iminent al trupului tău și în sfârșit întâlnirea cu Dumnezeu. Dar până atunci mai ai, slavă Domnului. Mai ai un mărunțiș, o zi de trăit, câteva săptămâni, luni sau ani. Lași pe altă dată și pe capul altor nefericiți îngrijorarea și precipitarea datoriei obștești de-a sucomba absolut normal într-o noapte în somn de moarte bună sau de boala ce te-a măcinat de-o viață și ți-a venit de hac chiar în acea noapte fatidică dintr-un viitor atât de predictibil și apropiat. Dar acum te bucuri ieftin de încă o zi, de încă o cafea și-o țigară,  vanitos și efemer, te bucuri ca prostul de hârbul de viață ce ți-a mai rămas să o risipești și să-ți bați joc de ea și să iei hârbul de viață de la capăt în fiecare zi când te trezești și realizezi că trebuie stoic să faci față rolului de figurant în comedia macabră a vieții la care ai fost condamnat să reziști, să te descurci și să o iei de la capăt în fiecare zi. Aceleași necazuri, aceiași dușmani, acelorași împilări și cazne de viețaş trebuie să le faci față eroic, acelorași suferințe și boli trebuie să le dai prilej a-şi face de cap cu tine pentru încă o zi pe care bunul Dumnezeu a îngăduit să ai favoarea s-o trăiești în toată intensitatea dramatismului și suferinței  ei și pentru care trebuie să mulțumești Domnului cu prisosință până la sfârșitul glumei proaste și bancului sec de-a fost denumit viață. Înaripat de credința și exuberanta evlavie pioasă către binefăcătorul tău Dumnezeu, se cade să mulțumești Domnului cu recunoștință și prisosință pentru favoarea de-a mai apuca să trăiești încă o zi de mizerii și încă una, considerând o șansă și o favoare norocul de-a mai apuca să mai faci față unui minut de suferință, unei ore sau zi de cazne sau bucurii strepezite, false și precare ale vieții. Pentru toate, înțelepciunea noastră omenească ne înarmează cu răbdarea și recunoștința de-a mulțumi Stăpânului nostru Dumnezeu că s-a îngrijit de la Facerea Lumii pentru tot rostul nostru : și de amărăciunile noastre și de surogatul bucuriilor noastre pământești iluzorii. Să ne bucurăm de ne trezim în fiecare dimineață sclavi înlănțuiți, plebei sau regi fastuoşi, omizi păroase, napârci veninoase sau tenii și oxiuri trăind fericiți în mațele altora, creaturi ale Domnului, trăind toată viața în căldura împuțită a intestinelor. Tot ce e viu datorează Domnului zvârcolirea aceasta fără sens denumită viață, pentru care de suntem oameni am prins de veste că trebuie să mulțumim Domnului deosebit de necuvântătoare care nu au privilegiul de a ști și conștientiza în ce mizerie și precaritate și efemeritate existențială se află. Dacă Dumnezeu ne-a dat minte să vedem și înțelegem gunoiul existențial ce ni l-a hărăzit și pe care stăm, înseamnă că potrivit dogmei religioase ăsta e un noroc și o șansă unică în univers, ceva, o plus valoare perfidă și perversă pe care Domnul ne-a dat-o să ne spălăm pe cap cu ea și pentru care nu trebuie să cârcotim fără rost. Deci indiferent ce formă de existență ți-a dat Dumnezeu, oxiur de coprocultură sau om truditor la şaibă în strungărie sau coxerie, trebuie să vezi în asta singura ta șansă irepetabilă în acest univers. Vierme, virus sau om, victime și călăi, cu toții trebuie să fim recunoscători pentru această șansă la suferința și zvârcolirile și durerile vieții. A te mai trezi din somn în fiecare dimineață e un noroc, e o favoare ce ți-o îngăduie Dumnezeu, pentru că e clar, nu te trezești singur, de la Dumnezeu vine acest privilegiu. De la Dumnezeu vine ordinul de a uza de această păguboasă speculație a întâmplărilor universului denumită viață, cu care Dumnezeu ne-a încărcat, responsabilizat și manipulat ca și cobai rozalii de consum ai experimentelor Sale cosmice indescifrabile. Destinul nostru, viața și moartea noastră sunt în mâinile Lui iar noi nu facem decât să executăm voia exclusivistă a Domnului căreia ne supunem obedienți, credincioși și recunoscători odată pentru totdeauna, fără demnitate și personalitate, viermi efemeri bucurându-se ieftin de colcăiala în cangrena robiei slujirii Boierului și Despotului Suprem al universului, fără opțiuni, fără gândire și personalitate,  cu fruntea definitiv năclăită în țărâna și nămolul prosternării și robiei față de Divinitatea oricum ar fi ea, neavând dreptul și abilitatea, libertatea de a dispune în vreun fel de soarta noastră, de gândire și cercetare, de-a alege de trebuie să plângem sau să râdem, să iubim ce alții scuipă și să scuipăm ce alții iubesc. Indiferent dacă suntem demoni sau sfinți,  cu toții ne dorim, nu-i așa, o soartă bună după ale noastre standarde și principii, orice criminal și orice brută, precum și orice om cuminte ține la carnea și mațele lui și își dorește fericire, liniște, siguranță, prosperitate, sănătate precum și să defecăm și urinăm în tihnă pe suprafața acestui pământ, dar nu știm că în optica și managementul Lui Dumnezeu aceste deziderate de siguranță și liniște ale noastre sunt relative și nu sunt priorități. Sunt mofturi și neputințe ale noastre de muritori profesionali. Sunt iluzii optice, psihice, sunt erezii, visuri și fantezii în vuietul încercărilor noastre la care Dumnezeu nu are cum a subscrie entuziast, El fiind de altă părere, de o părere întotdeauna antagonică cu a noastră, prin urmare o părere autorizată, divină, intransigentă de demiurg cu treburi importante, cu rang suprem, discreționar în tot ce privește viermuirea și vacarmul omenesc, colcăială prea agasantă și insuportabilă pentru răbdarea și criteriile Lui Dumnezeu. Cu totul altfel a dispus Dumnezeu după planurile Sale secrete cu noi, încât tot ce ne-am dori pentru noi, binele acela conservat în ființa noastră nefiind decât un concept pe care Dumnezeu nu-l înțelege și nu-l acceptă cu o judecată similară cu a noastră, urându-ne și disprețuindu-ne visceral tremurul cărnii noastre visând la binele pământesc. Dumnezeu nu privește în cheia omenescului trebuințele noastre și visurile noastre de confort și fericire. Valorile și prioritățile noastre nu-L încântă ci Îl irită pe Dumnezeu, imperturbabil, de la căderea în păcat a primilor oameni, Adam și Eva, rebuturi umane de factură divină, definitiv ireparabile, nereciclabile, și până la căderile noastre în păcat de zi cu zi. De la deportarea din Rai a strămoșilor noștri, nu mai putem fi fericiți. Nu putem avea o bucurie consistentă a vieții. Știm sigur că Lui Dumnezeu nu i-a trecut necazul pagubei nici merelor, nici perelor, nici ciupercilor furate de oameni din Rai. La Dumnezeu, paguba în ciuperci, în mere, pere și orice ar mai conține Raiul, e irecuperabilă iar supărarea-i pe măsură. Pentru asta,  coerciția inerentă a speciei umane față de acest neajuns suferit de Dumnezeu, prin neascultările creaturii Lui, o simțim clar ca bună ziua. Iadul pentru asta a fost inventat, să fim torturați în el pentru cârcotelile și neascultările noastre. Carnea noastră sfârâie de pecetea înroșită în focul intransigenței și severității Lui Dumnezeu. În zadar visăm un loc de tihnă pe pământ. Constatăm că Dumnezeu se opune programatic și ne cenzurează inexorabil toate dorințele noastre pământești și astfel deșarte de bine. De-am crezut o clipă că Dumnezeu e mulțumit și neiritat de acumularea și dezvoltarea vreunui confort al nostru aici pe pământ, ori de vreo relaxare, voluptate, fantezie sau fericire a noastră privată, ne-am înșelat și îmbătat cu apă chioară. De ne rugăm pentru pâinea noastră cea de toate zilele, Dumnezeu ne-o dă, nu ne lasă să murim de foame, dar ne-o dă plină de E-uri și scrâșnind din dinți de nemulțumire, măcar de mâncăm și pâinea otrăvită ce ne-o dă și astfel ne pregătim cătinel din timp de moarte canceroasă după pohta-i ce-a pohtit cu noi. De ne rugăm pentru sănătate, alungarea bolilor și durerilor, sănătate și spor în casă, Dumnezeu ne ascultă, dar iarăși e iritat și cășunat pe noi. Ne dă cu o dulce perfidie sănătate exact atât cât e necesar să nu ni se urce la cap și să nu ne spurcăm prea vârtos la bine și desfătare ca sfinții și duhurile Raiului, etern sănătoase, nouă în schimb dându-ne cancere perverse care nu dor decât în fază terminală cum e ficatul sau plămânii care nu dor niciodată până într-o zi când putrede te lasă în drum cu un car încărcat de viață. Chiar de-ai îndrăzni într-o zi să te cațări pe mantia Lui Dumnezeu, să i te-așezi cuminte în brațe și să-i mângâi cu lacrimi în ochi obrazul și barba albă de supărările veșniciei, întrebându-L de rostul încercărilor și dramelor noastre pe pământ, nu vei reuși să-i miști Lui Dumnezeu un mușchi de pe față, și o clipire de ochi prin care să simți că sloboade către tine un dram de înțelegere și o milă cu rost, nu una ce-o cerem irațional și fără rost după tipicul obscur religios. Dumnezeu nu râde niciodată, dovadă că e etern nemulțumit și cășunat pe noi. Arareori doar schițează un rictus și rudiment de zâmbet, abia atunci când visurile noastre de fericire le dezlegăm odată pentru totdeauna și brutal de fața acestui pământ și de faptele și lucrurile vieții ce s-au intitulat deșertăciuni, și ne legăm speranțele și interesele doar de viața viitoare unde Dumnezeu capătă un sens și o consistență, de canonica religioasă obscurantistă și de rugăciunile cele de trebuință pentru noi pentru care Dumnezeu exultă și e dependent și ahtiat a ni le audia și gestiona încât îi dau lacrimile de emoție și plăcere. Renunțarea integrală la binele pământesc și ancorarea minții și inimii noastre doar în speranța binelui și fericirii cerești în niște rugăciuni eterne și fără rost ca universul însuși, e singura acțiune care depinde de noi, ca Dumnezeu să schițeze un vag surâs de Giocondă de mulțumire și acceptare relativă a viermuirii noastre în niște coordonate efemere ale acestui univers. Binele autentic e-n Cer. Fericirea, voluptatea și bucuria de a fi, acolo le dobândești, nu după propriile opțiuni și speranțe pământești. Nu poți avea un plan de nădejde al vieții. Te torpilează veninul capriciului nemulțumirii și supărării Lui Dumnezeu pe tot și pe toate, oricum și din orice motiv în ce ne privește, încă de la Facerea Lumii și alungarea Adamilor din Rai. Nu putem să râdem, nu putem radia de o fericire privată și personalizată bazată pe ceva sigur și solvabil în viață. Cenzura Lui Dumnezeu, imbatabil ne dizolvă și anihilează inimile și simțurile, ca veninul tarantulei, țesuturile şoarecelui tocmai mușcat.  Nu putem uita și eluda că am fost condamnați la așa o mizerie și nu putem înțelege de ce aceasta e singura variantă ce a dispus-o Dumnezeu pentru oasele și carnea noastră chinuită. Nu putem uita și nu putem ierta că am fost condamnați la o viață și o realitate dezolantă și dezarmantă pământească, iar prin asta, condamnați la moarte de fapt, la iad și la Rai și prin asta la o eternitate sordidă, insipidă și insuportabilă în orice variantă gestionată de Dumnezeu, ori aruncați la ghena de gunoi a iadului, ori aruncați într-un plictis divin în Rai. Atât știm sigur și matematic după statistica noastră : Că suntem condamnați la dispariție, la extincție, la nimic. Cu ce optimism să-ți planifici și gestionezi viața, stagiul acesta insipid ce ți s-a hărăzit când știi că acest stagiu e doar un stagiu de pregătire, o antecameră a morții, iar abia după ce vei muri va începe povestea adevărată și interesantă despre care se spune în biblii...? Cu ce optimism și curaj să trăiești vegetând și să vegetezi trăind cu această conștiință amară că vei muri curând și cel mai probabil în dureri insuportabile, dar mai ales când nu știi când o vei face..., și mai ales visând atât de frumos și patologic la mântuire și la Rai ? Pentru asta toate simțurile, tonusul, planurile de vietate efemeră a pământului, îți sunt prin definiție urzicate și timorate. Oricâte treburi importante și planuri mărețe ai avea pe această lume, nu poți promite nimănui că nu vei muri mâine și că nu se va alege praful de toate planurile și poftele, confortul și tabieturile tale. La mila și mâna Domnului suntem, niște milogi și neisprăviți de profesie atâta vreme cât nu ne putem baza pe aptitudinile noastre de a săvârși ceva măreț, cap, coadă, în viața noastră, în faptele acestei lumi, întotdeauna trebuind să ne umilim de entuziasmul credinței cerând milogi etern milă Lui Dumnezeu, și întotdeauna trebuind să ne imaginăm o zi când deconectați brutal de la acțiunile vieții noastre va trebui să murim și să lăsăm totul baltă, orice visuri private de împlinire, fericire, bine, sub imperiul trebuinței de-a sfârși abrupt într-o inconvenabilă și fatidică zi pentru noi, absolut normală pentru Dumnezeu care ne cere să nu ne ocupăm cu deosebire de lumea asta, decretată a fi deșertăciune,   ci cu nădejde să ne agățăm doar de cealaltă lume și de interesele și speranțele imperceptibile, insipide și improbabile de-acolo. Biologia pură ne furnizează conștiința de sine a realității despuiate care ne arată pe noi ceea ce suntem practic : niște viermi, regn vulnerabil animal, efemer viermuind posibil pe această Terra, doar datorită climei și circumstanței sale potrivite : nici prea apropiată, nici prea depărtată de soare. În acest areal favorabil ne desfășurăm cu toții verbul și moftul, fie religios, fie ateist, fie sceptic sau indiferent, cu toții, animale și oameni, condamnați oricum la univers și la o neviață căreia i s-a zis cinic și speculativ viață. În nici un alt loc din sistemul solar, religia sau antireligia noastră, scepticismul sau indiferența noastră omenească nu se verifică și nu sunt valabile. Dumnezeu are niște granițe în acest univers dincolo de care nu se mai verifică, nu mai e valabil, nu mai e dorit și dezirabil, nu mai are înțeles și utilitate. Căci Dumnezeu e valabil doar în sfera treburilor și destinelor omenești care se desfășoară pe pământ, pe lumea aceasta din sistemul solar dintre Venus și Marte, pe care s-a angajat voluntar să le gestioneze cu competența corespunzătoare și fiindcă sunt condiții propice creierelor omenești care să nu fiarbă sau să nu înghețe în patosul rugăciunilor către Dumnezeu. Pe planeta Pluto, unde temperatura e de minus 260° C, conceptul de Dumnezeu îngheață și el cu totul și nu are sens odată cu creierele noastre mustind de credință care ar îngheța instantaneu cu rugăciunea în neuronii înghețați și pe buze. Nici un credincios și nici o religie n-ar fi posibilă și utilă acolo, la marginea sistemului solar în coordonatele înghețului absolut sau al lavei eterne curgând pe suprafața unei planete fără de vreun Dumnezeu de serviciu și fără vreo religie. Privind pe Dumnezeul autoproclamat gestionar al întregului univers dar obligat de forța majoră a habitatului să își desfășoare activitatea doar pe Terra cu condiții prielnice vieții, exclusiv cu dosarul oamenilor în mână, te face să te întrebi dacă Dumnezeu nu este cenzurat sau natural limitat a se ocupa numai de unele nimicuri, și acelea atât de sărmane, cum sunt pustiurile noastre de vieți... Se pare că avem un Dumnezeu mai mic decât cel clamat, obligat să se ocupe mercantil îndeosebi de rânduiala și chiverniseala viitorului efemer serafic al fiecărui om minuscul de pe Terra, din acest sistem solar. Pentru ce să fiu un om care ca și o jivină care are un cur din care au ieșit tone de fecale, să am pretenția atenției și grijii divine speciale și să-L răpesc și tulbur pe Dumnezeu tuturor altor treburi mai importante în univers, cu existența mea comună, mizeră și efemeră...? Dar cu ce suntem noi oamenii vinovați dacă doar pe pământ Dumnezeu își mai găsește obiectul muncii, gestiunea sorții oamenilor, orice alt loc din acest cosmos fiindu-i fizic ostil și impropriu activității divine ? Căci nu putem crede că la doar trei sute de mii de km distanță de pământ, acolo unde este Luna, unde e un deșert de praf și pe o parte a satelitului este veșnic noapte, iar pe cealaltă parte veșnic zi, treburile curente ale Lui Dumnezeu, Atotputernicia Sa atât de insolent și totalitar clamată mai au un sesizabil sens. Dumnezeu este dependent doar de corul religiozității, credinței și evlaviei noastre umane terestre regionale de homunculi care trăim pe acest pustiit pământ, dar care are oxigen bun pentru plămânii noștri pentru a-i folosi în corul cântărilor și psalmilor din psaltire. În orice alt loc din univers, nepopulat de homo sapiens religios prin ADN, Dumnezeu ar sfârși în singurătate, faliment și șomaj. Sunt planete în sistemul solar, cum e Sedna, cea mai depărtată de soare,  în care un an durează zece mii cinci sute de ani pământești. Acolo Crăciunul, Paştele, Rusaliile ce le sărbătorim exuberanți și pioşi în fiecare an aici pe pământ, sunt niște nonsensuri și nu le-am prinde niciodată aceste sărbători în străfulgerarea scânteii minusculei noastre vieți de efemeridă dacă am fi aruncați o clipă demonstrativă în acele locuri extreme din marginea sistemului solar. De unde rezultă că Dumnezeu și religia nu mai au nici un sens la doi pași de pământ. Dumnezeu nu este o lege universal valabilă, ci una locală, conjuncturală apropierii oamenilor și de conivență și cârdăşie cu ei. Dumnezeu are sensul pe care i-L dăm noi, și cu care Îl dotăm, credităm și înzestrăm noi, turma oilor ce El le paşte aici pe pajiștile udate de ploile acide ale  pământului care usucă holdele și viile și coclesc turlele de aramă ale catedralelor. În alt loc, pe alte planete, noi am paşte pulbere de piatră fărâmițată, am bea râuri de lavă sau am roade bolovani de gheață și am respira metan și bioxid de sulf cu care e plină atmosfera îndepărtatelor planete, Uranus sau Neptun. Acolo, Credința și Dumnezeu devin un nonsens și o chestiune caducă, ce nu se mai ia în considerare pentru că nu mai trebuie. Ce tristețe ne cuprinde când Îl știm pe Dumnezeu cu atâta Atotputernicie obligat a se mulțumi și compromite cu atât de puțin, pământul, câmpurile și oile lui, din panoplia atâtor îndeletniciri din acest univers, rămase inexplicabil, neuzate de Dumnezeu...! Văzând un Dumnezeu atât de mic și vulnerabil ne apucă frica de singurătatea noastră în univers și de faptul că nu avem nici o șansă în devenirea și programarea serafică ce a eludat și nu a calculat limitările practice ale fișei postului unui Dumnezeului real, și nu cel ideal și utopic propovăduit în practica religioasă. Noi îl vedem de fapt pe acest trist și exclusiv terestru Dumnezeu la un examen practic, la lucru pe un pământ și într-o lume bestială și în disoluție create chiar de El, Dumnezeul nostru cel de toate zilele,  chiar dacă cu încăpățânare nu ni se arată și simțim din cauza Lui și a noastră deopotrivă, cu El sau fără El, numai inconveniente în jur, câmp pârjolit de război, fum și degringoladă, moarte programatică, ca și numitor comun și trist punct culminant al Operei Divine. Vedem că totul ni se împotrivește, că totul ne este opozabil și ne înșeală, că avem numai de păgubit apropo de șansa la existență, atât de speculativ clamată și vârâtă sub nasul nostru fără miros. Vedem că ni s-a dat o conștiință, dar o conștiință vulnerabilă și năpăstuită, conștiința crudei și cazonei realități a vieților noastre exclusiv biologice și foarte puțin și întemeiat transcendentale și ezoterice. Această tristă constatare și conștiință ne vine la pachet cu conștiința morții, a nimicului, a neantului, a decesului, această negativă eliberare și soluție de avarie, care ne învață că nu avem efectiv timp și bază a programa ceva înțelept și durabil pe această lume și în acest univers cu condiții climatice extreme, față de rudimentul nostru de viață, față de alcătuirea noastră de celule efemeră, vulnerabilă și defectabilă progresiv chiar din ziua nașterii, că singura treabă și datorie înțeleaptă și dispusă de Dumnezeu pentru triștii, plânşii și păgubiții de noi e doar preocuparea și pregătirea pentru lumea cealaltă, pentru planurile și interesele iraționale și ezoterice de-acolo, pentru viața inconvenabil și amar de înțeleaptă din Rai, și pentru singura treabă și grijă de-acolo, mântuirea, adică o viață vegetală de remore lipite parazitar de trupul Lui Dumnezeu, Motorul și motivația tuturor mântuiților și nemântuiților. Mântuirea e laitmotivul și crezul viețuirii noastre, ce ne face să fim vietăți pur zoologice, să vegetăm placid și mulțumiți în credincioșie și să nu trăim o viață integrală căreia să-i dedicăm toate simțurile ce ne-au fost date de Dumnezeu. Mântuirea e singurul nostru vis, e tămâierea peste miasmele privății denumită viață, e amânarea trăirii terestre, e visul de răsplată a Lui Dumnezeu pentru faptele bune ale vieții efemere și de boli și lacrimi, mizerii și suferințe cu care-am fost cadorisiți din naștere, de la Facerea Lumii. Facerea Lumii, această spărtură inutilă în neant, căreia Dumnezeu i-a dat gust și savoare de puroi și infecție pe care le percepem atât de acut și cu greață, cu toate cele șapte simțuri urzicate ale noastre. Cu auzul și mai ales cu văzul, atunci când după o noapte albă și după o oră de ațipit, te trezești cu soarele în ochi trecând prin jaluzelele deschise de frica de-ntuneric a camerei tale. Să iei astfel viața de la capăt în fiecare dimineață e un eroism amar și patologic și o suferință ce se distilează și ascute cu fiecare deșteptare și punere în funcțiune a biologiei și reacțiilor chimice și electrice ale neuronilor creierului. Când te trezești cu soarele în ochi în fiecare dimineață, realizezi că fiecare zi trecută e de nerecuperat și de fapt e un truc cu care suntem amăgiți și păcăliți, e o pierdere și un preț plătit pentru un niciunde și un nicicum visat și asumat cu evlavie, credință, frică și puteri sfârșite omenești, moștenite din preistoria noastră zoologică de oameni înfricoșați de grotă vânați de dinozauri și speriați de tunete. Astfel simți că viața nu se trăiește. Astfel, simți că viața îți este cenzurată, furată, bagatelizată, se consumă și se desprinde irecuperabil de tine ca o ironie, ca bucățile mari de gheață ce se desprind și cad în ocean din ghețarii de la marginea arcticii. În fapt toată apa pământului e o adunătură de suflete topite, dezamăgite de un Dumnezeu imposibil și inadmisibil fugar din realitatea și responsabilitatea imediată. Când după acest coșmar al inconvenabilului vezi că te mai trezești încă într-o dimineață, nu știi dacă să mai mulțumești sau să blestemi acest noroc. Acest noroc al razelor solare care îți mângâie și încălzește ineficace fruntea rece de angoasa amintirilor reci din viitor ale cavoului întunecat, singurul loc în care nici soarele, nici Dumnezeu nu mai au nici o putere, nici un interes și nici un sens. În întunericul sicriului, pentru Dumnezeu nu poți fi decât orb, mut și surd, în disprețul sufletului trădător care fugind la Rai ți-a furat și uzurpat rapace și venal toate simțurile cărnii tale și cu care se împopoțonează nerușinat și iresponsabil în goana lui cerească după aurul mântuirii. Rămânem etern orbi, muți și surzi în întunericul sicriului, la fel cum e și Dumnezeu pentru ochii noștri vii sau morți : o putere impardonabil absentă, oarbă, mută și surdă, cu atât mai surdă,  periculoasă și cinică, machiavelică, cu cât e lipsită de coordonate evidente în realitate și în raționalul pe care suntem noi apți a-l percepe cu simțurile ce de la Dumnezeu ne vin, așa, bune sau rele, cum ni le-a dat. Când radarul minții și inimii noastre, cu simțurile ce ni le-a dat nu-L percep pe Dumnezeu decât prin forța unică, autosuficientă și autoimpusă a credinței, din start ne asumăm să ne jucăm cu un radar de carton și de jucărie care ne place fiindcă e atât de accesibil și colorat potrivit gustului și confortului nostru pueril. Nu poți fi decât mulțumit când îl știi pe Dumnezeu prezent în niște coordonate ale acestui univers, fie ele și în interiorul cutiei tale craniene. Dar dacă îți mai pui o pereche de ochelari, ori îți dai jos de pe ochi alte o sută de ochelari ai prejudecăților, poți vedea că în această beznă și hău adânc al universului nu se ascunde nici un Dumnezeu al milei și dreptății. Și nu trebuie să mă credeți pe cuvânt când vă spun că Dumnezeu e de fapt o resursă în penurie, un ideal și o utopie consumată, un câmp fumegând de războaiele și dramele noastre evidente și inutile. Priviți ochii și sufletul unei mame care și-a pierdut copilul într-un incendiu, ori călcat pe trecerea de pietoni de beizadeaua beată a unui baron local care a scăpat cu trei ani cu suspendare. Veți vedea un gol tot așa de mare cât și universul lipsit realmente de Dumnezeu, veți vedea un suflet golit, pustiit, în care Dumnezeu va avea serioase probleme de adaptare și confort. Veți vedea în ochii mamei cu copilul mort un gol lăsat de o suferință care a ros și mâncat tot. Inclusiv sâmburele de bănuială a existenței unui Dumnezeu care se pare că putea evita dintotdeauna toate tragediile oamenilor dar evident, n-a făcut-o la momentul acela, scăpând și de data aceasta de bănuiala urii noastre care L-a exonerat pe Dumnezeu de orice răspundere și întărindu-ne credința, ne-a făcut afabili să inventăm dictonul : "Încurcate sunt căile Domnului...!" Și alte și alte dictonuri..., sfârșind prin a crea o întreagă religie. Astfel a rezultat un dialog al surzilor între Dumnezeu și oameni în care toți vorbesc și nimeni nu ascultă.

SCHIMBAREA SCHIMBĂRII

113) SCHIMBAREA SCHIMBĂRII

  Din păcate, ca tot ce există în acest univers și spațiu, și schimbarea e relativă. Nu știm consecința și efectul schimbărilor la care aspirăm. Dacă s-ar ști, Ceauşescu ar fi fost bine mersi un fost senator care ar fi murit ieri sau alaltăieri de boli și bătrânețe, și nu de gloanțe, consecința schimbării de-atunci. Ar trebui să ne fie rușine că, de un sfert de secol, cu mânuțele noastre otrăvite am votat aceleași mizerii de atâția ani, ciuma atâtor politicieni care s-au rotit atât la cașcaval și ne-au furat, ne-au omorât și s-or roti în veci, puși de blestematele noastre mâini în urne, cu votul nostru tâmpit să aducă schimbarea. De multe ori, schimbarea e catastrofală. E un rău necesar pe care-l merităm. Merităm soarta pe care o vrem. Și sicriul, atât de important, pe care-i împovărăm pe alții să ni-l aleagă înfricoșați de schimbarea ultimă de domiciliu, la ghena de gunoi, adică la cimitir. De multe ori schimbările ne produc frisoane și sunt păguboase, la fel ca și de alte ori, lipsa lor. Eu zic că nu schimbarea e soluția, ci schimbarea schimbării. Și nu schimbarea schimbării, ci schimbarea schimbării, schimbării, schimbării. Vine Dumnezeu și face liniște și dreptate în acest vacarm. Face singura schimbare valabilă : Ne pune să trăim ca pe niște saci de boască în cazanul de rachiu. La urmă, când s-a terminat fiertura vieții, ne-a distilat. Adică a scos sufletul din noi. Strașnică schimbare !

DAR DIN DAR SE FACE RAI

115) DAR DIN DAR SE FACE RAI
 
  Nu pot înțelege de ce trebuie să trăim în iad. Nu mă refer la locul de pe lumea cealaltă rea pregătit cu osârdie de Creator unde vom ajunge când vom muri și unde ne vom chinui cu smoală fierbinte turnată în cap de creaturile și subordonații Domnului, diavolii. Mă refer la locul de pe lumea asta rea unde trăim, la iadul de pe pământ. Pentru că, să ne fie cu iertare, pe pământ, care e Opera și Lucrarea Lui Dumnezeu la care s-a gândit o veșnicie până s-o plămădească exuberant și plin de entuziasm, viața ce ne-a dat-o Dumnezeu, după lungi eforturi de creație, e un iad. Nu ne-a izgonit El, Dumnezeul nostru bun și drept, strămoșii din Rai?    N-am moștenit noi păcatul și pedeapsa lor strămoșească? Adam și femeia sa Eva, nu am ce le face, nu au respectat recomandarea și regula casei de a nu gusta din dulcile și otrăvitoarele mere, aducătoare de știință și cunoaștere, au vrut să știe, să li se deschidă ochii, să fie demni de statutul de homo sapiens acordat cu atâta înțelepciune de Dumnezeu în Creația Sa oamenilor, și iată că pentru asta li s-a înfundat. Și astfel, nici bine n-au apucat a trăi, că au și avut nenorocul de-a fi deportați în scârbă de Domnul nostru din Rai, odată pentru totdeauna. Cu ce ochi să privim greșeala și păcatul strămoșilor noștri de-au trebuit să fie atât de examplar pedepsiți ? Dacă aș fi revoltat și aș afișa o mânie viscerală proletară,   supărat și ofuscat de greșeala lor înfierând-o, și aș fi mulțumit de hotărârea Lui Dumnezeu de a-i pedepsi, ar însemna să accept de principiu rostul și rațiunea sentinței Lui Dumnezeu pe care înțelept a dat-o odată pentru totdeauna, pentru toți și pentru toate. Și sentința Lui Dumnezeu, oricare-ar fi fost ea, trebuie respectată. Ea e sentința unui părinte care își masacrează programatic copiii trimițându-i la chin în iad. Noi, ceilalți frați ai osândiților speriați de urgia și mânia Lui Dumnezeu, ascunși pe după prichici prin casă ca iezii din capra cu trei iezi, privim cu groază la cataclismul pedepsei divine a părintelui nostru drag creator pentru iezii lui speriați. Și nu mai înțelegem nimic. Credeam că ne e Tată și ne iubește. Dar, înghițim în sec și închidem din ochi când vedem cum Dumnezeu ne zburătăceşte prin poiată și mai departe îl iubim sincer și delicat pe Domnul, ucigătorul fraților și părinților noștri și care ne va aștepta și pe noi la rând la cotitură cu iataganul pe care tocmai ce și-l ascute acum, nu cu mâinile Lui ci cu mâinile diavolului creat special ca și mijlocitor și calfă. Și asta înseamnă că ar trebui lăudându-L pe Domnul care a fost coercitiv cu neamurile mele de la începutul lumii, să arunc și eu o piatră în rudele mele nefericite care mi-au cauzat și mie nefericita soartă de a nu apuca să mă nasc în Rai. Nu vreau să știu ce amar de suferință au trăit Adam și Eva, rudele mele de sânge pentru care natural sunt părtinitor ca și pentru un părinte, când și-au auzit sentința din gura Judecătorului Suprem. Cum aș putea exulta de fericire pentru necazul lor, și cum aș putea să accept cu inima senină o astfel de sentință, oricât de dreaptă ar fi, fie ea dată și de Dumnezeu ? Ar însemna să nu mai fiu om acceptând pedeapsa iremediabilă divină pentru Adam și Eva, oameni de lut și carne ca și mine. Reverberația pedepsei, suferinței și durerii lor aduce și în mine adânc un sentiment de înțelegere și concordie în fața dramei antiumane. De aceea, natural, în inima mea se dezvoltă pentru acest motiv un monstru cu două fețe. Căci pentru că sunt om ca și părinții mei primordiali Adam și Eva, o față a monstrului e plină de compasiune, milă și înțelegere fiiască și omenească pentru ei, chiar dac-au greșit cum au greșit, pentru că sunt rudele mele de sânge, iar cealaltă față a monstrului, natural, e plină de ce-a mai rămas, de un fenomen al naturii, de o ură necontrolată și independentă de voința mea pentru sentința Lui Dumnezeu oricât de divină și dreaptă ar fi și oricât de părinte mi-ar fi. Sunt un copil speriat de părintele care își aleargă cu măturoiul plozii neascultători prin curte. Acest spectacol tragicomic se întâmplă de la Facerea Lumii. Și totul dintr-o adâncă iubire divină pentru oameni pe care Dumnezeu nu mai încetează a o clama dar pe care nimeni n-o mai poate înțelege, nici cea mai avansată specie de inteligență a universului. Să mă bucur sau să fiu trist de tot teatrul absurd în care Dumnezeu ne-a aruncat pe toți spunându-ne că asta-i o șansă, singura noastră șansă în univers ? Dacă aș fi bucuros și mulțumit de exilul nefericiților noștri strămoși, rude de sânge, și absolut entuziasmat de dreptatea Lui Dumnezeu prin pedepsirea lor, ar însemna să consimt că trebuie să-i urăsc programatic pe întâii mei părinți biologici, să nutresc pentru ei o ură sălbatică, proletară, sforăitoare și incompatibilă cu normalul sentiment cald de umanitate, filiație, de copil ce-şi iubește părintele și astfel să urăsc dispoziția Lui Dumnezeu de a pune aceste sentimente calde, bune și dumnezeiești în mine odată cu facerea lumii, ar însemna să consimt că am și eu o vină prin moștenirea păcatului strămoșesc și solidar și stoic să accept fără crâcnire că trebuie să-mi asum, odată cu părinții mei, Adam și Eva, să trăiesc oricum în acest iad care-a devenit viața și lumea noastră, Opera reprezentativă și de căpătâi a Lui Dumnezeu. Eu, mă simt fiul, sau mă rog, stră,  strănepotul lui Adam și al Evei, tot din sângele lor, că așa ni s-a spus. Pe de altă parte îi simt ca pe niște frați vechi, foarte, foarte bătrâni dacă pe Dumnezeu trebuie să-L simt ca un Tată și părinte cum ni s-a spus. Avem două tipuri de părinți : Prima dată părinții noștri care ne-au născut și se trag toți prin arborele genealogic din Adam și Eva, apoi avem părintele suprem, Tatăl nostru Dumnezeu.  Nonsensul religios dă rateuri gândirii noastre raționale și face din întreaga noastră minte un mototol de hârtii bune de aruncat la coș. Frații sau părinții mei, Adam și Eva deci nu am ce face,  până la moarte trebuie să le țin partea chiar dacă au greșit. Pe de altă parte Tatăl nostru creator iar nu făcător nu e de acord cu partipriurile acordate de mine Adamului și Evei. Ce pot să fac dacă din compasiune glasul sângelui vorbește și îi ador ca pe niște strămoși veritabili pe care Dumnezeu mi i-a prigonit ? Mă bazez pe omenescul sentimentului de dragoste fiiască ce cu înțelepciune mi l-a pus Dumnezeu în inima mea de om. Căci spune Domnul în Cartea Sfântă că trebuie să ne iubim și cinstim părinții și că e păcat de moarte prigonirea părinților, ori fraților, oricare-ar fi ei. Or, i-am prigonit eu pe Adam și Eva, ori Dumnezeu care în mod ilogic și inimaginabil a făcut-o gonindu-i din Rai pentru că au vrut să fie oameni și nu sfinți după înțelepciunea divină ? Atât de mult a iubit Dumnezeu omul încât a dat pieirii și chinului pe singurul Său fiu, Iisus. Deci nu trebuie să uităm că Dumnezeu, ca o compensare pentru durerea avută pentru crucificarea unicului fiu, Iisus, trebuia să facă ceva, ceva simplu și mulțumitor pentru Domnia Sa, să aleagă varianta cea mai optimă pentru terapeutica și alinarea Sufletului Său Divin îndurerat de chinurile Lui Iisus, fiul Său. Și, deoarece și Dumnezeu este o lege a fizicii, a ales precum curentul electric, drumul cel mai scurt, a făcut scurtcircuit, s-a răzbunat pe noi oamenii, ( pe cine putea s-o facă?) , și pentru durerea proprie Dumnezeiască, pentru neascultările și greșelile speciei noastre, a primilor oameni, întâi i-a prigonit pe ei, apoi și pe noi descendenții prin moștenire. O autentică prigoană a suferit specia umană încă din zorii creației ei. Întâi ne-a alungat, ne-a izgonit Domnul părinții primordiali din Rai, și a decretat și pentru noi, inevitabila soartă ca pe pământ să ne chinuim, din sudoarea frunții să ne câștigăm pâinea, iar mamele noastre în chinuri să ne facă, și șarpele să le muște călcâiele prin bălării. Căci o viață a noastră în Rai oricum nu era posibilă, știe Dumnezeu pentru ce și de ce, nu ne băgăm în gestiunea universului ce e-n sarcina mâinilor divine. Și trebuia să se împlinească litera Sfintei Scripturi, în care a fost scris tot ce a fost scris, cu Adam, cu Eva, cu izgonirea din Rai, cu vechiul testament și sacrificiile, crimele și sălbăticiile, obscurantismul pomenite acolo, cu noul testament, cu crima crucificării lui Iisus, totul fiind, așa cum e și istoria noastră pământească, istoria unor crime, trecute, prezente și viitoare, având modelul chiar în Biblie, începând cu Cain și Abel, Adam și Eva, terminând cu Iisus. Ne gândim stupefiați și dezgustați, ca și pasagerii unui tren expres care are scaunele țepene și deloc confortabile și care oprește în toate haltele și merge datorită restricțiilor de viteză cu viteza melcului, ne gândim că dacă asta e lumea și viața pe care a dispus-o Dumnezeu pentru noi, trebuie să fie o glumă sau o farsă macabră pentru noi și sărăcia noastră de viață, o greșeală pe care în nici un caz Dumnezeu nu putea și nu avea inima și neînțelepciunea și nici interesul despotic s-o facă. Era la latitudinea și puterea oricărui dumnezeu mai mic să facă o lume infinit mai bună. Dumnezeul cel Mare și adevărat nu-i susceptibil să fi comis în măiestria-i o așa regretabilă eroare și un asemenea rebut numit lume, viață și noi cum suntem de fapt și cu toate câte avem de pătimit. Pentru asta nu Dumnezeul mare e vinovat de tragicomedia în care colcăim. Precis singuri oamenii înșiși sunt vinovați că alambicându-şi și ascuțindu-şi inteligența și fanteziile spirituale pe fondul evoluției speciei tot mai subtilă și elaborată, L-au amestecat iresponsabili pe Dumnezeu în destinul uman, deranjându-l, scoțându-l de la naftalină din acel colț de univers în care se odihnea liniștit ori era ocupat cu alte treburi mult mai acătării prin univers, cu mersul sorilor, quasarilor, al pulsarilor, al galaxiilor și cu alte lumi. Când colo, oamenii, ce să vezi, L-au amestecat pe Dumnezeu în mărunțișurile meschinăriilor lor efemere pământești mânjindu-L pentru totdeauna cu gestionarea vieților și morților noastre mărunte cu care nici un Demiurg responsabil nu s-ar fi murdărit și complicat în nici un univers eludând sarcini și treburi mult mai serioase și importante cu care se putea ocupa. Un Dumnezeu făcând eroarea de-a crea un stol de ageamii numiți oameni pe care încercând să-i mustre pentru neputințele și greșelile lor nu reușește a-i face să se îndrepte și drept pedeapsă și soluție se supără pe toți și toate de îi aruncă la gunoi în iad după tocmai ce bucuros i-a creat, dar pe care îi iubește atât de mult, un astfel de Dumnezeu nu poate exista. Or noi înșine, dacă nu suntem o pură întâmplare nefericită, atunci suntem o eroare, un accident neverosimil oricărei manufacturi și gestiuni divine. Accidentul e efectul unei greșeli. Or un Dumnezeu adevărat e exclus programatic a fi putut face greșeli. Din această ecuație Dumnezeu trebuie să iasă basma curată. Or nu poate din cauza noastră care îi dăm un rol atât de dezonorant pentru un rang divin, în gestionarea nimicurilor noastre efemere trebuind să se fi murdărit pe mâini de lut să ne facă, trebuind să ne dea ca unor cerșetori o pâine cea de toate zilele spre ființă, să mâncăm pâine cu initium să ne potolim mațele, să bem apă cu nitriți să ne potolim buzele, și să visăm exuberanți la Rai într-o emulație religioasă și-o credincioșie apriori și de aceea iresponsabilă și mioapă. E cu neputință să existe o lume cum e a noastră atât de rudimentar evoluată în univers având prost gustul și mândria excelenței unei incerte geneze divine. Oricum, ceea ce ni s-a întâmplat nouă oamenilor face parte din colecția și panoplia de erori și tragedii monumentale și de top pe care le-a putut suferi formele de viață din univers, unde umanitatea e cea mai urgisită din civilizațiile componente ale întregului univers. După câte vedem și simțim pe propria piele, suntem ciuca bătăii de joc a universului, cea mai jignită și dezavantajată civilizație, nu zic din tot universul, dar măcar din galaxia Calea Lactee. Dacă tot ce vedem în destinul nostru e atât de tragic de adevărat, atunci în cuanticul și măruntul nostru destin uman s-a adunat chintesența și etalonul împilării și oprimării, neşansei și mizeriei pe care o putea suferi o specie prin grija unui Creator. Nu un Dumnezeu verosimil sau imaginabil ar putea fi responsabil în Măreția-i neştirbită de un asemenea eșec. Extremele evoluției speciilor, inclusiv umane, încă clocotesc și lucrează. Suntem încă în miezul evoluției noastre ca specie. N-am terminat să evoluăm, încă mai evoluăm. În mijlocul unei astfel de metamorfoze a speciei umane către viitorul evoluției ei ca specie de top a regnului animal, iată că s-a întâmplat să avem la scara timpului nostru contemporan acest frison al conceptului de Dumnezeu în destinul și micimea îndeletnicirilor noastre. Nici un Dumnezeu cu un minim de calificare demiurgică și cu un altruism extrem de răbdător nu ar fi subscris voluntar a se ocupa cu specia nevolnică a oamenilor, scontând și prevăzând dumnezeiește dinainte fiascoul și catastrofa ce a cuprins această specie tristă și planeta ei. Specie tristă dar totuși respectuoasă și condescendentă față de Dumnezeu pe care o clipă nu-L face responsabil de eșecul ei, dimpotrivă, îl iubește cu asupra de măsură oricâte pogromuri și mustrări ar avea pe cap de la El trista omenire. Tristă soartă să adulmeci că ești singur în univers, că nimeni nu poate fi vinovat de inexistența Lui Dumnezeu, că e o întâmplare a spațiului și a timpului că legile fizicii au permis să fie așa, sau că nu au permis unui Dumnezeu să se afișeze mai pregnant și temeinic, mai bun și eficient. Tristă soartă că încercăm dar nu reușim să fim mai buni și mai drepți în această viață, întocmai ca Dumnezeul la care visăm de la Facerea Lumii. Frumoasă omenire totuși, care reușește să demonstreze prin sentimentul religios calitățile deosebite pe care le extrag din nutrimentul dorinței și visului unui Dumnezeu ca paradigmă și autoîndreptar moral. Dacă orfani cum suntem în univers ne-ar găsi ca pe niște orfani de pripas prin univers un Dumnezeu entuziast și dornic de veșnicie, precis, din câțiva oameni buni, drepți, smeriți, cinstiți și religioși care ar mai găsi pe pământ, i-ar înmulți și ar face o lume perfectă și Dumnezeiască, unde iubirea, respectul și mândria, bucuria de a fi ar fi veșnic reciproce și puternice ca elementele naturii, ca și curentul alternativ care se întoarce de la plus la minus de atâtea ori, ceea ce îi dă putere. Dar dacă Dumnezeu nu există de unde și cum oare singuri putem fi mai buni, noi oamenii, "iubirea dintâi a Lui Dumnezeu și visul Lui din urmă" ? Suntem noi, precum Nietzsche spunea, un vis și o gafă a Lui Dumnezeu sau Dumnezeu e visul și gafa noastră monumentală ? Până la acea lume utopică în care să putem palpa și verifica existența unui Dumnezeu Bun coordonator și gestionar, suntem obligați de bunul simț și buna măsură a visa măcar la așa ceva, a fi religioși și a ne potrivi ceasul bătăilor inimii după ceasul bătăilor inimii Lui Dumnezeu. Și să încercăm să fim măcar o fracțiune din cât e Domnul de bun, drept și curat. Și mai degrabă decât să cerem ceva, mai degrabă să dăruim, căci dar din dar se face Rai...