SCHIMBAREA SCHIMBĂRII

113) SCHIMBAREA SCHIMBĂRII

  Din păcate, ca tot ce există în acest univers și spațiu, și schimbarea e relativă. Nu știm consecința și efectul schimbărilor la care aspirăm. Dacă s-ar ști, Ceauşescu ar fi fost bine mersi un fost senator care ar fi murit ieri sau alaltăieri de boli și bătrânețe, și nu de gloanțe, consecința schimbării de-atunci. Ar trebui să ne fie rușine că, de un sfert de secol, cu mânuțele noastre otrăvite am votat aceleași mizerii de atâția ani, ciuma atâtor politicieni care s-au rotit atât la cașcaval și ne-au furat, ne-au omorât și s-or roti în veci, puși de blestematele noastre mâini în urne, cu votul nostru tâmpit să aducă schimbarea. De multe ori, schimbarea e catastrofală. E un rău necesar pe care-l merităm. Merităm soarta pe care o vrem. Și sicriul, atât de important, pe care-i împovărăm pe alții să ni-l aleagă înfricoșați de schimbarea ultimă de domiciliu, la ghena de gunoi, adică la cimitir. De multe ori schimbările ne produc frisoane și sunt păguboase, la fel ca și de alte ori, lipsa lor. Eu zic că nu schimbarea e soluția, ci schimbarea schimbării. Și nu schimbarea schimbării, ci schimbarea schimbării, schimbării, schimbării. Vine Dumnezeu și face liniște și dreptate în acest vacarm. Face singura schimbare valabilă : Ne pune să trăim ca pe niște saci de boască în cazanul de rachiu. La urmă, când s-a terminat fiertura vieții, ne-a distilat. Adică a scos sufletul din noi. Strașnică schimbare !

DAR DIN DAR SE FACE RAI

115) DAR DIN DAR SE FACE RAI
 
  Nu pot înțelege de ce trebuie să trăim în iad. Nu mă refer la locul de pe lumea cealaltă rea pregătit cu osârdie de Creator unde vom ajunge când vom muri și unde ne vom chinui cu smoală fierbinte turnată în cap de creaturile și subordonații Domnului, diavolii. Mă refer la locul de pe lumea asta rea unde trăim, la iadul de pe pământ. Pentru că, să ne fie cu iertare, pe pământ, care e Opera și Lucrarea Lui Dumnezeu la care s-a gândit o veșnicie până s-o plămădească exuberant și plin de entuziasm, viața ce ne-a dat-o Dumnezeu, după lungi eforturi de creație, e un iad. Nu ne-a izgonit El, Dumnezeul nostru bun și drept, strămoșii din Rai?    N-am moștenit noi păcatul și pedeapsa lor strămoșească? Adam și femeia sa Eva, nu am ce le face, nu au respectat recomandarea și regula casei de a nu gusta din dulcile și otrăvitoarele mere, aducătoare de știință și cunoaștere, au vrut să știe, să li se deschidă ochii, să fie demni de statutul de homo sapiens acordat cu atâta înțelepciune de Dumnezeu în Creația Sa oamenilor, și iată că pentru asta li s-a înfundat. Și astfel, nici bine n-au apucat a trăi, că au și avut nenorocul de-a fi deportați în scârbă de Domnul nostru din Rai, odată pentru totdeauna. Cu ce ochi să privim greșeala și păcatul strămoșilor noștri de-au trebuit să fie atât de examplar pedepsiți ? Dacă aș fi revoltat și aș afișa o mânie viscerală proletară,   supărat și ofuscat de greșeala lor înfierând-o, și aș fi mulțumit de hotărârea Lui Dumnezeu de a-i pedepsi, ar însemna să accept de principiu rostul și rațiunea sentinței Lui Dumnezeu pe care înțelept a dat-o odată pentru totdeauna, pentru toți și pentru toate. Și sentința Lui Dumnezeu, oricare-ar fi fost ea, trebuie respectată. Ea e sentința unui părinte care își masacrează programatic copiii trimițându-i la chin în iad. Noi, ceilalți frați ai osândiților speriați de urgia și mânia Lui Dumnezeu, ascunși pe după prichici prin casă ca iezii din capra cu trei iezi, privim cu groază la cataclismul pedepsei divine a părintelui nostru drag creator pentru iezii lui speriați. Și nu mai înțelegem nimic. Credeam că ne e Tată și ne iubește. Dar, înghițim în sec și închidem din ochi când vedem cum Dumnezeu ne zburătăceşte prin poiată și mai departe îl iubim sincer și delicat pe Domnul, ucigătorul fraților și părinților noștri și care ne va aștepta și pe noi la rând la cotitură cu iataganul pe care tocmai ce și-l ascute acum, nu cu mâinile Lui ci cu mâinile diavolului creat special ca și mijlocitor și calfă. Și asta înseamnă că ar trebui lăudându-L pe Domnul care a fost coercitiv cu neamurile mele de la începutul lumii, să arunc și eu o piatră în rudele mele nefericite care mi-au cauzat și mie nefericita soartă de a nu apuca să mă nasc în Rai. Nu vreau să știu ce amar de suferință au trăit Adam și Eva, rudele mele de sânge pentru care natural sunt părtinitor ca și pentru un părinte, când și-au auzit sentința din gura Judecătorului Suprem. Cum aș putea exulta de fericire pentru necazul lor, și cum aș putea să accept cu inima senină o astfel de sentință, oricât de dreaptă ar fi, fie ea dată și de Dumnezeu ? Ar însemna să nu mai fiu om acceptând pedeapsa iremediabilă divină pentru Adam și Eva, oameni de lut și carne ca și mine. Reverberația pedepsei, suferinței și durerii lor aduce și în mine adânc un sentiment de înțelegere și concordie în fața dramei antiumane. De aceea, natural, în inima mea se dezvoltă pentru acest motiv un monstru cu două fețe. Căci pentru că sunt om ca și părinții mei primordiali Adam și Eva, o față a monstrului e plină de compasiune, milă și înțelegere fiiască și omenească pentru ei, chiar dac-au greșit cum au greșit, pentru că sunt rudele mele de sânge, iar cealaltă față a monstrului, natural, e plină de ce-a mai rămas, de un fenomen al naturii, de o ură necontrolată și independentă de voința mea pentru sentința Lui Dumnezeu oricât de divină și dreaptă ar fi și oricât de părinte mi-ar fi. Sunt un copil speriat de părintele care își aleargă cu măturoiul plozii neascultători prin curte. Acest spectacol tragicomic se întâmplă de la Facerea Lumii. Și totul dintr-o adâncă iubire divină pentru oameni pe care Dumnezeu nu mai încetează a o clama dar pe care nimeni n-o mai poate înțelege, nici cea mai avansată specie de inteligență a universului. Să mă bucur sau să fiu trist de tot teatrul absurd în care Dumnezeu ne-a aruncat pe toți spunându-ne că asta-i o șansă, singura noastră șansă în univers ? Dacă aș fi bucuros și mulțumit de exilul nefericiților noștri strămoși, rude de sânge, și absolut entuziasmat de dreptatea Lui Dumnezeu prin pedepsirea lor, ar însemna să consimt că trebuie să-i urăsc programatic pe întâii mei părinți biologici, să nutresc pentru ei o ură sălbatică, proletară, sforăitoare și incompatibilă cu normalul sentiment cald de umanitate, filiație, de copil ce-şi iubește părintele și astfel să urăsc dispoziția Lui Dumnezeu de a pune aceste sentimente calde, bune și dumnezeiești în mine odată cu facerea lumii, ar însemna să consimt că am și eu o vină prin moștenirea păcatului strămoșesc și solidar și stoic să accept fără crâcnire că trebuie să-mi asum, odată cu părinții mei, Adam și Eva, să trăiesc oricum în acest iad care-a devenit viața și lumea noastră, Opera reprezentativă și de căpătâi a Lui Dumnezeu. Eu, mă simt fiul, sau mă rog, stră,  strănepotul lui Adam și al Evei, tot din sângele lor, că așa ni s-a spus. Pe de altă parte îi simt ca pe niște frați vechi, foarte, foarte bătrâni dacă pe Dumnezeu trebuie să-L simt ca un Tată și părinte cum ni s-a spus. Avem două tipuri de părinți : Prima dată părinții noștri care ne-au născut și se trag toți prin arborele genealogic din Adam și Eva, apoi avem părintele suprem, Tatăl nostru Dumnezeu.  Nonsensul religios dă rateuri gândirii noastre raționale și face din întreaga noastră minte un mototol de hârtii bune de aruncat la coș. Frații sau părinții mei, Adam și Eva deci nu am ce face,  până la moarte trebuie să le țin partea chiar dacă au greșit. Pe de altă parte Tatăl nostru creator iar nu făcător nu e de acord cu partipriurile acordate de mine Adamului și Evei. Ce pot să fac dacă din compasiune glasul sângelui vorbește și îi ador ca pe niște strămoși veritabili pe care Dumnezeu mi i-a prigonit ? Mă bazez pe omenescul sentimentului de dragoste fiiască ce cu înțelepciune mi l-a pus Dumnezeu în inima mea de om. Căci spune Domnul în Cartea Sfântă că trebuie să ne iubim și cinstim părinții și că e păcat de moarte prigonirea părinților, ori fraților, oricare-ar fi ei. Or, i-am prigonit eu pe Adam și Eva, ori Dumnezeu care în mod ilogic și inimaginabil a făcut-o gonindu-i din Rai pentru că au vrut să fie oameni și nu sfinți după înțelepciunea divină ? Atât de mult a iubit Dumnezeu omul încât a dat pieirii și chinului pe singurul Său fiu, Iisus. Deci nu trebuie să uităm că Dumnezeu, ca o compensare pentru durerea avută pentru crucificarea unicului fiu, Iisus, trebuia să facă ceva, ceva simplu și mulțumitor pentru Domnia Sa, să aleagă varianta cea mai optimă pentru terapeutica și alinarea Sufletului Său Divin îndurerat de chinurile Lui Iisus, fiul Său. Și, deoarece și Dumnezeu este o lege a fizicii, a ales precum curentul electric, drumul cel mai scurt, a făcut scurtcircuit, s-a răzbunat pe noi oamenii, ( pe cine putea s-o facă?) , și pentru durerea proprie Dumnezeiască, pentru neascultările și greșelile speciei noastre, a primilor oameni, întâi i-a prigonit pe ei, apoi și pe noi descendenții prin moștenire. O autentică prigoană a suferit specia umană încă din zorii creației ei. Întâi ne-a alungat, ne-a izgonit Domnul părinții primordiali din Rai, și a decretat și pentru noi, inevitabila soartă ca pe pământ să ne chinuim, din sudoarea frunții să ne câștigăm pâinea, iar mamele noastre în chinuri să ne facă, și șarpele să le muște călcâiele prin bălării. Căci o viață a noastră în Rai oricum nu era posibilă, știe Dumnezeu pentru ce și de ce, nu ne băgăm în gestiunea universului ce e-n sarcina mâinilor divine. Și trebuia să se împlinească litera Sfintei Scripturi, în care a fost scris tot ce a fost scris, cu Adam, cu Eva, cu izgonirea din Rai, cu vechiul testament și sacrificiile, crimele și sălbăticiile, obscurantismul pomenite acolo, cu noul testament, cu crima crucificării lui Iisus, totul fiind, așa cum e și istoria noastră pământească, istoria unor crime, trecute, prezente și viitoare, având modelul chiar în Biblie, începând cu Cain și Abel, Adam și Eva, terminând cu Iisus. Ne gândim stupefiați și dezgustați, ca și pasagerii unui tren expres care are scaunele țepene și deloc confortabile și care oprește în toate haltele și merge datorită restricțiilor de viteză cu viteza melcului, ne gândim că dacă asta e lumea și viața pe care a dispus-o Dumnezeu pentru noi, trebuie să fie o glumă sau o farsă macabră pentru noi și sărăcia noastră de viață, o greșeală pe care în nici un caz Dumnezeu nu putea și nu avea inima și neînțelepciunea și nici interesul despotic s-o facă. Era la latitudinea și puterea oricărui dumnezeu mai mic să facă o lume infinit mai bună. Dumnezeul cel Mare și adevărat nu-i susceptibil să fi comis în măiestria-i o așa regretabilă eroare și un asemenea rebut numit lume, viață și noi cum suntem de fapt și cu toate câte avem de pătimit. Pentru asta nu Dumnezeul mare e vinovat de tragicomedia în care colcăim. Precis singuri oamenii înșiși sunt vinovați că alambicându-şi și ascuțindu-şi inteligența și fanteziile spirituale pe fondul evoluției speciei tot mai subtilă și elaborată, L-au amestecat iresponsabili pe Dumnezeu în destinul uman, deranjându-l, scoțându-l de la naftalină din acel colț de univers în care se odihnea liniștit ori era ocupat cu alte treburi mult mai acătării prin univers, cu mersul sorilor, quasarilor, al pulsarilor, al galaxiilor și cu alte lumi. Când colo, oamenii, ce să vezi, L-au amestecat pe Dumnezeu în mărunțișurile meschinăriilor lor efemere pământești mânjindu-L pentru totdeauna cu gestionarea vieților și morților noastre mărunte cu care nici un Demiurg responsabil nu s-ar fi murdărit și complicat în nici un univers eludând sarcini și treburi mult mai serioase și importante cu care se putea ocupa. Un Dumnezeu făcând eroarea de-a crea un stol de ageamii numiți oameni pe care încercând să-i mustre pentru neputințele și greșelile lor nu reușește a-i face să se îndrepte și drept pedeapsă și soluție se supără pe toți și toate de îi aruncă la gunoi în iad după tocmai ce bucuros i-a creat, dar pe care îi iubește atât de mult, un astfel de Dumnezeu nu poate exista. Or noi înșine, dacă nu suntem o pură întâmplare nefericită, atunci suntem o eroare, un accident neverosimil oricărei manufacturi și gestiuni divine. Accidentul e efectul unei greșeli. Or un Dumnezeu adevărat e exclus programatic a fi putut face greșeli. Din această ecuație Dumnezeu trebuie să iasă basma curată. Or nu poate din cauza noastră care îi dăm un rol atât de dezonorant pentru un rang divin, în gestionarea nimicurilor noastre efemere trebuind să se fi murdărit pe mâini de lut să ne facă, trebuind să ne dea ca unor cerșetori o pâine cea de toate zilele spre ființă, să mâncăm pâine cu initium să ne potolim mațele, să bem apă cu nitriți să ne potolim buzele, și să visăm exuberanți la Rai într-o emulație religioasă și-o credincioșie apriori și de aceea iresponsabilă și mioapă. E cu neputință să existe o lume cum e a noastră atât de rudimentar evoluată în univers având prost gustul și mândria excelenței unei incerte geneze divine. Oricum, ceea ce ni s-a întâmplat nouă oamenilor face parte din colecția și panoplia de erori și tragedii monumentale și de top pe care le-a putut suferi formele de viață din univers, unde umanitatea e cea mai urgisită din civilizațiile componente ale întregului univers. După câte vedem și simțim pe propria piele, suntem ciuca bătăii de joc a universului, cea mai jignită și dezavantajată civilizație, nu zic din tot universul, dar măcar din galaxia Calea Lactee. Dacă tot ce vedem în destinul nostru e atât de tragic de adevărat, atunci în cuanticul și măruntul nostru destin uman s-a adunat chintesența și etalonul împilării și oprimării, neşansei și mizeriei pe care o putea suferi o specie prin grija unui Creator. Nu un Dumnezeu verosimil sau imaginabil ar putea fi responsabil în Măreția-i neştirbită de un asemenea eșec. Extremele evoluției speciilor, inclusiv umane, încă clocotesc și lucrează. Suntem încă în miezul evoluției noastre ca specie. N-am terminat să evoluăm, încă mai evoluăm. În mijlocul unei astfel de metamorfoze a speciei umane către viitorul evoluției ei ca specie de top a regnului animal, iată că s-a întâmplat să avem la scara timpului nostru contemporan acest frison al conceptului de Dumnezeu în destinul și micimea îndeletnicirilor noastre. Nici un Dumnezeu cu un minim de calificare demiurgică și cu un altruism extrem de răbdător nu ar fi subscris voluntar a se ocupa cu specia nevolnică a oamenilor, scontând și prevăzând dumnezeiește dinainte fiascoul și catastrofa ce a cuprins această specie tristă și planeta ei. Specie tristă dar totuși respectuoasă și condescendentă față de Dumnezeu pe care o clipă nu-L face responsabil de eșecul ei, dimpotrivă, îl iubește cu asupra de măsură oricâte pogromuri și mustrări ar avea pe cap de la El trista omenire. Tristă soartă să adulmeci că ești singur în univers, că nimeni nu poate fi vinovat de inexistența Lui Dumnezeu, că e o întâmplare a spațiului și a timpului că legile fizicii au permis să fie așa, sau că nu au permis unui Dumnezeu să se afișeze mai pregnant și temeinic, mai bun și eficient. Tristă soartă că încercăm dar nu reușim să fim mai buni și mai drepți în această viață, întocmai ca Dumnezeul la care visăm de la Facerea Lumii. Frumoasă omenire totuși, care reușește să demonstreze prin sentimentul religios calitățile deosebite pe care le extrag din nutrimentul dorinței și visului unui Dumnezeu ca paradigmă și autoîndreptar moral. Dacă orfani cum suntem în univers ne-ar găsi ca pe niște orfani de pripas prin univers un Dumnezeu entuziast și dornic de veșnicie, precis, din câțiva oameni buni, drepți, smeriți, cinstiți și religioși care ar mai găsi pe pământ, i-ar înmulți și ar face o lume perfectă și Dumnezeiască, unde iubirea, respectul și mândria, bucuria de a fi ar fi veșnic reciproce și puternice ca elementele naturii, ca și curentul alternativ care se întoarce de la plus la minus de atâtea ori, ceea ce îi dă putere. Dar dacă Dumnezeu nu există de unde și cum oare singuri putem fi mai buni, noi oamenii, "iubirea dintâi a Lui Dumnezeu și visul Lui din urmă" ? Suntem noi, precum Nietzsche spunea, un vis și o gafă a Lui Dumnezeu sau Dumnezeu e visul și gafa noastră monumentală ? Până la acea lume utopică în care să putem palpa și verifica existența unui Dumnezeu Bun coordonator și gestionar, suntem obligați de bunul simț și buna măsură a visa măcar la așa ceva, a fi religioși și a ne potrivi ceasul bătăilor inimii după ceasul bătăilor inimii Lui Dumnezeu. Și să încercăm să fim măcar o fracțiune din cât e Domnul de bun, drept și curat. Și mai degrabă decât să cerem ceva, mai degrabă să dăruim, căci dar din dar se face Rai...

LIBERTATEA ȘI RĂZBUNAREA, CELE MAI DULCI FRUCTE

116 ) LIBERTATEA ȘI RĂZBUNAREA, CELE MAI DULCI FRUCTE
 
   Răzbunarea nu e arma prostului cum se spune la Cartea Sfântă, așa simțim și credem noi, în rătăcirile noastre. Dar chiar dacă răzbunarea e arma prostului, răzbunarea e cel mai dulce fruct, așa simțim noi cei prea păcătoși care am văzut cum ne-a trădat cineva, cum ne-a înșelat și și-a bătut joc de noi, de viața noastră, cum ne-a călcat în picioare. Atenție, cine ne-a batjocorit este făcut și el de Dumnezeu, este creația Lui, și Dumnezeu poate îl va ierta la Înfricoşătoarea Judecată pentru crima ce-a comis asupra noastră. De aceea, răzbunându-ne, răcorindu-ne, i-am scos și noi ochii dușmanului, robul și Opera Lui Dumnezeu, după pohta de răzbunare ce-am pohtit. Desigur, răzbunându-te și făcându-ți singur astfel dreptate știi sigur că faci un păcat, chiar și mai mare decât cel ce te-a nedreptățit. În Cer numai Dumnezeu îți face dreptate. La fel ca în Cer, este interzis să-ți faci singur dreptate pe pământ răzbunându-te și trebuie să aștepți dreptatea de la judecători, indiferent dacă aceștia, fiind și ei niște oameni limitați, ori chiar rău intenționați, este posibil să te găsească pe tine vinovat și să plătești pentru necugetarea de a te răzbuna, neaşteptând soluția de la cei puși în drept pe pământ să te judece, judecătorii, înlocuitorii Lui Dumnezeu pe pământ. Dacă te răzbuni, ești de două ori pedepsit: De judecătorii de pe pământ și apoi, după ce-ți faci pedeapsa, de Dumnezeu la Înfricoşătoarea Judecată, necontând că ai ispășit pedeapsa pământească. Ferice de cei prigoniți pentru dreptate, așa știm din Cartea Sfântă, că a lor va fi Împărăția Cerurilor, deci mai cu nădejde vei ajunge în Rai dacă voit ți se va face nedreptate și prigoană pe pământ, trebuind chiar să fii fericit de orice palmă primești pe nedrept, și să întorci și celălalt obraz, necontenit, de o mie de ori ca să fie pălmuit și iar pălmuit și să fii mulțumit când ești batjocorit, problema răzbunării excluzându-se din start. Dulcea răzbunare, chiar dacă e cel mai dulce fruct, e un fruct otrăvitor care te va îndulci pentru o clipă, pentru veșnicie fiind definitiv pierdut dacă ai mușcat din el. Pentru veșnicie fructele dulci sunt nerecomandate, orice satisfacție pământească, orice fericire, orice senzație, orice voluptate fiind interzise, fiind dăunătoare, știind prea bine povestea cu dulcile mere otrăvitoare din pomul cunoașterii binelui și al răului. Deci ca să moștenim Raiul și îngăduința, iertarea, mila Lui Dumnezeu, nu trebuie să facem nimic, nu trebuie să știm și să cunoaștem nimic, decât să fim conduși de Dumnezeu și să pască El oile Sale în maniera legilor Sale divine exclusive. Astfel, propria voință, liberul arbitru, libertatea ce ne-a dat-o Dumnezeu să dispunem cum vrem de viața, acțiunile și deciziile, sentimentele și gândurile noastre, nu sunt decât niște cuie în talpă date de Dumnezeu numai să ne încurce, să ne stingherească și să ne distrugă subtil și ferm. La ce ne e de folos să știm că suntem oameni inteligenți și nu dobitoace, dacă nu avem cu nici o nădejde a dispune de inteligența noastră, imensa majoritate a hotărârilor noastre ducându-ne inexorabil și inevitabil spre păcat, spre iad, consecința sumedeniilor de păcate consemnate atât de erudit și clar în Cartea Sfântă. După cum vedem e un neajuns să ne fi născut oameni, dacă pentru fericirea și siguranța eternității trebuie să plătim prețul umanității și inteligenței noastre aducătoare de pierzanie. Nu trebuie să uităm că suntem doar animale, având la noada fundului amintirea unei cozi, animale suntem, aparținând aceluiași regn, făcuți de Dumnezeu ca și celelalte dobitoace, din aceeași carne și sânge iar de ni s-a părut că avem vreun beneficiu și folos din excelența umanității și inteligenței și cunoașterii noastre, degrabă trebuie să uităm această iluzie sub evidența conștientizării neajunsului și necazului de a ni se fi dat de Dumnezeu inutila conștientizare a superiorității noastre, un praf în ochi care ne încurcă la limita suportabilității noastre umane. Ca și animale inconștiente, bestii identice ca ele, eram salvați și perfecți, numai buni pentru farsa și inutilitatea denumită de Dumnezeu viață și lume, preocuparea și Opera capitală a Lui Dumnezeu in gestionarea treburilor acestui univers. Totuși mi se pare stupid și nefiresc că s-a încurcat Dumnezeu, un Creator atât de însemnat, cu așa ceva, cu un asemenea mărunțiș și inutilitate, ca și cum ar fi fost musai pentru trebuințele și folosul cosmic al Lui Dumnezeu scornirea acestei lumi și a tuturor dobitoacelor ce suntem când nu-i putem servi Domnului la absolut nimic în neputințele noastre, în Atotputernicia-i Suverană putându-se perfect dispensa de rolul și sensul existențelor noastre valoric vorbind, nefolositoare unei mătreții de Demiurg. Avem noi, odată făcuți din lutul pământului, vreun rol benefic și indispensabil pentru funcționarea Lui Dumnezeu de s-a îngrijit cu atâta osârdie să ne facă, ori s-a jucat pur și simplu satisfăcându-şi cu crearea noastră o irezistibilă fantezie ce-L obseda dintotdeauna în infinitatea acestui timp și spațiu ? Nerăbdând singurătatea-i infinită și plictiseala de-a fi unic și de aceea inutil și inconsistent Atotputernic, a creat Dumnezeu o lume și viața pentru a-şi pune în evidență și valoare Măreția singulară și de aceea inutilă raportată la nimicul ce-L înconjura, ori facându-ne și dându-ne o șansă la întâmplarea acestui univers a considerat că ne face o favoare exclusiv nouă, un bine și un incert beneficiu cosmic că ne-a scos din neant și ne-a aruncat în întâmplările acestui univers de altfel atât de dăunător vulnerabilităților noastre omenești? Pentru ce ne-a făcut Dumnezeu în condiții atât de insuportabil omenești într-o lume și un univers total ostil siguranței și rezistenței noastre? Nu pentru folosul și fericirea noastră ne-a făcut, ci pentru propriul folos și pentru propria mândrie. Un Dumnezeu singur și care nu s-ar fi revelat și descoperit nimănui ar fi fost un nonsens cosmic. Lui Dumnezeu îi trebuiau deci orice mărunte pretexte pentru a se compara, pentru a se pune în valoare, pentru a se măsura pe o scară ierarhică, pentru a se legitima în singurătatea, vidul și înghețul universului, spațiului și timpului infinit. Am devenit astfel spectatori timorați ai unui show al Lui Dumnezeu, intitulat Facerea Lumii. Și ne-a făcut astfel Dumnezeu, simpli soldăței de plumb mutați și aliniați după capriciul divin în camera Sa de joacă sau de experiențe. Astfel, ne-a făcut pe noi oamenii. Astfel, am fost nevoiți să suportăm consecința acestei nevoi divine, acestui exclusiv folos egoist demiurgic, și să mulțumim pentru tot ce Dumnezeu ne-a dat ori ne-a luat, bucurându-se Domnul nespus de acest succes al Său, când știe că pentru toate acestea, numele Lui, de noi în veci va fi lăudat. Pe noi nu ne-a întrebat nimic Creatorul nostru. Nu ne-a cerut nici o părere dacă vrem ori nu să fim făcuți. Libertatea umană democratică de-a dispune de propriul nostru destin ne-a călcat-o Dumnezeu în picioare și ne-a ignorat-o de o manieră insuportabil discreționară și ciocoiesc autoritară. Că dac-am fi știut comedia macabră în care-am fost aruncați intr-o lume de mizerii, câți dintre noi am mai fi vrut să fim oameni chinuiți și canceroşi muribunzi, și câți am mai fi vrut să avem o religie și o credință și un Suveran căruia să-i fim robi eterni în această tragicomedie a vieţii, a morții, a iadului și a Raiului? Ci mai degrabă într-un vot democratic am fi subscris să ne fi făcut Dumnezeu porci ori viermi, fără iad și fără Rai, fericiți oricum să viețuim și să vegetăm în această lume și viață care din punct de vedere uman e un rebut cosmic ce nu-i de trăit omenește ci pur animalic. Dar trăind și văzându-ne în fața faptului împlinit, noi oamenii ce mai putem face? Nu ne putem opune mizantropiei unui Creator care nu a ținut cont de noi ci de propriu-i interes. Căci doar interes univoc a fost. Vrând robi pe care să-i ardă și jignească subtil cu mândria Sa singulară în univers, iată, ne-a făcut și a avut o deosebită satisfacție că nu mai e singur în univers și are astfel asigurată satisfacția dominației asupra a ceva cât de mic. Să știi că ai supuși și robi legați pe veci de moșia divină e o mare satisfacție și drept dumnezeiesc antagonic nouă de care Dumnezeu a uzat din plin și exuberant, insensibil și nepăsător neputințelor și sensibilităților noastre. Ori nouă ne-a ascuns acest adevăr trist spunându-ne că pământul era netocmit și gol și că trebuie musai să ne înmulțim și să umplem pământul. Și ce-am mai putut face aruncându-ne Dumnezeu această crudă soartă pe cap? L-am crezut pe Dumnezeu și-L credem cu atâta evlavie și smerenie. Din această manipulare universală noi ne-am ales cu o coajă de viață, iar fiindcă Dumnezeu a prins de veste că ne cam chinuie și doare putregaiul de viață cu care ne-a pricopsit, ne-a dat un calmant și paliativ cu care să ne liniștim : Nu aceasta este viața și lumea adevărată, ci lumea și viața viitoare. Pentru ce atâta ocol inutil și contraproductiv, dintr-o atât de adâncă și malefică grijă și dragoste divină, n-am să înțeleg niciodată... Ori poate totul are un înțeles dacă ne gândim bine. Căci după câte am văzut nu noi am avut nevoie de Dumnezeu pe această lume, ci El de noi, prin nevoia stringentă de a se legitima și stăpâni, de la care și boierii acestei lumi din toate timpurile au luat un exemplu natural de a stăpâni discreționar vulgul și prostimea, iar pe lumea cealaltă începe iar un coșmar, iar o poveste similară disoluției și pogromului de pe pământ într-o Împărăție de dominație și manipulare care nu va avea sfârșit, în Rai, un lagăr de condamnare la fericire, de care iar nu ne-a cerut nici o părere și pe care-l ține atât de departe și inutil ascuns de noi, robii Săi. Înghițind atâta venin și atâta împilare și oprimare inexorabilă să nu fi prevăzut Creatorul nostru că va încolți în mintea noastră proastă și limitată un natural sentiment de răzmeriță firească ce se va transforma natural într-o dorință tot mai vie de răzbunare? Pe cine să ne răzbunăm de cruda-ne soartă când nu avem practic pe cine ? Căci Dumnezeu și-a luat toate măsurile să scape și să fie exonerat de toată revolta și acuzațiile noastre eretice care sunt păcate strigătoare la cer. La fel ca cel mai dulce fruct din pomul din Rai, la fel și răzbunarea, cel mai dulce fruct de pe pământ, ne este interzisă. Nu ne-a mai rămas decât libertatea, alt dulce și inutil fruct, care de asemeni ne este interzis. Și triști și cu simțurile strepezite, mușcăm din acest fruct otrăvitor având oricum sentimentul infinit și dureros de sigur că luându-ne această libertate, ne-a mai rămas o singură satisfacție : libertatea de a ne înșela de care toți ne-am îmbolnăvit, credincioși ori nu.

TESTAMENT EXTREM

117) TESTAMENT EXTREM
 
  Nu poți muri, nu poți dispărea efectiv de pe acest pământ fără să lași în urma ta ceva, un semn care să arate că ai fost, că ai trăit și că prin tot ce-ai făcut ai însemnat ceva, te-ai desprins din condiția animalică brută în care e orice om după ce-a fost făcut de Dumnezeu și lăsat de izbeliște să trăiască și să se descurce singur așa în jungla și selecția naturală de pe suprafața acestui corp inventat de Dumnezeu, pământul... Să faci ceva, dar ce ?, care să fie memorabil, să aibă valoare după sistemul de valori omenesc și să te duci apoi, să mori, să nu mai ai nici o rezervă și nici un comentariu când vei fi deconectat imperturbabil de la această întâmplare denumită viață și să te duci cu inima împăcată, să te topești fără urmă de supărare, regret și rezervă în moarte, în imensitatea neantului postum pe care oamenii, dragii de ei l-au îndulcit cu minunatul și consolatorul lor vis suprem, mântuirea. Ce e mântuirea ? E continuarea încăpățânată de a vrea să reziști şi dăinui de-a pururi în fericire și relaxare undeva într-un loc bine stabilit din coordonatele GPS ale acestui univers, denumit Raiul. Dacă pleci în Rai nu te mai interesează absolut deloc hoitul ce-l lași în urmă plin de bolile care au murit neghioabe odată cu tine. Simți totuși, având asigurată cazarea eternă în Rai că veșnicia aceasta nu-ți ajunge. În corpul care ți-a murit simți totuși o lipsă și-un dezavantaj oricâtă treabă și preocupare ai avea în Rai. Mai vrei ceva și după moarte, vrei să marchezi teritoriul și nu poți muri deplin fără să vrei vanitos să lași o urmă cât de vagă precum că ai fost. Ce poți lăsa în urma ta după ce mori care să fie memorabil, important și reprezentativ după standardele omenești, care să fie luat în considerare de urmași, să aibă valoare, pentru care poți muri relativ liniștit că ți-ai făcut datoria, ai lăsat un semn în urma ta și o urmă care să certifice că n-ai trăit degeaba, că ți-ai depășit condiția animalică de mamifer, de bestie la fel cum sunt toate bestiile regnului animal care nici măcar nu au conștiința de sine, nu știu că trăiesc, nu știu că vor muri, nu au facultatea de a se gândi o clipă de a lăsa ceva în urma lor după moarte cum ai tu, nu simt că trebuie așa ceva, cum simt oamenii, dragii și sărmanii de ei, preocupându-se o viață pentru hârbul lor de viață, pentru sensul și rostul ei, tremurând de grija și frica vieţii și a morții ? Ce poți lăsa în urma ta după moarte, care să aibă o valoare, care să arate clar că ai trăit cu un rost și că nu ai trăit doar ca o râmă, ca o năpârcă și pentru care oamenii să te aplaude la prohodirea de la înmormântare, precum că ai avut o valoare, ai însemnat ceva și nu ai făcut umbră pământului degeaba? Artiștii lasă în urma lor o operă, țăranii lasă moștenire câteva hectare de pământ pe care urmașii să se chinuie să le are cu calul și plugul de lemn, ca și acum o mie de ani. Tu, om cu frica Lui Dumnezeu, care ești nici prea bogat, nici prea sărac, ce poți lăsa în urma ta ca moștenire, ce testament potrivit să faci prin care să lași urmașilor munca ta, eforturile tale de a consuma o viață pentru o idee, pentru ceva care să arate că ai fost, și nu în zadar, că viața și eforturile tale nu au fost în zadar, că nu ai trăit van și efemer ca un vierme, ca o omidă păroasă, veninoasă și scârboasă care lasă în urmă un prăpăd printre copacii desfrunziți, ca o lăcustă dintr-un roi de lăcuste devastatoare...? Din Cartea Sfântă știm că pe pământ toate sunt deșertăciuni, că nu poți face și aduna nimic pe pământ care să ne folosească, să fie durabil și peren, căci știm din învățăturile Lui Iisus că cine adună pe pământ, în Cer risipește, și cine nu e cu Dumnezeu, e împotriva Lui, în acest concept maniheist inuman și insuportabil, așa cum percepe Sfinția Sa eforturile zadarnice ale oamenilor de a face ceva, orice altceva decât slujirea totală, exclusivă și obedientă a Lui Dumnezeu, de a fi definitiv supus și răpus de robia Conducătorului Suprem al universului. Nu putem face nimic memorabil în această lume, nu putem avea nici un dram de onoare, libertate și excelență, fiind autoîncorsetați de inexorabila datorie a sclaviei față de intoleranța și despotismul Responsabilului Suprem al universului. Deci nu putem lăsa nimic în urma noastră după ce murim, nimic care să conteze și să alunge plictiseala ochilor Lui Dumnezeu. Orice pas pe care-l facem, oricare altă acțiune, orice gând, orice faptă neconformă cu dogma religioasă sunt supuse stigmatului păcătuirii, toate sunt păcate prevăzute și condamnate inexorabil de îndreptarul divin, rolul și șansa noastră e de a nu le comite, de a face o draconică echilibristică în chestiunea religioasă cu slabe șanse de a izbuti ceva bine plăcut Lui Dumnezeu. Căci ni se spune să fim robii rugăciunii către Dumnezeu, deci din start suntem tarați de o vină potențială şi endemică pentru care trebuie să ne rugăm, să cerem îndurarea, mila și iertarea în calitatea noastră de robi, de ageamii și obrăznicături față de canonica îndreptărilor Lui Dumnezeu. Am ajuns să fim niște păcătoși și milogi de profesie, neavând aptitudinea de a fi definitiv curați, virtuoși și privilegiați ca sfinții în fața Judecătorului Suprem. Noi suntem niște păcătoși din născare, nu degeaba se spune că și nou născutul nu este curat și se naște cu șapte păcate, deci ce să mai spunem de noi cei bătrâni care avem un car încărcat de păcate orice-am face, pentru care trebuie neîncetat să ne rugăm unui Dumnezeu tot mai încărcat cu atâtea păsuri, cu atâtea dosare ale fiecărui om din cei șapte miliarde de oameni, câți or mai fi fost ei de la facerea lumii și până la sfârșitul ei. Dacă orice câine și orice jivină are șansa de a nu a fi în evidența Lui Dumnezeu cu vreun dosar de păcate, noi oamenii nu putem scăpa neobservați și nemonitorizați de ochiul vigilent al Lui Dumnezeu, noi suntem altceva se pare, o specie mai selectă, suntem Opera capitală a Lui Dumnezeu la care s-a gândit de la începutul universului și pe care a pus-o în aplicare acum vreo șapte mii de ani cât se spune în Sfânta Scriptură că sunt de la Facerea Lumii. Dar și noi oamenii, se pare că n-avem nimic divin în noi, nimic demn de privilegiul acestei caste selecte a genezei din mâinile unui Dumnezeu al excelenței și talentului, voinței și milei ori responsabilității divine, când nimic nu l-ar fi oprit pe Dumnezeu decât cinismul și mizantropia-i tot mai vădită, să nu ne facă să murim cum de fapt murim tot așa ca și câinii, să nu putrezim și să nu ne împuțim ca oricare hoit, noi având privilegiul să ne împuțim într-un sicriu, câinii într-un șanț în bălării, plini de aceiaşi viermi frați cu ai noștri din sordidul sicriu. La efecte egale noi oamenii nu avem libertăți și drepturi egale cu câinii, dreptul și libertatea de a nu păcătui, de a nu se lipi păcatul de noi cum din fericire pentru regnul dobitoacelor, nici un câine se pare că nu poate face nici un păcat, și nici unul nu va ajunge în iad, dar nici în Rai, visul și pretenția morbidă doar a oamenilor, dragii de ei, care s-au îngrijit să se gospodărească de la facerea lumii cu acest țel și acest drog deziderat, mântuirea, impropriu și străin întregului regn animal biologic în afară de oameni... Noi oamenii suntem însă zoologia visătoare. Mulți nu cred în evoluție. Dar evoluția ne-a cizelat gândirea să devină inteligentă și să producă fructul inteligenței, visarea.  Și de aici, a visa la Rai și la Dumnezeu, prietenul suprem și de nădejde într-o realitate ostilă prin definiţie, n-a mai fost decât un pas și asta a venit natural. Visând la Rai, nici nu știm cum ne-am pricopsit cu efectul advers și pervers al păcătuirii potențiale și cu stigmatul și promisiunea iadului și a diavolilor care ne fac şăgalnici bezele cu mâna lor neagră și cu unghii mari, din dubele iadului care circulă într-un iureș pe străzile vieții noastre și sunt pregătite să ne salte și să ne ia în cămașa de forță la fiecare cotitură. O, dulce fericire de câine și de năpârcă, de hienă și de cârtiță, toate opera Lui Dumnezeu, dar care niciodată nu au îndrăznit a spera un loc sub soarele binefăcător al Raiului, și nici nu pot păcătui cumva ca să se roage milogi Lui Dumnezeu de iertare cum facem noi oamenii...! O, câini și hiene scârboase, care niciodată nu pot păcătui prin definiţie, ferice de ele cum le-a plănuit Dumnezeu așa încât nepăcătuind, nici nu pot ajunge vreodată în iad cum ne căinăm noi de frica lui și arătăm cu degetul minunați în emulația noastră religioasă și înspăimântați spre acest drob de sare...! De aceea întrebarea capitală de pus e : Au ce satisfacție cinică a avut Dumnezeu când ne-a făcut știind că noi oamenii, din mijlocul mocirlei disoluției vieții noastre vom ajunge să ne punem practica și stringenta întrebare : cum e mai bine să mori, de drum lung și alergătură ca un câine fericit, fără iad și fără Rai, fără păcate și fără virtuți ori să fii om și să sfârșești prin tragerea pe roată în chinurile iadului pentru plata păcatelor, atribute strict omenești...? Și câinii ucid, dar nu fac crimă, nu fac păcate, noi oamenii ne naștem cu șapte păcate, de prunci, și ele se adună, soldul lor crește cu ghiotura până la sfârșitul vieții, ca factura unui telefon uitat deschis pe date mobile de internet. De aceea în mintea noastră de oameni chinuiți de patimile și păcatele omenești, ne vine logica întrebare : ce e mai bine să fim, câini trăind și murind fericiți, inconștienți și lipsiți de păcate și urgia unui Rai câinesc care nu există, ori oameni cu conștiința amară a unei vieți trăită în echilibristica păcătuirii din te miri ce la tot pasul, pasibili de a suporta pedeapsa eternă a decăderii în înfricoşătorul iad atât de obsesiv și inexorabil promis de canonica religioasă și intransigența Dumnezeiască cinică și definitiv antagonică omului și omenescului ...? Nu știu cum poate exista și poate domni liniștit de-o veșnicie Dumnezeu în tronul Lui de aur din Rai știind că în orice minut pe pământ o dramă inevitabilă i se întâmplă oricărui om, creație divină din lut peste care Dumnezeu a suflat duh și a spus să se facă om. Pentru ce a fost făcut acest om și pentru ce i s-a dat această soartă de viață legată cu ață, dacă sufletele și viețile noastre omenești sunt strepezite de atâtea înfricoşări, tragedii și mizerii...? Ce poți spera în aceste condiții ca testament să lași în urma ta după ce mori, decât nimic care să-L impresioneze și miște pe Dumnezeu un pic din disprețul și nepăsarea evidentă ce-o are pentru soarta, păsurile, fasoanele și ighemonicoanele noastre efemere...? Nu poți decât după o lungă și grea suferință și agonie să mori uitat de lume și de Dumnezeu, chiar din secunda în care te-a făcut din lut și a suflat peste tine un anumit Duh, și să speri că după o viață de rugăciune și post, doar, doar s-o îndura Domnul de tine să-ți arunce în Rai, plictisit și agasat, două trei coji mucegăite de mântuire ca la un milog, ca să vegetezi în Rai după pohta ce-ai pohtit, și să te întinzi de lene și relaxare o veșnicie în Împărăția Lui Dumnezeu care nu are sfârșit, și să-ți faci corvoada acestor triste și sordide veacuri de veșnicie în preajma Palatului Divin Domnesc, unde în tot ceasul se aud baluri și sfinte cântări de îngeri, serafimi și nenumărați heruvimi nepăsători, nevinovați și normal veșnici și fericiți... După moartea ta, omule nefericit, n-ai cum să lași în urma ta ceva care să conteze excelenței și impresionabilității Divine. Ori te rogi ca un milog și ca un criminal de milă și îndurare, ori soarta ți-e pecetluită la ghena de gunoi a Raiului, adică în prea cădurosul iad. În materie punitivă nu numai focul te poate arde și pedepsi, ci putea exista la fel de bine un iad al Siberiei și înghețului, să te chinui în iad de degerături extreme, ori ceva deosebit de extrem și dăunător cărnii omenești păcătoase, numai de Domnul putând fi inventat ca mijloc punitiv și de tortură. Se pare că iadul nu-i mai impresionează pe criminali, hoți, pungaşi și bandiți. Ei au fost de la începutul lumii începând cu Cain care și-a ucis fratele, apoi potopul lui Noe, și până la sfârșitul ei apocaliptic cu potoape și urgii ineficiente care au fost și-or mai fi, fiindcă asta e voia și soluția exclusivă și ineficientă a Domnului. Văzând această soartă amară omenească ce mă paşte atât pe pământ cât și în Cer, nu văd ce soluție de confort și fericire s-ar putea găsi cu nădejde atât în viață cât și în moarte, care se apropie pe zi ce trece, cu bolile, chinul și agonia finală de care nu e scutit nici cel mai sporit întru credință călugăr. Cum aș putea evita chinul atât din viața asta cât și din cealaltă ? Este imposibil. Este un chin natural să trăiești. Este un chin natural să mori. Tonul tragediei e dat și e inexorabil. Cum ar putea fi o soluție serioasă și verosimilă visul de continuare supranaturală a eu-rilor și erorilor noastre  sub formă de duhuri și suflete fie chinuite în continuare în neantul iadului, fie juisând într-o fericire incuantificabilă și neverosimilă în neantul Raiului ? Nu ajunge pogromul și tragedia de pe pământ ? Prea dulcea fericire inimaginabilă a Raiului ne aduce frisoane și neliniști la fel de patologice ca frisoanele morții și ale iadului. Gustul amar al durerilor vieţii noastre ajunge ca o rază timidă de lumină până la Rai luminând inutil și palid fruntea Lui Dumnezeu și-aşa luminată prea suficient de propria-i mândrie și aureolă ca să ne mai poată înțelege și simți vreodată pe noi, robii Săi cu carnea alterabilă tremurând pe noi de frica de viață, de moarte, de iad, de Rai și de Dumnezeu. Nu poți evita frica de Dumnezeu. Nu poți eluda legile naturii, periculoase vulnerabilității umane, și să crezi că visul de dragoste din Rai ne va scuti de un sfârșit sordid și de întunericul, frigul și vidul cosmic de la care căldura Lui Dumnezeu nu ne ajunge căci căldura nu se propagă prin vid. Întâlnirea cu Dumnezeu a rămas un vis frumos și deşart de dragoste, întrucât vidul ne desparte. Vidul înțelegerii, vidul rațiunii, vidul legilor naturale, nu supranaturale, speculative.   Putem să visăm frumos la Rai și e dreptul nostru de a ne calma și a ne înșela boala cu acest medicament. Avem dreptul să trăim și să murim îmbălsămați de visul de dragoste cu Dumnezeu. Un vis de dragoste univoc, numai de la noi către El. Numai noi visăm că putem câștiga fericire din această dragoste. Dumnezeu zâmbește aproape plictisit de dragostea noastră, întrucât El are dintotdeauna de toate și nu mai poate câștiga nimic de care să fi dus lipsă vreodată, din dragostea noastră ineficientă și inutilă. Să iubești adânc pe Dumnezeu și să știi că în această îmbrățișare ți-a strecurat discret în buzunarul de la spate o cărticică unde se vorbește de Înfricoşătoarea Judecată și de iad cu diavolii lui negri aferenți, e o dragoste tristă, funebră, patologică și malignă. În această tristă poveste de dragoste argumentul prozaic al inventării conceptului de iad, de către oameni sau de către Dumnezeu, cine mai știe de cine, și servirea lui către conștiințele noastre strepezite și dezabuzate este o torpilă care lovește inexorabil în orice exuberanță și emulație a dragostei și bucuriei noastre de viață, de Rai și de Dumnezeu. Fără pilula amară a prezentării intransigente în fața noastră înfricoșată a chinurilor iadului aveam toată motivația să cred într-o mântuire, într-o salvare dispusă de un Dumnezeu al milei și paternității pentru specia Sa preferată, omul. Știu, cine se iubește se tachinează și critică, ori Tatăl nostru ne critică exagerat de la Facerea Lumii și până-n vecii vecilor, inexorabil, alungați și lepădați în scutece din Raiul natal pe un pământ cu noroaie, năpârci și viruși,  lagăr de concentrare definitiv al nostru în care ștacheta aptitudinii noastre către perfecțiune și sfințenie e inuman și nerealist de ridicată. Specia preferată a Lui Dumnezeu agonizează pe sordidul pământ în neputință, mizerie și decadență. Și își injectează în vene medicamentul naturist și normal omenesc al credinței și dorinței viscerale de Rai sub efectul atât de patologic al vieții chinuite în lagărul pământ. Măcar avem dreptul să visăm că mai e loc în Cer lângă Dumnezeu și pentru fiecare din noi, fiecare cu mărunțișul său, cu ghebul său, cu țidula sa de pretenții și aspirații la infinit adresată Domnului. Or eu nu pot adresa Domnului nici o cerere pertinentă. E stupid să mă adresez soarelui, precum și Lui Dumnezeu, un corp și o energie din univers infinit mai impozantă decât soarele, cu treburi și rosturi serioase în univers decât să fie gestionarul pricinilor unor adunături de celule și cărnuri care suntem fiecare din noi în diversitatea regnului animal. Nu suntem preferații Lui Dumnezeu, suntem tolerații Lui, atunci când nu suntem luați la ochi, băgați în seamă punitiv și cadorisiți cu vreun potop, apocalipsă, molimă sau altă urgie din instrumentarul de tortură al Domnului, din magazia căruia și-au luat și diavolii uneltele lor de serviciu, căci de unde să le ia decât de la Creatorul lor și al universului ? Dându-ne diavolii pe cap nu-ntelegeți că suntem respinși voalat de Dumnezeu căci mirosim urât și îmbrățișările noastre l-ar murdări pe Domnul de balele noastre canceroase ? Astfel că nu mă pot considera o specie preferată a Lui Dumnezeu. Chinurile vieţii îmi prevestesc și conturează tot mai verosimil chinurile morții și ale iadului ca un rău necesar dispus de Dumnezeu odată pentru totdeauna pentru noi cei din linia întâi, noi păcătoșii care nu putem evita păcatele și declinul, orice-am face. Însăși viața noastră-i un păcat, căci nu se spune stupid că ne naștem din păcat și din rușine ? Încă n-am auzit de vreun consiliu religios care să dezavueze și respingă aceste stupidități și nonsensuri religioase. Iar ceea ce nu este respins și interzis, înseamnă că e permis. Nonsensul acestei permisiuni a credinței până una alta e o calitate curentă oficială care îți conferă toate scuzele de care ai nevoie în eroarea ta religioasă în vogă și la modă. N-ai decât să fii sceptic după cum îți place și să pierzi șansa acestui vis frumos și acestei turmentări religioase care-ți face bine. Ori dacă vrei să fii liber total de orice datorie și orice credință, de orice vanitate și prejudecată, de orice ritual şamanic religios care ți-e drag și pe care ți-l impui ca necesar, poți opta să-ți cureți astfel abrupt sufletul și inima de toată fermentația oricăror obsesii și credințe și să devii liber, mai liber decât Dumnezeu în primul minut al vieții sale când deja el nu se simțea confortabil, își făcea griji și probleme de cum să facă lumea ca s-o facă inteligent și să meargă. Totu-i o vanitate, credința ori necredința. Ele sunt simptomul unei boli a gândirii ori de te droghezi cu ochii închiși și însuflețit cu o credință, ori dacă îți cureți hotărât sufletul de toate. Animalele sunt cel mai realiste. Ele sunt imune acestor boli ale gândirii umane, religia și ateismul.  Și atunci ce pretenție să am la Rai și la mântuire și ce să fac eu cu această mântuire ? Mă întreb cu bun simț și rușinat la ce ar fi bună prezența mea și activitatea mea în acel Rai, decât să-mi servească propriului meu scop egoist de salvare a pielii, când se vădește tot mai mult că eu nu-i pot fi de folos cu nimic Lui Dumnezeu în Atotputernicia-i care de aceea e atotputernicie, ca să nu aibă nevoie de dependența slujirii mele și a oricui ca robi ai Lui Dumnezeu...? Dumnezeu oricum putea avea totul și se putea simți bine și confortabil și fără de aportul meu insignifiant într-o robie şi servilism inutile atât mie cât și Lui Dumnezeu. De fapt credincioșii pentru ce vor mântuirea și repartiția pentru habitatul Raiului ? Pentru ei și confortul lor sau pentru a fi altruiști și de folos Lui Dumnezeu ? O, oricât de frumos și delicios ar fi Raiul cu desfătările sale, tot nu mă poate convinge de bunătatea acelui loc când standardele pentru a-l dobândi sunt atât de iraționale, draconice și neomeneşti...! Nu mă văd tăind frunză la câini în Rai, și nu mă văd legănându-mă lenos într-un hamac serafic după programul de slujire, osanale și tamâiere de 8 ore de la curtea Lui Dumnezeu. Programatic suntem făcuți atât de răi de Tatăl nostru încât să nu putem atinge Raiul după standarde vorbind. Nu avem nimic mai presus, bun, sfânt și valoros în noi decât caracteristicile speciei regnului animal din care facem parte. Ceea ce s-ar numi inteligența și conștiința de sine pe care ne-a dat-o Dumnezeu, e de fapt inteligența unui prădător superevoluat. Tot către prădăciune avem apetență înnăscută și e un fapt natural că facem parte din topul superprădătorilor regnului animal. Dumnezeu care a inventat puiul de cuc criminal prin definiţie care abia ieșit din ou dă cu aripile ca să arunce afară din cuib toate celelalte ouă, nu a inventat numai atât. A inventat și puii de hienă a căror hârjoneală în joacă degenerează în mușcături și conflict de moarte, a inventat și puii de rechin care sunt canibali și se mănâncă între ei chiar din burta mamei ca și fetuși, înainte de-a se naște. Tot bestii ne-a făcut Dumnezeu și pe noi, bestii umane, iar bruma de bunătate ce mai există în oameni, e un cadou al evoluției și nu al dărniciei divine. Dumnezeu stă ascuns în Împărăția Sa de la Facerea Lumii. Și totuși, în această penurie divină nu ne-am sălbăticit detot. Tot mai sunt oameni buni, și smeriți, drepți și cinstiți, amintind de Dumnezeu și ideea măreață ce-o cuprinde. O idee bună și necesară pentru calmarea omenirii. Că și de nu exista, tot trebuia inventat un Dumnezeu pentru calmarea bestiei umane și susținerea ideii de Dumnezeu îndreptar a tot și a toate. Și poate e mai bine că Dumnezeu nu s-a arătat decât la puțini aleși. Altfel, tot vulgul cârcotaș îi putea găsi cusururi. Ferice de Dumnezeu că domnește acolo sus, în Țara de niciunde și de nicăieri numită Raiul. Înțeleg acum de ce n-a făcut Dumnezeu Raiul pe pământ. Cum le e obiceiul, oamenii îndată l-ar fi spurcat cu moravurile și cârcotelile lor de precupeți și bestii. Căci omul sfințește locul dar îl și spurcă. Iar pe Dumnezeu s-ar fi găsit sigur vreun nebun să-L uzurpe de la tron, să se dea el drept Dumnezeu și să ne impună altă poveste, altă credință și alt jug al supunerii religioase. Trăind atât de departe de noi, Dumnezeu e ferit de pericolul dezintegrării. Înțelegem reținerea Lui Dumnezeu în a se apropia de noi, pentru că puțim a oameni. Așa a rânduit Dumnezeu, ca simplitatea noastră omenească să fie boemă, neîngrijită și să pută. Pe când mărirea Sfântă să miroase a ambră și parfumuri serafice în comparație cu mizeria umană care pute. Visez că Dumnezeu nu se va deranja de aceste apropieri imposibile între caste, casta îngerilor și casta oamenilor.  Și ne va primi pe toți la pieptul Său, leproși, împuțiți, să ne dea sărutul de mântuire. Ca să putem muri liniștiți, să ne dea acest privilegiu să trăim întâia noapte de dragoste și ultima noapte de război cu Dumnezeu. Stă în Atotputernicia Lui Dumnezeu să întrerupă conflictul Lui cu noi și să nu ne mai sperie cu iadul, o instituție cinică și inutilă, deoarece nu se învață practic nimic din pedepsele pentru păcate de-acolo. Dacă nu acum, măcar peste o mie sau zece mii de ani să ne dea Dumnezeu un semn de binețe din Înaltul Său insondabil și străin rațiunii și puterilor noastre. Acum însă să stăm liniștiți, nici noi nu vom vedea pe Dumnezeu. Și vom rămâne simplă materie primă : Carne de murit și de înmormântat. Ce testament să las în urma mea pentru această condiție derizorie ce mi se prevestește curând ? Ce să las urmașilor mei care să-i impresioneze și bucure ? Constat că nu le pot lăsa nimic decât cadavrul meu pe cap într-o zi când voi muri. Și o grămadă de bani de plătit pentru îngropăciune.  O, Dumnezeule, dacă nu merit Raiul, aruncă-mă cu tot cu cadavru în iad ca să nu las testament dragilor mei propriul cadavru înghesuit într-un sicriu inutil și dezgustător...! Să plec pe ulițele satului, ca măgarul care simte că moare, așa aș vrea să dispar și eu fără să îndurerez și necăjesc pe nimeni cu imaginea mea dezagreabilă în sicriu și în groapă. Și să-mi cer scuze urmașilor mei că am respectat îndemnul divin să ne înmulțim și să umplem pământul. Să-mi cer scuze că născând pe cineva, nu numai că nu i-am putut lăsa nimic prin testament decât jalnicul și propriul meu cadavru, dar l-am condamnat iresponsabil la univers, la viață și la moarte.     În continuare citez pe Mihai Eminescu, cu o poezie grăitoare care e similară simțirii și motivării acestui text ce l-am scris :     
   "O, stingă-se a vieții fumegătoare faclă,
Să aflu căpătâiul cel mult dorit în raclă!
N-aflai loc unde capul în lume să mi-l pun,
Căci n-am avut tăria de-a fi nici rău, nici bun,
Căci n-am avut metalul demonilor în vine,
Nici pacinica răbdare a omului de bine,
Căci n-am iubit nimica cu patimă și jind...
Un creier plin de visuri ș-o inimă de rând.

De mult a lumii vorbe eu nu le mai ascult,
Nimic e pentru mine ce pentru ea e mult.
Viitorul un trecut e, pe care-l văd întors...
Același șir de patimi s-a tors și s-a retors
De mânile uscate a vremii-mbătrânite.
Sunt limpezi pentru mine enigmele-ncâlcite:
Nu-ntreb de ce în lume nu ne e dat de soarte
Noroc fără durere, viață fără moarte.
Am pus demult deoparte acele roase cărți
Ce spun c-a vieții file au vecinic două părți...

Cu-a lor înțelepciune nimica nu se schimbă
Cu dezlegări ciudate și cu frânturi de limbă
Ocupe-se copiii... Eu pun o întrebare
Nu nouă, însă dreaptă... nu liberă, dar mare.

Viața, moartea noastră noi le ținem în mâni,
Pe ele deopotrivă noi ne simțim stăpâni.
O cupă cu otravă, un glonte, un pumnar
Ne scapă deopotrivă de-o lume de amar.
De ce țin toți la dânsa, oricât de neagră fie?
Ea împlinește oare în lume vo solie?
E scop în viața noastră ­ vun scop al mântuirii?
Nu junghiem ființa pe-altarul omenirii?
A gândului lucire, a inimei bătaie
Ridică un grăunte din sarcina greoaie
Mizeriei comune? Trăind cu moartea-n sân
Pe altu-n astă lume îl doare mai puțin?
O, eu nu cer norocul, dar cer să mă învăț
Ca viața-mi preț să aibă și moartea s-aibă preț.
Să nu zic despre mine ce omului s-a zis:
Că-i visul unei umbre și umbra unui vis.

O, Demiurg, solie când nu mi-ai scris în stele,
De ce mi-ai dat știința nimicniciei mele?
De ce-n al vieții mijloc, de gânduri negre-un stol
Mă fac să simt în minte și-n inimă un gol?
De ce de pe vedere-mi tu vălul ai rărit,
Să văd cum că în suflet nu am decât urât?
Viața mea comună s-o târâi uniform
Și să nu pot de somnul pământului s-adorm?

Zadarnică, pustie și fără înțeles
Viața-mi nu se leagă de-un rău sau de-un eres.
Eu nu mă simt deasupra și nu sunt dedesupt,
Cu mine nu am luptă, cu lumea nu mă lupt
Pentru-o minciună mare ori mare adevăr.
Totuna mi-ar fi mie, căci alta nu mai cer,
Decât să fiu în dreapta ori stânga hotărât,
S-omor și eu pe altul sau să fiu omorât
Și făr- de nici un titlu în lume să mă-nser...

Căci ce-i la urma urmei minciună, adevăr?...
Să țin numai la ceva... oricât ar fi de mic...
Dar nu țin la nimica, căci nu mai cred nimic."

A MURI DE MOARTE BUNA, CRIMA PERFECTĂ

118) A MURI DE MOARTE BUNĂ, CRIMA PERFECTĂ
 
  Codul etic și codul penal al oamenilor impun cele mai grele pedepse pentru crimă. Nu ai voie să înfăptuieşti o crimă fără să trebuiască să plătești cu ani grei de pușcărie. Unele state consideră că e just să aplice pedeapsa cu moartea. În alte state pedeapsa cu moartea se aplică discreționar. Se ia ostatecul, se leagă cu mâinile la spate, se ține de păr și se hârcâie cu cuțitul la beregată, cum tai capul găinii. În trecutul îndepărtat se aplica legea Talionului, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Cine însă poate statua în afară de Dumnezeu cum e mai bine, să pedepsești crima sau să ierți criminalul și să-i mai dai o șansă cum are Dumnezeu autoritatea să facă ? Pentru crimă Dumnezeu nu te omoară. Îți mai dă o șansă și după stăruitoare rugăciuni și pocăință ai ocazia să te ierte, sau să te pedepsească, depinde cum consideră Dumnezeu că e mai bine în economia Lui Divină. Oricum, nu este suficientă pedeapsa divină pentru crimă. Trebuie neapărat să intri la pușcărie aici pe pământ. Pentru faptul că se știe și conștientizează din start că în Cartea Sfântă este păcat de moarte să omori și judecătorii de pe pământ știu că vei fi aruncat în iad pentru crimă și știu că nu poți ascunde de coerciția Lui Dumnezeu acest păcat oribil, ei, judecătorii și justiția umană trebuie să-și facă treaba. Prin urmare trebuie așadar să răspunzi de regulă în prealabil în fața legii și codului penal al oamenilor. Trebuie să-ți faci pedeapsa  hotărâtă de judecătorii tereștri pentru păcatul de crimă. Trebuie  să suporți stoic zornăitul cătuşelor, al lanțurilor și al cheilor de la celula unde vei fi închis cu cât mai mult, cu atât mai bine dacă ai comis o crimă. Râsul macabru al gardienilor care-ți scuipă în farfuria de lături ce ți se dă prin găoacea ușii celulei le meriți din plin dacă ești criminal. Mai ai o șansă mizerabilă și condamnabilă : să nu fii descoperit sau să nu se găsească cadavrul. Dar atunci, ochiul vigilent al Lui Dumnezeu te va ochi și în gaură de șarpe și nu vei scăpa de Înfricoşătoarea Judecată potrivit păcatelor tale de la cele mai mici până la cele strigătoare la cer. Dar până la Înfricoşătoarea Judecată trebuie să realizezi că îți meriți cu vârf și îndesat pedeapsa-ți aplicată de oameni pentru crimă. Nu există iertare din partea codului penal pentru așa ceva. Doar de la Dumnezeu, cum spuneam, mai poți spera ceea ce se numește iertare, oamenii îți aplică metodic cuvenita și meritata corecție. Și asta pentru că oamenii nu pot fi infinit buni, drepți și îndelung răbdători și iertători ca Dumnezeu, care fiindcă dezavuează soluțiile omenești date pentru păcatele grele, El aplică soluțiile corecte, competente divine. Astfel, Dumnezeu disprețuiește, chiar dacă oamenii îl consideră cel mai dulce fruct, răzbunarea, pedeapsa, pușcăriile, justiția umană. Nu există răzbunare și chinuirea semenului, chiar dacă ți-a greșit, în învățăturile Lui Hristos. Numai Dumnezeu are voie să pedepsească discreționar atunci când consideră necesar. În învățăturile divine există pilda pioşeniei și smereniei până la paroxism şi faptul că dacă te consideri batjocorit trebuie neapărat să întorci și celălalt obraz ca să fie pălmuit. Și faptul că trebuie neapărat să iertăm greșiților noștri, și de ți-a greșit cineva nu odată, ci de șaptezeci de ori câte șapte trebuie să îl ierți. Și înfăptuind această poruncă să te predai cu inima smerită în mâinile Domnului, pentru că tare mai e frumos și sublim acest lucru...! N-ar fi frumos să fim și noi aşijderi dreptății și bunătății Lui Dumnezeu și să iertăm totul pe fond de șaptezeci de ori câte șapte greșiților noștri? Cea mai grea pedeapsă pentru un dușman ce te urăște și disprețuiește de moarte și ți-a greșit capital e să-l învingi cu arma bunătății și iertării tale când el nici nu se aștepta și să-l faci astfel să înnebunească de căință și remușcare. Să-l faci astfel a înțelege că ești mai bun ca el, să-l bați astfel cu arma răutății lui viscerale și să-l dumireşti exemplar că trebuie să plângă și înnebunească de pocăință și că trebuia să fie mai bun și drept cu tine. Un criminal înnebunind de remușcare și căință e candidatul perfect pentru a deveni un sfânt. Poate că cei mai perfecți sfinți se aleg mai cu nădejde din cei mai odioși criminali smeriți. Astfel, pas cu pas și unul câte unul, asta e soluția perfectă și agreată de Dumnezeu pentru eradicarea criminalilor și metoda ideală de a se împuțina și stârpi pe cale naturală și dumnezeiască brutele și impulsul lor de-a fi păcătoși și criminali. Cât de sublime şi perfecte sunt soluțiile Dumnezeieşti la tot și la toate, de la care ar trebui să învățăm și luăm aminte ! Dar fiindcă noi suntem oameni și neputincioși întru Dumnezeire, nu avem practic cum să fim măcar într-un procent infim buni și drepți ca Dumnezeu. De aceea, mintea și simțul nostru practic și rezonabil ne stau mai mult și vârtos la dreptățile umane, practice, apropiate, decât la îndreptările Lui Dumnezeu care sunt prea divine și perfecte pentru imperfecțiunea, inaptitudinile și neputințele noastre. O familie la căpătâiul copilului violat și ucis, e inaptă a ierta și e ultimul lucru să conceapă acei oameni distruși iertarea pentru criminal. Îndoliații vor neabătut răzbunare și să fie închis pe viață criminalul dacă nu poate fi spânzurat, ghilotinat sau electrocutat. Ura, durerea și supliciul sufletesc se adună în sufletul îndoliaților, natural ca afluenții ce umplu Amazonul într-un râu turbat care se numește vis și dorință de răzbunare. E ultimul lucru la care se gândesc cei ce-şi plâng copilul ucis faptul că în mărinimia Sa Dumnezeu ar putea să ierte și mântuiască   criminalul cum prevede Dumnezeu în îndreptările Sale la un anumit capitol din fișa postului Său. E cu neputință și nedrept să vezi un criminal mântuit de Dumnezeu după ce ți-a batjocorit copilul. Dar am vorbit destul despre criminali. Dumnezeu să ne ierte dacă noi le dorim să putrezească în pușcărie. Criminalii te omoară și atunci ai parte de moartea rea. Dar ce te faci cu moartea bună, că oamenii în majoritate mor de moarte bună... Să vorbim de moartea bună. Moartea e de două feluri : moartea rea și moartea bună. Moartea rea înseamnă să mori ucis de un criminal, cum am vorbit mai sus. Moartea bună e să te stingi de bătrânețe și boli dacă nu cumva am făcut un pleonasm, ambele, bătrânețe și boală însemnând de fapt același lucru, ele mergând în tandem, inseparabile. Oricum, la ambele tipuri de morți, oamenii fac alergie. Nu există nici o deosebire între ce simți când mori ucis de cuțitul criminalului și ce simți când mori de moarte bună, mai întotdeauna asociată cu bătrânețe, deci cu dureri de cancer. Efectul pentru corpul tău e același fie că mori de moarte bună ori de moarte rea ucis mișelește de cuțitul criminalului. Același stop cardiac, aceleași dureri ale morții, același întuneric în sicriu te așteaptă și aceeași putrezire în compania viermilor cei neadormiți. Vorbind de moartea ta de bătrânețe, adică de moarte bună, ce e aceasta dacă nu tot o ultimă, silnică datorie, un viol suprem, un genocid perfid, o crimă perfectă cu autorul pe veci necunoscut? E vreo diferență de confort între faptul că mori ucis de moarte rea, de cuțitul criminalului sau de moarte bună adică de bătrânețe și cancer ? Nimeni nu moare de moartea bună din conștiinciozitate și ca răspuns benevol și etic la această ultimă, silnică datorie obştească și Dumnezeiască de a muri fiindcă moartea e lege a firii. Toți amână și repudiază moartea, din orice cauză ar fi ea, toți urăsc moartea pe fond, această pacoste inexorabilă și se roagă pentru cât mai mulți ani de viață, implicit urând și disprețuind clipa morții,  (specializarea și plăcerea Lui Dumnezeu în diriguirea destinelor noastre) și datoria ei obştească împuțită. În clipa morţii nimeni nu închide ochii din proprie inițiativă, liniștit, împăcat și cu simțul datoriei împlinite de-a muri fiindcă așa trebuie. Nimeni nu-şi cumpără metodic și conștiincios un sicriu dinainte, nu se așează frumos în el și cât mai comod, cu crucea și prescura în mâinile legate cu tifon de la medicul legist pe piept, cu flori și lumânări, cu tămâie arzând și cu o icoană la căpătâi, și nu spune : "Gata, moarte, poți să vii, te primesc cu brațele deschise să împlinesc această creștinească datorie după voia Lui Dumnezeu...!"  Orice om când moare, nu moare din proprie inițiativă și voință civică și religioasă, dacă tot e moartea o datorie obştească, ci toți când murim, murim siluiți, forțați și executați silit prin acest viol al morții de moarte bună ori rea. Omul nu poate face diferența ori că ești împușcat de un scelerat în metrou, ori că tânăr mori cu zile de un infarct nenorocit, ori că mori de bătrânețe la 95 de ani. Aceeaşi repulsie și frică de moarte o simte omul în toate cazurile. Oamenii au scornit sintagma "tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte". Această fantezie și impuls natural pentru om Îl irită pe Dumnezeu la paroxism căci din punctul Lui de vedere e pervers și impropriu a visa omul la bunăstarea și fantezia cărnii și a viețuirii, la ceea ce se cheamă bucuria vieții, câtă vreme Dumnezeu are nevoie de noi în primul rând morți, deci mai cu deosebire pe lumea cealaltă în minunata industrie a morții în care vom fi malaxați drept materie primă în mirobolantul teritoriu al Raiului. Atunci de ce nimeni nu vrea să moară din eroism, altruism și din datorie pentru nevoile Lui Dumnezeu și neabătut cu inima senină știind cât de mult are nevoie Dumnezeu de noi în Rai și nu-şi alege o dată şi o zi să moară pur și simplu, la 60, 80, 99 sau 120 de ani? De ce moartea e-o surpriză neagră, o datorie și misiune pe care nimeni nu vrea s-o facă voluntar ci doar prin constrângerea ce vine întotdeauna într-o zi fatidică pentru noi, absolut normală pentru univers și pentru stăpânul său,  Dumnezeu...? Nu toate morțile pot fi răzbunare după cum e în firea noastră a crede și spera ca să se împlinească un soi de dreptate dragă rațiunii și simțurilor noastre omenești. Doar dacă ești omorât de un criminal la drumul mare mai poți spera să ți se răzbune moartea și să fie condamnat criminalul la ani grei de pușcărie, asta dacă criminalul va putea fi descoperit, existând și posibilitatea de a nu fi descoperit de poliție, procurori și judecători prin competența lor. Imensa majoritate a morții oamenilor va rămâne nepedepsită aici pe pământ. Nepedepsită și nerăzbunată va rămâne moartea oamenilor morți de moarte bună. Mii și sute de mii de cimitire pline de cruci în întreaga lume, atâtea morminte pline de flori, coroane de flori, lumânări și îndoliați jelindu-şi morţii și nici un vinovat. Abia așa putem considera că moartea de moarte bună este de fapt o crimă perfectă şi perfidă când efectul morţii răposaților noștri aduce tot atâta durere și jale îndoliaților ce-şi plâng morţii cei morți de moarte bună ori cei asasinați de criminali. E de neînțeles cum oamenii se resemnează în fața morţii și nu vor pedeapsă și răzbunare decât pentru cei morți de moarte rea asasinați de criminali dovediți ori nu. E o alienare și tranchilizare a percepției firii omenești să-și considere propria moarte normală și să nu conceapă și găsească pentru asta nici un vinovat. E în firea omului să nu se opună morții și să   nu-L deranjeze și agaseze pe Dumnezeu cu întrebări impertinente pe marginea morții și a industriei ei prolifice în care ne malaxează în devălmășie Dumnezeu făcându-ne doar aşa utili și apți pentru Rai. E tabu și inutil să-L întrebi pe Dumnezeu de ce mori și de ce mori așa. E o ușurare să știi că atunci când nimic nu-ți mai merge în viață, când decrepitudinea și bolile te vor încorseta ca o iederă, moartea și înmormântarea îți vor merge ca pe roate și că e singura mijlocire și soluție să ajungi în Rai și să-L vezi în sfârșit pe Dumnezeu. Acceptându-şi moartea cu resemnare și stoicism şi cu un suflet dezabuzat și mioritic, oamenii nu sunt capabili să-şi imagineze un criminal responsabil pentru propria-le moarte, plecând resemnați în ea ca mielul la tăiere, acceptându-şi senin în subconștient acest sărman destin și dând astfel gir efectului practic al bănuielii de crimă perfectă pentru propria moarte. Dar nimeni nu are facultatea de a-şi imagina propria moarte ca pe o crimă înfăptuită de un asasin. Neimaginându-şi autorul ei moral, crima rămâne perfectă prin efectul practic și implicit autorul pe veci necunoscut. Numai sinucigașii rămân proprii criminali. Murind altfel, împotriva voinței proprii, efectul de crimă împotriva umanității noastre rămâne valabil atâta vreme cât și noi rămânem în avans bulversați de presentimentul  propriei morți și mai ales urmașii noștri rămân inutil îndurerați de sfârșitul nostru. Pentru ce să fim triști că murim dacă tot nu suntem capabili să concepem un asasin care ne-a venit de hac și pentru care să simțim omenescul sentiment al urii și răzbunării ? Pentru ce să plângă rudele noastre la căpătâiul nostru dacă nici ele nu concep că pentru acest necaz nu e nimeni vinovat și nu se așteaptă nici o reparație morală sau materială nici pentru mort, nici pentru îndoliați ? Nu avem dreptul să plângem la căpătâiul mortului dacă nu-l mai putem ajuta cu nimic și nu avem puterea de a-i răzbuna moartea cu ceva, nici spre folosul mortului, nici al urmașilor. Dacă nu-i putem privi moartea ca pe o crimă, e caduc și inutil să vărsăm lacrimi de doliu pentru mort. Dacă moartea ne rămâne ca și un efect similar al unei crime perfecte pentru care nu putem găsi vinovați atunci e imoral și indecent să aducem flori mortului care oricum mai voia să trăiască un pic măcar. Dacă muribundul a murit, evident că a fost împotriva voinței lui și i s-a adus atingere bunăstării sensibilității lui lăuntrice. Iar dacă noi nu-i putem răzbuna moartea fiindcă nimeni nu e găsit vinovat pentru ea, atunci oricine moare de moarte bună, moare de o crimă perfectă. Să nu cumva să vă gândiți că Dumnezeu ar fi cumva vinovat pentru moartea noastră și El ar fi autorul atâtor crime perfecte pe un pământ cu atâta loc întins pentru cimitire. Presupunând prin absurd că așa ar fi, ar însemna că Dumnezeu ne-ar fi asasin și dușman. Ori, cum Dumnezeu ne-a creat e verosimil că ne-a iubit și nu i-ar fi trecut prin minte niciodată să ne omoare cu zile. Mai rămâne doar o posibilitate : Ca Dumnezeu nici să nu fie amestecat vreodată în destinul nostru, nici pe lumea asta, nici pe lumea cealaltă cum ne place nouă a fabula. Și atunci să stăm relaxați în fața morții căci atunci când murim, chiar murim de moarte bună, cu inutilul regret că murim definitiv și din păcate singuri, ca niște copii ai străzii în acest univers întunecat și înghețat din care Dumnezeu a evadat sătul de obscurantismul, mofturile și fasoanele noastre religioase ori nu.

PENTRU CANCER E BUNĂ CHIMIOTERAPIA. PENTRU OAMENI, CREDINȚA (REACTUALIZAT)

91) PENTRU CANCER E BUNĂ CHIMIOTERAPIA. PENTRU OAMENI, CREDINȚA
 
Atei nefericiți...Îl certați sistematic pe Dumnezeu nedându-i nici o șansă, nevăzând, orbilor geniul și ordinea pe care-a pus-o Dumnezeu în această viermuire de junglă căreia i-a fost pusă numele de viață... În această viață unde catastrofa și disoluția vedem și simțim pe pielea noastră că e numitorul comun, Dumnezeu a creat o unică soluție de salvare, nu  vedeți...? Speranța și Credința în Dumnezeu e. Promisiunea unui fericit loc de veci, undeva, în cer, unde toate se vor liniști și vor avea o soluție. Găsiți voi o soluție mai bună, ateilor, care să calmaze și îmbuneze această gloată de mamifere evoluate care au luat în stăpânire Pământul, și fără de ocârmuirea înțeleaptă a lui Dumnezeu s-ar fi mâncat unii pe alții mai ceva ca bestiile și sălbăticiunile din Serengeti unde lei neîndumnezeiți mănâncă antilope de vii, mușcă sălbatic și indiferent din măruntaiele lor până ce încă n-au murit...Nu vedeți, ateilor că în rigurozitatea voastră ați încercat să creați o lume, comunismul fără de Dumnezeu, care a dat faliment...? Suntem teoreticieni abili, ambițioși cu toții și nu vedem că cele mai elevate și pretențioase, sofisticate teorii duc toate într-o fundătură a falimentului și dezastrului intrinsec, a bolii netratate ce duce invariabil la moarte...? Suntem păcătoși și suntem deci bolnavi. Vom muri, nu vom conta, vom muri neeroic și insignifiant dacă nu vom încerca să ne pocăim și să avem remușcări pentru păcatele ce ne-au fost prezentate spre știință și prevenție. Vom păcătui și vom muri, căci plata păcatului e moartea, așa știm. Fără Dumnezeu suntem bolnavi de cancer, cu Dumnezeu știm toți că ne vom trata pe lumea cealaltă. Ce e credința în Dumnezeu dacă nu a face morfină ca să putem răbda durerea, întrebările fără răspuns și neliniștea, angoasa eternă a existenței..? Să facem această morfină a credinței, căci fără credință nu se spune că e totul durere...? Fără Dumnezeu suntem canceroşi fără scăpare. Ce ne rămâne decât să facem această chimioterapie, dacă tot n-avem altă șansă..? Să fim credincioși până în măduva oaselor, până în ultima clipă când știm că oricum vom muri neeroic și insignifiant, asemeni  oricărui câine putrezit prin bălării. Orice canceros nu va refuza morfina și chimioterapia ca îndulcitor și paliativ temporar în fața groazei concrete a morții. Şi pentru atei și pentru credincioși, pentru reflexul automat al firii lor înfricoșate soluția e ingenunchere și prosternare către Dumnezeu... Nu vedeti...? Dumnezeu e unica soluție, unica și obligatoria soluție... Nu veți găsi voi alta mai bună și mai eficace chiar şi decât morfina, ateilor... Nu pesimismul, nu indiferența, nu gnosticismul (sau gnoza), nu ateismul... Nimic nu salveaza mai sărman dar bine decat Credința, și nu oricum, ci credința oarbă..., ochii închiși programatic și tremurând de frică, de fireasca curiozitate, dar care sunt forțați să stea închiși căci nu sunt demni și apți să privească direct Soarele și pe Dumnezeu... Lentilele credinței ne sunt necesare... Cine crede ca n-are nevoie de acestea, deși e liber, e pierdut... A fi sau a nu fi, nu aceasta-i întrebarea... Ci a fi bolnav incurabil de credință și cu carnea mustind de serul morfinei ei, ori necredincios a plesni de sănătate și a bănui înfricoșat stigmatul posibil al chinurilor ridicole ale iadului ?...

OAMENII, FRAȚII NOȘTRI DE DEPARTE

119) OAMENII, FRAȚII NOȘTRI DE DEPARTE

  Lumea e făcută de mântuială. Şi tot ar fi mai bine decât să cred că ar fi făcută din ură sau din silă, ori că n-ar fi făcută de nimeni după tot ce se vede. Căci nu puteți să-mi spuneți, afabili și exuberanți, că trebuie să privesc liniștit tăierea unui porc de Crăciun, cu legarea picioarelor și râtului cu sârmă, băgarea cuțitului și învârtirea lui în beregată până când sângele curge închegat, arderea șoriciului cu paie din baloți sau cu suflai de butelie, spintecarea și scoaterea burduhaielor, tăierea cărnii în hălci și punerea ei în ligheane și că după tot acest spectacol măcelăresc mai are rost să continui a crede că sunt om și făcut de Dumnezeu. Sau nu puteți să-mi spuneți că sunt om și făcut de Dumnezeu și trebuie să văd la televizor prea clar cum semeni ai mei sunt ținuți ostatici tot de semeni de-ai mei făcuți tot de Dumnezeu, după care li se taie capul în fața camerei video în cutremurătoare scene de groază de care nu puteți să-mi spuneți că Dumnezeu n-are știre. Toate aceste realități dezolante mă duc la concluzia tot mai pertinentă că n-am cum să fiu om și n-am cum să fiu făcut de Dumnezeu. Nici eu, nici semenii mei, nici animalele, nici plantele, nici pământul, nici universul, nimeni. Nu..., Dumnezeu n-avea cum și de ce să creeze o lume a chinului, nedreptății, durerii și măcelului, indiferent pentru oameni sau animale, nici un pământ al cutremurelor, inundațiilor și incendiilor, unde Dumnezeu i-a pus să locuiască pe oameni, creația Sa favorită. Dumnezeu n-avea cum să creeze nici un univers al dezordinii și entropiei, al ciocnirii planetelor de către asteroizi și al cataclismelor cosmice inclusiv al exploziilor solare atât de dăunătoare pământului, Opera de căpătâi a Lui Dumnezeu, de aceea zic, eu n-am cum să mai cred că mai sunt om și făcut de Dumnezeu. Căci a fi om înclin să cred că nu e totuna cu a fi porc ori vierme. Or văd că porcul guiță disperat când îl taie. Tremură și guiță și din șorici îi ies aburi în frigul iernii. Oare-l doare pe porc când îi bagă cuțitul în beregată ? Mai mult că sigur că da. Dar mai pot eu să cred că sunt om și nu sunt altceva decât tot porc ori vierme când știu sigur că și pe mine m-ar durea groaznic de-aş fi spintecat ca un porc ori strivit ca un vierme ? De ce să fiu făcut de Dumnezeu și să mă doară carnea ca a tuturor dobitoacelor care nu au un Dumnezeu dar au decența de-a nu avea nici un fel de vis serafic de mântuire ? Dacă animalele nu sunt inteligente și sunt precare mental, ele sunt mai ok căci doar inteligența sporită generează ca la specia oamenilor fantezia despre Dumnezeu și despre desfătare în Rai și despre pretenția nemuririi postume în transcendental. Înțelegeam să accept lumea serafică, a Raiului și a Lui Dumnezeu dacă El nu făcea greșeala de a umple pământul de tragedii și orori, ori să nu ne fi dat mintea să le receptăm și înțelegem barem. Nu are nici un sens și nici o rațiune contrastul strident între pacea și deliciile Raiului și ororile și tragediile pământului dispuse de Dumnezeu pentru destinele practice ale oamenilor. Oamenii la fel de bine ar fi acceptat ca Dumnezeu să nu fi creat un Rai în cer și să fi menit și lăsat pământul pentru existența acestei locații. Și atunci, sigur Dumnezeu ar fi ales să locuiască într-un palat de pe pământ printre noi, fără de nici o ilogică veșnică și discretă absență așa cum din nefericire și neinspirație face de la Facerea Lumii și până azi. Lumea concretă a ororilor Lui Dumnezeu de pe pământ nu ne mai place căci vedem câte variante mai bune putea alege Dumnezeu pentru El și pentru noi și nu le-a ales, preferând varianta cea mai nefericită a lumii curente, a lumii bestializate care putea fi rea și fără un Dumnezeu cu pretenția și mândria atotputerniciei supreme a creațiunii peste de fapt un rebut de lume care nici pomeneală nu ne putem gândi că are vreo urmă de creație divină. Lumea ororilor pământului mai bine se leagă prezumției în a nu fi fost creată de nici un Dumnezeu care prin concept e al milei, bunătății și dreptății, cu totul încălcate și lipsă în condițiile tragediilor lumii și vieții pământene. Ca om trebuie să suferi tot răul pe care îl suferi și nu înțelegem de ce Dumnezeu a făcut diferențe între speciile preferate, între îngeri și noi, de ce lor nu le-a dat lacrimi pentru plâns și gemete pentru vaiete, și nouă ne-a dat cu ghiotura ? Încă n-am apucat prea mari orori, mai ales ale războiului cum atâția oameni și strămoși ai noștri au apucat și urmași ai noștri vor mai apuca într-o lume în care războaiele au un viitor strălucit pe măsura trecutului iar tocmai de aici conceptul de Dumnezeu ni se năzare că nu-și mai are nici un sens față de câte virtuți înalte își propune și câte realizează pe pământul vaietelor de durere. Cu cât Raiul e mai delectabil și destinat exclusiv deliciilor postume cu atât el e mai nerușinat și ironic durerilor curente ale cărnii noastre canceroase pentru care doar morfina e mai aproape decât orice Rai și mângâiere. Când durerea trupurilor noastre obijduite ne e atât de vie și endemică, perenă, eternă, nu înțelegeți lipsa unui Dumnezeu al milei sau al oricăruia numai Dumnezeu să fie ? Cum vă prostituați cu speranța milei unui Dumnezeu ce nu v-a vrut și nu vă va vrea vreodată decât morți sadea, trecuți obligatoriu prin chinurile durerilor cancerului ? Într-un univers al infinitelor posibilități se putea și altfel, mai ales sub clamata competență și atotputernicie a Lui Dumnezeu verosimilă a rezolva totul. În schimb suntem făcuți oricum să înghițim tot răul existențial pe care-l avem de înghițit sub domnia unui Dumnezeu, sau a lipsei Lui evidente de pe teatrul de operațiuni al acestui măcel perpetuu care se cheamă lumea și viața. Astfel, aproape că nu ne mai impresionează dacă există sau nu un Dumnezeu. Lacrimile de bucurie din ochii noștri când i-am fi văzut bunătatea, logica și dreptatea pe această lume practică, nici nu ne-am născut cu ele în corpul nostru biologic. Ochii noștri sunt văduvi din născare de conceptul de bucurie a traiului lângă un Dumnezeu palpabil și nemijlocit real. Nu putem rămâne astfel decât dezabuzați și dezamăgiți cu soarta noastră mai tristă sau mai puțin tristă dar crudă oricum sub vremurile curente ale evidentei penurii și lipse totale de Dumnezeu. Suferim în viață mai mult sau mai puțin. Cum îi poate plăcea asta Lui Dumnezeu ? Suferim oricum, cu îngăduința Lui Dumnezeu. Unora dintre noi ne e un pic mai bine în destinul nostru istoric. E o pură întâmplare.  Ce merit am eu că a fost oarecum pace și că n-am apucat încă, şi din plin, ororile războiului ca atâția alți semeni ai mei și că încă n-am îndurat chinul de-a fi împuns cu hangerul în beregată de unul pe care legea războiului mi l-ar fi hărăzit și denumit dușman într-o nefericită circumstanță a istoriei ? Au nu e posibil să mor oricum, de cutremure, inundații, accidente, sub ochii umezi ai Lui Dumnezeu sau în orice clipă să mă trezesc cu unul că-mi pune lațul de gât ori că-mi bagă bucuros sabia în mațe și râde cu lacrimi de satisfacție de dulcea-i răzbunare și plăcere sub ochii umezi ai Lui Dumnezeu ? Credeam că a fi om înseamnă să fiu cumva rudă cu Dumnezeu, scutit de asemenea și alte mizerii, cum nici El nu suferă și și-a rezervat eternitatea și confortul divin aferent, nu moartea. Credeam că citind  din Cartea Sfântă aceea că am avut norocul și bucuria să ni se spună că am fost făcuți după chipul și asemănarea Lui Dumnezeu, trebuia să stau relaxat că Dumnezeu mi-e Tată și nu mi se poate întâmpla chiar absolut nici o mizerie din cele de care plini sunt oamenii și lumea. Era cât pe ce să cred, citind din Cartea Sfântă, că oamenii sunt oameni, că lumea nu e altceva decât lume, că viața nu-i decât viață așa cum ne-a dat-o Dumnezeu, că și eu și tu suntem făcuți cu pasiune de Dumnezeu, suntem oameni și sub paza Lui Dumnezeu. Simțurile și gândurile mi-au fost însă crunt urzicate luând oblu în piept pâcla tragismelor vieții, de cruda bănuială că trebuie să fim altceva noi aceștia și lumea în care trăim, altceva decât oameni, și pământul altceva decât pământul cel descris în Facerea Lumii că l-a umplut Dumnezeu cu de toate bunătățile și a văzut cât de bune sunt toate... Nu... Noi nu suntem oamenii aceia făcuți de Dumnezeu. Nu suntem oameni. Suntem altceva. Și pământul acesta... nu-i pământul cel descris în Cartea Sfântă. E altceva. E vreun satelit foarte, foarte îndepărtat de Pământul Biblic, și asta e, am avut soarta să nu ne naștem pe acela, ci pe pământul acesta de noroi amestecat cu sânge și flegme, mucegai şi viruşi, ca să visăm doar la stele și la cer și la Rai, la curățenie, sănătate și siguranță postumă în Rai, nu pe pământ și să rămânem opăriți doar cu aceste visuri, noi cei din linia întâi a frontului ororilor vieții care de aceea cred că nu suntem noi oamenii ci alții, mai fericiți și norociți. Căci ei sunt oamenii, nu noi, ei care nu sunt făcuți dintr-un lut atât de murdar, ieftin și comun ca lutul ce s-a folosit pentru noi. Ei care sunt tari și nemuribunzi. Ei care-și arată mândri piepturile și beregățile pe care nici un pumnal ruginit nu le pot jigni și ferfenițí într-o adunătură de carne comună de aia ca a porcilor schingiuiți. Mai continuați a crede că sunteți oameni și făcuți de Dumnezeu ? Nu vedeți că, cu toții suntem definitiv sub legile brute ale evoluției biologice, nu din maimuță făcuți ci încă și din viermii preistorici care târându-se au visat o lume mai bună a viermilor și încet, încet au ieșit maimuțele cu sâni ca și ai femeilor noastre apoi am ieșit și noi cu ochii la fel de expresivi ca și ai câinilor sau cimpanzeilor și astfel suntem sub legile selecției naturale la fel ca animalele care nu au pretenția unui Dumnezeu și a visului serafic aferent ? Nu vedeți că de aceea suntem orice altceva, necum oameni ? Și nu vedeți că nu trăim pe pământul făcut de Dumnezeu ci pe un nepământ ? Și nu vedeți că suntem făcuți de un Nedumnezeu, fie el și creștin ortodox ? Ori de înțeles și acceptat această dezamăgire, e atât de greu...? Dacă vreți, vă mai dau exemple câte vreți ca să vedeți și înțelegeți odată că frații noștri oameni care trăiesc departe, pe Pământul Biblic nu sunt totuna cu noi. Noi suntem cel mult niște frați vitregi ai adevăraților oameni făcuți de adevăratul Dumnezeu care poate nici n-a auzit de noi vreodată, că la cât de mărunți suntem nu știu ce sens şi noimă avu să fim noi, efemeridele băgați în seamă de Divinitate în acest univers vreodată... Nu vedeți că ne împuțim când murim, ca orice hoit de câine prin bălării..? Şi după ce murim,  ca să nu devenim un morman inutil și contagios de hoituri și schelete aruncate prin containere de gunoi, aducătoare de molime în aer s-a găsit cea mai ieftină, comună și nevrednică soluție de a ne băga sub preș ca pe gunoi, adică în pământ, soluție rizibil de ieftină și precară demnă de orice alt cârpaci al universului care ar fi găsit tot așa o sărmană soluție practică de a-şi recicla gunoiul, adică opera..? Nu vedeți că suntem dependenți de aer, adică de oxigen, un gaz atât de rar în univers și atât de vulnerabil pe pământ încât oamenii, prin viermuiala lor să fie chiar în stare a strica lucrul Lui Dumnezeu, oxigenul, și să piară chiar din cauza asta ? Cum n-a putut Dumnezeu să ne ferească de așa catastrofă iminentă când a plănuit oamenii, lumea și pământul, Opera Sa, ori de le-a plănuit intenționat așa, cât de cinic și neprevăzător a putut să fie încât să nu-şi fi imaginat că ne vom da seama vreodată ori de neîndemânarea-i crasă, ori de planu-i atât de malefic și dăunător nouă...?! Căci după ce ne-a dat aer să respirăm, ne-a dat și viroză pulmonară să facem de aerul prea rece, iar ca să fie suferința mai frumoasă, viroza pulmonară să fie cu tuse seacă și febră, să luăm bromhexin și sirop de pătlagină ca să ni se rupă din gât sau să facem astm după caz și să murim asfixiați și cu zile de o răceală netratată bine în copilărie. O, Dumnezeul tuselor noastre convulsive, de ce ne-ai dat bronhii ca să se umple cu flegmă și muci și nu ne-ai scos flegma din plămâni mai direct și eficace, ci doar printr-o metodă greoaie denumită tuşitură, acest miniuragan ritmic de presiune pe care ni-l facem singuri prin trahee și plămâni pentru că n-avem de ales, ca să antrenăm și scoatem flegma indirect și atât de ineficace din plămâni, încât de tuse să ne învinețim la față, să facem presiune în arterele din cap și să ne crească și plesnească anevrismul, ori să facem pipi pe noi după o tuse convulsivă și măgărească..?! Nu mai bine era să ne facă Dumnezeu apărați de aceste neajunsuri cum i-a făcut și pe frații noștri oameni ? Oamenii adevărați sunt făcuți de Dumnezeu, nu de Nedumnezeu ca noi, au alt sistem de apărare a plămânilor împotriva virușilor. Nu prin flegmă care blochează bronhiile, ci printr-un sistem de preetanşare a plămânilor cu o cameră vidată și nu cu flegmă, iar prin vid nici o bacterie sau virus nu mai poate ajunge în organism să vină de hac omului. Pentru ce a fost nevoie să ne pună Dumnezeu niște mațe în burtă, o adunătură scârboasă și complicată, vulnerabilă de materie organică, care la orice capriciu al unui virus sau bacterie, ori pur și simplu din cauza unei defecțiuni și disfuncții de sistem se poate defecta ireparabil, sângele să se oprească prin mațe, iar din lipsa irigației intestinale să înceapă a ne putrezi de vii mațele, să cadă totul în necroză și să facem ceea ce se numește infarct mezenteric..? Pentru ce colonul nostru să dezvolte perversa maladie a cancerului de colon și să fie nevoiți medicii să taie și să tot taie până nu se mai alege nimic de mațele noastre ca să fie nevoiți medicii să ne facă anus contra naturii şi astfel să trăim entuziaşti şi buni creştini făcând pe noi ca nişte porci în coteț...? O,   Dumnezeul infarctelor şi cancerelor noastre, pentru ce ți-ai bătut atât de cinic joc de oameni făcându-le măruntaie atât de perisabile și lesne stricabile, când puteam fi alcătuiți mai elegant și curat din circuite integrate, din baterii și surse redundante de energie, din materiale dure și rezistente, wolfram, kevlar sau carburi metalice din care sunt făcute cuțitele de aşchiat fierul la strung, ca să putem funcționa în grelele condiții terestre ori extreme ale universului, să nu ne stricăm și turtim la tot pasul și să-și râdă de neputința noastră orice mucegai, virus sau bacterie nebună și netrebnică...!? O, Dumnezeul mucegaiurilor noastre de toate zilele, cum ne-ai umplut viețile și sufletele de putregai și muște de fecale, căci Tu ești Dumnezeul tuturor văzutelor și nevăzutelor, al florilor și stelelor, al noroiului din care ne-ai făcut, al dejecțiilor și urinei tuturor ființelor de la Facerea Lumii care au îngroșat scoarța terestră și ridicat nivelul oceanelor cu zece metri, al mizeriei și speranței noastre, al muștelor și viermilor de cadavru și infatuării noastre religioase...! Cum ai făcut Tu, Doamne, din pământ un perfect perpetuum mobile, motorul perfect ce nu are nevoie de sursă exterioară de energie, ci funcționează automat pe baza canibalismului dintre specii care se consumă și se vânează într-o veselie, viața speciilor fiind de fapt continua luptă de a evita să ajungi ca meniu în farfuria altcuiva...! Asemenea soluții și proiecte de lume și de viață eu cred că putea da orice cârpaci al universului, orice Pepelea al universului putea inventa un astfel de cui ruginit, necum un Dumnezeu care se respectă pe Sine pentru ca să poată avea și pentru Creația Sa o minimă atenție și considerație și nu o lipsă de prevenție și grijă, o ură promisă și barbară, nedivină. Căci bieții de noi, oamenii, așteptăm tremurând o iminentă venire a Domnului pe pământ, mai degrabă nu să ne miluiască ci să ne pedepsească exemplar păcatele și neputințele. Căci oare cum altfel decât prin evidenta teroare pe care subtil ne-o cerne în cap am ajuns să ne fie impregnat în reflexe și conduite acest otrăvitor concept al fricii de Dumnezeu şi am ajuns de aceea și pe această bază să-i purtăm respectul acesta morbid, bolnăvicios și simptomatic..? De aceea cu tristețe zic că noi n-avem cum să fim oameni și să ieșim atât de neisprăviți de pe mâna Lui Dumnezeu. Toate datele ne conduc la ideea și bănuiala amară că alții sunt oamenii creați de Dumnezeu, iar noi suntem numai niște frați ai lor vitregi și pricăjiți, niște avortați și lepădături ale universului... Căci tot mai limpede pare că în economia divină nu a fost interesul ca noi, neoamenii, spre deosebire de frații noștri oameni să fim făcuți mai robuşti și acătării căci atunci am fi dobândit tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte și cine ar mai fi murit în univers ?... Cine ar mai fi făcut această groaznică și mizerabilă clacă și bir al birurilor ce trebuie dat murind, pe cine să mai fi dat Domnul dacă nu pe noi să fie de treabă şi materie primă de tocat la draci, această invenție cinică a Lui Dumnezeu ? N-ați înțeles și nu v-ați prins ? Nu Dumnezeu a făcut diavolii și nici iadul, căci la cât de mult a iubit omul El nu avea de gând oricum să-i pricinuiască nici un neajuns pervers creaturii Lui dragi. Pe noi ne-a făcut Nedumnezeu. Adică acela care a făcut și iadul și diavolii. Chestii cu care Dumnezeul Bun nu are de-a face conceptual și după nici o logică a milei. Căci Dumnezeul Bun ne place să credem încăpățânați că e Tatăl nostru, ori nici un părinte nu-şi aprinde rug de suferință copiilor și nu aduce călăi promişi pentru proprii copii, cum face Dumnezeul la care se închină toată lumea, aducând pe capul ei diavolii promiși. De aceea m-am mai liniștit. Știu că adevăratul Dumnezeu, care nu ne-a creat, încredințându-ne în schimb unui cârpaci, există undeva. Or Acesta nu știe că noi pentru El avem un mare dor : Dorul dor, cel mai adânc dintre doruri cum spunea Lucian Blaga. Căci cel mai adânc dintre doruri , dorul-dor, e dorul care nu are amintire și nici speranță. Iar noi nu avem nici amintire și nici speranță cu Dumnezeu. E cu neputință să mai sperăm atât într-un Dumnezeu care ne-a luat și șansa de-a ne fi făcut. Și ne-a dat în schimb o singură certitudine : Certitudinea durerii. Certitudinea că vom fi distruși crâncen și crud : de cutremure și inundații, de incendii, de accidente, de o condamnare la moarte din cauza unei erori judiciare, de cancer, de cuțit, de ștreang ori de glonț. După care gata : Întuneric, neant și frig extrem. Zero absolut. Minus 260 grade Celsius. Moartea în toată splendoarea ei. Și undeva, într-un colț întunecat și înghețat al universului, poate un Dumnezeu care își mușcă buzele și se căiește inutil de tot ce-a făcut sau n-a făcut vreodată. A fi singuri și orfani în univers e dureros și inacceptabil pentru oameni. Cu toate astea e de neînțeles de unde atâta toleranță pentru discreția insuportabilă pe care Dumnezeu o are în relație cu noi, creaturile Lui. Nici mâine, aproape sigur Dumnezeu nu ne va da like pe nici o rețea de socializare. Și nu va fi găsit, de nici un hacker pe nici un site. Străzile vor fi tot așa pustii, nici o piață nu va fi plină de o mare de oameni aplaudând frenetic pe Dumnezeu în sfârșit îndurat să se arate și să țină pentru noi concertul tuturor timpurilor în piața publică, ca să ne dea pe spate și să leşinăm de extaz și katharsis... Și mâine, aceeași ceață și aceleași ciori croncănind pe crucile plouate din cimitir. Iar noi să mergem poluați prin cimitir, să sorbim liniștea și pacea acestui loc, singura evidență și mostră de libertate, egalitate, fraternitate, singurul loc în afară de lumea vie unde mai poți respira, și care e plin după cum am spus și alte dăți de oameni care se considerau odată de neînlocuit. Singura mare distracție și relaxare cred eu că e să te plimbi și să dansezi prin ploaie în cimitir. Și din calitatea de neom, de rebut cosmic, să visezi la Dumnezeu și la oameni, frații noștri de departe. 
  Țin pe această cale să mulțumesc scriitorului Corneliu Leu care pasionat de urmărirea documentelor vechi scrise de oamenii de seamă ai istoriei a găsit prin arhive și o hârtie veche scrisă de Vlad Țepeș care m-a inspirat să scriu acest text și pe care o reproduc și citez mai jos :
 
"ÎNCHINAREA NELEGIUITULUI VLAD ȚEPEȘ CĂTRE FĂCĂTORUL ȘI LEGIUITORUL SĂU, DOMNUL DUMNEZEU :
 
Slabe ființe mai suntem, Doamne !...
  Și, dacă spui că l-ai întocmit pe om după chipul și asemănarea Ta, apoi înseamnă că singur îți recunoști slăbiciunea. Slăbiciunea și neputința de-a ajunge la desăvârșire.
  Uită-te la noi, pe acest pământ asupra căruia îți pogori duhul, și vei vedea cât de neîndemânatec alcătuiți suntem ; ca de mână de cârpaci, nu de meșter.
  Dintr-ale sângelui suntem răi, și fierbinți, și gata de-a ne lua la harță, dar e de-ajuns un tăiș mai ascuțit de sabie sau o ghioagă mai puternică pentru ca o fibră să se rupă-n trup, oriunde-ar fi, și să ne dăm duhul asemenea găinilor celor mai firave... De ce nu ne-ai plămădit, Doamne, și cu fier, sau cu mai mult os acolo unde trebuie, ca să nu ne muiem la prima înțepătură și să ne curgă sângele ca și cum el ar fi hărăzit mai mult să-ngraşe pământul decât să alerge prin vinele noastre ?! Sau, dacă nu ne-ai putut da tuturor mai bună și mai tare osânză, de ce n-ai încercat măcar pe unii să-i faci altfel, așa cum își face meșterul și lucrurile alese, migălite, meșteșugite de n-au moarte, cu care-și laudă iscusința, trecerea cu folos prin astă lume, și pe cele de duzină ce le aruncă pe tarabele târgurilor, fără să spună de cine sunt făcute !
  Nu, Doamne, n-ai învățat încă așa cum trebuie meșteșugul acesta de a-i face pe oameni, pentru că altfel i-ai fi făcut barămi pe unul, doi mai deosebiți deopotrivă cu ceea ce-ți cer eu. Că astfel poate-aș fi fost și eu printre aceia !... Și nu-ți cer să ne fi făcut dintr-ale cărnii și sângelui chiar nemuritori Doamne, dacă n-ai putință ; adică nu-ți cer să fii făurarul altor lucruri decât al celor cărora ești. Dar să ne fi făcut ceva mai puțin muritori, mai greu muritori, mai trudnic de omorât decât cu prima armă pe care ne-o împlântă dușmanul.
  Și, nu mă ridic aici, iartă-mă dacă m-ai înțeles cumva altfel, împotriva ființei noastre trecătoare, a săvârșirii noastre din această viață atunci când obijduitul de trup nu ne mai poate duce, ci mă ridic împotriva neputinței tale de a ne pune apărători altfel decât cele cu care faurii ciocănesc platoşele și cămășile din za. Adică să ne fi făcut niște apărători pe dinăuntru care să ne oprească curgerea sângelui, care să nu lase capul să se desprindă de trup, care să nu facă din mațele în care-a intrat lama de oțel o ferfenițeală netrebuincioasă și din inima pătrunsă de ac, un pumn de carne fără rost. Asemenea apărători dacă ne-ai fi dat pe dinlăuntrul trupului nostru, Doamne, eram și noi mai acătării și numele de creatură divină ni se potrivea mai cu nădejde după mare voia Ta...
  Vezi, nu vorbesc nici cu păcat, nici cu spaimă, și nu mă plâng dacă în încăierare ni se mai poate ciunti o mână sau un picior dintr-un singur tăiș bine chitit și zdravăn atins, nu... Dar mă împotrivesc neputinței Tale de-a ne apăra acele locuri care, când se taie, nu cad singure, ci iau împreună cu ele și viața. Asta mă doare, Doamne, în neputința Ta sau în lipsa de voință, și nu ți-aș spune-o dac-aș avea pe cine să blestem că nu te-a-nvățat cum trebuie toate șiretlicurile meseriei.
  Dac-aș avea și aș ști cine e, i-aș pregăti o țeapă înaltă și l-aș trage frumos în ea, să stea pildă celor care se lenevesc în a fi cârpaci pe lumea asta, și nu asudă până ce, din mâinile lor, nu iese lucrul pe care toți îl așteaptă.
  Nu mă pedepsi Doamne pentru cele ce-ți spun Io, Vlad Voievod, fiul lui Vlad Dracul, acum în cumpîna vieții, când am trăit atâtea, am pățit atâtea și-am făcut altora atâtea încât pot să mă consider cunoscător al celor lumești și pe dinlăuntru și pe dinafară. Pentru că, vezi, eu nu mă plâng decât de neputința de luptă a omului, dacă Tu ne-ai întocmit astfel încât să fim ființe care se luptă. Mă supun voinței Tale, și nu cu gura, căci mărturie îmi stă jumătate de viață în care m-am luptat, am tăiat, am tras cu tunul, am pândit prin păduri și-am lovit pe neașteptate, am băgat groază vărsând dunări de sânge, am numărat, la o singură luptă, până la douăzeci și trei de mii opt sute capete tăiate și am ridicat, după alte lupte sau chiar în vreme de pace, păduri de țepe în care mi-am înfipt dușmanii și tâlharii și cotropitorii dinafară și hiclenitorii dinăuntru și uneori, chiar oameni nevinovați. I-am tras pe toți, mii, de sus în jos, ca să-și vadă țeapa, să o și simtă pe dinăuntru până ce vârful ei le ajunge în dreptul văzului. Și i-am lăsat acolo luni, ani, - pădure a cetății mele voievodale în care mă plimbam fără teamă, tocmai pentru că ei erau stârvuri și erau sus, în vârfuri, cu coșurile piepturilor deschise - cuiburi așezate de mine acolo pentru păsările pădurii.
  Și, după ce-au alcătuit înfricoșații de sași cărțulia aceea cu chipul meu pe dinafară și faptele cu care i-am îngrozit scrise înlăuntru, nu numai țara mea, Țara Românească numită de noi, Dacia numită de greci, și Kara Iflac numită de turci, m-a știut sub numele de "Țepeș", ci pentru toată Europa căreia mirosul de sânge al faptelor mele îi gâdila nările, am ajuns a fi Vlad Țepeș.
  Îi gâdila simțurile odoarea puhavă pe care-o capătă sângele când rămâne singur și nu mai are mirosul trupului nostru, îi satisfăcea setea de cruzime din om pe care lașii și-o astâmpără doar cu poveștile altora, și nu se mai întreabă în ce scop și cu ce gând am făcut eu toate acestea ; n-o interesa ce-aveam eu sub frunte și deasupra orbitelor ochilor, ci numai sabia mea, țepele mele, călăii mei.
  Așadar, Doamne, întreaga Europă mi-e martoră că nu m-am răzvrătit voinței Tale de a face din om ființă rea, mai aproape de luptă decât de înțelegere, mai aplecată spre a tăia decât spre a lua aminte la celălalt, folosindu-și mintea ca să fure, ca să înșele, ca să smulgă ceea ce nu-i aparține, folosindu-și ochii ca să iscodească și gura ca să mintă, mâna ca să apuce și piciorul ca să lovească, auzul ca să se ferească și cupa inimii ca să țină-n ea venin, nu dragoste...
  Rău ne-ai mai alcătuit Doamne!...
  Oare după ce animale de pradă am venit noi la rând în mâinile Tale grăbite și neîndemânatice?!..
  Pentru că nici unul dintre animale nu are totul atât de pornit spre rău, așa cum are bietul om !...
  Poate că după hienele pe care nu le-am văzut niciodată, dar se spune că sunt un fel de lupi scârboși feroci, care nici nu caută lupta dreaptă.
  Dacă a trebuit să ne faci după alcătuirea dobitoacelor, apoi de ce nu ne-ai facut, Doamne, după cal ?! Să ne dai frumusețea lui, și agerimea lui, și înțelepciunea lui, și forța lui de a da cu copita numai când se apără, fără să aibă vreo parte a trupului făcută pentru a ataca, așa cum ne-ai lăsat nouă degetele ca să sugrumăm cu ele, să smulgem beregățile și, mai nou, să strângem în ele armele ucigătoare...
  Ne-ai prelungit din acele animale cu gheare și colți, și ochi perfizi făcuți pentru pândă, și pofte nesățioase, mult mai mari decât poate bârdanul nostru să cuprindă.      Eu m-am supus voinței tale de-a face din noi asemenea ființe, și-am tăiat, am ucis în dreapta și-n stânga, dar ce frumos ar fi fost, Doamne, dacă ne-ai fi făcut după asemănarea cailor !... După încordarea semeață a gâtului lor, după ținuta falnică a piepturilor lor, după zborul lor iute, pe glezne subțiri care-i aduc a fi unduioși ca pasărea și după focul pe care-l aruncă pe nări numai atunci când bărbăția îi face să simtă nunta aproape !...
  Privește-i, Doamne, din înaltul Tău, ca pe cele mai adevărate ființe care ți-au izbutit, pentru că adevărat n-ar trebui să fie decât ceea ce este frumos ! Privește-le armonia trufașă a mersului prin pășunile verzi ale lumii Tale, neîntinată de nici un gând rău, de nici o perfidie, de nici o pândă, de nici o umilință în ceea ce-l privește și de nici o rea voință în ceea ce-i privește pe alții. Și vei vedea ce frumoasă ar fi putut fi această lume.
  Ar fi putut!
  Dară eu nu tânjesc la atât de mult.
  Nu mai tânjesc, adică, așa cum tânjeam în răzvrătirea crudelor mele tinereți.
  Rămân robul Tău, supus voinței Tale de-a mă lupta și cu rost și fără rost, și mă răscolește numai nedreptatea pe care ne-ai făcut-o prin nepriceperea Ta, hărăzindu-ne luptei și neînarmându-ne cu toate mijloacele care ne-ar putea ridica deasupra ei.
  Și-mi plec în țărână fruntea glăsuind cu umilința pe care tot Tu ai pecetluit-o sufletului nostru ca și cum n-am avea destule rele în noi:
  Slavă Ție, Doamne și Învățătorule !...
  ...Pentru că, dacă l-aș fi știut eu pe acela carele Te-a învățat pe Tine atât de puține și de neîndemânatice lucruri, nu l-aș fi iertat.
  I-aș fi ridicat cea mai înaltă țeapă din pădurea mea de țepe.
  Amin!"