Dac-as fi Dumnezeu pentru o zi...

Ce frumos sa te simti atat de tanar, la 50 de ani...! Eu am atata treaba la varsta asta, nu zic ca peste 4, 5 ani o sa ies la pensie de la condusul trenurilor ca astia nu-ti dau voie mai mult, zic ca ti-ajunge o viata de hurducatura pe liniile facute pe vremea lui Ceausescu... Cand o sa ies la pensie o sa am atata timp si o sa ma angajez; am gasit la fortele de munca un post de Dumnezeu pentru o zi... Nu conteaza, se plateste regeste, chiar si pentru o zi. Caci trebuie sa-I tina locul cineva cand Dumnezeu va pleca la Consfatuirea din cealalta galaxie, Andromeda, in legatura cu soarta fiintelor vii din Univers. S-ar parea ca ne-asteapta o soarta mai buna, ca muritorii s-au pus de razmerita prin Univers si Zeii s-au gandit putin sa ne schimbe soarta amara de 7000 de ani de cand Domnul s-a murdarit pe maini si a suflat duh de viata peste un bot de glod din pustiul drumurilor de tara... Cand va fi Dumnezeu plecat, vreau si eu sa vad, cum o fi sa fii Dumnezeu pentru o zi...! N-as face multe ca n-as avea timp, va dati seama... As lua asa la intamplare si as desfiinta inmormantarile... Gata cu panarama asta scarboasta... Gata cu mortul cazut pe capul rudelor disperate... Mortul va fi inmormantat de Dumnezeu, va fi catapultat in spatiul interstelar unde este atata loc, ca sa nu mai trebuiasca sa stai 3 zile teapan vara in caldurile de foc in sicriu, lucru inutil si scarbos de altminteri, si sa nu te mai bage viermilor in pamant, o soarta mult mai simpatica fiind sa plutesti, mort si inmormantat cu manuta lui Dumnezeu, in deriva printre astre prin Univers, teapan si inghetat. Si apoi daca mi-ar mai ramane timp pana sa vina Dumnezeu, as invia putin pe Iuliu Maniu si pe toti cei ucisi in inchisorile politice, sa stea putin de vorba la o bere cu tortionarii lor, sa vedem ce si-or spune. Nu cred ca va ramane nici un tortionar fara sa i se arunce halba de bere in fata si-un scuipat drept in gura cum faceau ei punandu-i pe detinuti sa se scuipe in gura unul pe altul si sa se loveasca peste obraz cu pumnii, cu bata... Toate astea s-au intamplat pe timpul Guvernarii Savaot, ca asa am inteles ca-L cheama pe Domnul. Chiar sa nu fi clipit un pic Dumnezeu din Jiltul sau, picior peste picior, servindu-Si Dulceata de trandafiri cu paharul brumat de apa de izvor, vazand ororile ce le-ar fi putut opri cu un singur click...? Daca n-a facut-o as incerca s-o fac eu, retroactiv, sa vad ce-as putea repara si indrepta dac-as fi Dumnezeu pentru o zi...

Leac pentru tandrete

Daca m-as intalni cu o fiinta omeneasca singura, trista, uitata, neiubita de nimeni, i-as spune : Am leac pentru tine... Pentru nefericirea ta, pentru indreptarea amarului tau, pentru tandretea ta, iti dau o sarutare de indragostit. Dar nu una de aceea normala, ci una ca acelea in care iti zdrobesti buzele, iti lovesti dintii, transpiri, ametesti, uiti cum te cheama, uiti teoriile savante in care erai experta si treci deodata o punte si te vezi dincolo intr-o poiana de padure, poiana indragostitilor fara varsta. Dupa aia, nu stiu... acolo oamenii nu mai au minte. Si-o pierd. Traiesc o voluptate, traiesc un amor, singurul de care au avut parte in viata lor, apoi se trezesc, transpirati, obositi, cu hainele sifonate, isi rad in barba de ce vartej de minune a putut sa li se intample la varsta asta, si se aranjeaza un pic, iau autobuzul si pleaca acasa parca relaxati, parca obositi, nici ei nu stiu, dar parca fericiti. "Daca sunt oameni fericiti pe acest pamant, pentru ce nu urla, pentru ce nu apar in strada sa-si strige bucuria in tipete nebune si neincetate ? De unde atata discretie si atata rezerva ?" Stiu de unde... De la legile fizicii care si-au bagat coada si in tandrete, si in amor. Fericirea lor se traieste in surdina, discret, cu usile incuiate. De asta iti spun... Iti propun un sarut virtual, mai apasat si ametitor decat unul adevarat. Si mai de neuitat. Caci se poate. E un fel de terapie si medicament homeopatic ce nici nu stiai ca exista si nu are efecte adverse. Iti propun un sarut total de tandrete. Dar sa inchizi usa, sa tragi draperiile, sa inchizi telefoane, tot. Sa-ti rupi buletinul, sa-l arunci la gunoi, las' ca-ti scoti altul de la politie... Numai cardul sa-l lasi teafar. Si inima. Si ochii care au ramas la fel ca la 20 de ani, aceeasi cautatura, de asta multi recunoscandu-ne dupa ochi. Iata am raspuns tandretii si tristetii tale. Cu o terapie prin tandrete pe care o stiu numai eu...

Terapia prin cimitir

 Am folosit citate din "Demiurgul cel rau" de Emil Cioran pe care mi-am permis sa le completez in mare parte cu opiniile mele. Consider ca l-am ajutat pe Emil Cioran sa fie inteles mai bine si de cei care nu au o apetenta deosebita pentru opera lui filozofica in a fi scepticul de serviciu al universului...
     O vizita in cimitir e un lucru terapeutic si ai multe de invatat. Daca nu in cimitir macar intr-un muzeu, intr-un osuar ca cel de la Soveja. Sa vezi acele schelete, acele cranii in toata splendoarea lor si-n toata perenitatea lor inutila si lugubra. Ce poate fi mai linistitor si terapeutic decat sa meditezi la oase goale, la aceasta ultima simplificare a fiintelor ? Brusc, risipindu-se febra urgentei carnii zilei de azi, te vezi asa cum vei fi : o lectie, ba nu, o criza de modestie : oase dezarmant de goale. Sa reflectam asupra bunei folosinte a scheletului nostru. Ar trebui sa ne servim de el in momentele noastre de mandrie, fasoane si ambitii ale vietii mai ales ca ne avem la indemana scheletul. De m-ar privi orice muritor cu normala-i atitudine de dispret sau ura, si tot n-ar reusi sa ma impiedice sa-l despoi de invelisul de carne si sa rad lugubru ca Frankenstein spunandu-i : "Drag dusman care exulti privindu-ma-n necaz, o vei pati exemplar ! Asteapta... Mai ai putin". De ce-as privi cu pizma ori cu teama aceste oase ce poarta un nume, acest craniu ce nu ma iubeste...? Si de asemeni, de ce-as iubi pe cineva sau altcineva m-ar iubi pe mine, sau de ce m-as iubi eu insumi, suferind egal in toate aceste cazuri, cand stiu ce trebuie sa-mi imaginez, cranii impanzite de panze de paianjeni in cavouri, pentru a potoli aceste exuberante fara capatai ale viermuirii vietii si a indulci putin mizeriile si meschinariile noastre...? Sa privim cu ochii mintii scheletele cuminti din cimitir, sa admiram craniile ranjind lugubru din osuare e o adevarata terapeutica pentru ca nu poti uita acele orbite ce te fixeaza, nu le poti eluda, mai insistente decat niste ochi, acel talcioc de cranii, acel ranjet automat la toate nivelurile zoologiei, fie ca esti craniu de caine ori craniu de om. Niciunde nu esti mai bine servit in materie de trecut decat in cimitir, la IML pe masa de autopsie, in osuar sau la muzeu. Posibilul, viata, pulsul, sistolele si diastolele inimii noastre par acolo de neconceput sau eforturi extravagante. In cimitir sau in muzeul regal britanic cand craniul tau va fi expus pe soclu peste o suta de mii de ani ai sentimentul ca, inca din zorii ei, carnea s-a eclipsat, ca nici n-a existat vreodata, ca este exclus sa fi imbracat vreodata aceste oase atat de solemne, atat de pline de ele insele. Ea, carnea, apare ca o impostura, ca un deghizament ce nu ascunde nimic. Sa fie deci, carnea, numai atat? Iar daca nu e mai mult, cum reuseste sa-mi inspire mila, sila sau groaza ? Exista filozofi obsedati de nulitatea ei, care-au pus-o pe tapet : Baudelaire, Swift, Buddha... Carnea, atat de evidenta, e totusi o anomalie ; cu cat te gandesti mai mult la ea, cu atat fugi de ea ingrozit, si, satul sa o tot cantaresti, te indrepti catre mineral, te pietrifici si vrei mai degraba sa fii stanca fara dureri si fara temeri. Si devii stanca. Pentru a suporta spectacolul ori ideea carnii, nu-i suficient curajul : iti trebuie cinism. Oricum ai privi-o, inseamna sa te inseli asupra carnii si asupra naturii ei ; inseamna, de asemeni, s-o tii la prea mare cinste ; nu-i nici ciudata, nici tenebroasa : e PERISABILA pana la indecenta, pana la nebunie ; nu doar ca-i sediul bolilor, ea insasi este boala, neant incurabil, fictiune degenerata in calamitate cu toate spitalele puse sa aranjeze, repare si gestioneze urmarile tragice ale carnii. A sta cu gandul si fapta numai la ea e preocuparea noastra principala in viata. Poti sa traiesti cumva, ignorant si fericit ca un animal, daca ignori urmarile tragice ale carnii tale. Dar daca o aprofundezi intr-o clipa de luciditate si iti privesti scheletul viitor descarnat, vezi un adevar bulversant : Pe langa soliditatea, pe langa SERIOZITATEA scheletului, carnea noastra pare ridicol de provizorie si de frivola. In van suntem cuceriti de seductia carnii manati de cateva delicii precare. Ranjetul craniilor noastre in interiorul sicrielor e o prioritate si-un adevar delirant mult mai substantial care ne ridica de pe ochi valul amagirii. Iata de ce te simti atat de bine vizitand un cimitir, un osuar, un muzeu al oamenilor plastifiati cum e cel din Germania al lui von Hagens, unde contra cost daca vrei poti alege sa devii dupa moarte imbalsamat si plastifiat, expus lugubru cu viscerele dezgolite vizitatorilor curiosi in Human Body Museum. Doar astfel, putrezit, schelet gol in cavou, ori expus plastifiat in muzeu, poti trai un soi de pace ultima, unde totul invita la euforia unui univers curatit de carne, la jubilatia de dincolo de moarte. Nu are rost sa ne tulbure scheletul si ranjetul craniului nostru viitor cu lucrari dentare atat de scumpe si inutile in eterna greva a foamei din sicriu... Scheletul e singura evidenta si metamorfoza asigurata a noastra ce nu ne preocupa. Pe noi doar carnea, vreau sa spun hoitul nostru iminent ne tulbura si ne ingrijoreaza. Si ne consuma mai tot timpul, pierzand ani si ani de viata mancand, sapandu-ne mormantul cu lingura si furculita, dormind, alinandu-ne iluzoriu si ineficace aceasta temporara carne. Fata de schelet nu avem nici o consideratie. Nu-l putem mangaia, nu-l putem spala si parfuma pentru ca-i acoperit de uzurpatoarea si impostoarea carne care ne tradeaza si ne vine de hac in finalul inalienabil al bolilor inexorabile. Totul ne este inutil in precara noastra fiinta : carnra si scheletele. Si chiar si sufletul. Nu ne putem saruta cu craniile descarnate pentru ca dam de buze si de limba care ne aduc atatea voluptati amar de trecatoare... Iar craniile ne raman virgine si vesnic doritoare de-un sarut al vietii. Doar de sarutul mortii au parte. A zabovi si a contempla intr-un osuar devine o placere si o eliberare, caci unde-ai putea mai bine sa ingheti dorinta si sa te rupi de sub puterea ei imbolnavitoare...? Oribilul, spectacolul sfarsitului nostru, este totusi o cale de izbavire. Caci cum te poti izbavi daca nu sa accepti tot ce ti se pune dinainte pentru mantuire : fervoarea credintei, apoi moartea si ritualul ramasitelor noastre pamantesti, spectacole care se bucura de mare trecere printre noi...?  Pentru cadavrul nostru cheltuim atata energie, el e rezultatul inflorit mustind de credinta noastra atat de viguroasa, neimblanzita, care iubeste lividul si fetidul si stie ce beneficii se pot scoate din putregaiul si oroarea cadavrului nostru aruncat in sicriu. Ajunge sa privim aceste spectre, sa ne gandim la destinul carnii ce adera la ele, ca sa-ntelegem urgenta detasarii. Adica sa ne luam scheletul, singura avere invulnerabila, si sa fugim cu el in pustie, in asceza. Nu exista asceza fara dubla meditatie asupra carnii si a scheletului, asupra infioratoarei perisabilitati a celei dintai si-a inutilei permanente a celui de-al doilea. Din cand in cand, cu titlu de exercitiu, e bine sa ne separam de chipul nostru, de pielea noastra, sa inlaturam acest invelis mincinos, sa dam apoi deoparte, macar pret de o clipa, gramada de osanza ce ne impiedica sa deslusim FUNDAMENTALUL din noi. Exercitiul odata terminat, suntem mai liberi si mai singuri, aproape invulnerabili. Ca sa invingem neajunsurile ce decurg din consecintele carnii noastre, ar trebui sa contemplam nuditatea ultima a unei fiinte, sa-i sfredelim cu privirea maruntaiele si tot restul, sa ne balacim in grozavia secretiilor, in fiziologia ei de hoit iminent. Aceasta viziune n-ar trebui sa fie morbida, ci metodica, o obsesie dirijata, extrem de salutara in momente de cumpana. Scheletul ne incita la seninatatea scontatei mantuiri serafice, doar ajungand schelet gol de carnea noastra iubita sufletul isi poate lua zborul catre Rai. Fantezia Raiului e tributara necesitatii descarnarii si triunfului oaselor. Declinul carnii noastre ajunsa cadavru ne incita la renuntare si tristetea promisiunii ororilor sicriului si iadului. In lectia de desertaciune pe care ne-o servesc si unul si celalalt din locuri, iadul si Raiul, fericirea se confunda cu distrugerea legaturilor noastre si cu un loc, Raiul, si cu celalalt, iadul. Sa fii un calugar eretic smintit dar lucid pana la ultima consecinta si in acest monahism sa-ti sondezi abisul si tragismul starii de-a fi dincolo de limita rezistentei si ratiunii umane. Si sa nu aderi niciodata prea tare la nimic, nici la Rai, nici la iad stiind ca oricum de fiecare data gresesti. Calugarul, nebunul satului, cel ce e un caz si nu face astfel parte din turma, nu face decat sa-si supravietuiasca. Cui sa se adreseze intr-o lume  ce-l trateaza drept parazit ? Monahismul, chiar daca ar avea doar parti odioase, tot ar pretui mai mult decat orice alt ideal. Mai mult ca oricand, ar trebui sa construim manastiri... pentru cei ce cred in orice si pentru cei ce nu cred in nimic. Incotro sa fugi ? Nici in mormant nu mai e o solutie. Nu mai exista nici un ungher unde sa poti urî aceasta lume cu profesionalism. Atat aceasta lume cat mai ales cealalta. Caci nu poti trai ori muri decat  cu constrangerea obsesiei agregatului biologic ce esti care te vei defecta, datorita dereglarii stupide a unui releu din tine. Agregatul ce esti nu mai functioneaza,  cimitirul e singura solutie, masinile vechi tot sunt mai utile intr-un parc de dezmembrari. Din tine nu se va folosi nimic. Doar sufletul despre care nu stii oricum sigur ce soarta va avea. Devii cu totul inutil, apatrid, neendemic Raiului si nici iadului dar foarte cautat in acest ultim, stupid si blestemat nenorocit loc. Nu poti trai decat cu obsesia ca esti un agregat biologic perisabil, cu sentimentul tot mai acut ca nu esti nimic altceva decat locul intalnirii efemere a catorva elemente care se vor strica, imbinate precar si firav pentru o clipa sordida, si din faptul ca ele-si fac de cap in viata asta de carne rezulta un suflet, o electricitate in noi ce avem pretentia ca sa o putem transmite fara fir in cer alaturi de stele si galaxii, in absolut, la Dumnezeu, in Rai, chiar daca se taie curentul si ceva ne taie cablul vietii din noi. Vrem teleportare. Dar nu vrem sa devenim savanti si sa gasim stiintific modul de a o realiza. Lasam iresponsabili toata treaba tehnica pe seama pravilelor Lui Dumnezeu bune de urmat fara cartire. Iar noi, copiii autisti ai Lui Dumnezeu asteptam cu bale la gura sa ne poarte Dumnezeu pe scaunul cu rotile catre mantuire cu pretentie vesnica. Avem dreptul sa cultivam cu pasiune aceste fantezii precum avem dreptul sa ne scuturam de toate fantasmele si toate prejudecatile pentru a experimenta libertatea si dreptul de a ne insela sau nu, pana la paroxism. Pana la urma trebuie sa ne vedem din exterior, sa ne detasam de toate prejudecatile noastre ca sa vedem clar cat de stramb ducem piciorul in fasoanele, convingerile si credintele noastre. Atunci vom vedea cat de meschini si marunti suntem si cat de pervers si otravitor a fost pus de Dumnezeu in noi un "Eu", o credinta, o constiinta de sine, un liber arbitru conceput ca un dat substantial si ireductibil care mai mult dezorienteaza  si otraveste decat linisteste : cum sa admitem ca acel CEVA ce suntem, ce parea sa tina atat de bine inceteaza sa fie ? Si nu vorbim acum de suflet care subzista caci are, cum ni se promite, pasaportul pentru Rai asigurat, fiind la mare cautare de Dumnezeu. In schimb cum sa te desparti de respiratia ta, de ceea ce dureaza prin sine, de ceea ce ESTE, de ceea ce esti ?
Poti parasi o iluzie, oricat ar fi de inradacinata ; dar ce te faci cu ceea ce e consistent, durabil care e constiinta ta de sine? Daca pe lume se afla  palpabil si evident doar ceea ce exista, daca fiinta ta se intinde pretutindeni ca o iedera aderand supusa la suprafata acestei lumi caci dupa legile fizicii nu are de ales altcumva sa se taraie si agate, cum sa te rupi de aceste habitudini si obisnuinte, cum sa mori pur si simplu, cum sa te rupi de fiinta ta fara sa-ti pierzi busola...? Leacul e credinta fortuita. Deci sa postulam si promovam aceasta amagire universala, din prudenta ori in scop terapeutic asa cum o fac toti. N-avem nici o alta sansa ori alternativa mai dulce si rezonabila. Credem in Dumnezeu numai din teama de El. Din disperare, nu din normalitate si ratiune. De frica. Daca n-am avea aceasta teama tot ar aparea teama ca nu exista nimic. Dupa teama ca exista ceva urmeaza teama ca nu exista nimic. In ce delir ne-a pus Dumnezeu sa traim...?! De aceea remediul, ori boala suprema dupa optica incetatenita, pare a fi intr-un taram neutru al scepticismului vigilent, cand vezi ca Dumnezeu, totul, pare a exista si nimic nu exista. De aceea, orice cautare deliberata, chiar si a mantuirii, daca nu suntem liberi sa renuntam la ea e o constrangere ca oricare alta. Exista frica de iad si frica de Rai. Frica de Rai, da, de un loc atat de select si de bon ton incat lenea si inaptitudinile tale nu le-ar putea face fata nici intr-un milion de ani exigentelor si elevarilor, obisnuintelor traiului serafic. Duhurile Raiului ne intimideaza. Ele sunt excelente. Fosti olimpici pamanteni cu zece pe linie. Stii ca in cel mai probabil caz nu vei face fata preliminariilor probelor calificarii in campionatul mondial al  mantuirii in Rai. Varianta mortii si iadului o percepi ca singura evidenta prietena, verosimila, potrivita puterilor tale, singura comoditate negativa ce ti-e accesibila la pret promotional si dupa bugetul tau sarac de putinte si rezultate slabe in viata. De aceea devine insuportabil si irational, imoral, ofensator gandul ca trebuie sa mori. Si implicit ca trebuie sa urmezi chinul iadului departe de un Dumnezeu care nu ti s-a legitimat niciodata logic si rezonabil. Devine toxic gandul ca trebuie sa deshami de la toate obligatiile, de la toate senzatiile cunoscute si perceptibile ca sa te duci unde ? De parca ti-ai lua carnea cu tine. Cand sufletul sau scheletul e incert ce senzatii iti vor aduce. Caci doar cu carnea ne infricosam. Ori ne bucuram un pic printre lacrimi. Scheletul si sufletul tradator care pleaca delationist sunt scutite de aceste mizerii. Nu ne ramane decat carnea. Este aproape incredibil in ce masura frica adera la carne ; e lipita de ea, este inseparabila si aproape indistincta de ea. Scheletele astea n-o simt, fericitele ! Frica e singura legatura fraterna si sanatoasa ce ne leaga de animale, macar ca ele n-o cunosc decat sub forma ei naturala, bestiala, sanatoasa daca vreti. Animalele, fericitele, nu cunosc frica cealalta, cea umana, ce tasneste fara motiv in noi, pe care, in functie de capriciile noastre, o putem reduce fie la un proces metafizic, fie la o chimie dementa si care, in fiecare zi, la o ora imprevizibila, ne asalteaza si ne copleseste. Pentru a reusi s-o invingem poate ar trebui sa ne vina in ajutor totii fostii zei : Jupiter, Afrodita, Bachus si toti cati au fost uzurpati.  Acest ajutor nu se poate obtine cata vreme avem acest monoteism si pe Dumnezeul acesta unic de prieten vesnic, inamovibil. Prieten ori nu, se simte in aer ca epoca constrangerii religioase de a-ti dedica toata dragostea unui singur zeu va sfarsi prin alternanta la putere peste mii de ani a vechilor zei, intr-o renastere a lor, inchinandu-se fiecare muritor dupa plac, unui zeu sau altuia, functie de gust si preferinta. Poate ca astfel, cine stie, moartea si frica vor fi mai democratice si suportabile, poate ca moartea si frica noastra vor progresa si se vor imbunatati functie de starea de spirit a Dumnezeului de serviciu ce va fi la putere sau moda peste mii de veacuri. Nu vrem sa nu murim, dar vrem sa murim mai elegant, comod, demn, uman si democratic si cu folos daca se poate si asistati de zei pe masura caracterului si suportabilitatii noastre. Daca nu, asta e... ! Ne multumim cu Dumnezeul unic pe care-l avem acum, caci cel mai bun Dumnezeu e cel pe care-l ai. De aceea nu ne ramane decat sa ne delectam plimbandu-ne prin cimitir, umbland printre aceste carcase ingropate in pamant si incercand sa ne imaginam cantitatea de frica a carnii pe care o târau dupa ele candva. Si razand, invartindu-ne cu mainile sus, dansand sub ploi de flori de visin prin cimitir, sa ne gandim cum au scapat toti cei din gropi, toti cei ce-au trait, de frica. Tot ce traieste, de la animal la insecta cea mai respingatoare, de la om la viermele cel mai neevoluat, tresar de frica, nu fac decat sa tresara ; tot ce traieste, pentru simplul fapt de a trai, e vrednic de mila. Si ma gandesc la toti cei pe care i-am cunoscut ori nu si care nu mai sunt, tolaniti demult in sicriele lor, scapati pe veci de carne, si de frica. Si simt povara mortii lor luandu-mi-se de pe umeri si navalind, tot mai grea si apasatoare pe umerii Lui Dumnezeu dupa cum a vrut-o de la inceput cand a facut lumea in Atotputernicia-i autoservita, evidenta si clamata. Plimbandu-ne prin cimitir, poate-am castigat ceva. In orice caz, o experienta si o lectie in plus. Oricum, ne-am mai linisti experimentand aceasta terapie prin cimitir care e cu atat mai puternica cu cat se face noaptea, cand cucuvelele si liliecii sunt activi si noi mai pregatiti pentru sperietura si deces. Pentru cei carora le e frica le propun o solutie mai usoara : Sa urmeze macar un curs la Academia Sicrielor din Coreea de Sud. Aceasta academie e o solutie pentru cei disperati, pentru cei ce nu mai pot sa duca greul vietii si e o solutie practica impotriva sinuciderii. Spun un nu hotarat sinuciderii. Leacul e la Academia Sicrielor. Vii la primul curs, ti se tine o prelegere, apoi ti se face o poza mortuara de pus pe cruce. Apoi ti se scrie un necrolog, un epitaf sau il scrii chiar tu daca ai chef. Te duci la baie, faci baie ca si cum ai fi la scaldatoare. Apoi niste oameni te sterg si te imbraca in hainele de mort : cu pantofi noi, legati, cu vata in nas, cu mainile incrucisate si crucea cu prescura intre degetele mainilor. Te asezi in sicriu, usor, preotul te prohodeste, se roaga pentru odihna ta la loc cu verdeata, cativa te plang pe bune, ca sa te impresioneze si sa ti se franga inima, apoi ti se pune capacul sicriului. Se bate in cuie. Si auzi bubuielile in intunericul ce se face. Esti pus pe dric si purtat pana la groapa. Ti se hurduca maruntaiele. Esti un mort viu. Ti se coboara sicriul in mormant si chiar se toarna pamant peste tine. In sicriu ai un mic recipient de oxigen si o camera de luat vederi ca sa vezi pamantul ce se toarna peste tine. Si mai ai un rotopercutor cu care sa spargi sicriul daca ti-e teama ca nu te vor mai scoate de-acolo. Ca sa fie cat mai identic cu mormantul, pe undeva printr-un tub ti se vara vreun kil de rame ca sa simti cam cum ar fi sa te colcaie viermii. Ia cea mai mare nota la aceasta Academie a Sicrielor cel ce rezista mai mult in sicriu : o ora, doua, o zi si o noapte. Cand decizi sa fii scos vei apasa pe un buton de la mana dreapta. Daca decizi sa mai ramai apesi pe butonul de la mana stanga. Daca nu apesi nici un buton vei fi scos dupa cinci minute. Daca nu vei fi scos vei iesi tu cu picamerul si lopatica ce le ai in sicriu. Dar vei iesi lecuit. Nimeni, oricat de incarcat de necazuri va fi incercat in viata nu se va mai sinucide niciodata. Adio sinuciderilor intr-un oras cu o Academie a Sicrielor. Si e o solutie foarte buna pentru a deschide o afacere profitabila ajutand lumea sa-si revina de angoasele vietii si ale mortii. Si sa se lecuiasca atat de iad cat si de Rai cu terapia prin cimitir. Intelegeam sa am abilitatea de-a accede in Rai ca o fiinta evoluata, demna de manufactura unui Dumnezeu dupa al carui chip si asemanare eram facut, fara a avea tragica nesansa a unei efemeride muribunde ce n-are nici o sansa la excelenta similitudinii caracteristicilor superioritatii rudei noastre de drept, Dumnezeu. Cand colo constatam diferenta de clasa, de rasa, si ca nu suntem rudele, copiii Lui Dumnezeu ci orfanii Lui de serviciu. Dumnezeu e fericit. Noi de ce n-am fi fost automat si nemijlocit molipsiti de fericirea Tatalui nostru definitiv...? Nu iubire si partinire constatam. Ci ca suntem lepadaturi ale Parintelui nostru. Avortoni carora Dumnezeu le mai da o sansa sa se intoarca in Rai dupa lungi si imposibile chinuri ale vietii tarandu-ne prin noroaiele de sub zidurile palatelor din Rai unde se danseaza cadril si menuet de duhurile Raiului, noi batandu-ne pentru cateva bucati de mantuire aruncate in noroi de Dumnezeu pentru noi. Intelegeam sa fim printi ai Lui Dumnezeu, nu cersetori si sclavi, atat pe pamant cat si in cer. Astfel, pe pamantul pustiit de drama, daca mai respiram, o facem ca niste bastarzi si nu ca fiinte cu os divin. Putregaiul si nepasarea Lui Dumnezeu e soarta noastra si nefericirea, cand sublima moarte ne da lovitura de gratie si ne jicneste insurmontabil vaduviti de un destin fericit de progenituri divine. Uitati in acest orfelinat, nu filantropie constatam ci curata mizantropie. Sa tacem din gura sa nu-L suparam si mai mult pe Dumnezeu. La drept vorbind putea sa ne dea o viata de trei ori mai amara si o moarte de o cutremuratoare intensitate. Cui nu-i convine poate sa se lecuiasca de tot : si de viata, si de moarte, si de iadul stupid, si de Raiul ciocoiesc. Simplu. Cu terapia prin cimitir, admirand oase goale, singurul adevar care ne e mai aproape de trecatoarea piele decat un Dumnezeu tot mai ocupat si care datorita legilor universului se departeaza ireversibil de noi si de toate, inca de la Big-bang...
   Am folosit citate din "Demiurgul cel rau" de Emil Cioran pe care mi-am permis sa le completez cu opiniile mele.

Incendiul si ruinele Raiului

Un milion de ani... Atat de putin totusi... Caci un milion de ani sunt o mie de-alde o mie de ani. Adica o mie (de mii) de veri, si-o mie de mii de ierni, o mie de mii de Craciunuri, o mie de mii de Invieri Pascale si-o mie de mii de Rusalii. Atat de putin e-un milion de ani... Cinci sute de ere crestine... Cinci sute de perioade de doua mii de ani cat trebuie sa ne facem cruce si cat a trecut de cand a venit printre noi Iisus. Cu inima sus si mustind de credinta, cu o floare la ureche, noi putem rabda inca cinci sute de ere crestine... E credinta noastra stramoseasca ce n-o putem eluda odata cu moartea. Chiar daca restul nostru de viata cat mai avem de trait crestineste reprezinta abia 0,00003 dintr-un milion de ani, avem ambitia sa gandim intr-atat de departe, proiectand tabieturile noastre, visurile, fasoanele si nimicniciile noastre, credinta noastra, religia noastra, sangele si sanatatea noastra spirituala inca un milion de ani si chiar mai mult... Infinit si nerusinat de mult. Caci am privit pamantul cum va fi peste un milion de ani... Am mai vazut ceva urme de oameni, dar doar urme. Ceva din statuile presedintilor americani sculptate in munti se mai vedeau, niste urme de moloz amintind maretia metropolelor lumii, sticle de plastic si cruci de lemn de prin cimitirele noastre plutind pe oceane. Caci intr-adevar, oceanele isi vor lua partea peste un milion de ani. Omenirea crestina, de fapt toata omenirea religioasa sau nu, vor consuma trambitand credinta ori necredinta, smerenia, evlavia, milostenia ori ateismul si satanismul (ocupatii normale omenesti), si ultima resursa de energie conventionala ascunsa sub pamant in hidrocarburi. In loc sa se ocupe si chinuie cum sa nu mai consume hidrocarburile pamantului sa polueze atmosfera si sa provoace incalzirea planetei si topirea calotelor glaciare si inghitirea pamantului de ape, si in loc sa gaseasca solutii concrete de a aduce si utiliza energia direct din soare ca si-asa acesta o risipeste inutil in spatiu si nici Dumnezeu, ferit-a sfantul nu ne-a dat vreodata aceasta solutie pentru viata noastra si trairea noastra pamanteasca desi putea in Atotputernicia Sa, oamenii, dragii de ei, s-au complacut in lene. Si-n zabavnicie. Caci duminicile, in loc sa fi inventat si muncit si noi ceva, ne-am dus catinel la sfanta Liturghie. Am ascultat pilda si evanghelia expusa de preot, am mers acasa obositi de-atata stat in picioare si hamesiti de foame, am mancat apoi ne-a luat stomacul oxigenul din creier pentru digestie, si am adormit udand pernele de transpiratie si somn adanc crestinesc... Duminica se roaga si se doarme. Asa am fost invatati. Iar savantii care au muncit si duminica si-n sarbatoare, chinuindu-se cu ceva, sa inventeze spre exemplu telefonul mobil ce-l folosesc si preotii sa sune la 112, vor arde in iad. E normal si crestineste asa..., nu? Ne vor inghiti apele...! Ne va ajunge apa pana la burta, apoi pana la coate plescaind in apa de crucile facute frenetic in disperare si groaza. Credinta noastra va pieri odata cu noi. Si obiceiul crucii si toate obiceiurile speciei umane, o specie despre care se va putea spune cate ceva in istorie. Dar nu prea multe de bine. Ne vor inghiti apele si ne vor ineca chiar si cocotati pe turlele catedralelor inalte ale mantuirii neamurilor... Asa va fi peste doar un milion de ani... Apoi, vazand tragedia umana in desfasurare ce va sa vina, m-am cocotat si mai sus in modulul meu spatial si l-am fortat la limita. Sa-mi arate cum va fi pamantul nu peste un milion, ci peste o suta de milioane de ani... Atat poate aparatul meu sa arate... Si cand am privit pe monitor, stupoare...! Pamantul, total schimbat, inghitit de ape... Continentele, conturul lor, total deplasate de placile tectonice paraind sub raurile de lava, si schimbate... Europa, doar jumatatea nordica si muntii Alpi se mai vedeau ceva intre tarmuri. Restul, tara noastra, la 4000m sub fundul oceanului. Africa, cu tarmuri total zdrentuite si apa adanc intrand in continent. Sahara, o amintire sub ape. America de nord fara Mexic, peninsula Florida sau peninsula Californiei. America de sud cu toata jungla amazoniana sub ape. Australia sub ape, doar cateva insulite mici. Peninsula indiana, n-o mai vedeam nici pe ea. Peninsula Italica, cu piata de unde la Vatican in fiecare duminica se adresa Papa multimii, disparuta si ea sub ape. Antarctica topita toata. Si m-am cutremurat... Chiar asa vom ajunge cu toata credinta noastra...? Dar m-am linistit si relaxat un pic. Mi-am amintit ca noi oamenii vom fi de mult in Rai, relaxandu-ne si bucurandu-ne alaturi de Domnul, niste copii zurbagii, incurcandu-i picioarele Domnului si calcandu-i bombeurile... Muzici, festivaluri, poezie, relaxare, asta vom face in Rai, nu...? Nu vom munci nimic... Ne vom relaxa, fiecare leganand piciorul din hamacul lui serafic la umbra de palmier. Apoi Domnul va incepe sa intre la banuieli si sa transpire pe fruntea-i ingrijorata. Caci pe pamantul inghitit de ape nu vor mai fi oameni candidati la admiterea in facultatile Raiului. Oamenii si bisericile lor vor fi demult sub ape cum spuneam. Si atunci toata piata imobiliara din Rai va cadea. Un palat din Rai se va vinde pe-un pachet de tigari de foi cu aditiv. Caci nu vor mai fi investitori sa investeasca nici in palatele, nici in cocioabele din Rai, unde numai niste mascarici nebuni, si innebuniti de atata bine de o suta de milioane de ani alaturi de Domnul, adica noi fiind aceia, ne vom plimba prin Raiul depopulat si facut ruina, ca niste sobolani pe o corabie ce ia apa... Ca niste muste zburand ametite de fumul gros ce se va ridica din incendiul si ruinele Raiului...

Dumnezeu nu mai poate fi ce-a fost pan-acum

Cand intr-o zi de realism si luciditate vezi ca ai trecut demult de jumatatea vietii, poti spune ca poti sa mori linistit : ai vazut totul si te-ai inteleptit sau ai innebunit, dupa parerile altora. Atunci ai sansa sa fii unul din cei trei insi necesari la cvorum pentru a se accepta ca tot ce s-a crezut despre Dumnezeu trebuie cumva imbunatatit, repostulat, revizuit si actualizat, cand se simte in aer tot mai mult ca Dumnezeu nu mai e ce-a fost si nu mai poate fi ce este acum. Daca pana acum tot am mai dus-o cum am dus-o cu un Dumnezeu care ne-a facut atata bine dupa cat a putut si el (dupa cat a putut, sau dupa cat a vrut...?, aceasta-i intrebarea...),  noi trebuie sa multumim pentru binele primit. Si nu trebuie sa disperam de imensul rest de rau din viata noastra, trebuind sa vedem ca el cu cap a fost pus de cineva, (de Domnul, de diavol ori de amandoi, uneori si cu concursul nostru constient ori subconstient), ca o contrapondere, ca un purgativ spre a curata si echilibra extazele noastre de bine si fericire date programatic dintru inceput de Domnul, de rutina si plictiseala atatui bine primit de la divinitate. Fara rau si nici un necaz in viata noastra, binele si fericirea eterna care de la Domnul ni se trag, ne-ar fi fost fatale cum prea mult bun si prea mult dulce te imbolnavesc, de colesterol, de diabet, de ceva. Nu puteam la infinit exulta in fericire fara o portie corespunzatoare de necaz si rau cum si maimutele nasoase din Borneo mai coboara pe pamant sa manance sol, argila cu minerale spre a stinge otravurile frunzelor cu care se hranesc. Si astfel, prizand si binele si raul noi putem fi oameni asa cum suntem, cu bune, cu rele, avand mai multa sau mai putina rabdare ca Iov in incercarile noastre. Intrebarea e : in Rai oare nu vom avea incercari ? Si oare vom putea suporta numai si numai bine nesfarsit fara sa palim cumva de plictiseala si ghiftuiala eterna ? Sau ca o lege a firii si ca un exemplu al rabarii si smereniei noastre pe pamant nu ar trebui mai degraba sa mai cerem de la Domnul si cate-un necaz, doua, trei, chiar daca in Rai tolba de rau si necaz îi e goala pentru noi cei vesnic alesi, mangaiati si alintati de El...? Nu mai moral si supracrestineste ar fi sa ne rugam macar odata-n viata, sau daca nu apucam, macar odata-n Rai si pentru raul si necazurile noastre ? Ca dac-avem prea putine, atunci sa ne rugam sa vina mai multe, mai depline si mai dramatice. Plusand si mizand voit in suferinta, mai presus decat a ingaduit Dumnezeu pentru noi, nu numai pe pamant dar chiar si in Rai alegand suferinta si martiriul ei, vom putea sa plusam in smerenie si sa-L intimidam pe Domnul, Iov si rabdarile lui fiind deja istorie si recorduri depasite. Sa ne rugam, ca si-asa nu-l putem impiedica, pentru raul nostru, sa fie mai mult si mai odios, dusmanii sa ne fie mai puternici si fericiti, sa ne rugam sa fi avut o mie de obraze sa le fi intors la palmuit, si nu numai doua, sa-l intoarcem si pe celalalt. Sa ne fi rugat pentru foamea noastra cea de toate zilele, sa fie mai grea, mai amara, cand a muri de foame e o solutie pentru sanatate... Si mai cinstit si demn ar fi sa nu ne ierte noua Domnul greselile noastre precum nici noi nu iertam gresitilor nostri. Si aidoma precum macelului nostru pe pamant, tot asa si-n Rai, sa suportam stoic toate aceste incercari incat sa fim tot la fel de etici si apti sa le suportam ca pe pamant si-n Rai. Sa aratam Domnului ca putem ajunge intr-o zi pe culmile umilintei si disperarii nu numai pe pamant, dar cu acelasi dor de suferinta, cu aceeasi inima demna si pustie, ranita, putem sangera si-n Rai pe niste culmi ale disperarii la care nici Dumnezeu nu s-a gandit, pe niste pietre in Rai care niciodata n-au mai fost udate de sudorile noastre de durere si  lacrimile noastre de necaz tipat si trambitat sa se auda pana la Rai, sa se intrerupa macar un minut balul si muzica de la castelul fericitilor din Rai, sa se opreasca din dans toate duhurile bune ale cerului si toti sa ne asculte oripilati si scarbiti corul plansetelor noastre, al robilor si obiditilor Lui Dumnezeu. Si cine stie, tipand, urland, iesind (in inchipuire) in strada, facand scandal si razmerita in Rai cat suntem vii, poate se va indura Domnul Dumnezeu daca nu de tipetele si gemetele noastre de durere si necaz pe pamant, macar de dubioasa, simptomatica si dureroasa fericire din Rai sa ne-o dea si noua mai explicita, macar acolo s-o putem manca cu ceva, sa ne dea si noua putin rau in acel Rai, putin necaz, putina argila sa stingem acea inimaginabila si insuportabila otrava de placeri si bine din Rai. Doar astfel, rugandu-ne sporit pentru necazul nostru structural si universal, pentru moartea noastra si cancerul nostru in si mai mari chinuri, pentru sansa noastra sinucigasa de a rata complet o de altfel nedigerabila fericire universal insolubila noua in coordonatele acestui univers, il vom determina pe Domnul sa schimbe ceva la noi astia care sufland duh de viata peste lutul nostru murdar ne-a aruncat oricum sa aderam o clipa efemera la suprafata acestui univers interesant de altfel si pretabil curiozitatilor si emulatiilor noastre. In schimb facandu-ne Domnul din lut, adica din carne si nu din wolfram sau carbura de vanadiu ca sa fi fost tari si invulnerabili ca si cutitele de strung cu care se aschiaza metalele, Dumnezeu, poate fara sa vrea, (ori dimpotriva, aceasta-i intrebarea...), ne-a ucis din fasa toate curiozitatile si emulatiile, facandu-ne niste cobai ai experientelor Sale divine, aceasta injosire fiindu-ne destin si mormant peren. Cu atat mai rau, dandu-ne insolenta de-a crede ca suntem inteligenti si vedem toate dramele noastre si strachinile in care calcam, schingiuirea noastra a devenit si mai infama incat a crede ca inteligenta-ne mai poate tolera un minut aceasta barbarie la care suntem condamnati draconic e o infamie si mai prapastioasa... Asa nu se mai poate, vedem bine cu totii... De aceea sa nu fie cu pacat ca am vrea si noi daca se poate sa se schimbe ceva : ori mai bine ori mai rau ca tot asa nu se mai poate, ori unii zic ca e minunat totul, Domnul fie laudat. Ce ma fac insa ca invatatura religioasa fiind pe cat de justa pare pe-atat de contraproductiva practic pentru ca totdeauna pe pamant orice bine va putea avea una portie de rasplata perfect posibila de rau, orice clipa a dezastrului existentei noastre va fi urmata negresit de alta clipa geamana in rau si sarabanda si-acest balci al mizeriilor terestre va continua cel mai verosimil tot asa pana la sfarsitul vietii noastre, a copiilor nostri, si-a tuturor urmasilor nostri degenerati practic iremediabil in rau dintr-o vina si-o fantezie a nu stiu cui. Nu stiu, asa simt ca e drept, ca fanteziile, ca repetitiile in acest univers s-au terminat. Ca trebuie sa inceapa Olimpiada Divina. Ca trebuie sa inceapa campionatul mondial. Trebuie sa inceapa Actiunea Suprema a Lui Dumnezeu, gata cu experientele, gata cu cobaii rozalii si fericiti ce-i suntem Lui Dumnezeu, vrem demnitate si sa radem de moarte, sa moara soarecii, tantarii si gandacii de bucatarie. Noi, pui de Dumnezei vom apuca sa ne vedem sfintindu-ne de vii si crescandu-ne aripi de inger pe nebagate de seama. Asta pentru ca asa-i normal. Suntem Opera Lui Dumnezeu. Ori cred ca pentru asta Dumnezeu nu mai poate fi ce-a fost pan-acum. Dupa evolutia noastra in continuare se va cunoaste daca s-a schimbat cu ceva... Ma incearca o teama...

Sufletul...? Un curent electric ce se propaga wireless

Ce sunt eu de fapt...? Sunt doua ligheane de carne si oase, unul de slanina si mate si vreun bidon de 8 l de sange si tot felul de lichide, urina, limfa etc. Daca le aduni pe toate la un loc iti va da suma a ce sunt real. Nimeni n-a putut vreodata mai bine ca Dumnezeu sa adune toate aceste produse de abator, sa le lege intre ele si sa le sufle duh peste ele astfel incat sa se miste, sa faca zgomot, sa rada, sa planga, sa se bucure si ingrozeasca de viata cat si de moarte... In fapt se pare, asa simt eu, ca sunt nu numai trei ligheane de carne si-un bidon de sange ci undeva acolo intre ele, un liant care le leaga se numeste sufletul meu... Ar fi sunat oribil si insuportabil ca noi oamenii sa fim numai trei ligheane de carne putrezibila fara o electricitate pura care s-o legitimeze si sfinteasca, electricitate care se numeste suflet se pare. Aceasta carne care sunt, adunata maiastru de Dumnezeu pe un arac care e scheletul meu, iata ca dintr-odata isi ia permisiunea de la univers sa creada ca are un suflet care-o sfinteste si purifica de tot ce e gretos, funest si dezolant daca ne gandim ca in urma cu niste ani eram doar o prada, carne de mancat pentru dinozauri, ori tigri cu colti de sabie. Norocul omului modern e ca are un suflet ce nu mai face din carnea omului doar carne de vanat ci o carne cu totul speciala, mandra de visul si simtirea de-a avea un suflet, o electricitate ca toate electricitatile, curent electric si tensiune, diferenta de potential dintre doua puncte ale unui camp electric... Asta e sufletul...? Electricitate...? Atunci, cand intrerupi contactul electric al unui curent printr-un simplu intrerupator, becul se stinge, poti sa pui mana pe fire daca nu atingi si firul de masa si nu simti nici un curent. Curentul dispare, el nu mai exista. Daca da trenul peste un biet om care vrea saracul sa se sinucida si il sfarteca la viteza de 140 km/h cu locomotiva de 125 t imprastiindu-i carnea pe 1200 m, un picior aici, capul printr-o balta in sant si vreo cateva mate agatate pe sub locomotiva pana in depou, atunci sufletul lui a fugit ca electricitatea din firele smulse. Mormanul de carne vie de sub locomotiva nu mai are suflet... Abia de aici omul s-a salvat de la nebunie si angoasa cand a crezut ca electricitatea sa din corp, sufletul dupa moarte, vor continua sa se propage fara suport fizic, sfidand legile fizicii astfel incat moartea a devenit un accesoriu suportabil de purtat pentru om in brelocul de chei... Ce e mai linistitor decat sa crezi ca dupa ce-ai odorizat cateva clipe din spatiu si timp cu mofturile si ighemonicoanele tale avute in viata, odata ce mori, povestea ta si a nimicniciei tale in spatiu si timp nu se termina ci dainuie si inca vesnic langa un Dumnezeu tot mai surmenat si agasat de pretentiile tuturor ligheanelor de carne umana din aceasta lume... Mormane de carne frumos organizata in trupuri, cu suflete mirobolante care se intrerup si dispar ca electricitatea atunci cand loveste trenul sau cancerul, avand toate pretentia ca se propaga wireless prin aer pana la Dumnezeu cand vine accidentul... Si de-acolo, trai pe vatrai, in cosmos undeva, alaturi de un Dumnezeu tot mai surmenat de miliarde de suflete care il acceseaza instantaneu revendicandu-l si blocandu-l hulpavi de la toate treburile care asteaptau in univers o rezolvare... Atat de mult e acaparat si blocat Dumnezeu ca un site catre care sosesc miliarde de sms-uri, incat nici pe pamant nu mai poate face nimic... Dumnezeu e in soc anafilactic, lovit chiar de pretentiile umane. Animalele sunt inocente. Ele n-au suflet si nu-i cauzeaza Domnului nici un rau. Trupul lor nu are suflet, cel putin nu distingem sufletul unei vite din carnea de mici gustosi... Doar oamenii cred ca electricitatea si sufletele lor razgaiate se pot propaga prin aer fara fire conductoare. Dar ca sa-si inventeze aceasta posibilitate practica sa le mearga tramvaiele ori trenurile si troleibuzele fara fire electrice n-au catadixit... Ne chinuim cu petrol, ne terminam ozonul si atmosfera, duminica nu muncim si mergem frumusel la liturghie si cam asta e toata povestea, tot ce putem sau vrem... Nici Dumnezeu nu mai rade... Fruntea-i e brobonita de sudorile regretului... Nu merita Domnul un astfel de tratament din partea noastra... Caci, iata : Totul a inceput a fi irespirabil... Totul e o disolutie, totul a scapat de sub control, trebuind sa fii alienat sa crezi ca e normal si inevitabil ca ceea ce se intampla sa se intample la infinit, si ca asta e lumea si opera Lui Dumnezeu in toata splendoarea ei ori ca Dumnezeu ar vrea sa uite totul ascunzand acest gunoi sub pres printr-o apocalipsa... Nu face Domnul asa ceva... El e Gentleman... Altfel va repara El totul, mai elegant si mai frumos... Dar pana atunci trebuie sa credem ca nu asta-i lumea... Daca nu asta, atunci care-i...? A... Uitasem... Bineinteles, lumea cealalta, plina de suflete umane ce transcend, ce se propaga ca un curent electric fara de fire conductoare pana la Rai... Ce frumosi sunt oamenii... Dar sublimi sunt si paianjenii care fiecare incearca in viata sa de arahnida sa intinda o panza pana la luna... Asta-i credinta lor... Si mor ca si noi oamenii facand asta... Numai ca ei nu au suflet... Noi da...

Moartea miroase urat

Moartea miroase urat. Asa am fi tentati sa credem. De fapt moartea miroase frumos. Miroase a cadavru in putrefactie, a burduhaie scoase din porci eviscerati, ori rascolite si mancate de hiene din gazele vanate, ori a naduseala si miros de transpiratie si groaza a detinutilor din camerele de gazare de la Auschwitz. Aceste mirosuri sunt mirosurile mortii si sunt sublime. Dumnezeu a hotarat ca acest miros al mortii sa fie astfel, fetid, scarbos, insuportabil, de asta zic ca neaparat tot ce a facut Dumnezeu trebuie sa fie sublim,  minunat, bun, si chiar bun foarte, chiar daca noua, mirosul mortii ni se pare pestilential si ni se-ntorc matele pe dos. Tot asa mirosim si noi prin interior, prin maruntaie. Mirosim a moarte si a cadavru ce va sa putrezeasca intr-o zi, prin voia Domnului. Soarta sordida a trupului nostru ce va sucomba in mizeria putreziciunii mortii o privim suportabil sau nu, functie de cine îi va veni de hac trupului nostru sarman in ziua neagra a mortii. Orice dusman ne-ar arunca starvul in amara soarta a festinului viermilor l-am jupui si l-am spinteca cu cutitul cu doua taisuri, cu o paroxistica pasiune razand si exultand de sangele otravit de dusman ce ne va tasni pe fata cand i-am invarti cutitul exuberanti in inima sa taiem valvele-i blestemate si aorta, tot...!!! In schimb, printr-o morbida resemnare similara baciului moldovean din Miorita, pe Dumnezeu il iubim din toata inima noastra chiar stiind dinainte ca nu a gasit cu cale, dupa sfanta Sa voie decat sa ne azvarle exuberant si afabil trupurile de manufactura divina in alterarea gunoiului mortii si transformare in pamantul din care ne-a facut intr-un cinism divin de o culme cosmica. Trupurile ce tocmai le-am spalat si parfumat, le-am masat cu crema si le-am oblojit  de vatamatura si boli, buzele cu care-am sarutat, limba cu care-am gustat bunatati, bomboane, ciocolata, prajituri si inghetata, vor merge in devalmasie la masina de tocat a Cerului devenind hoituri imputite, apoi pamant, din care-am fost facuti de fapt intr-o lamentabila lipsa de inspiratie careia i s-a zis Creatiune... Atat de bine suntem pregatiti sa primim acest tratament divin incat îl iubim inocenti si naivi pe Dumnezeu, autorul si dispozitorul acestui pogrom al carnii, cu toata puterea inimii noastre... Stiind ca omului i-ar fi fost insuportabil a suporta asa ceva, Dumnezeu ne-a dat prin ganduri o compensare si o credinta: Ca trupul ni se va strica, dar sufletul ni se va mangaia in angoasa opaca a  sperantei mantuirii. Pana atunci, constatam si noi, prosti, ca mai intai trebuie sa ne vindem pielea si trupurile, viermilor neadormiti. Si ca trebuie ca morti sa mirosim a cadavre. De aceea trebuie sa ne iubim crestineste cadavrul plin de viermi care va duhni oribil si sa ne iubim cu osardie moartea si putrezirea care astfel ni se va parea ca miros atat de frumos inaripati de emulatia sperantei in Cer si mantuire, escamotand bolnavi de aceasta voluptate a credintei evidenta cruda ca moartea de fapt miroase a hoit si a iad dupa pofta Divinului care a poftit asa. Prin ce indrazneala am cutezat noi muritorii a hotarî care miros este placut si care nu, cand nimic din ce a hotarat Dumnezeu nu este urat si gretos in idee, in viziunea Lui Dumnezeu...? Ar trebui sa ne dam cu parfum de cadavru, ca sa fim in ton cu voia Lui Dumnezeu care a hotarat ca moartea sa  miroase a hoit naclaind de viermi normali si nevinovati, a smoala fierband in cazanele iadului mestecata de diavoli simbriasi imputiti din ierarhia institutiei acestui iad indispensabil din subordinea Lui Dumnezeu, caci tot ce e in univers e subordonat si gestionat de Dumnezeu si e bun, foarte bun. Ar fi fost imposibil un univers fara un pamant plin de cadavre trecute si viitoare, cand era mult mai elegant sa fim expulzati in spatiul infinit si-asa prea gol si unde e atata loc, infinit, la vedere, nu ascunsi in bezna si decrepitudinea putrezirii in pamant ca niste gunoaie sub pres. De asemeni ar fi fost de neconceput in optica Lui Dumnezeu un univers fara un iad, atata vreme cat Raiul a fost pus ca alternativa compensatorie si linistitoare pentru noi, nu obligatorie, ci optionala dupa vointa si liberul arbitru al fiecarui om ratacit pe cararile disperarii in viata ca o gluma macabra si de prost gust a Lui Dumnezeu. Poti sa alegi : damnarea sau mantuirea. Oricum, ambele se obtin prin moarte si imputirea cadavrelor, un pret mult prea tragic pentru noi, pentru demnitatea si ighemonicoanele noastre, solutie care ni se impune cazon printr-o cruda, imorala si intransigenta specula a Cerului. Si daca moartea si iadul miros asijderi infratit urat, Raiul si viata vesnica miros pentru noi, mortaciuni de profesie, inutil de frumos, imprumutand aceasta bine placuta mireasma de la Dumnezeu care a dat-o doar sfintilor si moastelor care miros a ambra si mosc ce ne rasfata narile si sufletele alergand delationiste din noi ca intr-o goana nebuna si meschina, mercantila dupa aurul mantuirii, avide si innebunite dupa desfatarile, deliciile si rasfaturile Raiului. De ce a trebuit ca moartea si cadavrul nostru sa miroasa urat cand sunt niste inventii ale Lui Dumnezeu, dupa chipul si asemanarea Sa, El insusi bine mirositor...? Eu cred ca Dumnezeul cel bun si legitim n-a vrut sa murim si sa disparem atat de mizerabil in tina pe care ne-a promis-o nu El, ci Demiurgul Cel Rau, uzurpatorul Lui Dumnezeu la tronul Raiului, varul sau care il tine ostatic si nu-i da voie a se manifesta ca un Dumnezeu bun... Noi ne-am fi urcat cu trupul la Cer alaturi de Dumnezeul cel bun si logic, dar habar n-avem ca El e tinut in fiare de Demiurgul Cel Rau si nu ne poate scoate amarala si angoasa insurmontabila din suflet in aceasta conditie... Dumnezeului Cel Bun nici prin gand nu-i trecea sa ne rezerve transformarea in cadavre si in gunoi. Aveam pregatita o soarta minunata, pretabila infinitei mile si filantropii a Dumnezeului Cel Bun dupa inima Sa... Vazandu-se la putere, in schimb Demiurgul cel Rau ne-a spus decretand cu cinism : "Din pamant sunteti si in pamant va veti intoarce !" Si noi am acceptat. De atunci, devenim cadavre si putrezim. Iar din starvul nostru inert si imputit,  de la Facerea Lumii incoace se desprind intr-un zbor inaltator catre Rai sufletele noastre amagite... E absolut neverosimil si nedrept, ilogic, ciocoiesc ca sufletul nostru sa-si faca lansarea memorabila in cosmos dintr-un ordin al  Dumnezeului Cel Bun dintr-un starv al nostru care se va imputi atat de gretos...! Demiurgul cel Rau ne-a pecetluit aceasta soarta...  Si astfel numai noi oamenii adulmecam ca fiind gretos acest miros, mirosul mortii si al cadavrelor noastre. Dumnezeului cel Rau îi place cum miroase moartea noastra, acel miros e etalon, e calculat in universul negru al disperarii guvernat de Demiurgul rau al lui Cioran. Noua, care visam plenar la Rai si la desfatarile Lui ne plac numai mirosurile placute corespunzatoare teritoriilor mirobolante paradisiace. Animalele care nu viseaza la Rai si nu au optiunea acelui loc sunt mai realiste. Hienei ii place starvul imputit plin de viermi al antilopei vanata de leu, mananca cu aviditate tot, inclusiv copitele, coarnele si matele pline de balega umeda de unde-si extrag apa ne mai avand nevoie a bea neaparat apa minerala sau apa tonica precum noi. Bear Grylls si-a stors in gura balega din mate de camila moarta ca sa arate cum se poate supravietui in desert facand abstractie de mirosurile fetide ale mortii. Niciodata un sacal n-ar vrea sa manance paine prajita cu unt, dulceata de zmeura si lapte cu miere la micul dejun. Daca i-ai baga acestea pe gat ar vomita de scarba.  Numai noi, oamenii ne prostituam cu gusturile placute care sunt destinate doar ingerilor. Gustul bine placut al jivinelor, al mamiferelor, noi fiind tot mamifere,  este gustul de cadavru, mirosul greu al hoitului si carnii de prada asa cum eram si noi in epoci imemoriale preistorice cand ca mamifere intercalate in lantul trofic eram una din prazile preferate ale dinozaurilor si tigrilor cu colti de sabie preistorici. Punand in carnea noastra mirosul de cadavru, mirosul mortii, Dumnezeul Rau a facut o favoare jivinelor onorandu-le cu aceasta delicatesa culinara a carnii noastre ce musai a trebuit sa miroasa urat pentru placerea si folosinta pradatorilor care nu se spala pe dinti si au respiratia grea, a hoiturilor vanate. Chiar daca noi acum nu mai suntem vanati si mancati de dinozauri, hoiturile noastre miros tot urat, dupa genialul dar maleficul plan al Lui Dumnezeu cel Rau care a stiut ca nu putem muri fara a mirosi urat, pentru buna placere a viermilor, creaturile Lui, a caror colcaiala in starvurile noastre e estetica si frumoasa in ochii Sai injectati de ura si mizantropie, deoarece a randuit asa ceva pentru  noi toti muritorii si credinciosii de rand si nu disparitia intr-un miros frumos de cadavru de moaste. Niciodata nu vom ajunge sa mirosim  frumos ca sfintii pentru ca ei nu au datoria de-a muri. Iar tot ce moare e tarat de mirosul mortii. Doar noua ne repugna acest miros, pe cand Demiurgului Rau îi place, caci in planul Lui malefic divin noi suntem muritori si suntem consumabile. Servim unui scop practic acolo in Rai caci nu degeaba suntem asteptati de Dumnezeul Cel Rau cu bratele deschise... E imposibil ca duhurile Raiului, serafimii, heruvimii, ingerii, Dumnezeu Rau insusi sa nu se conecteze la o sursa de energie, la o hrana care-i sustine... Poate ca sufletele noastre in Rai servesc acestui scop... Poate ca trebuie sa hranim duhurile si entitatile cerului cu energia noastra si pe insusi Dumnezeu Cel Rau, pe cand Dumnezeul Cel Bun e tinut in fiare si i se da zeama cu doua boabe de fasole si paine uscata mucegaita in lanturi... Iata bucuria noastra de-a merge la Cer si de-a sti ca suntem de folos cu adevarat cumva Lui Dumezeu in cer... : Ca suntem infulecati de sfinti si de Domnul Cel Rau intr-un festin pantagruelic si prin energia rezidenta in sufletele noastre îi insuflam energie si viata insusi Lui Dumnezeu Rau si îi suntem de folos cumva cu umila putere de care dispune un suflet de-a se preda si darui programatic Lui Dumnezeu Cel Rau. As fi mai fericit sa stiu ca sunt mancat de Dumnezeu in Rai decat sa nu stiu niciodata ce voi face acolo, cand nu-mi vor fi de folos nici unul din toate cele sase simturi pe care le am acum si nici putere si muschi nu voi avea sa construiesc ceva, sa-mi folosesc cumva talentul si maiestria in slujba constructiei Raiului, banuind totusi ca Raiul e o patrie care trebuie cu sarg si scrupulozitate construita, daca de patria adevarata de pe pamant ne-am batut joc, prin lene, nemunca, sarbatori si praznice, furturi si spolieri... A visa la Rai are sens si greutate numai daca accepti sacrificiul suprem de-a te jertfi complet si dezinteresat pentru binele comun al Raiului, de a fi consumat si a te volatiliza in El ca un gaz de lampa ce se consuma sustinand flacara ce produce lumina, scopul final. Si pentru noi, bucuria mortii ar trebui sa fie satisfacerea Lui Dumnezeu, fie El si Rau, doar ne supunem respectuosi si slugarnici stapanirii, si nu interesul si instinctul nostru de conservare de-a ne plasa in Cer nevoile pamantesti de comoditate, odihna, distractie, divertisment, voie buna, fericire, picnic si gratare. Nu poti fi fericit in Rai cata vreme nu stii ce faci acolo... Tot o frica si o scarba viscerala te apuca de atata bucurie si extaz programatic cat ai de trait in Rai, o vesnicie, ca o cursa infricosatoare intr-un montaigne-russe de distractie dintr-un parc de distractii prea extrem care e de fapt Raiul cu toate "distractiile" sale. Raiul nu e pentru noi muritorii, nu e pentru satisfacerea subiectiva a poftelor, nevoilor, orgasmelor si incantarilor sufletului nostru intr-un Cer insondabil, tabu si inaccesibil patronat fraudulos de Dumnezeul Cel Rau, ci pentru a fi de folos total si dezinteresat Lui Dumnezeu, oricare-ar fi El si orice-ar avea de gand sa faca cu noi. Eu sunt altruist, practic si realist. Daca tot se spune ca mai e loc in Cer si pentru mine, as vrea sa fiu tocat si facut drob cu mirodenii si marar. Si sa fiu mancat de Dumnezeul Cel Rau cu pofta de Pasti... Pofta buna...! Ori daca i se va apleca, sa ma puna mai bine, singura bucata de carne, in ciorba lunga de fasole in castronul turtit cu gandaci data de-o vesnicie in penitenciar de Demiurgul Cel Rau Dumnezeului Cel Bun tinut ostatic, de care nimeni n-a auzit si care sufera egal de mult ca Iisus. Rusine omenirii care se inchina Demiurgului Cel Rau luand de buna toata mascarada pe care a denumit-o viata, umplandu-ne viata cu aceleasi crime, nedreptati, cu aceeasi mizerie, precum in Cer, asa si pe pamant...