133) DOAMNE-AJUTĂ !

133) DOAMNE AJUTĂ !

  1) Iisus se naște-n fiecare an într-o anumită parte a lumii care a luat numele de creștină de la numele Său ; și această lume cu ocazia nașterii Sale spune : "Doamne-ajută...!" Iisus se naște cu nimbul sfințeniei și în extazul închinătorilor Lui creștini ortodocși sau penticostali ori iehovişti care pentru că cer și știu că vor primi ajutor de la însuși creatorul universului sunt fericiți odată pentru totdeauna pentru această comuniune spirituală cu Dumnezeul lor creștin și spun cu această ocazie : "Doamne-ajută...!" Iisus moare-n fiecare an de Paște, spre-a se naște-n fiecare an de Crăciun iar noi pentru că nu suntem veșnici și imperturbabil sănătoși cum e Creatorul nostru, pentru că nu avem sângele Lui albastru divin, ne naștem spre-a muri în fiecare minut într-o industrie terestră a morții cu foc continuu și atât de prolifică, Doamne-ajută...! Dacă Dumnezeu ne-a făcut așa efemeri și lesne muritori, e trist sau tragic doar pentru oameni ; dar e atât de normal pentru Dumnezeu, pentru pietre și pentru univers care nu realizează ori puțin le pasă de cataclismul și tragedia completă existențială căzută pe capul unor specii create de Creator AȘA în acest univers, numiți oameni. Nu putem intra în studiul de impact, în mintea și în imboldul inițial de dinaintea facerii lumii al Lui Dumnezeu ca să ne imaginăm ce inspirație, ce bucurie și mulțumire a avut Creatorul nostru să ne scoată atât de neizbutiți și nenorociți pe piața universului la târgul creațiilor demiurgice unde vin tot felul de dumnezei cu creațiile lor, mai bune sau mai rele. Părerea noastră, a unei anumite părți a pământenilor creați de Dumnezeu dar care nu au o apetență pentru fervoarea și loialitatea religioasă, după toată această a noastră experiență terestră e că mai proastă și precară ca această creație a lumii și oamenilor de către acest Dumnezeu numit Iehova sau Savaot nu credem să mai existe în nici un colț de univers.
 
  2) Dacă Dumnezeu ne-a făcut atât de neisprăviți, ori poate Dumnezeu ne-a pus gând bun dar noi înșine prin nepriceperea sau inaptitudinea noastră în fața provocărilor vieții devenim neisprăviți, ce mai contează ? Totuna e ; căci în ambele cazuri suntem pierduți majoritatea dintre noi care nu facem toate ascultările dispuse de Dumnezeu în canonica religioasă și suntem denumiți eretici și păcătoși iar Dumnezeu are pregătit biciul și damnarea la iad pentru cei păcătoși de toate gradele, după cum suntem avertizați în cărțile sfinte. Să constați cum Dumnezeu supărat pe specia umană și pe lumea creată tot aruncă pe fața pământului la apocalipse și potoape periodic și aruncă în iad cu toptanul laolaltă criminali odioși împreună cu atei și sceptici pașnici, e destul de trist când îți imaginezi acest teatru odios și în fiasco cu Dumnezeu și oamenii ca actori pe o scenă care parcă merită fluierături și banii înapoi. Totul începe și e molipsit de voința Lui Dumnezeu de a-şi insinua și amesteca turbulent și nefericit pentru creaturi Atotputernicia peste tot și în toate ale vieții noastre, pe toată întinderea pământului, peste cele văzute și nevăzute, peste tragediile, bubele, mucegaiul și lacrimile noastre astfel încât chiar nu mai avem cui să reproșăm soarta noastră de rahat decât în ultimă instanță tot Dumnezeului Creator, deci răspunzător și a toate veghetor pe care-L găsim cel mai în preajmă pregătit cu biciul ridicol și totdeauna erect și prompt pentru păcatele noastre de la cele mai mari până la cele mai mici. Dar nu pentru toate păcatele și nu pentru toți păcătoșii e biciul Lui Dumnezeu pregătit, pentru că vedeți voi...? : unii chiar scapă pe lumea asta fără pedeapsă unde e urgența pricinilor și necesității pedepselor, spre a fi pedepsiți eventual pe lumea cealaltă unde toată pedeapsa devine tardivă,  inutilă și ineficientă. Pentru că vine Dumnezeu în bunătatea Sa și îi iartă pe unii păcătoși după îndelungi rugăciuni ale celor apropiați și ale preoților care la prohodul de îngropăciune îl roagă pe Dumnezeu să îi ierte totuși și să îi pomenească pe cei ce-au greșit cu voie sau fără de voie, întru Împărăția Sa. Poate că e minunat în acea Împărăție unde uneori bestiile umane sunt iertate dacă se pocăiesc, dar ateii convinși, niciodată. Dar până acolo, acest mizerabil spectacol al vieții noastre terestre e cel mai trist lucru pe care realitatea îl putea decide a fi posibil în orice colț de univers. Oricum, cu păcatele noastre cu tot sau fără, cu credincioși sau necredincioși, e o notă proastă pentru Dumnezeu că a putut crea această realitate de rahat așa cum e de o trăim noi în viu, căci totul se-ntoarce împotriva Lui ca un recul normal. Nu poți să asiști resemnat la tragedia umană zicând că asta ne e soarta și așa cum pe cer se adună nori de dogoarea soarelui, în rațiunea pură a omului se adună dezamăgirea pentru spectacolul tragic al vieții ființelor inteligente și raționale numite oameni care constată oripilați cum totul e nefast pentru existența lor într-o lume bestială hărăzită de Creator pe fața pământului pentru că nu a suportat să o mențină în Rai. Tot ce nefast și tragic se produce în această lume e un mare semn minus pentru reclama și prestanța cosmică a Lui Dumnezeu când El amestecându-se atât de preocupat și meticulos în destinul nostru uman ar fi trebuit să ne determine, să ne dea puteri să fim cumva în ton cu El, cu veleitățile și aptitudinile divine, să fim niște excelențe ale spațiului și ale timpului, niște clone mai mici ale Lui ca să se cunoască fără dubiu că din El ireproșabil ne tragem și ca și Dumnezeu avem o etichetă, o șansă și un ştaif în univers. Nu se potrivește deloc logicii că am fost făcuți de Dumnezeu inferiori Lui, păcătoși, neisprăviți, dar nu numai inferiori ci atât de troglodiți și nenorociți iar ca specie extraterestră privită din afară, valoarea noastră axioligică, gnoseologică, și ontologică e precară, total inadecvată șansei de a fi contemporani și un fel de rude unui Dumnezeu care a creat galaxiile, din ordinul creator al căruia ne tragem și noi.

  3) Dumnezeu a zis să ne înmulțim, să creștem și să umplem pământul. Pare a fi ceva bun. Dar dacă disecăm acest ordin creator divin, vedem că toată drama ni se trage de la acest neastâmpăr al Lui Dumnezeu care s-a gândit a ne face ca ființe biologice să creștem, să îmbătrânim și să murim : cel mai neinspirat program creaționist divin biologic pentru oameni, ceea ce-a avut mai prost și ieftin tehnologia universului și Dumnezeu de oferit unor creaturi făcute să fie inteligente și cu conștiință de sine dar jalnic defectabile și pieritoare în efemeritatea lor ! Ce constatăm cu această inteligență și conștiință clădită atât de nepotrivit pe un trup atât de vulnerabil tuturor pericolelor existenței ? Că suntem niște nefericiți de profesie, că îmbătrânim și murim tern și insignifiant ca orice oxiur de coprocultură, că suntem niște nimicuri fără valoarea și eticheta cerută de rațiunea și inteligența băgată de Dumnezeu în capul nostru. Puteau, din ordinul creator al Lui Dumnezeu să îmbătrânească, să se îmbolnăvească și să moară orice alte orătănii și creaturi ale regnului animal, puteau să piară orice alte gângănii efemere, năpârcile, viermii, virușii, bacteriile, necuvântătoarele, dar de ce și oamenii, aceste trestii firave gânditoare ? Nu mai bine era să fim făcuți odată de-a gata mari, maturi, crescuți, neevoluați din niște ființe vulnerabile numite copii ? Pentru ce nu am fost făcuți mari, puternici, maturi, înțelepți și știutori de toate din start, fără a avea fiecare tristul exercițiu al unor gafe și experiențe eșuate care să ne aducă eșec, dramă și suferință, generate de necunoaștere și nepricepere ? Dar cum ne putem împotrivi ordinului strict divin de a nu avea permisiunea să știm și cunoaștem nimic din pomul cunoașterii binelui și al răului ? Vă mai mirați de ce suntem ageamii și nepricepuți ? Din ordin divin nu ni s-a dat voie să gustăm din pomul cu mere otrăvite ale cunoașterii binelui și răului, ca să știm și cunoaștem la vreme tot ce e util și folositor siguranței existenței noastre pe această lume. Nu era mai bine să ne naștem fără tinerețe, fără bătrânețe, fără ani pe care să-i numărăm cum nici Dumnezeu nu-i numără, fără să știm câți ani avem cum nici Dumnezeu nu știe câți ani are, complet utilați și echipați cu toate aptitudinile pentru viață, cu vigoare, cu sănătate, minte, inimă și înțelepciune cât pentru o mie sau două mii de ani de viață obligatoriu fericită și împlinită din ordinul strict și expres al Lui Dumnezeu ?

  4) Pentru ce trebuie mereu să evoluăm și creștem către un destin știut al sfârșitului terestru ca scop final practic, poleit cu visul învierii unui abur, unui curent electric din noi poreclit suflet care va rezista în univers fără conductorul și suportul trupului expirat și defect, adică mort ? Pentru ce trebuie atât cât efemer trăim să învățăm totul și să nu știm mai nimic, să acumulăm valoare și experiență și nu le avem pe acestea în cea mai mare parte din viață exact la momentul oportun când ne trebuie și avem mai mare nevoie de ele ? Pentru ce trebuie să fie elevi, studenți, ucenici pe lume care trebuie să învețe totul cu greu în timp, să pierdem atâția ani de tinerețe în școli învățând în mare parte lucruri inutile și sterile care nu se aplică în viața noastră curentă, când trebuia să știm totul deodată, tot ce ne e util și folositor vieții de zi cu zi, fără chinul învățării, așa cum Dumnezeu pretinde că ne-a făcut deodată și e depozitarul tuturor cunoștințelor pentru care e incredibil cum a putut fi atât de avar și nu ne-a dat tuturor toate cunoștințele de știut și de respectat odată pentru totdeauna din start prin ordin și program divin ? Pentru ce trebuie să evoluăm când conceptul de evoluție în raport cu cel creaționist religios ne face să amețim și să nu mai înțelegem nimic când noi în convingerile noastre religioase nu putem admite că omul a avut un strămoș comun în maimuțele antropoide și că lumea nu are mai mult de șapte, opt mii de ani vechime cât se spune în Scriptură, când antropologii vin și ne spun dimpotrivă că au existat cu sute de mii de ani înainte de noi cei de azi humanoizi care știau să vâneze și să aprindă focul, cu mâini mai lungi și cranii mai țuguiate și maxilare mai bombate cu canini mari, asemănătoare cu ale cimpanzeilor actuali ? Asta înseamnă că oamenii au evoluat iar din acele exemplare ne-am multiplicat noi generație după generație prin adaptări repetate la mediu și la viață în atâtea sute de mii de ani ? Dar cu Adam și Eva cum rămâne și ce părere ar fi avut ei despre homo sapiens și homo erectus care au trăit cu sute de mii de ani înaintea lor ? Privind un nou născut cum crește și se transformă în copil puber, apoi adolescent, tânăr, matur și la urmă bătrân, privind puii de mâță cum la fel sunt de mici când se nasc și țipă prin boscheți apoi cresc și devin motani bătrâni cu cap mare și coada vâlvoi, privind un pomișor cum la început e doar o crenguță înfiptă în pământ iar peste douăzeci de ani crescând se înalță falnic și stai la umbra lui, ceva te pune pe gânduri și nu poți să nu vezi cum toate cresc, evoluează și nimic pare că nu e făcut împlinit direct dintr-un ordin și mișcare de baghetă magică a Lui Dumnezeu așa cum fac iluzioniştii. Doar dacă și Dumnezeu e un iluzionist putem admite că ne-a creat specia instantaneu direct evoluată, la fel cum spune că a creat toate cele împlinite din start : pământ, ape, munți, animale, păduri, cer, soare, stele, fără evoluția care-o vedem la tot pasul în toate de la mic la mare, de la simplu la complex, de la tânăr la bătrân, inclusiv în noi, că ne naștem mici și sfârșim bătrâni, adică evoluați, schimbați. La fel ca tot ce se naște, crește și moare, și omul n-are cum să fi fost creat de cineva dintr-odată, el a evoluat și crescut ca tot ce evoluează și crește,  transformându-se continuu în funcție de condițiile și adaptările vieții, de etapele evolutive ale vieții lui de la copilărie până la bătrânețe. După ce-ai încheiat tot procesul evoluției tale, când bătrân devii înțelept acumulând o întreagă experiență, ți-ar place să crezi că așa te-a creat și dospit Dumnezeu, gata pregătit cu bagajul de cunoștințe, experiență și aptitudini pentru viață. Bătrân fiind și complet evoluat și dospit ești numai bun pentru viață ; dar surpriză, căci trebuie să constați că viața de fapt se încheie atunci când tocmai te-ai înțelepțit și ai îmbătrânit, când s-a stricat sistemul biologic, a expirat și trebuie să mori. Să mori cu o inimă atât de îmbogățită și plină de experiența vieții, de amintiri,  sentimente și trăiri pe care le simțeai atât de durabile în sine, este insuportabil. Cu toate astea, iată sistemul Lui Dumnezeu care te pune pe butuci și cu botul pe labe făcându-ți din viață o încercare întotdeauna ratată și fără rațiunea a fi avut vreun sens teoretic și practic.

  5) În nici o etapă a vieții, de la sugar la bătrân decrepit și sclerozat nu corespunzi necesităților propriei voințe care o ia întotdeauna înaintea puterilor. Când ești mic vrei să fii brav și mare erou dar nu poți căci ai dinți de lapte și pamperşi ; când ești tânăr vrei să ai succes dar nu poți că n-ai minte și experiență. Chiar și experiența nu ne-o dă Dumnezeu ci e tot o formă de evoluție ; o evoluție a cunoștințelor și adaptărilor la mediul și realitatea comună. Totul e evoluție după cum vedem. Dar Dumnezeu n-a lăsat nimic să evolueze după cum știm și după cum ne spune. El a creat totul de-a gata din capul locului după tiparul ceremonios creaționist zicând : "Să fie pământ, să fie cer, să fie soare și lună, să fie bărbat și femeie", apoi a văzut că e bine și degrabă a suflat duh sfânt peste toate și toate au prins viață pentru că așa a vrut Creatorul. Dar nouă oamenilor nimic nu ne e favorabil din câte a creat Domnul pentru noi ; căci la urmă detot, când ești bătrân și sleit de puteri, ai vrea să ai anii tinereții și mintea de bătrân înțelept care tare ți-ar mai folosi la tinerețe. Nicicând nu ești mulțumit de viață și de felul cum ai fost făcut, nicicând nu vei fi satisfăcut de momentul evoluției vieții la care ai ajuns. Văzând că de fapt nu suntem decât încercarea ratată a unei evoluții, asta te face să regreți cum Dumnezeu n-a reușit după atâția ani trecuți de la Facerea Lumii nici măcar să-ți demonstreze că te-a creat și te-a creat ca lumea, împlinit, desăvârșit, apt pentru tot și toate cum logic și dumnezeiește ar fi fost. Cum să cred că Dumnezeu m-a creat când întâi am apărut atât de vulnerabil și nepregătit pe lume și ca să devin credincios și înțelept a trebuit să cresc, să fac o grămadă de caca și pipi în scutece, să cresc neapărat îngrijit de cineva, să prind puteri și minte, să învăț religia și totul, deci SĂ EVOLUEZ ? Pe de altă parte ce nevoie mai aveam să evoluez când dacă m-ar fi creat Dumnezeu cum se spune, aș fi ocolit toate acele etape ale creșterii și evoluției, ale înțelepțirii ? Căci creându-mă, Dumnezeu n-ar fi avut nici un motiv să nu mă facă dintr-odată mare, împlinit, înțelept, desăvârșit și să am toate cunoștințele, aptitudinile și capacitățile maxime pentru viață, pentru acest examen cosmic pe care îți solicită existența să-l rezolvi într-un corp de carne și o minte într-un creier de un kilogram. Creându-ne, nu văd de ce Dumnezeu ar fi fost atât de zgârcit să nu ne ofere din start toate calitățile, virtuțile și puterile disponibile de care aveam nevoie în viață. Însuși obiectivul de a acumula aceste puteri și virtuți e incert și în mare parte ca oameni ne ratăm imperturbabil și devenim niște pozne ale firii, plini de atâtea defecte, racile,  neputințe și ratări.
 
  6) Pentru ce, cu toată dragostea pentru entuziasmul religios apologet al punctului de vedere creaționist, nu vedem că toate evoluează din ceva și conduc către altceva, evoluând atât din rău în bine cât și din bine în rău, cum dau bobii întâmplării, fiind pueril să crezi că totul e gata creat numai pentru a satisface amorul propriu și mândria creaționistă megalomană divină în pofida indiciilor de la tot pasul care îți arată prin propriile etape ale vieții tale și ale vieții întregului regn animal și vegetal din jur că totul nu e decât o transformare și o evoluție lentă din ceva tânăr, către ceva matur, apoi adult, bătrân și care la urmă moare după normalitate ? Orice creație vie a Lui Dumnezeu, prin intuiție și inteligență trebuie să cugetăm că nu trebuie sau nu trebuia să moară și nu poate muri. Poți să mori dar numai dacă Îl scoți pe Dumnezeu din ecuație, neasistat de Dumnezeu la fel ca orice lighioană care moare fără să aibă nici pretenția, nici rugăciunea, nici beneficiul serviciului divin al prohodirii și rezervării unui loc veșnic pe lumea cealaltă. Când intri în normalitatea destinului brut și nealegoric al regnului animal care nu are inteligența de a visa cu ochii deschiși la lumi mai bune și la viață după moarte, atunci totul e clar când vezi cum naivi și inconștienți ne-am abandonat cu toții mintea în fantezia și turmentarea comodă de a crede într-un creator imposibil și neverosimil, contrar și dușman evident legilor naturale ale evoluției și transformării continue întru destructurare finală care ne împresoară din toate părțile aidoma întregului regn animal. Nu vedeți cum suntem asemeni tuturor formelor de viață terestre neinteligente care evoluează de la mic la mare și apoi sucombă după aceleași legi ale selecției naturale și ale întâmplări aleatorii ale evoluției care conduce totul către regres și desființare ? Dumnezeu nu m-ar mai fi creat niciodată dacă mama mea nu se întâlnea cu tatăl meu într-o zi întâmplătoare. Nu puteți într-o culme a naivității să-mi spuneți că Dumnezeu a făcut posibil ca strămoșii mei să se întâlnească unii cu alții, să se însoțească pe rând în taina cununiei generații după generații, uneori fără cununie ca și bastarzi ca să apară într-o zi tatăl meu și cu mama mea, Dumnezeu să sufle duh sfânt peste burta gravidă a mamei mele ca într-o zi să pot să mă nasc eu și Dumnezeu să mă binecuvânteze că în sfârșit am apărut eu și urmează să-i dăruiesc un suflet pe care mi-l va colecționa și pune la loc de cinste în Rai într-o siguranță, beatitudine și fericire desăvârșită și veșnică. Totul nu e decât întâmplare, evoluție dezbrăcată de fantezii umane și totul e efectul dezordinii normale cosmice și a entropiei. Normalitatea simțurilor și percepțiilor brute ale realității văzute de toate celelalte forme de viață care evoluează de la naștere către moarte ca și noi e mai înavuțită moral decât noi căci nici o lighioană sau plantă nu-şi inventează și hrănește neuroni în gândire ca și noi oamenii pentru a crede cu acești neuroni în nonsensul și ficțiunea creaționistă că sunt rude cu infinitul, adică cu Dumnezeu.

  7) N-am fi putut muri dac-am fi fost făcuți de Dumnezeu. Dumnezeu ar fi fost destul de gentil și mărinimos cu noi să ne dea după normalitate și nouă ca și ființe asemeni după chipul și asemănarea-i, viață și sănătate veșnică, cum are și Sfinția Sa. Vedem în schimb cum murim în draci și insignifiant, plini de boli, plini de suferințe, racile și dureri ; n-avem nimic durabil și memorabil valoros divin în sine în noi, de aceea fiind nenorociți, mediocri și jalnici în tot și în toate, dacă nu chiar ageamii etalon ai universului, nu știm ce Creator al excelenței ne-ar fi putut crea așa, iar crearea noastră din lut, adică o viitoare carne, e clar, nu e decât o fabulație a noastră facilă și comodă despre însăși geneza noastră preferând să credem că suntem fabricați de un Dumnezeu al visurilor și alegațiilor noastre religioase, fabricați din pământ care n-are nimic comun cu structura anatomică a cărnii noastre decât că e o materie biologică descompusă și putrezită în milioane de ani din vremuri imemoriale, a vechilor vietăți, plante și animale. Să fim făcuți din pământ e o notă proastă pentru un Creator care avea la dispoziție orice alte materiale mai nobile, mai curate, rezistente, durabile și prețioase în univers. Dacă nu suntem singura formă de viață din univers suntem la coada clasamentului celor mai evoluate iar dacă suntem singuri în univers, șansa noastră unică la excelență e pe veci compromisă privind cum de putem fi clădiți atât de mediocri și bicisnici în tot și în toate, ciuca bătăii de joc a ființelor potențiale din univers, ca produs finit al unui Creator a cărui perfecțiune creatoare e decretată în idee a nu avea limite și când colo suntem niște neisprăviți irecuperabili ai Lui Dumnezeu ! Or pentru aceasta e cu totul de neînțeles de ce sub patronajul unui Dumnezeu căruia îi dăm tot girul să existe și să se manifeste creator și părintesc în raport cu noi, logic și amiabil, El parcă înadins face și a făcut totul potrivnic în privința noastră...?
 
  8) Pentru ce mai există oameni care nu văd cum Dumnezeu ne-a creat în silă parcă și de mântuială, îi dau totuși Creatorului un nesecat și perpetuu credit prin credința și evlavia lor indestructibilă ? Acest credit al credinței oamenilor în Dumnezeul lor Bun ca și concept ideal, e ca un fluviu în care se adună ca niște afluenți șapte miliarde de șanse câți oameni sunt pe pământ, șapte miliarde de șanse sperate și visate de fiecare nenorocit, că va fi izbăvit și recuperat după moarte din neantul și neființa normală din care a venit și în care va ajunge din nou după moarte. Cel ce te grațiază astfel de stigmatul morții și neființei eterne numit Dumnezeu, este recuperat și reabilitat în ochii omenirii oricât de nenorociți ar fi oamenii de soarta lor terestră alungați din Rai, căci toți se încred în mâna salvatoare a Lui Dumnezeu, salvatoare de întunericul și veșnicia morții, și mai ales de chinurile cu care a dispus Creatorul să fie terorizați o veșnicie de către demoni și diavoli cei ce sunt necredincioși și nu-i recunosc Creatorului izbutința Operei. Doar ascultarea de Dumnezeu și abținerea de la a cugeta asupra neajunsurilor Operei Sale numită Facerea Lumii și a Omului, îi garantează ființei șansa curativă de a se vindeca natural de tristețea existenței brute și dure, numită în regnul animal selecție a speciilor. Astfel, cu fiecare credincios care scapă prin credință și prin visul lui obsesiv al recuperării postume girată de Dumnezeu, de tăvălugul selecției naturale a speciei prin care cei slabi și neadaptați pier, Dumnezeu și conceptul Lui sacru înfloresc, au șansa consacrării durabile și indestructibile oricâți puțini atei detractori necredincioși ar fi să-i conteste Lui Dumnezeu realizările. Puhoiul celor mulți convinși de realizările divine și care speră clinic de la Creator milă și izbăvire de sub întunericul inconvenabil și eternitatea morții, îi aruncă ca pe niște gunoaie din calea Lui Dumnezeu pe cei ce-i cârtesc și astfel credincioșii, îi netezesc Lui Dumnezeu drumul divin pe care pășește impozant prin Cer mândru de Opera Sa pământească. Astfel Dumnezeu își câștigă rolul Său divin și și-l salvează prin credincioși, prin șansa că-i are. Dumnezeu are atâtea șanse la măreție, la respect pentru Opera Sa numită Facerea Lumii, câți oameni credincioși sunt, necontând că de la Facerea Lumii Dumnezeu s-ar putea îneca împreună cu toți sfinții din cer în oceanul de lacrimi de dureri și suferințe vărsate de miliardele de creaturi create, lacrimi despre care nu putem spune că au curs fără știrea sau îngăduința Lui Dumnezeu sau că Dumnezeu nu le putea evita în durerea și tragedia lor.

  9) Totdeauna săritori, oamenii i-au aruncat Lui Dumnezeu colacul de salvare a onoarei ; totdeauna, noi cei din linia întâi a vieții, obidiți de soartă i-am mulțumit reverențioşi Lui Dumnezeu pentru tot și pentru toate resemnându-ne să spunem răbdători în sine că Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, aducând prinos de mulțumire Domnului și pentru binele și pentru răul din viața noastră. Iată, confortul și siguranța Lui Dumnezeu în acest periculos univers pentru orice ființă vie în afară de El, tocmai pe aceste însumate gesturi de evlavie și loialitate necondiționată ale supușilor Lui se sprijină dar Dumnezeu niciodată nu ne-a mulțumit nouă că are legitimitate în colțul acesta de univers numit pământ și El este bine mersi datorită picăturilor chinezești ale credinței fiecărui credincios care Îl revigorează și Îl legitimează în fiecare zi tot mai mult pe acest Dumnezeu. Ba mai mult, ca să ne jignească total, în mocirla noastră de amar Dumnezeu ne-a cerut sec după ce-i dăm votul credinței și evlaviei, să murim mai întâi, prezentându-ne acest evident neajuns ca și o condiție a îndreptării mizeriilor existențiale ale lumii create de El în care ne-am sufocat irecuperabil în mocirla de necazuri și drame care compun pustiul a ceea ce Dumnezeu ne-a intitulat viață. Nici măcar așa, morți fiind și cu un picior în Rai nu putem fi siguri că nu vom fi aruncați în iad dintr-un capriciu exclusivist al atotputerniciei judecătorești demiurgice și sperăm dârdâind de frică doar de s-o îndura Dumnezeu într-o clipă fastă la Înfricoşătoarea Judecată să ne izbăvească și să ne șteargă lacrimile de pe obraz pentru totdeauna, să ne lase să-i vedem fața virtuală de pe lumea cealaltă, o lume a umbrelor și-a iluziilor teoretizate în terapia religioasă în care toți avem un program obligatoriu de respectat. Tot jocul de-a v-ați ascunselea pe care îl joacă Dumnezeu cu noi, s-ar fi putut gândi preventiv într-o clipă realistă a bănuielii divine, că ne va duce la o culme a răbdării explodându-ne mințile, creierele și sufletele de acest joc absurd pe scena existenței : jocul absurd de-a baba oarba dintre doi actori, Dumnezeu și lumea care și-au asumat rolul de-a evolua în tandem atât de ridicol pe scena universului. Dacă Opera Lui Dumnezeu, lumea și viața ar fi un spectacol prezentat în fața tuturor Demiurgilor din univers, evident că la sfârșit aceștia nu numai că nu ar aplauda, dar ar arunca pe scenă cu pantofi divini și bucăți de bănci, fluierând și înjurând la ce fiasco au putut să asiste. Nu se poate reprezentație cosmică mai proastă și negativă valoric decât tot teatrul căutării etern eșuată între om și Dumnezeu și viceversa și ridicolele replici ce și le spun din Sfânta Scriptură. Cum putem eluda că e o porcărie tot ce ni se întâmplă ca omenire creată de ceva sau cineva cu statut și pretenție veleitară de Dumnezeu și cum putem ierta amestecul unui Creator în așa chestiune nefastă în ce ne privește a noastră existență numită viață legată cu ață ? Cum putem tolera clipa efemeră și vulnerabilă la care suntem condamnați de viață și pe viață de Creator a fi de carne și atât de firavi meșteriți și construiți datorită acestui neajuns anatomic al stării noastre dezastruoase medicale ? Cum putem trece cu vederea tot ce rău ni se întâmplă, chit că ne facem rău și singuri, dar fie de e și așa, cum putem ierta că am fost scoși cu forcepsul din pacea comodă și infailibilă a neființei de un Dumnezeu cu o ambiție creatoare fără limite, târâți o clipă efemeră prin realitatea de senzații mizerabile, amăgitoare și otrăvite ale efemerei existențe, ca la urmă să fim băgați degrabă înapoi în neant ca și cobai ai laboratorului divin, ascunși ca o mizerie sub preș în mormânt și în haldele de gunoi și deșeuri umane poreclite cimitire ? Ca să putem trăi cât decât facem eforturi ca să uităm aceste drame, ca să le mușamalizăm sau digerăm. N-am mai putea trăi o clipă dacă ne-am deschide sufletul ca o oglindă ca în el să se vadă nud tot căcatul în care Dumnezeu ne-a pus să trăim și să ne închinăm căci altfel decât prin acest ritual liturgic și al credinței băgăm de seamă că nu e cu cale a moșteni și atinge veșnicia, visul bolnav și terapeutic al omului religios. Dacă zici om religios faci un pleonasm căci omul, tot evoluția l-a adus să fie religios prin definiție, să capete prin moștenire genetică gene religioase. Toți avem vrând nevrând gene religioase ; de la ele ni se trage tot norocul de pe lumea cealaltă și nenorocul de pe asta. Zarurile speciei noastre au fost aruncate și nu ne mai putem elibera de moștenirea religioasă ; nici nu mai putem, nici nu mai vrem ; ne este mai bine și comod așa chiar dacă nu mai poți trăi cu miez și plăcere știind că mori mâine în chinuri după șapte mii de rugăciuni și cruci liniștitoare. Nu mai poți trăi și respira când îți vezi ca într-o oglindă iminența sfârșitului întotdeauna dramatic și sordid, căci dacă ar fi fost mai plăcut și comod să mori cum simt călugării, n-am fi râs și nu ne-am fi bucurat de moarte într-un cor exuberant și extatic de cântări bisericești ?
 
  10) Pentru ce plângem și ne îngrijorăm de moarte, pentru ce ne tratăm cancerele când lăsate libere să roadă din noi am avea posibilitatea să murim mai curând, mai iovic și să-L vedem mai repede pe Dumnezeu bolnavi și plini de molime scăpând de stigmatul lor cu o simplă îmbrățișare divină și un sărut tandru dat de Creator direct pe bubele noastre purulente ? Dar până la acel sărut divin izbăvitor, credincioși și necredincioși la un loc toți trebuie să trăim până în faza terminală grozăvia și durerile bolilor inventate de Dumnezeu. De aceea nici un alt Dumnezeu la ședința de lucru a Dumnezeilor din acest univers nu ar trebui să se mai mire de ce unor oameni numiți necredincioși le cresc cum spunea Nichita Stănescu aripi ascuțite de neîncredere și necredință până la nori, aripi năclăite de silă și disperare văzând în ce marasm existențial colcăim când vedem atât de dureros cum suntem făcuți de precar de un Dumnezeu care pur și simplu s-a jucat plictisit cu lutul, care nu a avut un plan al perfecțiunii similar divine pentru noi și ne-a făcut atât de rustic și ieftin din pământ și noroaie ca să ne transforme curând tot în pământ și mlaștini stătute și împuțite ori în pământ amestecat cu inimile soldaților morți pe care să-l "taie plugul în două", ori în "praf de cizme călcat" potrivit unei poezii de Adrian Maniu.

  11) Dar tot Dumnezeu a venit și ne-a calmat această angoasă a disperării, această supărare când vedem cât am fost de țepuiți de tot ce poate fi bucurie și înțeles al vieții. Ne-a dat Dumnezeu pentru liniștire impresia și infatuarea unui creier cu circumvoluțiuni mai multe decât la dobitoace, în care să încapă înalta misiune și datorie a credinței și religiei și în care să încapă El, Creatorul, felinarul stradal în jurul căruia, nu avem de ales, ne învârtim noi oamenii, ca niște fluturi și țânțari avizi de lumină virtuală în lipsa evidentă a uneia reale. În creierul nostru credem că putem să concepem și depozităm totul, infinitul și pe Dumnezeu, în creierul nostru pândit de aceleași tumori și accidente vasculare, riscuri și vulnerabilități existențiale ca la tot regnul animal. Suntem doar pure animale dar ridicole prin îngâmfarea de a ne delimita infatuat de curata și cinstita precaritate a animalității lipsită de religie. Cozile ne-au căzut dar ne speriem ca animalele de dușmani mai feroce decât noi și de demoni, stihii și duhuri ale naturii care plesnesc din cozi, aruncă flăcări pe nări ca dragonii, rag, sfârtecându-ne și aruncându-ne cât colo, sperieturi pe care le neutralizăm integral cu o liniștitoare cruce și închinăciune. Duhurile rele se alungă cu închinăciuni și apoteoze către șeful suprem al universului, superior ca putere demonilor răi care ne hărțuiesc, iată remediul și tratamentul psihiatric terapeutic, fără pastile ci naturist. Pe scurt, i-am zis credință religioasă. Spre deosebire de animale, nefericitele, noi avem deci în creiere credința religioasă, o valvă naturală și un aparat înnăscut, ca stimulatorul cardiac pe numele lui Dumnezeul salvator, și pe fiul Său, (cine altul putea fi decât mântuitorul Iisus ?). Iată cum Ei doi, Tatăl și Fiul sunt profesiunea noastră de credință, farul nostru călăuzitor către nimic, un nimic drapat cu speranță, speranța că două autorități demiurguce, Tatăl și Fiul ceresc, împreună cu duhul sfânt, totul conglomerat într-o Treime magică și fastă pentru oameni cum cred ei, sunt singurii suspecți achitați în avans, și ai nașterii, și ai vieții mizerabile, și ai decesului nostru. Oricând o bâtă în cap face să ne dispară instantaneu credința și pe Dumnezeu și Iisus cazați atât de confortabil între legăturile neuronale ale creierului nostru religios. Cum facem un accident vascular cerebral devenim legume și vegetăm ca ele, adică intrăm în normalitate, în normalitatea legumelor care nu și-au conceput niciodată un Dumnezeu sau o mântuire și pe îngerii vegetali aferenți existenței vegetale. Nu poți concepe roșii sau castraveți ori vaci și porci rugându-se unui Dumnezeu al lor care le-a făcut după chipul și asemănarea sa cum cred oamenii despre Creatorul lor.

  12) Noi nu suntem vegetali ; suntem din carne ; dar am auzit că unele organe de porc se potrivesc foarte bine să fie transplantate în noi. Tocmai pentru că suntem din aceeași carne a întregului regn animal și avem același principiu al caracteristicilor cărnii, tocmai de aceea totul e atât de trist în noi ; căci nu poți răbda, privind un om precipitându-se pe tema teologică atât de erudit și pasional pe scena socială, să nu-l despoi de învelișul de piele și să nu vezi ce are în interior, cărnurile acelea crude, realitatea aceea nudă de abator, care toate unite într-o scârboasă și firavă adunare te fac curios cum dintre mațele și cărnurile acelea pline de fecale și sânge cu trombi sau diabet se poate autoemana un suflet candidat la Rai după care Dumnezeu e dependent topit a și-l revendica pentru ocultul scop al Raiului care de aceea a fost creat, pentru a fi populat cu aburul sufletelor noastre, o incredibilă nebuloasă de abur compusă din miliarde de suflete căreia Dumnezeu îi găsește și îi dă un rost, o pace, o izbăvire și o durabilitate pe lumea cealaltă, când n-a putut ori n-a vrut să facă toate aceste beneficii practice pentru cărnurile noastre putred de bolnave și pline de puroi, acum, pe lumea asta.

  13) Cum să privesc liniștit un om, Creația Lui Dumnezeu și să nu văd ce este de fapt, un veceu ambulant viu îngrijindu-se atât de ineficace să șteargă cu atâta hârtie igienică, bideuri și clisme activitatea scârnavă a colonului ? Cum pot concepe toată realitatea proctologică și coprologică mizerabilă a acestui maț făcut în silă de Dumnezeu în noi, tot ce poate fi mai împuțit și septic în noi, soluție grosieră și mizerabilă găsită de Dumnezeu pentru procesarea energiei și eliminarea reziduurilor pentru funcționarea noastră precară într-o simptomatică a existenței bolnave dintre naștere și moarte ? Colonul, acest organ pus ca o soluție trist de precară de Dumnezeu în noi ca să ne îmbolnăvească cu toxicitatea mizeriei fabricată de propriul organism, împreună cu rectul și anusul sunt instrumente de tortură și de sinucidere subconştientă și inevitabilă. Căci nu putem învinge efectele septice ale colonului, rectului și anusului nici cu toată hârtia igienică, bideurile și clismele din lume ori cremele pentru hemoroizi și fisuri anale..Dacă cu asta s-a ocupat Dumnezeu și i-a zis Operă, am tot dreptul să fluier a pagubă și să intitulez acest gest un efect normal al simțurilor și percepției pure, neviciate de prejudecăți. În noi, ca și creație de top a Lui Dumnezeu, (nu știu pe alți extratereștri cum i-a făcut),  este un veceu viu ca o bombă vie cu ceas care oricum îți aduce mai devreme sau mai târziu căderea sistemului biologic : dacă nu faci nimic pentru sănătatea colonului cum se spune, toate resturile de fecale adunate în tine și neeliminate cu anii dintre pliurile colonului intră în putrefacție și corpul absoarbe neavând de ales toată această infecție diluată cu apa ajutătoare pe care o bem în fiecare zi. Iată la microscop și sub reflector boala, răul, infecția și cancerul de care murim și pe care singuri ni-l fabricăm prin program creaționist divin, fiindcă așa a vrut Dumnezeu să ne facă, din carne și din mațe cu fecale, motivul principal pentru care nu putem fi nemuritori și fericiți ca îngerii. Dacă disperați și scârbiți conștientizăm ce fabrică de fecale suntem și curativ începem să facem prea multe clisme stricăm flora intestinală și dăm în hepatită. Cum ai da-o, tot mori, ori cu anus normal ori cu anus contra naturii scos prin burtă după ce doctorii cu arginți îți taie colonul canceros, pe care ți l-a îngăduit Dumnezeu dându-ți o tristă șansă medicală să defechezi prin burtă într-o pungă cu supapă, înainte de a muri.

  14) Constatăm astfel o ruptură iremediabilă între carnea noastră și liantul ei sufletul care nu știu cum se simte atât de bine între infecțiile și durerile ei, nu știu de ce ține morțiș sufletul să trăiască în interiorul tragediei medicale a corpului nostru, nu știu cu ce-l ajută seva și sângele nostru plin de SIDA sau leucemie, nu știu cum poate sufletul rezista o viață în aceste traume medicale, pentru ca la urmă s-o șteargă tiptil în Rai uitând totul, toată tragedia cărnii noastre ca să ne lase să murim în pacea bătrâneții agonizante și sclerozate pe patul de spital, să murim atât de molcom și tăcut, atât de insignifiant pentru Univers, într-o zi, odată, bătrâni (dar nu obligatoriu) și bolnavi (sigur !), după pofta ce-a poftit Dumnezeu.
  15) O, sufletele noastre fericitele, vor scăpa de infernul putrefacției trupurilor noastre de nevoie băgate în atâtea sicrie, căsuțele noastre dragi de veci pe care nu știu de ce nu le iubim cât suntem încă vii, când în schimb ne molipsim cu ura pentru sicrie, pentru cimitire și pentru moarte, ne molipsim cu această ură de la sufletul care pleacă cu coada între picioare din șandramaua trupului nostru care pică ! O, sufletele noastre fericitele care urăsc tragedia vieții și trupului nostru cu toate că de acolo vin și se emană și iubesc toate avide și disperate doar pe Iisus care moare-n fiecare an de Paști spre a se naște de Crăciun, spre bucuria noastră, Doamne-ajută, iar noi, într-un simptomatic dar creștinesc cor extatic religios cădem în transă în fiecare an, ca niște consumatori de etnobotanice, invariabil, neobosiți, neschimbați de la facerea lumii, și spunem vajnici : Iisus s-a născut... Doamne-ajută...!

134) DUMNEZEU TOT TIMPUL PLÂNGE ȘI E NEFERICIT

134) DUMNEZEU TOT TIMPUL PLÂNGE ȘI E NEFERICIT
                      
  1) Bunul Dumnezeu nu râde niciodată... El nici măcar nu a zâmbit vreodată și nici cel mai sporit sfânt în credință ce a avut ocazia sublimă de a-L vedea în preajmă în Rai nu L-a văzut vreodată pe Creatorul Universului schițând în toată cariera și veșnicia Sa măcar un singur gest de voie bună sau măcar un gest oricare-ar fi el, o mișcare, o umbră pe pământ, o iscălitură sau semnătură pe pereți de peșteri... Dumnezeu atât știm că nu râde, nu are cum râde și nu are cum fi vesel în sensul în care sunt oamenii. Și Dumnezeu nu e bine dispus niciodată... El e prin definiție o Ființă și o entitate cel mult serioasă și gravă atunci când nu plânge cum a plâns de-o veșnicie în imensa majoritate a timpului Său infinit. Dumnezeu are starea aceea serioasă gravă precum îndrăgostiții când își spun în taină șoapte de iubire cu vocea tremurată și domoală însiropată de tandrețe, cu mimica aproape de un semiplâns de bucurie a iubirii împărtășite. Dumnezeu nu e vesel și bine dispus niciodată, nu dorește distracție, confort și relaxare ca noi oamenii, nu are zile libere și sărbători contrar a ceea ce se crede că s-ar fi odihnit de munca Sa în ziua a șaptea El, un Creator omnipotent și fără de forțe sleite ca oamenii. Când tot universul e la foc continuu și Dumnezeu controlează prin vigilența Sa ca sorii să se miște lin pe cer și galaxiile să nu o ia alandala, nu e verosimil un singur gest de odihnă și deconectare a celui în omipotența și omnisciența căruia se pun toate în regulă în acest univers. Așa că Dumnezeu e cel de la cârma universului concentrat și încordat maxim pe lucruri serioase și importante de care noi nici nu știm. De aceea nici Dumnezeu nu știe de duminici și sărbători legale și nici religioase, pentru că în ambele cazuri de regulă se sărbătorește deci nu se muncește iar El e cel ce ne dă exemplul muncii susținute fără de preget și precupețire în sensul vorbei înțelepte care spune că munca l-a creat pe om iară sărbătoarea îl incită la relaxare și lene, la zăbăvnicie și la slăbirea și sleirea a tot ce e definitoriu pentru om : forța creatoare, rațiunea și gândirea. De aceea Dumnezeu care e etalonul creativității și gândurii și care l-a făcut pe om după chipul și asemănarea-i nu știe de sărbători care aduc odihnă, de relaxări și jocuri, El se ocupă continuu cu lucrurile serioase din viața omului, cu drămuirea vieții de zi cu zi a lui, ăsta e jocul Lui Dumnezeu. Așa că Dumnezeu nu știe șah, fotbal, cărți, table, nu știe să meargă pe bicicletă și nici să înoate, nu are mașină și nici nu știe să conducă, nu vrea să conducă, (ce-ar însemna să-l tamponeze un descreierat beat la volan  ?), nu îi place să se ducă nici la mare în vacanță și nici la munte iarna să schieze. Lui Dumnezeu nu îi place nimic, putând spune că îi displace tot ce le place oamenilor. Dar Dumnezeu nu vede niciodată în asta o cât de mică pierdere pentru Domnia Sa, pentru confortul Său interior, pentru faptul că totdeauna e ocupat cu o muncă serioasă, niciodată nu se odihnește, niciodată nu are liber, totdeauna e treaz și nu doarme, el mereu veghează, uneori prea insistent și indiscret la tot ce face omul. Dacă o femeie uită și intră în biserică la ciclu, Dumnezeu nu doarme, vorba ceea, el vede totul și socoate că femeia aceea a făcut un păcat, mai ales dacă vine și fără batic pe cap sau se așează în partea dreaptă în rândul bărbaților și nu în stânga cu femeile. De aceea se poate spune că pentru atâtea și atâtea lucruri rele făcute de oameni, Dumnezeu mai mereu e trist și plânge, dacă nu plânge măcar suspină, dacă nu suspină măcar oftează... Dumnezeu e TRISTEȚEA însăși înnobilată și sfințită prin firea Sa bună și blândă... Dumnezeu e toată DUREREA și LACRIMILE vărsate de la începuturile lumii și toată NEDREPTATEA ce li s-a întâmplat oamenilor cu scopul nobil și promisiunea de a fi izbăviți și compensați pe lumea cealaltă cu ceea ce numesc ei mântuire, așa cred ei avizi, acești omuleți numiți de Dumnezeu oameni. Cum am putea noi vreodată să râdem, să ne relaxăm și distrăm cu nădejde ?, când știm că Dumnezeu niciodată nu a făcut asta și e Tot numai tristețe, durere și lacrimi de fapt umane personificate în imaginea Lui dramatic solemnă, e conceptul și etalonul acestor drame și dureri ale oamenilor încât a devenit înălțător și sublim să fii trist ca însăși TRISTEȚEA, să fii nefericit ca însăși NEFERICIREA și să plângi de alean și durere ca Însuși Dumnezeu personificat în aceste drame umane, care plânge în cascade și sughițuri de la Facerea Lumii și până azi, pentru păcatele noastre...
 
  2) Toți ar trebui să plângem și să ne frângem și noi de durere ca Însuși Dumnezeu când fiind făcuți precum chipul și asemănarea Sa ar trebui musai să rezonăm și plângem ca El de suferință și durere având de dus în spate toate bolile de care suferă și El în tăcere și toate nedreptățile cu care asemeni și El e nedreptățit, (vezi patimile Lui Iisus și înjurăturile de Dumnezeu căci  de fiecare dată omul înjură pe Dumnezeul mamei unui idiot și nu direct și exclusiv idiotul în sine cu care are de-a face ; iar cum Dumnezeu e Tată al nostru din Cer, evident că se simte jignit când vede că e înjurat El în numele mamelor, când a suflat duh sfânt peste burțile gravide ale tuturor mamelor de oameni și genii și idioți și pentru asta este înjurat). Deci pentru toate astea ce le fac oamenii e de înțeles toată scârba de care și Dumnezeu e scârbit... Precum Dumnezeu nu-și face un complex că nu e cu cale să poată fi mai fericit și să râdă exuberant vreodată când în înțelepciunea și treburile Sale  nu realizează rațiunea nici unui motiv pentru asta, noi de ce-am vrea să facem pe deștepții și să vrem să nu mai plângem de toate durerile noastre de zi cu zi, dacă astea înnobilează pe om să trăiască exact stările de suferință trăite de Creator...? Dumnezeu nu a râs niciodată netinzând niciodată la fericire și relaxare când El e însăși FERICIREA ori NEFERICIREA după caz, cu aceleași lacrimi de bucurie sau tristețe curse pe obraz. În măreția Sa Dumnezeu nu face din fericire sau nefericire nici o bucurie dar nici un capăt de țară datorită marii Lui tristeți nemângâiate. El suferă în tăcerea Lui fără să spună, fără să suspine măcar ci doar tace. Dumnezeu veșnic tace și îndură fără să fie văzut și știut undeva în realitatea cotidiană de la Facerea Lumii și până în zilele noastre. De ce noi nu putem trăi și suporta demni și stoici aici în simulacrul nostru de viață nici o nefericire și durere la paroxism fără a tinde avizi să fim fericiți, mângâiați, relaxați și bucuroși ca în Rai și vrem să fim salvați și reeșapați în Rai conform visurilor și fantasmelor noastre...? Vrem sănătate, bucurie, fericire, liniște, împliniri aici pe pământ...? Ok. Atunci în Rai ce mai vrem...? O..., vrem un repetir nesfârșit al fericirii trăite înmiit față de cota și măsura pământească iar credința în Dumnezeu e tocmai asigurarea de manifestare perpetuă a acestei fericiri și bucurii de vis paradisiace care nu se mai termină pe lumea cealaltă a neființei, asta este tot ce visăm noi mai frumos rasa umană, dragii de noi...! De când trăim, de la ora de religie și vizita la Sfânta Liturghie suntem învățați o viață să visăm obsesiv la fericirea care se trăiește în Rai. Și încă veșnic ! Cam mult pentru puterile și voința noastră de acum căci Raiul se plătește cu moartea și e ciudat că nimeni nu vrea să moară mai repede să ajungă în Rai, toți vor să trăiască chiar și un hârb de viață amar oricât ar fi Raiul de tentant. Bunul simț îi îndeamnă pe toți să țină cu dinții de viața asta mizerabilă dar sigură mai vârtos decât la cea viitoare onirică și alegorică. Pentru o fracțiune de secundă, ținând direct și febril la acest dramatism al vieții care măcar e evident și palpabil, toți sunt realiști deci necredincioși ai momentului clipei de față amânând chestiunea postumă a fructificării credinței prin accesul la plăcerile sufletului huzurind în Rai într-o eventuală ulterioară probabilitate din viitor de pe lumea cealaltă. Ca să nu irite Cerul și pe Dumnezeu, toți își revin imediat din luciditatea rațională a necredinței și doar de frica Lui Dumnezeu îi aduc cuvenitul respect și condescendență. Chiar și așa, dacă ai ști că mâine te duci în Rai tot nu vrei să mori, tot nu poți renunța atât de lesne la mizeria și lacrimile vieții, cadouri mai bune sau mai rele care sunt ale tale, mereu și incontestabil ale tale și accesibile decât concediul etern din Rai totdeauna sperat dar negarantat. Dumnezeu așteaptă mizeria ta și durerea vieții tale să înflorească, să se desăvârșească, să te îmbolnăvești și să mori, apoi te ia la El bucuros sub formă de suflet, că te-ai copt pentru moarte, că și-a făcut experimentul și ambiția creaționistă cu tine.

  3) Dacă Dumnezeu nu râde și El e însăși TRISTEȚEA și LACRIMILE care-au curs totdeauna, noi cum putem avea nedelicatețea să fim mai exuberanți și veseli pe această lume, doritori și dependenți de nevoia de fericire și să râdem satisfăcuți de plăceri și voluptăți ca nebunul satului, și cum putem avea simțul umorului în mijlocul unei astfel de înmormântări și drame monumentale cum se profilează a fi trăirea și pustiul nostru de viață pe pământ...? Dumnezeu nu râde și nu are motiv să aibă simțul umorului pentru vreun fir de praf de pe pământ, pentru vreun fir de păr din capul nostru și pentru vreun fir de dorință și durere din inimile noastre de carne, de orice natură ar fi aceste dureri... Sunt sfinți care au trăit o viață sporită în adâncă credință și tot și-au zis în tot ceasul că sunt păcătoși neîndrăznind a visa măcar la deplina iertare a lor de către Dumnezeu, iar noi în răutatea, mofturile și vanităţile noastre îndrăznim să ne deschidem inimile cardiace și să țipăm că suntem nefericiți...? Să se știe că ce-i dulce nu-i dulce pe pământ decât dacă ai iluzia că-L fentezi pe Dumnezeu care nu-i place nici dulcele măcar cum nu-i plac atâtea gusturi umane. Și nici ce-i mângâietor omului nu-i mângâietor și pentru Dumnezeu când ochiul plâns și trist din vecie al Lui bate cu biciul razelor Sale tot ce nu-i asemeni și sub ascultările Sale cazone. Când ai crezut că ai trăit vreodată vreun extaz și inima ți-a vibrat câtuși de puțin de plăcere și fericire deșartă pământească, adu-ți aminte că Dumnezeu abia atunci își oprește lacrimile și începe să râdă... Să râdă de tine cu hohote și lacrimi de râs, să râdă de tine și infinitul deşart de fericire minusculă și vanitate lumească din inima ta care dacă nu bate doar pentru Dumnezeu e pe veci pierdută în deșertăciune și păcat, așa se spune în cartea de învățătură bisericească... Dumnezeu e amantul suprem și e gelos pe tot ce crede că iubește ceva, altceva cu patimă mai mult decât pe El. De aceea batjocorește și huleşte orice extaz, orice plăcere și orice emoție și vibrație a inimii care nu-i sunt EXCLUSIV dedicate... "Ori te rezemi de o umbră", cum a spus Eminescu într-un vers, ori iubești efemer ceva mai mult pe pământ decât pe eternul Dumnezeu, e totuna, e o greșeală și un păcat ce nu va rămâne nepedepsit. Au crezut vreodată Romeo și Julieta că dacă au rămas pildă de amor și dăruire a clipit vreun pic Dumnezeu a simpatie...? Au murit degeaba... Și s-au sinucis încă fără rost... Cu atât mai rău pentru ei... Emoțiile oamenilor, plăcerile lor, amorurile lor și un întreg pământ spurcat de păcate și o întreagă lume îmbătată de dor de dragoste și de amor invocat și de sodomişti ca și drept al vieții lor intime sunt scârbă pentru Dumnezeu care tot timpul plânge și e nefericit... Și oamenii plâng. Ar părea că plâng pentru că sunt slabi. Oamenii nu plâng pentru că sunt slabi ci pentru că au crezut că sunt puternici pentru prea mult timp care a expirat și a venit scadența la suferință și la moarte, pe când există un Dumnezeu mai puternic și mai trist ca noi, care plânge pentru păcatele noastre mai puternic decât o vom face noi vreodată pentru durerile, remușcările căințele și mizeria noastră...! Plânge, dar o face tăcut și neștiut, ascuns de noi în cel mai discret, secret și îndepărtat colț de univers unde El e fericit căci pe acolo pe undeva e și Raiul, în timp ce noi, plini de bube și boli în gulagul denumit viață și pe pământul unde am fost aruncați din Rai năzuim la vindecarea de bolile incurabile ale vieții în acel spital celest de suflete. 
 
  4) În tot amarul vieții noastre nu putem numai să fim triști ; ne mai îndulcim cu dragostea și cu amorul. E terapeutic pentru noi, de aceea Dumnezeu știe și tace. Acceptă cu greu clipa noastră oficială intimă de relaxare și plăcere. E pauza de masă pe care boierul o acceptă plictisit sclavilor de pe plantația de bumbac. Oricum, pentru Dumnezeu nu există cuvântul amor... Ni-l tolerează cu silă și greață. Dumnezeu nu înțelege și nu aprobă ce-nseamnă sărutarea, îndrăgostirea și infinitul ei... Bleahh...!  Senzațiile carnale îi sunt străine și îi repugnă, îi ies transpirații reci pe frunte de ele și vomită după colț, când Dumnezeu știm că nu e un corp asemenea nouă deci e un spirit care nu are cum să aibă carne și senzații ci ca spirit e doar un abur sau un vis de bine și de fericire, o iluzie roză, fină, dulce, parfumată dar terapeutică în viața omului. Conceptul de orgasm îi e străin și impropriu Lui Dumnezeu căci e o senzație trupească intolerabilă pentru răbdarea și eticheta Lui Dumnezeu care știm bine că deși e bărbat, totuși nu are sex, nu are organe sexuale specifice cu care ar putea simți plăcere ca noi... Toate plăcerile oamenilor sunt scârbe pentru Dumnezeu, de aceea orgasmul, Dumnezeu l-a dat și oamenilor și dobitoacelor însă pentru cu totul altceva : Exclusiv, ca în cazul tuturor exemplarelor biologice, mamifere sau nu, să fie motivați să se înmulțească mânați și motivați de amintirea și scontarea acelei plăceri ca un bonus. Pentru că există orgasme de oameni, de animale, de păsări, de ce nu ? Cum altfel să se termine decât într-o explozie a fericirii actul lor sexual, al tuturor ? E explicabil asta când toate ființele prea au un interes și se luptă toate pentru împerechere și surprizele ei plăcute. De aia le place și fac totul să se împerecheze, ceea ce-i face să se simtă bine, nu ? Ce avem noi mai presus ca dobitoacele de a fost nevoie să fim numiți oameni, să fim creația preferată a Lui Dumnezeu și să ni se dea credința și niște suflete aspirante la Rai ? La fel ca dobitoacele ne împerechem prin copulație și ejaculăm, juisăm, țipăm, gemem, ceea ce și animalele fac la nivelul lor bestial. La ce bun atâta ocol prin viața complicată și sofisticată de oameni dacă tot trebuie să murim ca dobitoacele în horcăieli agonizante ? Plăcerea sexuală nu e un calmant pentru a uita aceste agonii viitoare și nu e un dar de la Dumnezeu. E o chestiune practică pentru tot regnul animal, nu numai pentru oameni, când orice râmă hermafrodită putem presupune că are dat de la Dumnezeu în actul ei de înmulțire un orgasm și niște țipete de amor râmesc pentru a împlini porunca Domnului doar așa că a poftit El să dea această poruncă, având toți și toate acest beneficiu al plăcerii sexuale în scontare, cu condiția să ne înmulțim și să umplem pământul după poruncă, oamenii să-l umple cu oameni pe fața pământului, râmele cu râme în pământ. Nu din datorie și conștiință creștinească catadicsesc oamenii să se înmulțească împlinind porunca Domnului de a umple pământul, ca dovadă că l-au suprapopulat și asta cu anumite rele consecințe ; ci oamenii se înmulțesc motivați că Dumnezeu le-a dat plăcerea sexuală ținându-se de nas să nu vomite făcându-ne atâta favor, când planul Lui Dumnezeu pentru noi e să fim finalmente eunuci, pudibonzi și castrați căci altfel plăcerile carnale ne îndeamnă la sex, iar sexul la sodomii iar toate duhurile bune și sfinții Raiului sunt atât de geloase când văd că toată carnea face sex și ei nu.
 
  5) Duhurile bune ale Raiului, sfinții, îngerii și Dumnezeu nu au nevoie de orgasme și organe sexuale cu care să și le iște. Întreagă carnea sau mai corect spus textura ființelor sfinte paradisiace e plină oricum ca un blat de tort însiropat, de plăceri paroxistice și continue intrinseci, de fericiri și extaze specific divine, incomparabile celor sexuale carnale umane. De aceea orgasmele noastre sunt de râs și o bagatelă pentru concepția divină, insenzuală, antivoluptuoasă și platonică prin definiţie. Ele, orgasmele, ne sunt date nouă, ființelor ca o chestiune practică, nu pentru amor ci strict pentru acuplare, pentru reușita montei, a împreunării animalice ca să nu uite bestia să se împerecheze și să nu-și omoare și mănânce perechea văzând în ea doar un mijloc mercantil pentru potolirea propriei plăceri... Noi oamenii l-am împodobit cu emoție și lirism, când orgasmul nu e decât ordinul și pocnetul din deget al Lui Dumnezeu și stratagema Sa practică, pentru ca speciile să-și aducă aminte că e plăcut să se înmulțească singure ca să n-o mai facă Însuși Dumnezeu cu mâinile Sale, tot cu lut și cu duh sfânt și să se murdărească pe mâini de lut, tot frământându-l obosit, pentru fiecare candidat la viață. Dându-le orgasmul, Dumnezeu s-a spălat pe mâini și a transmis speciilor cheia de boltă a interesului, obligației și îndatoririi biblice de a se înmulți și umple pământul și s-o mai facă și de altă dată fără să se mănânce unii pe alții cum face călugărița ori văduva neagră cu partenerul lor crezând că acuplarea e un act de agresiune vital în interes culinar. Orgasmul e pauza de masă a Lui Dumnezeu care nu avea timp să înmulțească toate speciile cu mâna Sa și având această surpriză și cadou, toate ființele au purces în draci să se înmulțească... Singurele poate care nu au orgasm sunt femelele de călugăriță și păianjen văduva neagră care-și mănâncă partenerii iubitori și tandri de vii, a căror afecțiune și tandrețe, pentru ele nu contează așa cum și pentru Dumnezeu nu contează și e praf în ochi, inacceptabilă și respinsă tandrețea noastră, amorul nostru, dorurile noastre nesfârșite, ale tuturor... V-ați sărutat vreodată și ați făcut amor cu pasiune...? Dacă da, a fost spre umilul și relativul vostru noroc, căci toate acele voluptăți vor trăi cu drag și plăcere doar în inimile voastre și vor muri odată cu voi, vor rămâne fier roșu care arde de plăcere inimile voastre doar cât veți trăi, sub disprețul și sila eternă a Lui Dumnezeu, care deși are tot universul la îndemână ca spațiu de depozitare și muzeu, nu va prețui nimic din flăcările inimii voastre, nu va salva nimic din voi în abisurile universului, măcar o statuie de marmură de îndrăgostiți goi sărutându-se care să vă reprezinte pe voi în muzeul antichităților Lui Dumnezeu. Doar pe pământ veți lăsa o urmă ștearsă și pe coaja copacilor un nume de ființă iubită scrijelat cu briceagul : "DANIELA", "VIOLETA" sau "ALINA" Atât. În schimb Dumnezeu vă va lăsa nemângâiați și etern încărcați de dor și alean și nu va consemna nimic mai mult în analele memoriilor Sale decât că ați fost un număr de oi bârsane din turma credincioșilor și robilor Săi și ați făcut o sumă de păcate. Dumnezeu v-a dat de toate echilibrat, și dureri și plăceri. Dar atunci când dragostea înaripează inimile voastre, să știți că totul are un preț de cost care spune că Dumnezeu vă va lăsa să vă iubiți până când, odată cu moartea vă va despărți și nu vă va spune, nonșalant, decât că v-ați întrecut cu gluma și decât că, sec, ați păcătuit o viață întreagă fie cu vorba, fie cu fapta, fie cu ambele, că ați fost sclavii plăcerilor, ai sodomiilor, ai cărnurilor pe care vi le va putrezi și vă va muri, căci Dumnezeu care vă iubește nu puteți spune sec că vă omoară, ci trebuie să spuneți dulce și plini de respect că vă moare... Apoi, după ce v-a omorât sau v-a murit cum se spune mai dulce și cu condescendență, dându-şi seama că a exagerat și a fost prea sever în intransigența aplicării pedepselor pentru voi, va începe Domnul iar să plângă precum zilele ploioase ale toamnei, și să fie nefericit, ca întotdeauna, prea târziu. Nu contează. Dumnezeu știe că se vor mai naște miliarde de oameni, berechet să-i omoare și pe aceia, după care să se căiască definitiv și să plângă după ce-i va omorî pe toți. După care poate se va opri vreodată. Poate se va sătura de atâta plâns și nefericire căci chiar Dumnezeu să fii și nu poți răbda să verși inutil de-o veșnicie râuri și Amazoane de lacrimi când ca Demiurg ți-ar fi stat lesne în putere să fii pentru totdeauna vesel și fericit alături de creaturile pe care dintr-un capriciu le-ai condamnat la univers, la plâns și la moarte, făcându-i după chipul și asemănarea Ta.

  6) Dând cu bagheta Sa divină în stânga și în dreapta în univers, Dumnezeu își manifestă exclusivist și neoprit atotputernicia având ambiția de a ne face cu forța spectatori ai atotputerniciei Sale. Ce suntem noi dacă nu niște spectatori siderați, speriați, părtași fără voie și întâmplători la acest eveniment megaloman și film de groază al atotputerniciei Lui Dumnezeu în exercițiul puterii Sale ?, un eveniment lipsit de sens și care provoacă firavei noastre vieți un neajuns cu atât mai mare, cinic și umilitor cu cât încăpățânarea Lui Dumnezeu de a fi totul, alfa și omega cum se spune, e un autocapriciu toxic al Lui însuși de care s-au molipsit și oamenii genetic, iremediabil și ireversibil în visul și vanitatea lor de a-L decreta pe creatorul universului drept păstorul lor, cea mai frumoasă intenție umană, nefezabilă în practica umană care este dramatică prin excelență. Căci tot ce-a atins cu aripa duhului sfânt Dumnezeu, a început a avea neajunsuri și probleme. Dacă Dumnezeu ar fi dat minte și suflet buruienilor conform ambiției creaționiste cu care ne-a onorat pe noi de ne-a făcut inteligenți și conștienți de sine, acestea, buruienile când ar fi început să se îmbolnăvească de cancer vegetal și să moară în agonie ca noi, ar fi simțit că au o salvare în ajutorul Dumnezeului lor vegetal care le va păstorí sufletul lor verde plin de clorofilă dacă vor mărturisi o credință nesecată cum fac oamenii, dacă vor visa cu credință și speranță la Raiul și Dumnezeul buruienilor, rugându-se cu lacrimi verzi de clorofilă pe patul de spital pentru mântuirea lor vegetală. Soarta sângeroasă a oamenilor pe pământul pe care i-a surghiunit Dumnezeu căzându-i din Rai nu e cel mai dramatic genocid social cosmic din univers. Stai să vezi ce soartă ar fi avut plantele dacă Dumnezeu s-ar fi amestecat atât de insolit în destinul lor vegetal... Cum noi oamenii vărsăm râuri de lacrimi sărate și sânge într-o viață de amar, plantele ar fi vărsat râuri de clorofilă amară sub ochii mirați ai Lui Dumnezeu care inutil mai plânge și e nefericit pentru că singur și-a făcut-o și Lui și nouă prin ambiția deșartă de-a se juca cu noi, cu tot și cu toate în acest trist univers plin de asteroizi, supernove și găuri negre, create evident tot de Dumnezeu iubitorul oamenilor, care privesc la cerul întreg creat tot de Dumnezeu și nu înțeleg că acolo în cer e tot ce poate fi mai cataclismic, periculos și impropriu vieții, necum un Rai al fericirii tipic umane deci antropologizate, idealizate. Așa că e lesne de înțeles cum Raiul și Dumnezeu sunt singura terapie psihologică ce asigură șansa la fericire, trăită sub ochii visători mângâiați de pleoapele închise sărutate de Dumbezeu ale fiecărui credincios.

132) CĂUTĂTORUL DE FRUMOS

132) CĂUTĂTORUL DE FRUMOS 

  1) Un căutător de frumos poate fi oricine și poate căuta orice i se pare lui că-i frumos. În orice caz, gusturile sunt relative și contrare de multe ori astfel în cât ceea ce i se pare unuia frumos, altuia i se pare hâd, ceea ce unul sărută altul scuipă, ceea ce unul iubește altul urăște și viceversa. Și atunci nu poți să cauți frumosul spunând că ai dreptate decât din punctul tău de vedere. Dar nimeni nu poate spune că nu e frumos să cauți efectiv sufletul dintr-un om, să-l vezi și atingi, să-l cercetezi, să-l explorezi ca un explorator și nimeni nu poate nega că singurul lucru frumos într-un om e sufletul. Poate fi omul cât de urât sau rău la suflet cum se spune, tot are ceva frumos în suflet care e după unele opinii electricitate, după alte opinii elemente chimice combinate, după alte opinii duh sfânt suflat de Dumnezeu peste om în clipa nașterii. Iar duhul sfânt poate fi urât ? Sau pentru cei ce se îndoiesc de duhul sfânt atunci electricitatea și chimia din noi numită suflet poare fi urâtă ? E cel puțin interesantă. Nikola  Tesla care a cercetat legile electricității, a fost revoluționar descoperind motorul asincron trifazat și transmiterea electricității la distanță fără fir, prin unde. Dacă astăzi nu se folosește această descoperire (a curentului electric care să umble și să fie captat din eter fără fir) e pentru că e prea scump și costisitor, nu se scot banii care se bagă și nu s-a găsit încă un alt geniu care se naște odată la două sute de ani, care să completeze și perfecteze această invenție și multe altele. Cred că nimeni n-a mai căutat curentul electric sau chimia dintr-un om numite suflet, nimeni n-a mai cercetat după alte opinii ce-a pus Dumnezeu în om numit suflet de ne mișcă, nimeni n-a mai făcut un desant într-o aventură în adâncurile trupului omenesc în căutarea sufletului, ca o scufundare cu batiscaful în tainele mărilor, gândind că sufletul unui om e totuși ceva atât de frumos,  special și unic în regnul animal din care facem parte, motiv pentru care e și colecționat de Dumnezeu bineînțeles în clasorul său de suflete din Rai, iar trupul, suportul brut al luminii din noi se aruncă după ce expiră, direct la lada de gunoi din cimitir poreclită pompos mormânt. Iată de ce unii au ales să evite mormântul și gunoiul ce rezultă din ei după ce sufletul pleacă, și au ales să fie arși iar  cenușa împrăștiată în cele patru zări. De fapt, asta e important în om și cât trăiește, și asta e ce și rămâne din om valabil, în funcție și peren, special, sufletul, așa zic unii, alții zic că nu mai rămâne absolut nimic, că odată defectat generatorul de curent numit trup, curentul electric din om sau chimia din el numite suflet dispar ca dintr-un conductor deconectat de la sursă, ca dintr-o eprubetă scăpată pe jos și spartă de chimist. Oricum, asta e omul, un suflet impregnat în trup ca un răvaș într-o plăcintă, și ca puterea kilowaților unei locomotive care se fructifică și înseamnă trasul unui tren și satisfacția călătorilor, restul fiind fier inert și fără viață, împreună cu cel mai important lucru care nu se vede pe tabela de anunțuri din gară : efortul ceferiștilor de a scoate fierul feroviar din starea de inerție și a-l însufleți pe glasul roților de tren. Așa este și sufletul omului. Este ideea de umanitate, de inteligență, de rațiune, este blazonul și sensul ființei diferită de maimuță și de animal și superior acestora, care toate transpar și emană din biologia unei specii obligată de evoluție să fie inteligentă, cunoscătoare și conștientă de realitatea de sine și din afara sinelui. Este astfel chimie sau electricitate sufletul ? Sau e efortul Lui Dumnezeu de a te scoate din neant și a-ți da un nume și un loc frumos sub soare, când putea să te facă o năpârcă respingătoare, o broască otrăvitoare și negânditoare dar nu te-a făcut. Când privești un om deci, când îi privești gesturile și asculți vorba, de fapt asculți și privești efectul sufletului ce activează în el,  efectul direct al Lui Dumnezeu probabil. Că e chimie, că e electricitate din creier pe baza căreia funcționează și instinctul involuntar de respirație sau bătăile inimii, că e un duh suflat în corpul nostru de Dumnezeu, sufletul e interesul nostru de a trăi și a avea o ambiție, un plan sau o dorință, e zâmbetul nostru dintr-o poză și privirile prin care uneori vorbești când se spune că vorbești din priviri. Restul e carne, e anatomie goală, e codul numeric personal de pe buletin care-ți e luat de starea civilă când decedezi și nu mai trebuiești. Ce e deci  sufletul fără de care nu mai ai identitate și valoare și care mai e intitulat "eu", ori "sine" ? E acel ceva ascuns în noi care arde ca focul unei lumânări, uneori la ambele capete pentru unii care sunt mai pătimași, care ne face să râdem, să plângem, să iubim sau urâm și când nici nu băgăm de seamă, gata : se închide mustăria, vinul s-a oțețit, se stinge focul lumânării, se termină balul și  reprezentația sau orice a purtat numele de viața noastră și se zice că ne dăm duhul, adică iese sufletul din noi și se duce undeva... Unde Doamne iarta-mă se duce fără noi când eram atât de învățați cu el, când îl simțeam atât de durabil și valoros în sine ? Și de unde-a venit ? Din neant, ori din duhul suflat de Dumnezeu peste burta mamei noastre gravidă cu noi, cășunând și punând aceste suflete ale  noastre ochii pe cazul nostru anatomic și medical să se cuibărească într-un trup de carne atât  de vulnerabilă ? Pentru ce au pus ochii să se aciueze în noi ale noastre suflete, venite din tolba de cadouri și bunătăți cosmice a Lui Dumnezeu, să se cuibărească și crească tocmai într-un trup al nostru cu o carne atât de pândită de pericole, lesne stricăcioasă și sediu al tuturor bolilor, metehnelor și suferințelor ca apoi să plece fluierând din noi către Cer înapoi la Dumnezeu lăsându-ne baltă în boală și mizerie în agonie pe patul de moarte după ce și-au făcut treaba în noi ? După ce ne-au folosit corpul, ele pleacă din noi, aceste suflete venetice și ulițarnice prin toate coclaurile universului căci nu au nici o treabă sufletele în interesul lor celest cu tragedia noastră terestră socială și medicală pândită de stigmatul final al unei gropi sordide, negre, cu cruci bătute de ploile toamnelor peste care se găinățează în voie noaptea cucuvelele cimitirelor.

  2) Deci mă mir ce și-au găsit de petrecanie cu noi aceste suflete înnobilate și atinse de buzele Lui Dumnezeu, care ni le-a suflat în chip de duh sfânt peste noi, ce ne patronează și ne parazitează într-un fel folosindu-ne drept suport, zid pe care să crească iedera lor,  care sunt cu nasul pe sus având impozanța măreției judecând după fasonul lor că nu au interese mărunte, regionale, pământești și muritoare de rând ca noi ce vom fi aruncați expirați în gropi cu larve de cărăbuși ci vor, după ce se leapădă de noi în clipa morții a se însoți pe vecie chiar în părtășie cu însuși Creatorul Universului. Dar având aceste obiective celeste și transcendente este de neînțeles cum de au ales totuși sufletele să se însoțească o frântură de vreme cu noi bicisnicii, cu viața noastră legată cu ață, cu șandramaua trupului nostru de carne atât de sărmană și vulnerabilă anatomic și medical ?, când aveau la dispoziție aceste suflete ale noastre să însuflețească chestii rezistente și semețe, munți falnici, cascade impunătoare și păduri seculare ori păsări paradis frumos cântătoare... Ori puteau sufletele să nu se încurce, să nu se rateze și risipească în noi sărmanii vai de mama noastră ci să însuflețească curcubeie care să devină vorbitoare și cântătoare pe cer, ori planete care să nu mai fie de piatră seacă moartă și apă chioară ci să aibă gânduri cosmice și idei galactice, mărețe, cutezătoare și miliarde de ani de viață timp berechet să și le îndeplinească, ori puteau sufletele noastre să nu se încurce cu noi, lupi în piei de oaie ci să însuflețească cu sufletul lor uman câini care de atâtea ori sunt mai oameni decât câinii, atât de loiali, credincioși și iubitori pe viață cu omul de care s-au atașat... Dar nu ! Cu ajutorul Lui Dumnezeu sufletele s-au aciuat și cuibărit în noi și s-au ratat cu tot cu noi cei ce suntem copiii de pripas ai universului care în loc să fi avut un Rai de viață de trăit, prin mila Lui Dumnezeu avem iadul in copie pe pământ și suntem ciuca durerilor, dramelor și suferințelor ființelor vii din acest univers, care toți sfârșim ori în accidente teribile, ori în catastrofe, ori furați, batjocoriți și omorâți, ori murind de moarte bună, de multe ori cu zile, ori bătrâni și putred de bolnavi și sfârșiți în azile, ori  niște cazuri închise în spitale și cu toate astea, deși vin de la Dumnezeu aceste suflete, au acceptat să trăiască în noi, culmea, în acel întuneric plin de sânge și boli care ne dau gata după ce au făcut tic tac zi de zi în noi până la scadență. Când vine scadența rebutului biologic în care degenerăm inexorabil și când văd sufletele dezamăgite că nu-i o scofală să-și fi planificat înfăptuirea visurilor și idealurilor celeste pe valurile turbate ale vieții în luntrea peticită a trupului care ia apă, își dau seama, suflete dezamăgite, că mai bine rămâneau în Cer lângă Dumnezeu decât să geamă în agonie de această dramă și acest stigmat al terorii și sfârșitului, a farsei macabre numită de Dumnezeu viață brodată pe niște trupuri ca epave inadecvate vieții. Ce este viața noastră decât un experiment nereușit al Lui Dumnezeu încercând fără succes să însuflețească o materie brută biologică cu duhul Lui sfânt alambicat o veșnicie în laboratoarele Sale creaționiste ? Trupurile noastre defecte patronate de niște suflete celeste este un hibrid nereușit, este o ironie la adresa principiului de fericire universală pe care ar trebui să le trăiască niște ființe numite lucrul mâinilor Lui Dumnezeu. De aceea, dezamăgite în esența, fasonul și așteptările lor, trebuie să înțelegem aceste suflete care hălăduiesc în noi, cât suferă din însoțirea cu noi o viață amărâtă, și să le dăm dreptate atunci când nu așteaptă decât să-și pună coada pe spinare, să-și ia tălpășița și să fugă din noi rupând pământul înapoi la Dumnezeu imediat în clipa morții noastre care nu le place.

  3) Pentru că așa amărât și urgisit e omul în viața lui încât sufletul e singurul care poate spera o eliberare și o dezertare în lumea mai bună din Cer a Lui Dumnezeu văzând că viața n-are nici un sens pozitiv practic, că e o sumă de dureri și nevoi și trupul cu care plutești în derivă prin viață e un aparat de măsurare și experimentare a acestor dureri, nevoi și neajunsuri, care va deveni o epavă eșuată și se va arunca și băga în pământ, atunci tot omul sărman își pune toată speranța să rămână ceva după el, iaca sufletul acela să rămână, să nu moară omul ca un câine putrezit prin bălării ci ceva din el, ceva important, identitatea lui, gândurile lui și emoțiile lui avute o viață să zboare și să se salveze din corabia trupului care ia apă, se scufundă și moare ca Titanicul lovit de ghețar cum și noi nu vom scăpa nici unul fără să fim loviți de ceva : ori o boală, ori un accident, ori un dușman. Căci nu suportă omul gândul să știe că după ce moare exact ca un câine, exact ca un șoarece hăituit de motani pe sub hambarul cu păpușoi, totul și tot ce-ai fost, ai gândit și simțit se pierde ca și cum nici n-ai fost, așa că i-au zis suflet la ceea ce cred că-i în ei celest și nobil, care se salvează din falimentul vieții undeva în Cer lângă Dumnezeu care va începe să mângâie sufletul omului și să-l izbăvească așa cum știm din cărțile sfinte. Am vrea să știm totuși dacă nu-i cu supărare unde-i în noi și ce face acum acel suflet, reprezentant al nostru în Cer lângă Dumnezeu, că noi știm ce va face atunci după moarte, va fi în părtăşie cu Dumnezeu după cum se zice dar nu știm ce face sufletul în noi acum, cum arată cât suntem vii dacă i se zice suflet, cum arată ecografia lui, RMN-ul lui și care-i treaba și locul lui toată ziua prin om. Se tânguie el oare că și-a pierdut timpul și vremea cu noi ? Sau se bucură uneori când mai gustă unele puține și rare clipe de fericire ?

   4) Fericit sau amărât, unde îți stă ascuns sufletul ? Ți-e sufletul în cap ? În inimă ? În raza privirilor ce iese din ochi ? În șoaptele de drag și de mângâiere ce le culegi și sorbi de pe buzele unui om drag ? Acela e sufletul ce-l atingi al unui om ce-ți spune că te iubește ? Sufletul lui iese atunci pentru câteva clipe de tandrețe afară din omul drag ca un cosmonaut afară din naveta lui spațială legat cu cordoane de siguranță și ajunge în urechile tale de-ți spune că te iubește, ajunge în ochii tăi de plânge pentru tine pentru că-i ești drag și prețios  până la cer. Apoi când tandrețea se termină, când se termină vizita de iubire la vorbitor, sufletul omului drag se întoarce înapoi în trupul lui și tu rămâi după el totdeauna cu un dor. Și tu ai un suflet pe care sufletul omului iubit dorește să-l atingă, să se mângâie și încarce de el, dar n-o poate face decât in rarele, extrem de rarele clipe de tandrețe și iubire, uneori unice, alteori lipsă, încât unii ajung să se iubească de la distanță, să se iubească cu sufletele care le ies răzvrătite din trupurile depărtate de vicisitudinile circumstanțelor vieții ca o tărie dintr-un vin destupat și se întâlnesc în randevuul lor de simțuri, de spirit, fără să aibă nevoie de trup, ca niște albatroși care plutesc săptămâni, vânează și chiar dorm zburând, fără un petic de pământ în mijlocul oceanului. De ce-i place atât unui om care te iubește, de sufletul tău ? Căci te privești din cap până-n picioare și știi că sufletul e-n tine (încă), trebuie să fie în tine că doar nu e la distanță și funcționezi cu el prin wifi, dar nici tu, posesorul lui nu știi cum e. E un gând ? E o emoție ? E un curent electric continuu sau alternativ de ordinul nanoamperilor ? Poate fi el detectat și măsurat cu ampermetrul sau cu ce ? În căutarea zadarnică a propriului suflet, despre care știi doar că se află în tine într-o stare indefinită, ciudată, ezoterică, te surprinzi ascultând cum îți zvâcneşte inima, îți auzi intestinele cum chiorăie, știi că în tine lucrează ceva automat, sufletul e la munca de sus la comandă, toate organele sunt la munca de jos la execuție și pun mână de la mână și într-o sinergie încăpățânată și în final perdantă se zbat, mă mir ce sens universal le mână, să te țină viu o vreme, să te țină temporar salvat de neființă, uneori se mai defectează câte-o piesă chit că nu există magazii cu organe de om ca piese de schimb pe stoc ca să cumperi fie și cât de scump o costa o inimă, un ficat sau plămân ceva dar să repari totuși ceva, o venă sau un zgârci care dacă nu mai funcționează îți bagă în ruină și faliment toate celelalte organe care nu mai pot face nimic și clachează din cauza venei sau zgârciului buclucaș stricat.

  5) Cu buclucul și cu defectul în tine, nu sunt nici revizii planificate ca la mașini, ca astfel un doctor sau Dumnezeu, cineva calificat să te asigure că au depistat problema, defectul, stricăciunea și nu mori cu zile, că mai trăiești în termenul de valabilitate, că astfel te vor repara după știința și puterea doctoricească sau dumnezeiască cineva : un doctor sau Dumnezeu. Când nici doctorul, nici Dumnezeu nu mai au ce-ți face, ai vrea să vezi în tine ce naiba s-a stricat și nu mai merge, să pui să strângi ceva care curge, care a degenerat, care scârțâie, dar nu poți să tai, să repari și să strângi, să lipești în tine venele, propriile tale vene care o să-ți pocnească, pentru că nu ești doctor și ca o ironie știi că putea exista un doctor priceput la care nu ai norocul sau banii să fi fost pe mâna doctorului sub monitorizarea și harul salvator al lui Dumnezeu cu atotputernicia Sa, ca să dea în gând gândul cel bun acelui doctor care te putea petici și repara cât decât ca să mai ții o vreme, ca cineva căruia îi ești drag să îți spună ca în vers Nichita Stănescu : "Ce bine că ești ! Ce mirare că sunt ! , Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se, două culori ce nu s-au văzut niciodată, una foarte de jos, întoarsă spre pământ, una foarte de sus, aproape ruptă în înfrigurata, neasemuita luptă a minunii că ești, a-ntâmplării că sunt".

  6) În căutarea propriului suflet pe care n-o să-l găsești și dibui niciodată în tine în întunericul acela plin de bacterii, viruși sau molime, te mângâi cu gândul că el e totuși în tine, și așa dintre bacterii și sub asediul lor el vorbește când tu vorbești, el simte când tu simți, el se cherchelește când te dedulcești la șprițuri și alte plăceri, el iubește pe cineva când iubești, sau urăște după caz, tu ești numai o carcasă pe care sufletul ți-o păpuşăreşte după cum vrea și îl taie capul, așa că după cum se și spune în proverb, dacă sufletul adică capul face, curul trage toate ponoasele și toate consecințele pe care le-ai tras în viața ta pân-acum.

  7) Mai mult ca sigur sufletul ți-o face. El te conduce către succese, el te afundă în drame, nu există noroc, sufletul îți face norocul sau nenorocul, el coordonează, el decide să ai succese sau să calci în străchini și să-ți ratezi întreaga viață. Și când te gândești că la fereastra ochilor tăi, sufletul care n-are voie să iasă din tine și să se ducă cu dor de ducă undeva înainte să dea Dumnezeu verdictul de plecare, stă toată ziua și se uită pe geam, prin fereastra ochilor tăi ca o pisică închisă în casă, ca o maimuță capucin ce face semne și giumbușlucuri trecătorilor de afară care bat în geam uneori unii din ei, unii oameni se apropie de tine și ar vrea să ia pisica sau maimuțica aceea simpatică în brațe, s-o mângâie și s-o alinte cum și tu ai vrea să ții în brațe pisica sufletului cuiva și s-o alinți, s-o mângâi iar ea să toarcă și să-şi înfoaie blana, să se înalțe pe picioare în dansul acela pisicesc al pisicilor mângâiate cu cozile ridicate sub degetele mângâietoare de om bun și milos care nu trage mâțe de coadă, nici nu le taie cozile, nici nu le pune potcoave de coji de nuci cu ciment.

  8) În zadar tot cauți după acel ceva magic din tine sau dintr-o ființă iubită numit suflet, că nu-l vei putea ști, atinge sau mângâia ca pe-o pisică alintată, pentru că sufletul este doar în cap, în piept, în inimă sau în ochi unde mereu face naveta de colo până colo. Și atunci, cum de propriul tău  suflet, adică de tine te-ai săturat și plictisit până-n gât să cauți, iată cum omul cășunează pe alt suflet gândind că-i mai acătării decât tine, pe sufletul unui om iubit ce are ceva magic și exotic ce nu ești tu și cum omul trebuie să se descarce de această nevoie a căutării, a atingerii, comuniunii și mângâierii a ceva magic dintr-un om, vrea să mângâie și dezmierde un om drag cu totul și în tot trupul, doar îi va găsi, atinge și pipăi astfel indirect cumva și sufletul, acel ceva magic și prețios în om ce dă și împrumută privirilor viață și farmec ce te atrage de cine ți-e drag.

  9) Cum poți să prinzi și să mângâi sufletul, pisica de la fereastra ochilor unui om iubit, decât sărutând pleoapele ochilor dragi și iubiți ? Atunci pisica fuge de la fereastră și în drumul ei înapoi către inimă unde-i e casa, o prinzi pe buzele ce le săruți cu foc, o atingi numai un pic, pisica fuge și tu continui cu vânătoarea. Până să intre înapoi în inimă unde-i e locul, orice bărbat știe că sufletul, pisica aceea închisă în trupul unei femei  trece întâi prin piept, umblă prin pieptul ei ca o pisică pe gard. Și atunci din instinct, din intuiție se apucă bărbatul și soarbe, soarbe cu nesaț din pieptul femeii până pisica atinsă de sărutare fuge și se cuibărește în inimă, se urcă pe casă unde e casa ei, unde e mare zarvă în iureșul dragostei și nu-i e deloc comod când dragostea-i de foc și inima bate ca nebuna asurzitor. Fuge și din piept sufletul, frumusețea și farmecul femeii iubite transfigurat în pisică și se duce această pisică, "speriată" de dragoste, prin tot corpul femeii. Iar bărbatul, asta caută, asta vânează, caută în trupul ei să atingă unde e ascunsă frumusețea și farmecul dintr-o femeie cărora li se zice suflet, și în această căutare a sufletului, nici un loc din trupul femeii nu rămâne nevizat. Există impresia că ai găsit și ai atins sufletul unei femei doar după ce faci dragoste cu ea. Și ea vrea acest lucru căci știe că acel lucru prețios închis în ea nu poate fi prețuit, atins altfel, acel duh, acel abur, acel curent electric căruia i se zice suflet și dă identitate și sens unui om, decât atingând și mângâind trupul ce-l sălășluiește.

  10) Nu poți să faci dragoste cu o femeie, nu poți nici măcar sex să faci dacă nu ai un imbold generat de frumusețea și farmecul ei aduse de sufletul ce-l are în ea. Când vrei s-o iubești și s-o dezmierzi te va crede vreodată o femeie că vrei să-i iubești și contempli frumusețea dată de sufletul ei ce emană din trupul ei ca un parfum de trandafir ce  înnobilează viața din fibrele corpului ei și din gesturile ei ce te încântă ? A avea o femeie pur și simplu pentru carnea ei, ori a o dori și iubi din dragoste ? Sunt două forme similare dar nu identice ale interesului masculin funciar cu care este dotat fiecare bărbat din naștere. Atâtea femei pe care nu le-ai avut, împreună cu atâtea femei pe care le-ai iubit din dragoste și nu te-ai bucurat de dragoste căutând în trupul lor în fiecare sărutare, mângâiere și frământare pătimașă frumusețea lor definită ca suflet, căutând avid ca un câine flămând după un os ascuns, iată interesul bărbatului în căutarea frumosului din femeie, în căutarea sufletului ei ascuns în trup, migrând între ochi, piept, inimă și pulpe, totul ascuns sub rochie. Cuvântul însuși rochie este un cuvânt excitant pentru un bărbat căutător de frumos în femeie. Cum poți să definești această căutare și să-i motivezi unei femei iubite că vrei să-i iubești minunea aceea ce arde în ea ca o flacără ascunsă și magică ce te vrăjește încât nu te mai poți considera om ci căutător de comori, bondar îndrăgostit de polenul frumoasei flori ? Frumusețea e relativă, este dată în principiu de farmecul unei femei, pregătit și dospit de sufletul ei gingaș și sensibil ce o înnobilează și o fac să fie adorabilă, iubită, dorită, atrăgătoare. De câteva ori ai lăcrimat pe sânii unei femei, de bucurie, de satisfacție ca un căutător de comori ce poate spune evrika de căutarea lui încununată de succes. Iată, iubindu-i trupul, i-ai atins de câteva ori sufletul din trupul acelei femei care-ți place, acel suflet, acel "nu știu cum" și "nu știu ce" ce te face s-o cauți, s-o adori, s-o vrei și s-o vezi în toată goliciunea ei atrăgătoare și demnă de a fi iubită pentru că viața din ea care se numește suflet o face să râdă gingaș și candid, să te placă și dorească și ea la rândul ei, să te înțeleagă. Astfel încât dacă Raiul n-ar exista, el ar fi suplinit de cele câteva femei pe care fiecare bărbat le-a iubit pe fiecare în felul ei cu patimă și jind trup și suflet după plăcerea și mângâierea lui. Sufletele ne mișcă, ele ne trag sforile, ele ne însuflețesc și dau valoare și sens ca o sticluță de parfum ce are sens doar cu parfum în ea, ca un card ce are valoare doar când sunt bani în cont. Nu poți să atingi o femeie făcând abstracție de sufletul ei, de viața și splendoarea ce o împrumută eul ei trupului ei ce arde în patimă de dorință și pasiune pentru tine cu răspuns adecvat la dorința și pasiunea ta. Ori fără răspuns. Poți să iubești și dorești și în taină sau în zadar. Cum îi poți defini și justifica unei femei când îi spui că o dorești ? Ce dorești de fapt ? Poți dori să îmbrățișezi o femeie din dragoste și pasiune numai din motivul și instinctul patimii carnale, numai din motivarea erecției ce vine doar din gândurile dulci cu care o decorezi pe acea femeie din cap până-n picioare ? În fapt erecție înseamnă gând obsesiv pe tema scontată a unei clipe de fericire și voluptate a bărbatului și dorință de întâmpinare de gând din partea femeii. Doar astfel, prin împărtășire din partea ei puhoiul de hormoni ai fericirii, de dorință de voluptate se eliberează din creierul bărbatului, pleacă din creierul mare și creierul mic pe calea nervilor spinali către al treilea "creier", bunul lui cel mai de preț cu care bărbatul simte și percepe sensul cel mai propriu și direct al existenței masculine care e căutarea continuă a procesării farmecului și frumuseții  femeii. Doi ochi plini de viață și farmec și grei de dragoste din partea femeii îți sugerează ca bărbat că acolo în interior, în pieptul ei se întâmplă ceva : e doar sufletul din ea, delicatețea feminină ce își susțin în duet recitalul și regalul de frumusețe. Nu poți muri și nu ai înțeles nimic din viață și din bucuria ei până când ca bărbat nu ești prezent și nu guști acest spectacol al frumuseții femeii ce o definește, ce vine din interiorul ei și dă farmec exteriorului. Interiorul ei e sufletul și n-o  poți iubi dacă nu ar avea suflet. Nu știu cum unii, de fapt îi înțeleg, pot iubi păpuși  din silicon fără suflet. Ei suplinesc lipsa vieții din păpușa de silicon cu imaginația lor bogată care înlătură acest neajuns. De fapt sunt de înțeles atâția oameni singuri și complexați care nu pot spera la o iubire ! Dar nimic mai frumos decât să iubești o femeie cu suflet, să i-l culegi și extragi din trup prin mii de sărutări peste tot, doar prinzi pe undeva acea pisică care miaună alintată în ea s-o mângâi iar ea să toarcă. Dar dacă cea mai frumoasă și apetisantă femeie este moartă și evident nu are suflet pentru că sufletul a ieșit din ea și s-a dus la Dumnezeu, nu te va mai atrage decât sufletește, nu trupește. Trupul fără suflet în el e o simplă carcasă de carne inertă și trebuie să asiști și să vezi autopsii ca să vezi ce-nseamnă un trup de om în toată "splendoarea" anatomiei lui sangvinolente și deloc atrăgătoare în lipsa sufletului. A face dragoste sau sex ? Aceasta-i întrebarea. Până la o vârstă, la vârsta tinereții, bărbații sunt mânați în preponderență de nevoia de sex, e suficient pentru nevoia lor. Unii, printre care mă număr și eu au împodobit acest sex cu cuvântul dragoste ca o nevoie și motivare sine qua non și cu tot ce definește ea, pentru interesul, plăcerea și bucuria de a fi, ceea ce am descris în amănunt în rândurile de mai sus. Și deși sunt aproape bătrân, nici azi nu m-am lecuit de această boală pe care o am din tinerețe iubind năvalnic și pasional, asta e, mulți bărbați fac așa,  înmormântând în mine, în cel mai viu deocamdată și pătimaș mormânt tot ce-am iubit, tot ce n-am putut iubi, tot ce-aș fi putut iubi. Aceasta e balada oricărui bărbat care este în sine și genetic un căutător de frumos pentru că altfel n-am mai vedea femei măritate și nici amorezate.

131) A FI BOLNAVI DE CREDINȚĂ, ORI DE NECREDINȚĂ ? ACEASTA-I ÎNTREBAREA !

131) A FI BOLNAVI DE CREDINȚĂ, ORI DE NECREDINȚĂ ? ACEASTA-I ÎNTREBAREA !
 
  1) Ateii sunt niște nefericiți din punctul de vedere bisericesc. Cei credincioși îi blamează și disprețuiesc pe atei că ei îl ceartă sistematic pe Dumnezeu nedându-i nici o șansă la prestigiul demiurgic, îndoindu-se de geniul creator și ordinea pe care cred religioșii a pus-o Dumnezeu în această viermuire de junglă a oamenilor și a animalelor căreia i-a fost pusă numele de viață și facere a lumii. În această viață, vorbind despre oameni, unde selecția naturală a speciilor este de fapt catastrofa și drama, disoluția și declinul vieții omului care vedem și simțim pe pielea noastră că e numitorul comun, Dumnezeu a creat doar pentru om, nu și pentru celelalte dobitoace ale regnului animal decimate de selecția naturală a speciilor,  o unică breșă și soluție de salvare pe care ateii și scepticii o neagă : Speranța și Credința în El ca și garant ce promite omului doar după moarte un liman fericit, un loc al liniștii, păcii, și integrării, a armoniei eterne și veșnice, undeva, în Cer, în absolut, unde toate se vor liniști și vor avea o soluție adică în Rai, în contrast cu toată gama disoluțiilor și dramelor terestre ce marchează existența umană. Ei bine în acest Rai trebuie să înțelegem potrivit punctului de vedere bisericesc că Dumnezeu ne va mântui și izbăvi ; adică ne va elibera de toată întristarea și suspinul ce ne-a marcat în încercările vieții noastre. Vă dați seama ce gând al speranței eliberator e acesta al mântuirii ? El te face să poți trăi demn și încrezător în această viață, cocoșat sub noianul de drame și suferințe rezervat de soartă fiecăruia. Dar nimic nu e mai eliberator ca dulcele gând când îți imaginezi zi de zi până la moarte cum în final ca o compensare pentru fiecare nenorocit dintre noi, Dumnezeu în Rai se va plimba printre noi cu bagheta Sa magică și consolatoare unde fericiți vom jubila și ne va ține tuturor hangul, ștergându-ne obrajii de lacrimi, mângâindu-ne tuturor creştetele și vanităţile și fasoanele. Iată, aceste fasoane și mofturi ale fiecăruia și fiecare trăsătură de caracter ce-o avem cât suntem vii, că am fost buni sau răi, genii sau idioți, când murim și ajungem în Rai nu se pierd ci toate calitățile sau defectele ne vor reprezenta la indigo în Cer. Acolo în Rai aceleași hachițe vom avea și vom persevera cu brio în ele acolo în mijlocul locului de fericire veșnică printre stele. Toate defectele și calitățile avute pe pământ, în Cer ni se vor ascuți înmiit față la maniera avută cât am fost vii. Dacă am fost proști sau idioți, în Rai și mai proști și idioți vom fi, la fel dacă am fost deștepți și genii vom persevera în nivelul inteligenței. Zicala "Fiecare pasăre pe limba ei piere" e valabilă deci oamenilor nu atât pe pământ ci mai ales în Cer când nimeni nu mai piere ci veșniceşte și perseverează ori în idioțenia,  ori în geniul său. Și asta din insolența răzgâiată a sufletelor care având pe Dumnezeu drept mentor și apărător, că El îi iubește pe toți, răi sau buni, bolnavi sau sănătoși, nebuni sau normali la cap, în Rai toți aceștia prind un infinit curaj și știu că acolo vor avea un atu că vor fi veșnici și vor avea timp berechet să-şi etaleze și desfășoare în voie în infinit nimicnicia și efemeritatea, prostia, inteligența, totul, în calitate de suflete eterne la concurență cu galaxiile care tot vor exploda și muri dar sufletele în Cer niciodată. În Cer, potrivit încredințării muritorului de rând credincios, timpul însuși e frate de cruce cu tine, e egalul tău, nu te poate dovedi și ucide în lumea ta utopică a fericirii veșnice care te-a frăgezit o viață întreagă prin ritualul rugăciunilor și credinței din inimă și mai ales când știi că ai răgaz infinit printre stele să exulți de fericire și pe Dumnezeu terapeut celest cum n-ai avut pe pământ niciodată în timpul vieții scurte și bicisnice denumite deșarte de retorica religioasă.

  2) De bine de rău obișnuința religioasă a omului a creat o oarecare ordine și echilibru pe pământ în existența umană. Căci Dumnezeu băgând în oasele oamenilor prin credință conceptul renunțării la ispitele și tentațiile vieții denumite ca păcate și deșertăciuni, i-a făcut să ia seama și să se teamă de El prin binecunoscuta formulă a fricii de Dumnezeu care bineînțeles are un bici virtual numit "biciul Lui Dumnezeu" care pedepsește exemplar păcatele și fărădelegile, și anume toate păcatele și fărădelegile, de la intrarea în biserică a femeilor care sunt la ciclu și până la crimele sinistre înfăptuite de criminali odioși. Frica de pedeapsa și judecata divină a creat o oarecare ordine în această gloată de mamifere evoluate numită oameni care au luat în stăpânire Pământul și vor să ia în stăpânire și Cerul prin aspirația la Paradis, și fără de ocârmuirea și învățăturile Lui Dumnezeu e de acceptat ideea că s-ar fi mâncat unii pe alții mai ceva ca bestiile și sălbăticiunile din Serengeti unde lei neîndumnezeiți mănâncă antilope de vii, mușcă sălbatic și indiferent din măruntaiele lor până ce încă sunt vii și n-au murit... Fără religie cred că omul ar fi fost mult mai rău și bestial, iar locul ocupat acum de biserici, nu ar fi fost umplut de spitale ci de închisori, multe închisori care să compenseze frica de Dumnezeu. Ateii, în rigurozitatea și entuziasmul lor au încercat să creeze o lume ideală, comunismul fără de Dumnezeu, care a dat faliment. Suntem teoreticieni abili și ambițioși cu toții și nu vedem că cele mai elevate și pretențioase, sofisticate teorii laice duc toate într-o fundătură a falimentului și dezastrului intrinsec, ca o boală netratată ce duce invariabil la moarte. Spiritul religios, încredințarea ta deplină în mâinile unui Dumnezeu mângâietor este deci o terapie care te salvează din moarte. Ce poate fi mai promițător și plăcut ca biruința în fața morții pentru omul de rând obosit de viață și încercările ei ? Simți o bucurie și o eliberare când te duci la biserică și iei lumină, când după slujbă vii acasă, parcă mâncarea e mai bună, odihna e mai odihnă, sănătatea mai sănătate când toți anticorpii vor lupta mai abitir cu toți virușii și bolile să te salveze. Și vei trăi mai mulți ani. Altfel, suntem iremediabil păcătoși cum spun religioșii și suntem deci bolnavi sufletește. Deci vom muri, nu vom conta, vom muri neeroic și insignifiant, marfă de încărcat în marfarele morții către iad, dacă nu vom încerca, conform sfaturilor Lui Dumnezeu și a tuturor corifeilor religiei să ne întoarcem la El, să ne tratăm cu credința în El deci să ne pocăim și să avem remușcări pentru păcatele ce ne-au fost prezentate dinainte spre știință și prevenție. Vom păcătui o viață-ntreagă cum respirăm și de aceea vom muri, căci plata păcatului e moartea, așa știm din retorica religioasă. Fără Dumnezeu suntem bolnavi de cancer fără scăpare, cu Dumnezeu știm toți și ni se spune că după îndelungi rugăciuni mai avem o șansă să se milostivească Dumnezeu a ne vindeca, iar dacă totuși vom muri de cancer în fază terminală, nici o problemă,  ne vom trata eficace pe lumea cealaltă. Ce e credința în Dumnezeu dacă nu a face în conștiința noastră o injecție cu morfină ca să putem răbda durerea cărnii bolnave pusă pe noi de Dumnezeu ? Ce e credința în zeul oficial al vremii, dacă nu întrebările retorice și fără speranță de răspuns direct imediat adresate Lui Dumnezeu care îți va răspunde taman după ce mori ? Iată, credința în Dumnezeu înseamnă soluția paliativă pentru tot omul amărât a promisiunii fericirii de pe lumea neapărat cealaltă pentru a calma neliniștea, angoasa noastră eternă a existenței triste și bolnave de pe lumea asta nenorocită și care te-a nenorocit odată cu ea. Iată, credința e morfină și balsam pentru bietele noastre făpturi damnate și uitate de Dumnezeu a se chinui în gulagul denumit Facerea Lumii.

3) Îndemnul oficial e deci să facem această terapie cu morfina credinței în Dumnezeu, căci fără credință nu se spune că e totul durere și deșertăciune și vânare de vânt...? Fără Dumnezeu suntem canceroşi fără scăpare. Ce ne rămâne decât să facem această chimioterapie cu terapia prin Dumnezeu dacă tot n-avem altă șansă și alt tratament eficace care să ne mobilizeze mai bine și eficace anticorpii și încrederea noastră de a învinge obstacolele și bolile inerente vieții..? Înțelepciunea se prezintă a fi că trebuie să fim credincioși punctului de vedere oficial religios până în măduva oaselor, până în ultima clipă când știm că oricum vom muri neeroic și insignifiant, asemeni  oricărui câine putrezit prin bălării. Orice canceros nu va refuza morfina și chimioterapia ca și calmant  temporar în fața groazei concrete a morții și durerilor ei. Şi pentru atei și pentru credincioși, pentru reflexul automat al firii umane înfricoșate și timorate de drama existenței, soluția oficial prezentată e îngenunchere și prosternare către Dumnezeu... Așa te eliberezi, așa te liniștești, așa ni s-a spus din veac și din moși strămoși, așa trebuie să facem, să fim credincioși și să ne rugăm Lui Dumnezeu. Nu vedeți...? Peste tot unde te uiți Dumnezeu e prezentat a fi unica soluție, unica și obligatoria soluție... Dacă e cutremur te rogi Lui Dumnezeu, dacă e război sau boală, te rogi Lui Dumnezeu. Pentru noroc te rogi Lui Dumnezeu. Cine neagă aceasta ca fiind o soluție chiar mai eficace şi decât chimioterapia sau morfina pentru cancer ? Cine știe dacă nu acest placebo al credinței în Doctorul Suprem fără de arginți numit Dumnezeu, nu a dat avânt și putere anticorpilor atâtor oameni bolnavi să lupte cu cancerul și să-l învingă ! Tu acum nu ai cancer, sau ai dar nu știi și îl vei învinge neștiind vreodată că te-a amenințat spurcatul dar ai scăpat ca o cămilă prin urechile acului doar pentru că ești credincios. Organismul biologic este extraordinar : ca o armată de luptători cărora nu le trebuie decât un conducător mobilizator, un Spartacus care să ridice corpul răpus de boală în răscoala contra ei. Acest Spartacus e Dumnezeu. Niciodată pesimismul, indiferența, gnosticismul, agnosticismul (sau gnoza), ateismul, nu vor salva oamenii mai mult ca Dumnezeul clasic... Orice alte variante de cult sunt variațiuni ale necredinței și eretismului la care Dumnezeu e alergic. Nimic nu salvează mai bine potrivit punctului de vedere religios decât bigotismul de care toți ne vom îmbolnăvi în final când ne vom duce cuvioși la biserică căindu-ne că n-am făcut-o mai mult până atunci și n-am ales din tinerețe credința și întoarcerea la Dumnezeul oficial al vremii și nu oricum, ci credința oarbă, dedicată, pasională, ferventă, ochii închiși programatic și tremurând de frică, de frica de diavol pus de Dumnezeu să pedepsească păcatele,  de frica de Dumnezeu, frică trăită subconștient cu ochii închiși și adânciți în întunericul lor obscurantist... Ferice de cel ce crede și nu vede, așa se spune la Cartea Sfântă.  Lentilele credinței ne sunt necesare în primul rând din cauza cărnii noastre și mai apoi de hatârul sufletului care se va despărți fără regret de ea și va fi locatar veșnic al Raiului. În primul rând de boală și suferință te rogi Lui Dumnezeu să te facă bine iar dacă nu aici, în al doilea rând măcar să te mângâie pe lumea cealaltă, culmea, după ce mori când din corpul tău defunct au fugit toate simțurile care nu se regăsesc în rucsacul și interesul sufletului de pe lumea cealaltă. Mai are sufletul simțuri și dimensiunea lor identică, mai are sufletul pe scena Raiului identitatea ta, gândurile și sentimentele tale să se bucure de senzorialitatea lor, de căldura, lumina și duhul de mântuire primit de la Dumnezeu pe lumea cealaltă, când sufletul ajuns în Rai e doar un spirit imaterial, fără o dimensiune și fără un sistem anatomic, tehnic, ezoteric concret și precis de funcționare ? Biblia ar fi trebuit să fie un tratat, un compendiu științific unde să se descrie sistemele de funcționare ale sufletului pe organe : organul mântuirii, organul izbăvirii, organul lipsei întristării și suspinului, organul fericirii veșnice și al părtăşiei cu Dumnezeu. Nimeni, nici măcar Dumnezeu n-a avut curaj să prindă un suflet și să-l pună pe masa de disecție să vedem, dacă nu e un secret stupid, ce are în el de e atât de căutat și colecționat de Dumnezeu în Rai ? În definitiv sufletul, bată-l vina rămâne după noi dar nu știm ciorilor nimic concret despre el și odiseea sa spațială.

  4) De conivență cu Dumnezeu trebuie să-i satisfacem hatârul de a-L primi în noi pe Creatorul Universului ca pe un organ grefat care să anuleze, să calmeze, să repare fiasco-ul și ruina tuturor organelor clasice puse de Dumnezeu în corpul nostru, prea multe, prea vulnerabile și sensibile și prea complicate de trebuie să se strice atât de lesne, pentru care toate clinicile și spitalele să nu mai aibă ce ne face și în trei zile să ajungem într-o groapă sordidă, rampa de lansare către Rai. Dumnezeu ne-a creat perfect ? Iată complicații anatomice simptomatice nu se știe de ce proiectate de Dumnezeu atât de tragic în corpul nostru : Pentru ce era nevoie de complicația stomacului care să-şi digere propriul țesut cu acidul clorhidric din sucul gastric provocând refluxuri gastrice cu arsuri esofagiene, bulbită, ulcere duodenale dureroase și tot felul de minunății din astea la care te gândești cum s-a gândit Dumnezeu o veșnicie reușind să creeze în sfârșit omul și sistemul lui digestiv ? Privești crucit complicația și patologia atâtor sisteme anatomo biologice puse de Dumnezeu așa în corpul uman în care dacă un sistem cade, le fac praf pe toate celelalte devenite inutile și pentru care nu există piese de schimb decât peticeala prin operații, nesfârșite cure de medicamente alopate sau homeopatice, naturiste sau psihiatrice și în sfârșit transplantul, o procedură foarte scumpă și costisitoare pentru care trebuie să aștepți să moară altcineva nefericit ca să-i iei organul care nu-i sigur dacă e compatibil cu sistemul tău imunitar pe care Dumnezeu l-a creat tocmai ca să-ți respingă grefa organului de care aveai nevoie ! A creat Dumnezeu sistemul imunitar al omului dar a creat și sindromul imunodeficienței dobândite (SIDA) care distruge sistemul imunitar, dacă nu l-a distrus înainte holera, ciuma sau chiar gripa. A creat Dumnezeu pe primul om și l-a făcut bărbat, numindu-l Adam ? Dar dacă a fost bărbat înseamnă că a avut penis calculat să intre în erecție. Pentru ce penis și pentru ce erecție în clipa întâi de creare a bărbatului dacă nu era picior de femeie care să aibă un vagin pentru care era calculat și scontat acel penis cu erecție ? Iată-l pe Adam singur în Rai, cu un penis flasc care nu se știa la ce-i trebuie fără o femeie făcută în același timp care să aibă un vagin dedicat scopului penisului erect. Numai după ce a văzut Dumnezeu că bărbatul este singur, i-a făcut o femeie cu vagin dar fiindcă penisul lui Adam era flasc, numai după aceea sistemului anatomic al primului bărbat i-au fost aduse îmbunătățiri de Dumnezeu încât penisul să intre în erecție și să se întărească prin metoda complicată a presiunii de sânge pompat nu de o pompă ci printr-o complicație formată din gând și sentiment, glanda hipofiză, hormoni ca dopamina, oxitocina și oxidul nitric care să circule prin sistemul nervos simpatic și parasimpatic cu terminații până în penis, ca după aceea corpii cavernoşi și artera peniană să se dilate și printr-un sistem cu sens unic sângele să intre în penis cu un rol pneumatic iar ieșirea sângelui să se blocheze din însăși presiunea venelor de admisie a sângelui care comprimă și blochează venele de evacuare a sângelui. Dacă un singur gând negativ și o vorbă nepotrivită din partea Evei vine, sau datorită vârstei testosteronul responsabil de buna funcționare a acestui sistem scade, erecția cu care l-a binecuvântat Dumnezeu pe Adam scade prin decomprimarea arterelor de admisie a sângelui și deschiderea arterelor de evacuare și astfel sistemul erectil devine inutil, lucrul mâinilor Lui Dumnezeu în funcționarea bărbatului se defectează în pofida sentimentelor bărbatului care nu spun același lucru. Bineînțeles, sistemul e unul ingenios anatomic când te gândești că în majoritatea cazurilor când bărbatul nu e stimulat emoțional, ca bărbații la serviciu la birou sau soldații în garda de onoare care trebuie să aibă penisul flasc. Dar există și disfuncții nedrepte în acest sistem urogenital în care bărbatul trebuie să intervină în lucrul mâinilor Lui Dumnezeu, să-l repare și să-şi facă în umăr două injecții cu testosteron pe an ca să rămână viguros mulți ani și să-şi facă soția fericită. Stă sperma săptămâni întregi în interiorul testiculelor neeliminată căci unui călugăr îi este recomandată abstinența și fecioria dar nu se știe că sperma e un produs biologic perisabil produs continuu și după o săptămână ceea ce nu reușește să se elimine prin ejaculare intră în putrefacție și tot așa ani de zile în feciorie și abstinență recomandată de Dumnezeu călugărilor bine plăcuți inimii Sale, toxinele spermei neeliminate afectează prostata și testiculele, iar la femei, hormonii neeliminați prin voluptățile amorului se acumulează în sâni provocând chisturi mamare din abstinență ca obiectiv al dragostei pentru Dumnezeu de a rămâne fecioare. Aceste explicații, învățături medicale și îndreptări pentru bărbat nu sunt prevăzute în nici una din cele 1400 de file ale Bibliei.

  5) O, ce lucrare minunată suntem îndemnați a crede, a înfăptuit Dumnezeu creând Omul, Opera Sa de căpătâi care se îmbolnăvește, ajunge în spital și așteaptă un transplant pe care nu și-l permite tot săracul și toți moşnegii și băbuțele care se grijesc de moarte, te face să te întrebi ce fel de Dumnezeu al milei și perfecțiunii, al sănătății și tinereții fără bătrânețe și viață fără de moarte avem noi, încât în panoplia laboratoarelor Lui Dumnezeu au rămas inutile pe stoc neutilizate întregi programe creaționiste perfecte pentru existența umană terestră ! În schimb Dumnezeu nu a răbdat și catadicsit decât să creeze omul așa, atât de defectuos și vulnerabil în sănătate, atât de bicisnic, amărât și bolnav, pacient regulat al spitalelor și clinicilor, penultima haltă înainte de cimitir. Am păstrat numărul de telefon al medicului urolog care a operat-o pe mama mea moartă de cancer la rinichi, alte organe complicate făcând parte din sistemul excretor și urogenital. Cine știe când voi avea și eu nevoie de acest medic urolog ? Mai mult ca sigur voi avea nevoie de el pentru injecțiile cu testosteron pentru atunci când va fi cazul. Am păstrat și numărul de telefon al medicului gastroenterolog care m-a diagnosticat cu gastrită și ulcer duodenal cu semne indirecte ; sunt sigur că voi avea nevoie de medicul gastroenterolog până la moarte. Mai am loc în agenda telefonică și pentru numărul de telefon al medicului neurolog, cardiolog, reumatolog,  gerontolog, toți licențiați în disciplina lor să lupte cu morile de vânt ca să salveze epava trupului meu ce va eșua cât de curând la periferia vieții ca să arate lumii cu ce experiment de fiasco anatomo biologic s-a ocupat Dumnezeu în univers și ce lucru a rezultat de pe urma actului Său ce l-a intitulat Facerea Lumii și a omui ! Și nu râdeți, toți veți ajunge la fel, o epavă pe un pat de boală și o mumie uscându-se și putrezind în bezna unui sicriu ca să vadă toate gurile căscate ale extratereștrilor spectatori din univers ce plan strălucit a avut Dumnezeu cu fiecare din noi...! Dacă Dumnezeu a îngăduit făcându-ne pe fiecare astfel încât să devenim în final câte un dosar doldora de afecțiuni care ne vor trimite la morga și de acolo la cimitir și că pentru asta trebuie să mulțumim Creatorului că din această condiție simptomatică de pacienți muribunzi pe patul de spital sau de acasă vom ajunge direct în Rai, dați-mi voie să cred că nu un Dumnezeu rezonabil a putut avea cinismul și machiavelismul de a inventa lumea și omul cu o așa condiție precară și dramatic existențială ! Din această tristă condiție avem nevoie de medic ca de un Dumnezeu și de Dumnezeu ca de un medic dotat cu aparate medicale de resuscitare inutilă a tragediei noastre medicale și psihiatrice. A fi sau a nu fi ?, nu aceasta-i întrebarea shakespeariană... Mai bine trebuie să te întrebi dacă-i mai potrivit a fi bolnavi incurabil de credință și cu carnea mustind de serul morfinei ei, ori a fi bolnavi de necredință și a nu mai crede nimic niciodată murind cu ochii larg deschiși și gândul perplex la spectacolul de două ori stupid ? : odată asistând la sarabanda huzurului inutil și imoral al preafericiților Raiului și a doua oară la oroarea tortúrilor și chinurilor ridicole ale celor numiți atei care n-au ținut post, au mâncat de dulce și au făcut amor în Postul Mare, nu au mers regulat la biserică, nu s-au spovedit și nu s-au împărtășit, și astfel au murit păgâni ca și câinii. Iată, toți aceștia, potrivit învățăturii religioase vor fi considerați tot păcătoși de ultimă speță și vor împărți celulele de tortură din iad cu toți criminalii siniştri și odioși consacrați care au tâlhărit și omorât cu sadism dar dacă au acești criminali mame credincioase care se roagă cu lacrimi fierbinți către Dumnezeu pentru izbăvirea lor, tot mai au șanse să scape din iad și să fie iertați de Dumnezeu care nu vrea moartea păcătosului ci îndreptarea sa, pe când ateii blânzi omorâți de criminali vor rămâne pe veci în fundul iadului...! Iată, aceasta este dreptatea Lui Dumnezeu și implicit credința religioasă privită liber și fără nici un fel de ochelari partizani ai prejudecăților. A fi bolnavi de credință, ori de necredință ? Aceasta-i întrebarea...!