126) A FI DEZIUBIT SAU DEFINIȚIA DORULUI DOR

126) A FI DEZIUBIT SAU DEFINIȚIA DORULUI DOR

  1) Dorul dor e cel pe care îl definea atât de bine Lucian Blaga când spunea că cel mai adânc dintre doruri e dorul dor, acela care nu are amintire și nici speranță. Vrând să dau o definiție în viziunea mea acestei stări a dorului dor, l-am poreclit deziubire. Dar a fi deziubit nu înseamnă să nu mai fii iubit. Înseamnă să fii iubit și mai mult, în taină, cu durere, cu alean de cineva care nu poate ajunge la tine.

  2) Dacă privești printre gene oameni și oameni pe stradă ca printr-un ecran de aparat ecografic, vei vedea din capul și din pieptul fiecăruia câte raze invizibile, cât nimb și aureole ascunse de dor fabrică fiecare că nu poate ajunge la cineva sau altcineva nu poate ajunge la el. Cel mai bine întrebăm copacii, florile, plantele, iarba : Cum Dumnezeu se descurcă țintuite definitiv într-un singur loc și li-s dragi ceilalți copaci, flori și fire de iarbă crescute și ele departe unele de altele ?

  3) Câte lacrimi de iubire și dor nu varsă cireșii sau brazii unii pentru alții, nu vom ști niciodată dacă nu le vom mângâia coaja cu lacrimi de-ale lor transformate în clei și rășină... ! Așa plâng copacii de iubire și de dor. Cum de se pot ei iubi și dori și cum rezolvă inexorabila lor depărtare și separație cu care trebuie să se iubească fiecare copac și floare de pe un munte, cu altele de pe alt munte ?

  4) Dac-am trăi iubirea plantelor și copacilor transformată inevitabil în dor, ne-am dezintegra de acest dor vegetal și nu i-am rezista ca oameni tăriei, tragismului și intensității lui. Și noi fabricăm ca și plantele dor care e o evoluție în tragic a iubirii nespuse și netrăite, atunci când pățim ca și ele, țintuitele care cresc pe piscuri de munte inaccesibile, pe streşini de case vechi sau pe tendere de locomotive vechi cu abur. Nici măcar stelele nu scapă dramatismului iubirii imobile cât de tari și mari sunt, căci tot nu pot ajunge unele la altele să-şi unească clocotul și se mulțumesc să își strălucească arzând depărtărilor și singurătăților atât de mari și atât...

  5) Nu putem fi mai mari și mai tari în iubire în zadar și în consecință în dor, ca plantele, ca stelele atât de fierbinți, de aceea dragostea pierdută trebuie să învățăm de la ele s-o transformăm într-un dor la fel de mare și fierbinte ca dogoarea unei stele. Dorul de dragoste e mai mare ca dragostea, e o explozie de dragoste care clocotește periculos sub un munte cu câmpuri văratice cu flori de câmp, care de fapt e un vulcan adormit și care poate erupe oricând. Toți munții sunt posibili vulcani adormiți de iubire în zadar transformată de legile fizicii în dor. Și dacă munții nu erup, atunci ei se mișcă în cutremure iar noi oamenii ne mișcăm de o plăcere și o mângâiere dulce trist amară a visului de dragoste pierdută, netrăită, a visului de fericire ascuns și tainic, simțământ ca o nestemată veșnică și neprețuită a bucuriei vieții tale, inimii și sufletului tău în părțile lor cele mai ascunse, sensibile și năvalnice. Dacă vezi așa lucrurile, acesta e refugiul și liniștea prin care poți să reziști după ce ți-ai oferit inima dezgolită pe tavă și tava a căzut jos.

  6) Să nu fim triști că într-o zi ne simțim părăsiți, trădați sau uitați de cei pe care nu-i credeam în stare să ne lase. Uneori e doar părerea noastră că ne-au lăsat. Ce știm noi de cei ce ne iubesc și credem că ne lasă, pe unde au plecat și unde au plecat și câte au luat din noi cu ei ? Ce știm noi de râuri secate, de albii goale de ape care nu mai sunt, care nu au secat ci curg la fel de impetuos în pământ în pânze freatice ? Ce sunt pânzele freatice decât toate apele ce se adaptează la realitatea imposibilă a suprafeței și curg răzvrătite în meandre subterane, singurele posibile ?

  7) Triști și însetați de tristețea și dorul iubirilor stinse sau nici măcar începute, nici nu știm cum bând apă rece și proaspătă din ciutura unei fântâni cu cumpănă din Bărăganul tristeții noastre, bem de fapt din dragostea ce credem că ne-a părăsit, dar ea ne răcorește sufletul și inima, de-acolo din taina apelor reci ale fântânilor obligate să poarte prin meandrele pământului toate apele ce nu pot și nu au dreptul a curge la suprafață... Deodată te simți fericit, așa părăsit și uitat cum te crezi când bagi gura arsă de sete în apa rece a ciuturii sparte a unei fântâni și sorbi... În clipocirile apei îți vezi chipul desfigurat de supărare și indignare dar inima se potolește pe dată cu răcoarea apelor dorului din ciutura cu apă din pământ. Atât îți rămâne, dorul și dorința ca parfum în sine eternizat în inima ta a unei flori care nu trăiește decât o primăvară și dacă ai avut norocul ori inspirația să fii în parcul unde înflorea, de bine, (oricum n-o puteai rupe nici din parc, că luai amendă), dacă nu, îți rămâne amintirea parfumului florii și culorilor sale perisabile. Nu poți ține flori vii și proaspete peste anotimpul și sezonul lor până-n iarnă și nu poți ține iubiri mari la suprafață și să mai fie și proaspete și răcoroase ca apa de izvor. Marile iubiri sunt în subteran iar marea sete se potolește cu apa răcoroasă dintr-o fântână, într-o zi când îndrăznești să bei din ciutura spartă o apă atât de bună și rece a dorului care se risipește curgând ca apa din ciutură pe buza fântânii din Bărăgan. A fi deziubit nu înseamnă să nu mai fii iubit. Înseamnă să fii iubit și mai mult, în taină, cu durere, cu alean, cu dor.

125) CE MULT A IUBIT DUMNEZEU OMUL... !

125) CE MULT A IUBIT DUMNEZEU OMUL !

  1) În afară de Dumnezeu nimeni nu te poate iubi mai mult se pare. Dumnezeu te iubește cel mai mult. Așa scrie în cărțile sfinte. Și dacă aștepți iubirea și prețuirea să-ți vină de la oameni ca și tine ești naiv și prea visător. Linia generală de funcționare a acestei lumi, a viețuitoarelor în general între ele nu e starea de iubire, de concordie, amabilitate și apreciere cum ne învață Dumnezeu ci starea de ură, de neîncredere și dispreț reciproc cum se întâmplă în tot regnul animal. Așa a făcut Dumnezeu regnul animal, deci și oamenii care tot animale sunt biologic vorbind. Așa cum câinii care se întâlnesc prima dată se mârâie, iar pisicile se scuipă,  de ce-ar face oamenii notă discordantă din această lege normală a vieții și a biologiei ? Tot ce e în afara noastră, tot ce nu suntem noi, pe fond urâm sau disprețuim cu patimă, mai conștient sau nu. De dai mâna cu prietenul tău, acesta va simți că ai degetele transpirate ; e de la ura ancestrală cuibărită biologic și genetic în tine. Nu mai negați că nu urâți pe fond pe toți ceilalți. Într-o sinceritate nudă toți ne urâm și disprețuim reciproc și dovada stă în faptul că n-am suporta nici unul să fim în pielea și să avem gândurile altuia nici măcar o zi sau o clipă, să mirosim și duhnim ca altcineva, să avem în gură alt scuipat decât flegma noastră, să facem pipi și caca, alt pipi și caca decât ale noastre, că ale altora put îngrozitor, dar ale noastre sunt rezonabile. Chiar dacă ne face bine, un ficat sau un rinichi transplantat în noi îl urâm, îl privim ciudat și cu o stare de disconfort care se cheamă ură naturală. Dacă ar merge și transplantul de cap, (am auzit că o oaie a trăit o jumătate de oră cu un alt cap de oaie transplantat) , mai bine ai vrea să mori decât să gândești cu mintea altcuiva, să ai aceleași vanități, plăceri sau fasoane și să iubești ceea ce capul transplantat a iubit dintre scârbele tale cele mai mari și să urăști ceea ce acea țeastă a urât, poate dintre idealurile tale cele mai dragi. Nu degeaba anticorpii noștri săracii încearcă din răsputeri să respingă grefa unui organ transplantat iar noi facem tratamente imunologice să-i amețim și manipulăm pe acești bieți anticorpi. Urâm prezența, influența, aerul atins și tot ce înseamnă individ diferit de noi. De la Cain și Abel, copiii Lui Adam și Eva care s-au omorât ca frați, ni se trage să ne urâm atât de visceral până când gemem de plăcerea fratricidă de a ne suprima fratele căci brânza noastră-i pe bani și el ne consumă aerul, ne vrea brânza pe degeaba, el lenevește și ne disprețuiește că noi muncim din greu pentru acea brânză. Urâm să stăm unul lângă altul în autobuz, pe bănci în tren sau la coadă să ne plătim impozitele și să ne mirosim transpirațiile, ciorapii ori băşinile. Băşinile altuia ne put al dracului dar ale noastre nu, căci poartă semnătura noastră și le tragem cu plăcere, ca dovadă că omul se iubește numai pe sine cu nădejde, iubindu-şi tot ce-i al lui, ca dovadă că se uită în wc melancolic și tolerant și nu definitiv scârbit de scârnăvia sa înainte de-a trage apa. Omul se iubește și prețuiește exclusiv pe sine căci știe, adulmecă în aer că nimeni nu poate fi iubit de nimeni. Chiar și iubirea dintre sexe nu are nimic sfânt și ingenuu. Pentru atâta motiv al sfințeniei și dragostei de aproapele îndemnată de Dumnezeu în cărțile sfinte nici erecția nu ar mai avea loc și rost. Doar sfinții se iubesc ingenuu și platonic și nu au erecție căci nu au nevoie și oricum nu au nimic în desuuri, la fel ca manechinele. Dar la noi oamenii, erecția are loc pentru că e o consecință a adrenalinei stării sălbatice de prădător. Un bărbat îndrăgostit care sărută o femeie îndrăgostită de el sunt aidoma și sub starea adrenalinei leului care-și linge din plăcere și interes leşul de gazelă sângerândă moartă cu limba scoasă de agonia asfixierii între dinții felinei. A iubi înseamnă a prăda și a te bucura de ceea ce nu meriți și nu-ți aparține de drept, dar te poți bucura de prădăciune, ca leul de carnea leşului, prin atuul forței și vicleșugului. Leul nu merită antilopa gnu, dar o aleargă pentru că o vrea pradă, adică simte că de aceea o iubește, pentru ca vânătoarea să merite osteneala, pentru potolirea exclusivă a FOAMEI. Foamea și ura e tot ce mișcă regnul animal și nu ne mai interesează dacă Dumnezeu e mândru sau nu de înzestrările și nevoie noastre biologice din moment ce trebuie să le facem față fiind făcuți de Dumnezeu așa cu aceste nevoi. Starea de ură, de dezgust, de supărare și greață e starea noastră normală cu care trăim de dimineață până seara și de seara până dimineața. Nu ai să vezi în tramvai unul mai vesel, ci toți sunt roși de foame și pântecăraie, de pofte nesatisfăcute, de visuri pierdute, de neîmpliniri, de sile și dezgusturi, toți sunt morocănoși și zborşiți că trebuie să se ducă la servici, căruia i-au spus "scârbici". Nu numai oamenii, dar tot regnul viu, animale și plante urăște programatic și funciar totul în jur și fabrică în consecință platoşe, gheare, venin și țepi, începând cu oamenii care își fabrică pistoale și bombe și continuând cu șerpii, ciupercile, plantele și florile cum ar fi trandafirii care toți au țepi deoarece nu-şi pot fabrica pistoale ; altfel ai vedea trandafiri cu pistoale, căci într-adevăr, oamenii sunt prădători ai frumuseții trandafirilor, iar tot felul de politicieni venali își arogă sigla lor pe numele partidului iar caprele, nu mai vorbesc, i-ar mânca pe loc pe acești trandafiri de-ar crește și-n copaci. Nici o floare n-a chiuit de fericire știind că trebuie să înflorească pe morminte, pe toate mormintele : și de călugări sporiți în credință, și de criminali siniştri. La fel cum noi suntem condamnați de Dumnezeu a nu ne naște direct în Rai și am fost puși să trăim în surghiun pe pământ, la fel și florile, trebuie să se bucure de singura șansă de a înflori pe mormintele ori la nunțile criminalilor interlopi. Dacă trăiam în Rai starea noastră normală era starea de iubire. Dar fiindcă viața pe pământ e o copie fidelă a celeia din iad, starea noastră normală e starea de ură, de plâns și de lacrimi. Lacrimi de singurătate când știi că pentru tot ce ești niciodată nu poți fi iubit, respectat și prețuit de nimeni mai mult decât te iubești tu însuți vanitos și zadarnic. Nimeni nu poate iubi pe nimeni perfect și total, cum se iubește în Rai. Excepțiile confirmă regula că orice iubire mare se termină cu un eșec. Nu poți iubi pe nimeni decât până moartea te va despărți ; e lege dată de la Dumnezeu. Nu există dorința de a fi iubit cu pasiune de cineva de amorul căruia te topești. Nu există să aștepți și să vrei să fii mângâiat și alintat. Nu ești decât un om cu mai multe, foarte multe defecte și păcate de care te-ai plictisit și tu, darămite altul, și puține, foarte puține calități. Să fii ca un erou purtat pe brațe și adulat de sclavul ce te idolatrizează e un vis, e doar un vis dar un vis indecent, deșert și fals. Totul, adevărata dragoste care merită să fie pomenită e doar aceea în care iubești, iubești cu pasiune disperată și febrilă dar în schimb nu se cade, nu e posibil, și nu poți aștepta să fii iubit la rândul tău și tu. Ca un ghețar care sărmanul întreg e adâncit aproape în apă și numai vârful puțin e deasupra la norocul luminei zilei, așa și iubirile : extrem de puține se vor împlini sau vor avea iluzia că se vor împlini pentru cel mult trei zile, trei luni sau trei ani. Restul iubirilor care nu vor avea niciodată șansa împlinirii sunt cele mai multe, sunt la fundul și periferia vieții, nu sunt o prioritate pentru selecția naturală și nici pentru interesele Lui Dumnezeu care nu pentru asta te-a făcut, să iubești pe altcineva mai mult decât pe El. Deci acum se explică faptul că toate dragostele omenești ajung în ruină. E de la gelozia Lui Dumnezeu care lucrează sub acoperire văduvindu-ți sufletul de tot ce-ar fi iubire omenească, pătimașă, alta decât iubirea uscată și platonică pentru El.

  2) Când ai întreba pe oricine, ar zice că vrea să trăiască o frumoasă poveste de dragoste, o dragoste mare. Faptul că este imposibil practic, aceasta e și explicația pentru care toți scriitorii au umplut bibliotecile cu o literatură zugrăvind romantismul și dragostea dintre sexe, o utopie deci o copie a ceea ce se întâmplă în Rai între locuitorii paradisiaci. Acolo toți se iubesc nespus, total și etern, e drept că nu pătimaș ci platonic și potolit. Să fii om trăitor pe pământ și să trăiești o poveste și un vis de dragoste din acelea posibile și palpabile ca în filmele de dragoste clasice de Oscar, cât de deşart și fals e... Căci a iubi nu înseamnă a iubi ci a tolera, a îndura într-o formă de stoicism sublim tot ceea ce nu-ți convine. Și omului nimic nu-i convine, totdeauna are o obiecție la orice. A fi iubit nu înseamnă a fi iubit ci a consuma și ucide conștient și vinovat timpul cuiva care și-l pierde irecuperabil cu unul ca tine să te aprecieze cu multă toleranță și îngăduință, deci să te iubească. Dulce și dramatic e numai să iubești și să nu fii niciodată iubit cum fac călugării iubind un Dumnezeu necunoscut și imposibil practic ce nu are timp efectiv a-și dedica și consuma răspunzând gesturilor interminabile de tandrețe ale tuturor. Să prețuiești și să fii totdeauna disprețuit visceral, aceasta e dulceața amară și sublimul trist al iubirii. Autentic și dumnezeiesc e numai când iubești fără să fii iubit și știi că nu mai poți aștepta nimic în schimb. Să fii prigonit pentru dreptate și disprețuit ori urât pentru iubire sunt amare mângâieri cu care ești recuperat și consolat de Dumnezeu doar după ce mori, pe lumea cealaltă. Pe lumea asta însă, așa cum suntem urâți sau disprețuiți, ori neluați în seamă și în serios de toți din fire și instinct că e mai accesibil,  ușor și la îndemână, într-un mod asemănător face și Dumnezeu cu noi. Ne iubește dumnezeiește, știe că nu este iubit decât din interes dacă-ți face bine și te ajută să câștigi la loto și se lasă păgubaș să-și mai piardă timpul și răbdarea cu unii ca noi. De la El am moștenit și noi această deznădejde în iubire. Și astfel, autentic e numai când ești neînțeles, neacceptat, trădat și părăsit în dragoste, cum e Însuși Dumnezeu sau Însuși Iisus hulit și schingiuit pe cruce. Să plesneşti de dor și suferință în dragoste e înălțător ca setea credinciosului după un Rai îndepărtat, ca lacrimile Lui Dumnezeu pentru noi, zăbavnicii fiii Lui risipitori. Și la fel ca în credință, nu ai dreptul și nu te poți bucura în această viață de nici un dram de iubire, precum searbădă și lipsită de orice emoție vie în afară de trăirea dumnezeiască e viața pentru cel mai virtuos sfânt călugăr. Goală e viața sfântului de orice bucurie lumească ; bucuria lui e numai să iubească în deșert pe oricine i se pare că are virtutea și capriciile autorității și exclusivității unui Dumnezeu. Pline sunt zările deșertului de fata morgana, arunci tot focul pasiunii tale către acel orizont iluzoriu și niciodată nu te poți apropia de acel vis de dragoste care nu e pentru tine și carnea ta. Tu, om urât, plin de păcate, plin de defecte, de racile cu care ești perfect dezagreabil și respingător, îndrăznești perdant să speri că te va îndrăgi și iubi cineva mai frumos decât tine. Câtă pierdere de timp, energie, câte bătăi de inimă cheltui în zadar...! Căci trebuie să ai bunul simț să te vezi din exterior figurant dezgustător în spectacolul grotesc al acestei cerșetorii nemerituoase după un dram de iubire care să-ți fericească viața, mofturile și vanitatea.

  3) Nu e sublim să primești dragoste de la cineva mai bun, mai frumos și mai demn ca tine, ci să oferi acea dragoste, acele emoții sublime și nesperate cuiva mai trist și sărman ca tine. Să oferi nu atât milă ci prețuire și gingășie cuiva care programatic nu poate spera practic comoditățile dulcilor fiori ai dragostei și prețuirii. Cu putere cred că nu e apanajul și dreptul doar al celor tineri, doar al celor frumoși, doar al celor excelenți și bravi a trăi povești și momente sublime de dragoste, a fi apreciați și respectați intrinsec. Și răii pot fi iubiți și prețuiți, și urâții pot fi mângâiați, și nefericiții se pot topi în extaze de amor și pasiune și își pot revendica dreptul la fericire și respect. Criminalii, nu știu... De asta există Dumnezeu, să le facă și lor o dreptate. Celor săraci cu duhul Dumnezeu le-a dat speranța și dreptul la fericire dar nu pe lumea asta ci pe lumea cealaltă. Raiul de pe lumea cealaltă e al lor doar și numai al lor, al săracilor și nenorociților. Nu vorbeam însă nici de acea fericire în care cei ce huzuresc acum în hamacul plăcerilor și mângâierilor vieții se bucură de viață din plin și "în orice zi au clipa lor cu soare și-n orice timp le-apare aurora" cum spunea Eminescu într-un vers. Ei se vor perpeli în iad de suferință pentru că orice confort și plăcere,  totul are un preț de cost pe lumea cealaltă. Nu vorbeam nici de mângâierile postume din Rai ale celor năpăstuiți acum, vorbeam pur și simplu de dreptul și șansa de-a fi fericit și de a simți o bucurie a vieții cât ești viu. Urâții, ciungii, naniştii, orbii, melancolicii, timizii, nu pot fi iubiți lesne aici pe pământ, sau așa cred ei și lumea. Plăcerile și beatitudinile vieții sunt prost văzute de Dumnezeu chiar și la cei frumoși. Celor urâți nu le sunt îngăduite desfătări de amor, sau așa cred ei și lumea. Dar lumea celor nefericiți e o comoară de dragoste nedescoperită. Doar Dumnezeu o știe. De aceea, ca și Dumnezeu, m-am plictisit de clasicele povești de dragoste dintre Ilene Cosânzene și Feți Frumoși, de imaginile din clipuri video siropoase cu tineri superbi îmbrățişându-se în dezmierdări languroase în peisaje tropicale sau de actorii telenovelelor siropoase sud americane ; aceștia nu au nevoie de iubire și pasiune ; o au oricum. Plânsul din dragoste al unei femei frumoase îmi repugnă căci mă cutremură de dor și emoție plânsul disperat și întemeiat, motivat al unei femei mai puțin frumoasă, mai puțin tânără, plânsul de dor de dragoste al unei femei chinuită de o meteahnă și de o tară, părăsită, trădată în dragoste, cu sufletul zdrobit de seceta și penuria oricăror clipe dorite de afecțiune, nu mai zic de senzații de voluptate și plăcere, sau plânsul unei mame care și-a pierdut copilul, care nu e plâns, ci e o formă sublimă amară și disperată de ură, de dorință morbidă de răzbunare, de mânie ca o dinamită iminentă sufletească cu efect întârziat, cu fiori de năzuință deșartă de răzbunare răcoritoare căci nu are cum se răzbuna.

  4) În sufletele triste eu caut căldură și bogății nebănuite de amor și umanitate, în lumea celor din spatele scenei și din umbra reflectoarelor, în lumea celor mai triști ca noi eu găsesc mai multă valoare și mai multe bogății de simțire de simțit și apreciat. Melancolia extremă îi împiedică pe unii să viseze măcar că vor găsi pe cineva frumos de care să se îndrăgostească vreodată și să-și atârne ca de-un stâlp infirmitatea rănii imense a inimii lor iremediabil bolnave. A te îndrăgosti vreodată, e mereu o problemă a ta căci știi că e fără speranță și nu poți gestiona asemenea noroc cu inaptitudinea pentru nimic de soi și de relevanță ce te caracterizează. Cum să speri să fii iubit și să iubești o fată sau femeie frumoasă, mofturoasă, alintată, superbă și norocoasă când o fată nefericită care tocmai a fost călcată de tren dar a scăpat cu viață și doar a rămas fără ambele picioare,  se tânguie și înghite cu stoicism inexorabila sentință dată de Dumnezeu că nu mai poate fi iubită niciodată, fiind considerată handicapată de intoleranța și ura endemică a lumii de care vorbeam...? Acea fată părăsită definitiv pe această lume de logodnic și de Dumnezeu care-i promite ei, nefericitei fără picioare un loc fericit doar pe lumea cealaltă, acea fată mie-mi umple inima de lacrimi, de pasiune și iubire. Acea femeie părăsită de soț pentru una mai frumoasă, tânără și nurlie îmi promite în inima ei frântă un loc autentic, absolut și definitiv. Dumnezeu iubește mai mult pe cei în necaz și cu obrazul plâns. Într-un fel sau altul și eu tot așa simt simpatie pentru cei mai triști ca mine căci îmi place să iubesc ca Dumnezeu dar nu-L invidiez deloc pentru grija și iubirea ce ne poartă de-a trebuit să ne alunge pe toți ca pe niște câini într-o fatidică zi din Rai. Dac-ar fi să-mi mai pot alege o carieră aș alege să mă fac Dumnezeu ; Dumnezeu măcar pentru o zi, o oră ; și aș da omenirii, fiecăruia, lumii întregi, tot ce-i mai bun, necătând că merită sau nu. Căci din moment ce au fost creați de Dumnezeu din ideea Sa bună și condamnați la posibilitățile acestui univers, toți oamenii merită o șansă reală și necondiționată la fericire conform posibilităților Raiului. A fi Dumnezeu pentru o zi înseamnă să nu reziști tentației altruismului natural de a sparge lacătele porților Raiului și a o face lată, a face o zi a porților deschise în Rai ca toți să se bucure nemijlocit și să vadă pe viu ce înseamnă un Dumnezeu al bunelor intenții. A fi pentru o zi un Dumnezeu al milei și grijei etalon și neştirbită înseamnă a nu mai tolera o zi în rândul propriilor creaturi tot soiul de boli și mizerii cu care Dumnezeu ne sabotează în realitate atât de impasibil, inuman și cu o incredibilă exuberanță și mulțumire malefică și imuabilă față de propria Creație. Prezența unui Dumnezeu al binelui etern în univers nu impunea necesarmente în viața reală a oamenilor puși să trăiască, pușcării, lacăte și gratii, puști și ghilotine, sete, foame, oboseală, somn și lacrimi, boli, trădări, înșelătorii și moarte. Pe acestea ni le putea da mai logic Satana, geniul răului, dacă aflam că el ne-ar fi creat pentru propriul capriciu al genocidului și distracției malefice ulterioare și asta o înțelegeam și acceptam cu stoicism. Noi știm însă că Dumnezeu ne-a creat și nu Satana și a suflat duh bun de viață peste lutul nostru iar tot ce era mai îndreptățit să visăm și sperăm de la ireproșabila-i Bunătate era tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, sănătate cât cuprinde, pe care să ni le fi dat gratuit și necondiționat, ca și creații ale Sale de sorginte divină demne de a se bucura în viață prin moștenire divină de totul la paroxism, de toate bucuriile și drepturile divine moștenite, de toată fericirea posibilă în univers. Nu acestea sunt oare visuri frumoase ale omenirii făcute dintr-un vis primordial genial al Lui Dumnezeu ? Și atunci ca Demiurg și Autoritate a lumii pentru ce să nu împlinești oamenilor bucuria lor de a trăi în această lume astfel încât să nu lași nici o posibilitate de fericire oferită de univers neexploatată în favoarea creaturilor care-ți sunt cei mai dragi, oamenii, opera Ta de căpătâi ?

  5) Oricât ai fi plin de milă și umanitate, ca om nu poți visa să te transformi în Dumnezeu pentru o zi și să iubești și salvezi omenirea în locul Lui. A fi Dumnezeu pentru o zi înseamnă să reziști doar o zi ; să-i poți face pe cei urâți să fie iubiți doar pentru o zi ; și pe cei căzuți la pat să se ridice și să zburde doar o zi. După care evident că vei fi asasinat ca orice haiduc din porunca Stăpânirii, a Dumnezeului oficial ; și vei fi ciopârțit de gărzile divine cu roata plină de lame ascuțite, ca Horea și Cloşca. Așa face orice despot cu iobagii ce cârtesc stăpânirii. De ce și Dumnezeu procedează așa cu cei ce-i găsesc nod în papură și te va pedepsi că ai îndrăznit să-i furi și uzurpi din autoritate, abilități și competențe oficiale, ori că ai îndrăznit să pui lupa criticii pe relativitatea lor doar pentru că ai dorința curată de-a afla adevărul și dreptatea care sunt atât de deficitare în lume, în lumea tragic de tristă a Lui Dumnezeu ? Fiind făcuți după chipul și asemănarea Sa, oamenii de la Dumnezeu au moștenit intoleranța și ura de clasă, ura în general. Astfel înțelegem de ce urâm ca bestiile și ne este amară de la veninul din propria gură, limba, soarta și viața. În ochii Lui Dumnezeu suntem vinovați înainte de a ne naște și ne naștem cu șapte păcate deja. Vina strămoșilor noștri am moștenit-o și noi și toți suntem vinovați pentru noi și răutățile noastre, pentru Dumnezeu și capriciile Lui pe care niciodată nu le-am înțeles căci nu-i nimic de înțeles într-un vid din care vine Dumnezeu de se confundă total cu el, cu vidul, cu lipsa de logică și de evidență. Toți suntem vinovați pentru că suntem oameni și pentru că încercăm fără izbândă să fim uneori buni ca Dumnezeu și devenim în schimb răi ca dracu' și Dumnezeu nu se sinchisește să termine cu posibilitatea acestui teatru al absurdului și al măcelului ce ni se întâmplă. Dumnezeu nu suferă critică, corijare,  concurență iar de îndrăznim să ridicăm capul din pământ și să punem Lui Dumnezeu întrebările cele nespuse, ne și aruncă Tatăl nostru din Cer pe umeri anatema și stigmatul vinovăției inexorabile dacă îndrăznim să cârtim și mișcăm în front. Vina noastră e pentru uzurpare de calități oficiale, că am vrut să fim Dumnezeu pentru o zi și să îndreptăm ceva, pentru asta fiind vinovați lezmajestate. De asta suntem condamnați să murim. Pentru îndrăzneală. De asta și pentru asta merită să mori insolent cu ochii larg deschiși pentru o lume care nu merită nimic, nici ea pe Dumnezeu și nici Dumnezeu pe ea. Să mori în chinuri ca și Iisus e tot ce poți aștepta pentru că ai vrut să fii bun ca Dumnezeu și să ajuți oamenilor acolo unde El n-a mai avut nici chef și nici intenție sau niște intenții prea oculte și iraționale ca să le mai înțelegem. Trăim în această lume păcătoasă și suntem tributari păcatelor ei. Dacă Dumnezeu ne-a alungat din Rai e pentru totdeauna. Și trebuie să înghițim pe pământ până la drojdie toate ororile și amarul care ni s-au dat. Istoria se repetă și asta înseamnă că se repetă istoria unor crime și răutăți ce unii dintre noi le vor înfăptui în protestul ineficace al unui Dumnezeu absent nemotivat stringențelor și necesităților reparatorii ale acestei lumi. Chiar Dumnezeu să fii și nu poți ierta totul oamenilor. Chiar om să fii și nu poți accepta și ierta totul Lui Dumnezeu. Ca să nu-și piardă rostul, respectul și credibilitatea, Dumnezeu dă binele oamenilor cu țârâita de la Facerea Lumii. O utopie a Raiului e inimaginabilă pe pământ cu datele triste ale problemei pe care ni le-a lăsat Dumnezeu, de aceea e atât de dezirabilă și așteptată în Cer utopia binelui și a fericirii. Dumnezeu ne-a dat binele pe pământ ponderat și cu măsură ca să nu ni se urce la cap. Orice gând de fericire lumească ne trece prin cap iese din tiparul dumnezeiesc și e considerat păcat ce se pedepsește cu moartea după sfintele canoane. Lumea care este e lumea ce-o merităm ; și Dumnezeul care este e Dumnezeul ce-L merităm ; ne înrudim perfect și reciproc dezavantajos. Dacă lumea e bună sau rea, noi suntem actorii ei, buni sau răi. Dacă Dumnezeu e Creatorul nostru, pe El îl avem și de bun și de rău. Nu poți îndrepta omenirea chiar Dumnezeu să fii. Căci așa cum suntem, prin voia Lui Dumnezeu suntem și păcătuim. Căci dacă nu existam nu mai păcătuiam ; și dacă nu avem o soartă mai bună, și Dumnezeu poartă o muscă pe căciulă și în piept un junghi al remuşcărilor la adresa creării noastre așa. Dar fiindcă Lui Dumnezeu nu-i pasă de acest junghi, El fiind imun la orice boală și durere, lumea va fi mereu așa cum a fost și este, adică o parodie și caricatură a tot ce se întâmplă în Rai iar Raiul este o ironie nesimțită la adresa a tot ce se întâmplă sângeros pe pământ. Adică oriunde în univers va putea sau ar fi putut fi bine, mai puțin din voia Domnului aici pe pământ unde trăiește creatura Domnului ; adică aici pe pământ în veci răul va sta cu regele la masă citind amândoi pasionați și înfricoșați din Sfânta Scriptură. Ura va fi ură, boala va fi boală, suferința va fi suferință, moartea va fi moarte. Cei urâți vor fi în veci disprețuiți, cei săraci și mai sărăciți și furați și împilați, cu toții se vor ruga ca și până acum Domnului pe un pământ fumegând de păcate și orori comise sub fumul lumânărilor și tămâii din toate timpurile și din toate bisericile ; semn că aceasta e lumea reală a Lui Dumnezeu și nu cea a visătorilor de Rai și de bine. Vom mai trăi în această lume așa întocmită cu cadavre de război împinse cu buldozerul în gropi comune încă o mie sau zece mii de ani. Lui Dumnezeu îi convine să aștepte. E lumea Lui și e mândru de ea, cu mucegai și bube, cu puroi și cangrene, cu muci și cu bale, cu stârvuri de câini împuțite la margine de trotuare și copii născuți vii la termen și aruncați în wc, sau că n-au fost operați la spitalul de adulți că nu există procedură și legislație pediatrică acolo. Lumea de care mândru a fost Dumnezeu într-o zi e lumea aceasta cu noi, cu absolut toți oamenii, cu criminalii, violatorii, tâlharii și hoții și cu tot ce-a creat și îngăduit Dumnezeu. A înțelege folosul și bucuria pentru care s-a ostenit Dumnezeu pentru asta și nu s-a ostenit în schimb pentru ce trebuia e cu neputință să îți imaginezi și îți vine să îți dai ca la desene animate cu tigaia în cap, cum de poți fi contemporan unei asemenea realități strâmbe de la însuși Dumnezeu ? Or, dezabuzați, putem admite și ne putem mângâia cu această teoremă : Totul e de la Dumnezeu și din vina Sa ; și binele și răul ; și sentimentul de existență a Sa, și sentimentul că nu are cum exista în asemenea defecte condiții. De la Dumnezeu e binele și banii pentru cei bogați, avuți și avizi morbid de plăceri și senzații și care se vor îmbogăți tot mai mult, și tot de la Dumnezeu e răul și sărăcia pentru cei sărmani și săraci cu fapta și cu duhul care vor sărăci tot mai mult până la eliberatoarea moarte. E lumea Lui Dumnezeu, nu vedeți ? Doar El a spus că pe lumea asta e așa, iar pe lumea cealaltă rolurile se vor inversa : Săracii vor tihni de bine și îndestulare iar bogații vor scrâșni din dinți de durerile chinurilor iadului. Mai multă lămurire nu putem afla. Atât ne este de ajuns ca să înțelegem ce mult a iubit Dumnezeu omul...!

124) IMNUL IUBIRII

124) IMNUL IUBIRII

  1) La o adică așa cum orice țară are un imn, de ce n-ar avea și iubirea unul ? Dar e o mare problemă aici vrând să compui un imn iubirii când te lovești de sensul general pe care-l definește acest cuvânt. Căci trebuie să te hotărăști despre ce fel de iubire vrei să vorbești : Există iubirea de mamă, de țară, de frați, de iubită, de amantă, de soție, de câine, de pisică, de hamster sau alt animal de companie. Și un singur cuvânt de folosit : iubire ! Ce săracă e limba română, dar lasă că și celelalte limbi străine sunt sărace în definire, încât tot de iubire ca și definiție generală vorbesc în toate sensurile diferite amintite ! Las pe Coşbuc să vorbească atât de inspirat despre iubirea de mamă și de țară, de sat și de iarna pe uliță în poeziile sale și eu o să mă axez pe iubirea dintre îndrăgostiți.

  2) Ce sunt îndrăgostiții ? De demult din istoria evoluției speciei umane li se trag oamenilor între ei această stare a îndrăgostirii. Ei n-au avut de la început această specială manifestare care toarnă în simțurile lor miere într-o realitate amară și ostilă și aduce căldură și confort interior într-o Siberie a prozaismelor vieții. În ce alambicări speciale a ajuns sufletului maimuței primată de top din regnul animal pe nume omul, ca să dezvolte individ între individ exacerbarea la superlativ a sentimentului de atracție și prietenie încât această prietenie să se sublimeze și transforme în îndrăgostire, o afecțiune care molipseşte simțurile și percepțiile cu un fel de de drog și miere a simțurilor produs de însuși organism... Iată, organismul omului în nevoia lui organică de dopamină și oxitocină, strașnici hormoni și neurotransmițători ai fericirii produși de creier de care suntem dependenți, care prin sistemul nervos, prin măduva spinării transmite bunăoară la bărbat explozia impulsului erecției care-i pregătește prompt organul de iubit, prietenul lui de-o viață, iar la femeie îi excită organele de primit iubire, sânii ai căror dude se întăresc și așteaptă gura bărbatului cu respirația-i rece și tare a gurii nesățioase pentru a sorbi drogat de dragoste zăcământul din adâncul femeii : bogăția și frumusețea sufletului ei, poreclit de Eminescu "nu știu cum și nu știu ce".

  3) Adăstând pe sânii unii femei, sărutând și sorbind pietrele moi dar întărite de dragoste de la vârful lor, bărbatul îndrăgostit de fapt caută ca un sondor în adânc bogăția, caută frumusețea și farmecul din interiorul femeii adorate, personificate și adunate în sufletul ei ce-şi poartă delicat și cochet aceste coliere ascunse. Și bărbații caută după ele, hoți de comori ascunse prin peșteri și hrube. Sânii femeii, coapsele ei, căldura ei sunt intrările în sufletul femeii după bogățiile ei, sunt frumuseți pe care bărbatul, îndrăgostitul fără leac nu poate să le rateze. Un trup frumos de femeie care îți place și te incită inspiră pasiune și patimă, el e pentru bărbatul îndrăgostit ca munții cu câmpuri pline de flori de câmp și iarbă verde în care ai vrea mântuit și vindecat de lume și de viață, de tot ce-i stresant și îmbolnăvitor în lume, să fugi desculț, să te tăvălești și să te îmbrățișezi cu iarba, cu florile și cu albinele lor, să prizezi raiul, să-l verifici și exersezi pe propria piele în avans și în timpul vieții. Porții de rai sunt femeile adorate și iubite pentru bărbații lor îndrăgostiți, dar și viceversa e valabilă. Dar cum sunt bărbat, plăcerea mea e să vorbesc despre motivația și explicația iubirii pentru femeie. Căci iată, ochii ei ce-i privești și sorbi pierdut în adâncul lor, parfumul ei ce-ți inundă simțurile, vocea ei caldă, zâmbetul, râsul, gesturile, sunt plăceri furate prin raza ochilor și admirației infinite dintr-o femeie de care bărbatul e îndrăgostit. Îndrăgostit înseamnă să crezi că așa cum maimuțele au evoluat atât de frumos și special și s-au transformat în oameni, femeia iubită e floarea care a evoluat în sublim cu parfumul și culoarea odată, a luat viață, farmec și simțuri de la Dumnezeu și a luat numele de femeie, femeie iubită a ta.

  4) Visând așa frumos motivat de dragostea pentru o femeie, de fapt nu e decât o plăcere pe care o exersezi în pauza de lucru ca bărbat. Un bărbat, motivat și ocupat normal biologic în principal cu testosteronul pentru că așa-i biologia lui, toată viața "muncește" gândind într-o dulce obsesie și interes pentru femeie. Unii bărbați chiar exagerează dar e chestie involuntară de genă și specie și devin afemeiați, un epitet relativ și nedrept, când totul e dintr-un plus de testosteron în simțuri aprobat de Dumnezeu care nu a făcut rebuturi și greșeli creând așa nici un bărbat. Și orice bărbat în pauza de lucru a testosteronului e ocupat cu dulcele vis de dragoste cu care înconjoară în gânduri o femeie iubită și dorită, ca un păianjen o albină cu miere prinsă în plasa lui. Miere și rai, iată ce-i femeia pentru bărbatul îndrăgostit, sau sare în bucate în altă ipostază a gustului. Femeia pentru bărbatul îndrăgostit e dorință și vis de a alerga cu simțurile, cu gândurile, cu tot în ea ca pe un câmp de munte din rai, cu picioarele goale pe o iarbă moale și caldă verde crud. Dar cum sub culmea acestui câmp de munte cu iarbă verde și flori de câmp se află de fapt mult petrol, mult zăcământ de iubire, o, iată cu ce motivație de chef de lucru și pasiune de muncă de sondor vine bărbatul și vrea să caute cu mijloacele lui în trupul femeii frumusețea ei, bogăția ei, bunătatea ei, sufletul ei, bucățica aceea de frumos din adânc cu care e împodobit viul din ea, maimuțica aceea numită suflet pe care ai vrea s-o prinzi de coadă, s-o ții sperioasă să nu fugă și să te joci cu ea.

  5) Privirile grele de amor ale unui bărbat îndrăgostit sunt strigăte mute de dor de căutare în femeia iubită a ceea ce-ți lipsește, a ceea ce te impresionează până la emoție și până la lacrimi și de aceea, maimuța primată de top numită om a evoluat pe toate direcțiile, nu numai în inteligență dar și în iubire. Și a înlocuit nevoia organică și brută animalică de a face sex, colorând și înfrumusețând asta cu nevoia de a face dragoste care e un foc de artificii care îți încântă ochii, îți încălzește sângele și inundă limba cu salivă de plăcere sub puterea gravitației unui om drag, atât de drag încât prietenia lui se înnobilează ca vinul vechi și se transformă în șampania îndrăgostirii. Aiii, aiii ! Când sare dopul din sufletul tău ca bărbat plin de șampania agitată a dragostei, sub puterea și euforia acestor stări ale iubirii de-o femeie, ești un norocos ! Căci femeia știe că trebuie s-o iubești cu ceva, și îi place s-o iubești cu ce ți-a dat Dumnezeu, și să-i cauți în adânc, îndrăgostit, după bogăția ei, după sufletul ei care ștrengar fuge ca un iepure și nu se lasă prins, apoi într-un final se lasă și se dăruie în regalul ei de manifestare a dorului după sondorul ei drag.

  6) O noapte de dragoste dintre îndrăgostiți e o noapte în care rațiunea și cuvintele sunt în concediu, doar ochii vorbesc, doar respirațiile cuvântă, e o limbă muțească a atingerilor și a gesturilor și rar câte un cuvânt e tolerat. Căci îndrăgostiții n-au nevoie de cuvinte, doar de un imn al iubirii au nevoie. Iar prin șoaptele lor de amor oricum își compun în live în intimitatea lor propriul imn al iubirii. Iar ce nu spun despre iubirea lor, ce nu spun din ezitare sau fiindcă nu se poate, nu se cade, nu e posibil, sau din timiditate și frică, rămâne mai departe curgător în sufletul lor ca un pârâu care forțat de gravitație intră într-o peșteră și își continuă torentul și emoția curgerii în pământ, în taină și în tăcere. Câți nu se iubesc în tăcere și de la distanță, astfel încât ai mai popula o lume, ai face țări întregi de oameni care se iubesc în tăcere, în taină și pe aripile visului și dorului frânt...

  7) De la pubertate, din adolescență toți facem ca pentru ciocolată o pasiune, o apetență și o plăcere pentru cuvintele de iubire culese și sorbite de pe buzele și din ochii de care ne-am îndrăgostit. Oh, cum mai săruți de pătimaș și însetat buzele primei fete pe care ai sărutat-o, apoi a doua și a treia fată unde-ai mai prins curaj și îndemânare la sărutat buze și gât, sâni și coapse ! O, acest imn al iubirii, primele lui note și cuvinte începem să-l compunem în adolescență. Și totul în mintea noastră de liceeni atunci când suntem tineri, dar mai degrabă în inima noastră, căci mintea de liceeni e ocupată cu pregătirea pentru bacalaureat, se pregătește pentru a aduna pe portativul sufletului imnul iubirii pentru sufletul drag de care ne-am îndrăgostit. Dar vai ! Cât de greu este uneori să cânți de dragoste urechilor și ochilor ce-i iubești, căci viața dură și prozaică nu prea înghite aceste prețiozități încât majoritatea dintre noi nu avem încredere în noi, în propriul talent de exprimare, ezităm, ne încurcăm ca niște figuranți prea timorați în fața juriului și suntem ca un Mozart care nu știe să cânte la pian : praful se alege de toate simfoniile tale și imnurile de iubire care rămân să-ți fiarbă în suflet ca țuica în cazan ! Și eziți, și pierzi de fapt pe mâna ta iubirea și omul de care te-ai îndrăgostit, și fiindcă el se ia cu altă treabă, cu cineva poate mai interesant decât tine, nici nu știe și nici nu va ști vreodată ce simfonii și imnuri de iubire neterminate s-au consumat în implozie în inima ta sfărâmată. Apoi omul cu imnul de iubire sfărâmat se adâncește în ezitare, în tristețe, în alean și intri fără pașaport și fără viză în țara tristeții unde în această țară la toate răspântiile și peste tot sunt reclame și pancarte unde scrie : "La revedere fericire !, Bun venit tristețe !, Bun venit singurătate !, Bun venit cap sec în lumea looserilor !"

  8) Sub aceste accente dramatice, defensive și perdante ne-am trăit toți iubirile. Toate cântecele, toate romanele, toate filmele de dragoste sunt sub lait motivul cuiva care iubește și care nu este iubit, care nu este înțeles, care e refuzat, care e părăsit și uitat. Iubirea e o fatalitate, e ceva perisabil care se trăiește doar pe sezon apoi se ofilește sau nu se trăiește deloc căci e ceva foarte costisitor având nevoie de întâlnirea și lucrul la broderie a două suflete care sunt ca stelele, atât de dramatic de depărtate. Într-un univers vast cu atâtea distanțe incomensurabile încât chiar ciocnindu-se, stelele a două galaxii au ocazia nici să nu se întâlnească și atingă vreodată, așa e și cu șansa în iubire. Nu putem iubi și nu putem fi iubiți niciodată așa cum am vrea, cum ar fi după inima noastră și după dreptate. În genere, iubirea se pierde de cum se câștigă, câteva clipe ține fragedă și sublimă ca în rai apoi devine prizoniera lacrimilor, a părerilor de rău și-a dorului cu care am fost și suntem mai toți loviți, ca niște flori scuturate de cireș care-n calea de-a da roade cele mai multe mor cum spunea Eminescu. Iubirile noastre sfărâmate sunt ca niște flori de copaci de magnolii, atât de mari și frumoase cum sunt ele, dar căzute pe jos în parc iar cei ce se plimbă pe alei calcă pe ele, pe petalele lor care își dau duhul sub pantofii copiilor sau în tomberoanele măturătorilor.
 
  9) Așa s-au născut baladele de iubire, imnurile cele mai dulci și sfâșietoare ale iubirii, din inimi aruncate la gunoiului timidității și singurătății ce urmează la rând ca și efect în toată splendoarea evoluției stărilor omului. Căci din suferință se naște aleanul și el e mai sfâșietor spus cum un canar închis în colivie mai frumos și dulce dureros va cânta după dorul unei clipe de văzduh și libertate decât unul care s-a plictisit de ele.

  10) Nimeni nu e mai presus în meritele iubirii. Și culegi din omul iubit atâtea roade câte ai însămânțat în el. Uneori mai mult te bucuri să dai decât să primești iubire și prețuire. Căci adevărata iubire începe de acolo de unde nu mai aștepți nimic în schimb și de unde închizi ochii îmbătat de dragul ființei dragi și nu-ți mai iei nici o măsură de siguranță pentru tine. Te arunci în gol. N-ai merge la capătul lumii pentru omul drag și iubit până la lacrimi, așa cum cânta și Edith Piaf în Hymne a L'amour ? Nu ți-ai vopsi părul blond sau cu dungi dacă ți-ar cere ? Ai merge să-i aduci luna, ai fura avere dacă el capricios ți-ar cere. Ai merge la furat cu el. I-ai da toți banii tăi dacă el ar fi în nevoie și dacă ți-ar cere ori nu ți-ar cere. Ce contează riscul, dacă iubești până dincolo de lacrimi ? Ai renunța la țara ta, ai renunța la prietenii tăi, ai putea fi bătaia de joc a tuturor dacă un om iubit ți-ar cere. Nimeni nu poate însă rezista pulsului unei asemenea iubiri și dăruiri. Numai între îngeri se pot consuma fără urmări asemenea accente dramatice de iubire și dăruire. Căci din iubire prea pătimaşă te vei îmbolnăvi de inimă și știi că cel mai probabil ai muri și tu dacă un om iubit ți-ar muri înainte. Și mori de necaz când știi că însuși Dumnezeu îți limitează dragostea de-un om doar până când moartea vă va despărți !

  11) E posibil, și după 35 de ani să afli din întâmplare de un om de care-ai fost îndrăgostit în tinerețe. Și să afli că deși nu te-a iubit atunci, te iubește acum trist și fără nici o speranță și nici o logică și să constați surpriza că în sufletul tău au rămas totuși niște cărbuni aprinși acoperiți cu pietre, cu pământ și cu timp, pentru omul care nu te-a vrut. Și astfel ce mai e de făcut ? Cum te-ai mai privi în ochi cu acel om pierdut și ce vorbe ai mai putea să-i spui după 35 de ani de cărbuni aprinși acoperiți de pietre, pământ și timp al uitării ? Aceasta e ultima strofă din cele o sută cât cuprinde, ca și Luceafărul lui Eminescu, imnul acesta al iubirii pe care l-am compus și în care am vrut să spun că există și bucurie în iubire, foarte puțină dar există și dramă în cea mai mare parte. Căci cu această meteahnă și  în această notă a tristeții, a dramei și a uitării se nasc, trăiesc și mor toate iubirile.

  12) Toți cei ce-au iubit vreodată, rămân fără iubire, nu pot scăpa de această fatală despărțire, de acest stigmat, de această evoluție în declin și toți rămânem singuri, despărțiți de oameni dragi, iubiți și adorați, și rămânem ca niște stele pierdute, despărțite și pironite pe cer veciei și imensității de distanțele incomensurabile. După ce-am iubit o viață cu patimă și jind, toți rămânem ca niște luceferi pe cerul senin al dimineții : singuri, nemuritori și reci. Dar fiecare clipă eternă a înfloririi unei iubiri e dulce și valabilă momentului ei istoric perisabil în sine, fie că ai trăit iubirea, fie că i-ai dus dorul. Fiecare mai mult sau mai puțin am pierdut iubirii și bucuriilor ei cei mai frumoși ani ai tinereții. Și privim în jos pe piept și o șchioapă puțin mai la stânga și auzim o nebună bătrână cu numele de inimă cum nu vrea să-mbătrânească și o ține tot pe-a ei cu iubirea. Dorul înghite oricum ca o junglă și iubirile trăite și pe cele spulberate. Există un dulce sublim al fericirii unei iubiri consumate cât și un amar sublim al suferinței unei iubiri spulberate. Toate sunt condimentele cu care a fost presărată viața ta. Condimente mai dulci sau mai amare. Există o plăcere a lacrimilor de fericire în iubire și tot o plăcere a mângâierii prin descărcare, prin picurare pe nas, pe buze și înnodare în barbă a lacrimilor de suferință, de tristețe și dor de iubire sfărâmată. Iubirile tale, că mai vesele sau triste, sunt viața ta, titlul ei, eticheta ei și toate sfârșesc în ghearele timpului și în dor și poți trăi cu acest dor doar după ce te descarci și compui un imn al iubirii și-ți iei de pe suflet această piatră.

93) TESTAMENTUL LUI CASANOVA

93) TESTAMENTUL LUI CASANOVA

  1) „Las moștenire fiecărui bărbat ca pe cetăți, ca pe corăbii pline cu bogății, ca pe păduri pline cu vânat pentru cei morți de foame, pe care vor regreta amarnic de nu vor îndrăzni să le cucerească, las moștenire pe toate fiicele, nepoatele și strănepoatele femeilor pe care le-am iubit”. Acesta e testamentul generic după care fiecare bărbat mai cerbice sau mai timid se inspiră și vrând, nevrând îl urmează în destinul masculin cu care l-a înzestrat Dumnezeu. E tot ce poate lăsa mai prețios moștenire bărbaților Casanova : O pădure plină de făzănițe și fiecărui bărbat o tolbă cu săgeți unse cu elixirul copilașului celebru cu aripioare Amor. Fiecare bărbat e o caricatură a lui Casanova. Orice bărbat și-ar dori să iubească o mie de femei, măcar de la douăzeci de ani, de la tinerețe cu nebuniile, bețiile și orgiile ei, până se însoară. Ca bărbat normal trebuie să te mulțumești cu câteva femei, nu spun câte, și ca să fiu fair play față de specia masculină, nu spun dacă înainte sau după căsătorie. Evident că atât Don Juan cât și Casanova au exagerat. Dar ei sunt purtătorii stindardului, sunt exemplarele masculine cu cel mai mare procent de testosteron din sânge, peste valoarea 33, față de noi, bărbații normali care când ne naștem avem valoarea 36, apoi până la a treia tinerețe ea scade pe scala cu roșu, la valoarea 10 sau 9. Extrem de puțin. Dar…? Aceasta e viața și biologia masculină. Ne supunem ei. Evident că povestea vieții oricărui bărbat se desfășoară sub această curbă descrescătoare a testosteronului care aduce cutremure și incendii inerente ale iubirii. Către bătrânețe, când bărbatul a ars detot în potopul vâlvătăilor și cutremurelor iubirii, el se aseamănă cu pământul, care e o structură vie, care nu tace, în care oceane de lavă fierb și se frământă mișcând plăcile tectonice pe care stă pământul nostru de ne-am construit pe el casele în care ne-am adăpostit viețile noastre firave. La fel și orice bărbat este supus de-a lungul vieții de atâtea ori cutremurelor, incendiilor și uraganelor devastatoare ale iubirii care îl vor lăsa periodic fără nimic : numai ruine a tot ce-a fost vechi și frumos, iar sufletul scăpat teafăr vai de mama lui, cu pijamalele rupte și pline de praf de moloz, cum le-a prins cutremurul, va sta plin de vânătăi și zgârieturi pe niște cărămizi rupte și dărâmate, privind în sus către cer, proiectând, visând către un nou început de pus viața la adăpost din calea cutremurelor și incendiilor devastatoare ale iubirii de care nici un bărbat nu poate scăpa căci sunt forțe și stihii inexorabile ale naturii. Pentru a înțelege bine forța acestor cutremure și incendii ale iubirii ar trebui să înțelegem ce e iubirea și pentru asta trebuie să aruncăm din start dicționarul explicativ la coș ! Nu vom găsi acolo răspunsuri ! În VIAȚĂ vom găsi răspunsurile, marile răspunsuri la marile întrebări ale iubirii, răspunsuri și explicații ascunse în inimile noastre, în sufletele noastre, în simțurile și carnea noastră doritoare de iubire și a ei pasiune, răspunsuri de care nu știm, cum nu știm cum stau ascunşi păstrăvii sub pietre veșnic mângâiate de undele izvoarelor de munte. Trebuie să învățăm în primul rând de la apă și de la pietre ce înseamnă iubirea. Apa e iubirea bărbaților iar pietrele, iubirea femeilor.  Apa e iubirea care iubește devastator, mângâie și lasă, pentru că așa e iubirea ei, natural veșnic curgătoare, iar pietrele sunt iubirea care rămâne și blesteamă apa care iubește și lasă, care după ce le-a mângâiat și rotunjit colțurile cu iubirea undelor ei, pleacă lăsând caniculei soarelui și biciuirii vântului pietre dezgolite rotunde prin râuri de munte. Atâta prund, atâtea pietre rotunjite prin râuri, sunt atâtea femei iubite și lăsate de vâltoarea apelor care s-au dus, a iubiților care le-au netezit cu iubire colțurile și s-au dus în drumul lor curgător, ca apele. Nu putem vorbi de același lucru când vorbim de iubirea de bărbat și de iubirea de femeie. Când iubesc și sunt iubite, femeile înțeleg altceva decât bărbații care generic fac același lucru.  Fapt e că iubirea se lasă în final cu cataclisme, cu incendii și cutremure, cu drame eterne ale ei, care sunt prețul plătit, că nimic nu rămâne neplătit pe lumea asta pentru orice, inclusiv pentru câteva clipe de rai și de plăcere aduse de iubire. Acest cuvânt, „iubire”, e un cuvânt magic. În limba română el are un sens mai adânc decât din orice limbă.  Limba română se pare că e cea mai grea limbă indoeuropeană. Pentru că nu e analitică şi precisă ca limba germană, nici simplistă şi nepredictivă ca limba engleză în care pentru tu, voi, dumneavoastră sau dumneata ai un singur cuvânt : „you” ; iar pentru iubire, dragoste, amor, ai tot un singur cuvânt de exprimat : „love”. De aceea prințul Charles e atât de îndrăgostit de România : a descoperit profunzimile româneşti. În limba engleză intonația și accentul cuvântului „love” poate pe departe nuanța sensul cuvintelor iubire, dragoste şi amor pe care le are limba română pentru a formula nuanțe diferite ale iubirii. Începând cu iubirea, continuând cu dragostea şi terminând cu amorul, chiar dacă în dicționar se explică aproximativ același conținut, în realitate se înțeleg intensități diferite.  Iubirea e cea mai sfântă, deci aproape pudică şi platonică, dragostea deja își dă sutienul jos iar amorul rămâne fără chiloți și nici că-i pare rău, căci așa e el. Cum poți într-o viață de bărbat să mai rezişti cu atâtea sensuri ale iubirii și să nu rişti la tot pasul să le confunzi obosit în iureșul muncii de a iubi voluntar, nesățios și divin căci așa ai tu programul genetic ? În limba engleză cuvântul „love” este mereu fără chiloți pe el, aşa că fiecare e liber să atace și înțeleagă acest cuvânt cu atitudinea pe care-o vrea, să-l îmbrace de haine și să-l dezbrace după cum vrea și cum are inspirația. Cei cărora le trebuie iubire pudică și platonică își pun mâinile la ochi când spun „love”. Cei care vor şi putință pasiune spun tot „love” dar întredeschid degetele puse pe ochi ca să vadă părțile intime ale cuvântului „love”. Cei care vor patimă de amor spun „love” cu un accent deplin şi hotărât ca şi cum ei înşişi ar rupe şi arunca pe pereți, pe lustră desuurile cuvântului.
  
  2) Ce e iubirea deci ? Este ceea ce vreți voi să fie. Când o mamă își alăptează pruncul ei, aceea este iubire și nimic nu mai stă în calea ei, nu mai există nici o altă definiție mai potrivită. Privind sculptura unei mame care își alăptează pruncul vei înțelege că din perspectiva maternității aceea înseamnă iubirea. Privind într-o margine de pădure un băiat de clasa a opta și o fată dintr-a șaptea veniți în tabără stând în spatele unui rug de mure și sărutându-se timid prima dată în viața lor, o, evident că acest tablou înseamnă iubirea căci iubirea dintâi nu se uită și nici primul sărut. Aceea e iubirea de la timpul ei deci ! Sunt o grămadă de forme ale iubirii, toate autentice, care îți pot spune ceva despre înțelesul lor, dar toate diferite. Dar nu despre ele vreau să vă vorbesc acum. Nu vreau să vă vorbesc despre lucruri pe care le știți, despre iubirea părintească dintre o mamă și băiatul ei sau despre iubirea nupțială dintre un soț și o soție. Acese iubiri sunt dulci bineînțeles și sunt arhicunoscute de voi ; le-ați trăit și le trăiți din plin, fac parte din viața voastră, sunt însăși viața voastră și eu nu pot să vă spun mai mult decât ce știți și voi. Eu vreau să vă vorbesc despre iubirea aceea care face incendii și cutremure devastatoare și care aprinde inima bărbatului ca pe o coşmelie și lasă grinzi transformate în jar, fumegăind, în urmă. Nu poți înțelege această cataclismică iubire și forța ei devastatoare decât făcând comparație cu iubirile domestice ale vieții omului. Iubirile noastre sunt de casă, blânde, liniștite, îndeobște domestice, studiate, calculate, ponderate, neaoşe, de pe-aici de la noi. De aceea și incendiile și cutremurele pe care le fac în viața omului sunt relativ mici, suportabile, numai replici mici : Iată, mami surprinzându-şi băiatul drag Teodor, la onomastica împlinirii a paisprezece primăveri, cum retrași în cealaltă cameră, „din greșeală” îl vede cum o sărută pe gură pe colega lui de bancă, și dându-se după ușa întredeschisă să nu fie surprinsă, mami își pune mâna la gură de mirare că nu și-a mai văzut băiatul așa, sărutând prelung, cu limba și cu puțin scuipat, un scuipat din acela dulce, puțin acru, alunecos și mângâietor care numai el poate spune ce înseamnă primul sărut ; astfel că mami îl întreabă pe băiatul ei a doua zi, murind de curiozitate :
– Mami, ia spune-mi acum mie, pe cine iubești tu mai mult : pe mine sau pe Andreea ? Băiatul mirat de întrebare, evident că nu știe ce să răspundă. În sufletul lui se petrece un mic incendiu și un mic cutremur al iubirii, care nu e devastator, e doar o primă replică a cutremurelor mari de iubire din viața unui bărbat. Mai târziu băiatul se căsătorește, evident că nu cu colega lui de bancă din generală cu care se săruta după aceea în voie acasă la ea, când erau părinții duşi la serviciu, diversificând savoarea aceea dulce a salivei scăpată printre buzele frământate și patosul mâinilor băgate prin locuri mătăsoase atâta timp ascunse și care deodată, nu mai vor să fie ascunse, nu mai vor ! Aceste obrăznicii indecente adolescentine sunt micile și singurele plăceri pe care tinerii și le permit, mici replici de cutremur al iubirii. Iar atunci când băiatul se va căsători nu cu colega de bancă din generală de la care a aflat de fierbințeala și pufoşenia locurilor ei ascunse, ci cu o colegă de facultate la vremea cuvenită, iarăși se va produce un cutremur al iubirii pentru băiat. După ce și-au jurat iubire eternă în fața altarului, după ce și-au unit destinele, cum se spune, colega de facultate devenită o dulce și iubitoare soție, nu rezistă și își întreabă languros soțul :
  – Pe cine iubești mai mult : pe mine sau pe mama ta…? Fostul băiat, actualmente bărbat, e într-o dilemă devastatoare, nu știe ce să răspundă ca să nu strice privirile rotunde ale ochilor căprui ale soțioarei lui dragi. Această dilemă reprezintă alte și alte replici ale cutremurului devastator care se petrece în sufletul bărbatului apropo de iubire și înțelesul ei. Până când un bărbat poate rezista incendiilor și cutremurelor devastatoare ale iubirii ? Până când ca bărbat viața îți va arde și îți va crăpa sub incendii și cutremure pământul pe care calci și îți va dărâma sub forța lor devastatoare adăpostul șubred sub care stai ? Într-o zi, după ani și ani de căsnicie, fosta studentă căsătorită cu colegul ei, băiatul de care vă vorbeam, își va întreba plânsă soțul :
  – Ce are ea și eu nu am…???

  3) Iată incendii și cutremure devastatoare ale iubirii pe care nici un bărbat nu le poate evita căci sunt devastatoare și nu iartă pe nimeni… Dar încă nu v-am spus nimic despre cel mai mare și devastator incendiu și cutremur al iubirii… El vine atunci când mai ai la dispoziție douăzeci de ani care se ridică atât de puțin deasupra apelor și speranțelor vieții tale de bărbat aproape ajuns la crepuscul, când în urma și în adâncul vieții tale mai ai ghețarul și balastul greu a încă cincizeci și ceva de ani de cutremure ale iubirii. Când după cincizeci de ani știi că mai ai cel mult douăzeci de ani de trăit, ca bărbat ești obligat să constați crepusculul și punctul culminant al odiseei iubirii care te-a făcut actor mai prost sau mai talentat pe scena vieții și ți-a scos în cale o seamă de povești de dragoste prin care ai trecut mai cu succes și fericire sau mai cu eșec și durere.

  4) E o ingratitudine, e un neajuns să fii bărbat, să aparții acestei specii alerte, hăituite, să arzi o seamă de ani în clocotul a atâta testosteron ce ți-a vărsat în sânge natura iar inima și gândurile i-au dat presiune și intensitate, iar apoi, când vâltoarea tinereții trece și când ai ars tot ca un lemn sub flăcările iubirii, să devii jar ascuns sub cenușă, să fii obligat de biologie și de tot să lași în urmă atâtea incendii și cutremure ale iubirii ce te-au consumat și te-au răpit genetic a fi sclavul masculinității normale din tine… Nu există spectacol mai dramatic decât să privești în ochii unui bătrânel ca în niște ferestre sparte ale unei case în care totul a ars și n-a mai rămas pic de mobilă, de lucruri, de sensuri decât grinzi transformate în jar în așteptarea unor pompieri concediați. Până când și ultima grindă transformată în jar va cădea, ca bărbat nu poți decât să-ți dorești și să iubești incendiile și cutremurele de amor care de-o viață ți-au înseninat gândurile, chiar dacă aceste incendii te-au consumat și te-au distrus dar nu atât încât cât mai ai în sânge puțin argint viu de iubire și pasiune, să-ți dorești ca un piroman un incendiu devastator al iubirii, o poveste finală de dragoste de încheiere care să cuprindă ca un episod pilot toată frământarea masculină genetică dusă pe picioare ca o boală, o viață. Și nu va mai veni nici o poveste de dragoste, nici un vis de dragoste. Sau dacă vor veni, vor rămâne cu bagajele la ușa ta de nu-ndrăzneşti să-i mai deschizi iubirii și pasiunii cum o făceai odată. Te vei uita pe vizor și vei tace sub ciocăniturile oricărui vis de dragoste ce te va mai chema. Şi atunci cu ultimele puteri te crispezi ca un melc pe care cad potoape de ploi ale amintirilor din trecut sau din viitor ale iubirii. Amintirile din trecut ale iubirii îți încălzesc inima ; amintirile din viitor ți-o răcesc de nădejde ucisă și înmormântată că evident nu ai cum și nu se mai cade a-ți mai permite visuri de dragoste ce cu atâta vervă a iubirii ți-au răpit și consumat inima și sângele o viață. Știi bine că destule bogății de iubire din inima ta au rămas nedate și au expirat, înmormântate în inima ta bătrână și expirată care încăpățânată nu poate înțelege și accepta cum de pot exista și îți pot rezista rămânând în urma patosului tău, a vieții și tinereții tale, atâtea femei care să-şi dorească să fie înconjurate de brațe iubitoare, pline de patimă și flăcări, aducătoare de liniște, de patosul unei clipe infinite de plăcere a sufletului şi trupului, a sufletului căutat generic în trupul unei femei de către bărbat ca un fluture cu trompa-i insistentă scotocind după dulcele polen în miezul și adâncul unei flori cu petale atât de deschise și divin colorate, iar tu, ca o fosilă de bărbat care ai putut dărui aşa ceva câtorva femei, să nu mai ştii sau să nu mai poți ori să nu mai ai cum să răspunzi acestei chemări alerte a feminității în floare care îți rezistă și te lasă în urmă…? Sunt femei singure sau nu neapărat singure, care te-ar jumuli de viu dacă te-ar prinde în camera tainelor şi patimilor lor ascunse nerușinate. Orice fată, orice femeie a ajuns sau va ajunge în povestea şi afacerile ei sentimentale să-şi permită sinceritatea și dreptul nebuniei de a se dărui integral unui amant, al ei, răpit universului şi lumii de egoismul ei pătimaș pentru o zi, o oră, un minut de extaz amestecat într-o noapte de dragoste, o oră sau infinitul minutului unui sărut doar… O… Nu trebuie să fii un bărbat obișnuit, nu ai cum din obişnuința precarității normalității să înțelegi ce vrea o femeie îndrăgostită. Trebuie să fii nu poet, e prea puțin spus, trebuie să fii măcar neam, rudă sau prieten, ceva, cu Don Juan sau Casanova şi să iei cursuri de la ei din tainele călătoriei şi odiseei lor în mii de inimi de femei îndrăgostite, victime fericite și sfințite de dragostea bărbaților ce le-au plăcut. Nu te mai poți sătura de atâta miere, bogății și giuvaere de frumusețe și dragoste ce poți găsi acolo în inima și miezul unei femei, ca un urs care a uitat că trebuie să mai mănânce şi mure, ciuperci sau resturi de bucătărie din restaurante din tomberoanele hotelurilor montane şi stă să caute numai miere în pădure suferind de atâta foame şi plătind cu atâtea înțepături de albine ! Nu poți să fii bărbat şi să măi rămâi întreg şi zdravăn la cap şi la inimă când ştii că într-o zi o vei termina cu nopțile de dragoste prin care ai făcut vreo două, trei femei fericite, că atâta te-a dus capul sau ai avut şansa să cucerești, şi cucerind să le acorzi lor beneficiul de a le înconjura cu delicatețea, cu virilitatea, cu insistența ta pătimașă și voluptoasă radiind din căldura şi fermitatea masculină a brațelor tale de amant cu care femeile ce ai reușit să le ai și dezmierzi au dorit să se înconjoare și sfințească, învinse de obsesiile pătimașe feminine secrete, normale şi omenești, deci scuzabile.

  5) Orice bărbat are în suflet un crematoriu unde își arde cadavrele atâtor patimi ascunse trăite sau doar dorite de el, împărtășite sau doar visate, cu femei iubite și dorite ca Raiul. Orice bărbat este un muzeu al holocaustului atâtor povești de dragoste, cele mai puține trăite, cele mai multe visate, încât te îngrozeşti cum orice bărbat a putut să întoarcă cu durere și renunțare capul înnebunit după atâtea bunăciuni pe stradă, să ardă şi să proceseze în mintea şi inima sa obsesia continuă a nurilor atâtor femei, cele mai puține iubite, cele mai multe visate, pe lângă care a trecut într-o viață… Dacă ai putea să faci un computer tomograf sufletesc unui bătrânel singur, cu haine şifonate stând pe o bancă singur şi cu mâna tremurând pe un baston în parc, te-ai cruci câte cadavre de femei iubite sau numai dorite a strâns și depozitat în el şi nimeni n-a ştiut ce colecție funestă de iubire a eternului feminin adună masculinitatea în ea, de la masculul elefant, armăsar, taur, berbec, până la şoarece și până la gândacii masculi vaca domnului care se lasă târâți ore întregi de iubitele lor de care s-au prins. Bărbații sunt respingători în această ipostază a amintirii și reminiscenței freneziei libidoului lor nesfârșit și în vogă la vremea lui, dar expirat după o vreme. Tocmai de aceea, pentru acest interes manifest al iubirii care vine natural din genele lor și curge prin venele lor sub formă de testosteron, sunt bărbații adorați şi doriți doar în taină de femei care vor să se înconjoare cu brațele lor, iar soțiile să se îmbogățească cu sperma lor pentru a avea copii, necesitatea vitală a femeilor. Orice copil sărutat de mamă e rezultatul unei trecute inspirații specifice masculine numită libidou pentru care ulterior masculul plătește fiind la final numit moş scârbos libidinos. Nu poți răbda la infinit această dramă masculină a crepusculului vervei libidoului bărbatului viril luat în râs de ani și de vreme, de viață, de sănătate, de moralitatea puritană oficială, pentru care masculii plătesc trăind în genere mai puțin ca femeile, fiind ca masculi umani victime finale ale propriei biologii masculine obligate prin programul sociologic uman la monogamie asumată. Cum nu a prevăzut și evitat Dumnezeu în planurile-i creatoare nupțiale monogamice pentru oameni, că dacă femeia e supărată pe tine, să fii obligat de moralitatea creștină a tainei cununiei și de semnătura pe certificatul nupțial să stingi cu benzină în interiorul corpului tău care arde, grinzile și tot mobilierul trupului tău care nu e vinovat cu nimic că nu e ignifug ci că arde până la jar din dragoste și dorință fără limite a eternului feminin ? Ce e acest stres continuu masculin al ponderării hormonilor biologiei, dacă nu un incendiu și un cutremur devastator al iubirii sub care toți bărbații cad răpuşi şi rămân doar dulci amintiri în mințile şi inimile doamnelor ajunse și ele cu părul sur pe la tâmple și cu foste inimi îndrăgostite care nu vor să îmbătrânească, cum bine spunea Ioana Radu într-o romanță…?”

123) ULTIMUL STAGIU AL IUBIRII

123) ULTIMUL STAGIU AL IUBIRII
 
  1) Există o zi a îmbrățișărilor. Deci de ziua îmbrățișărilor cel mai nimerit e să îmbrățișezi pe cineva. Apoi să-i vorbești despre iubire, condimentul care se adaugă și aroma care rezultă din îmbrățișare. Iubirea începe cu primul stagiu : Un zâmbet. Apoi al doilea stagiu : o strângere de mână, apoi un stagiu mai greu : o îmbrățișare, apoi un stagiu și mai greu : o sărutare. Cam toți am rezolvat aceste stagii, unii mai ușor, alții mai greu. Ultimul stagiu al iubirii este însă devastator și chiar imposibil pentru rezistența omului. Nimeni nu-l poate rezolva și nici nu i-ar folosi căci este chiar dramatic.  De aceea, pentru a explica acest ultim stagiu al iubirii trebuie să începem cu începutul și să punem pe masa de disecție iubirea. Să vedem : ce este iubirea ?

  2) În mod cu totul nefericit și precar, oamenii au un singur cuvânt pentru a formula mai multe variante și specii ale iubirii cum sunt iubirea de părinți, de frați, de țară, de consoartă, de ibovnică sau amantă etc. Cum ?! Atât de puțin inspirați și placizi au fost oamenii în simțirile lor încât să nu găsească un cuvânt propriu diferit, specific, emblemă și argument pentru fiecare  formă diferită de iubire, pentru a o evidenția, înălța, nuanța, defini și clarifica pe fiecare în parte în cel mai fericit mod încât se uzitează și folosește la modul general cuvântul "iubire" pentru toate cazurile iar de atâta uz impropriu el s-a și demonetizat și creează confuzie ? Nu mai poți folosi cuvântul "iubire" căci e un cuvânt prea general care nu mai satisface și nu definește în clar și specific fiecare caz particular de iubire în parte. "Te iubesc" îi spune mama copilului ei, "te iubesc" îi spune și copilul, mamei. "Te iubesc" îi spune soțul, soției ; "te iubesc" îi spune liceanul colegei sale de clasă ; "te iubesc" îi spune poetul, iubitei lui ; și dac-ar avea grai, "te iubesc" i-ar spune și câinele credincios stăpânului său.

  3) Nu vreau și nu este cazul de față să fac o lămurire și să vorbesc despre stagiile iubirilor platonice ; sau despre iubirile din familie. Ele se știu, sunt explicate, sunt definite, sunt statuate și trăite de oricine, sunt bunuri de inventar iubite și prețuite ale oricărui om. Bineînțeles, acelea, iubirile platonice sunt iubiri sfinte și incontestabile dar sunt altceva : Sunt mari, sunt necesare, sunt ale noastre,  sunt prețioase și importante ; sunt totul dar sunt altceva. Oamenii nu și-au inventat un cuvânt adecvat propriu, familial, care să formuleze mai clar și specific iubirile din familie și pe cele platonice și un alt cuvânt diferit care să formuleze iubirile năvalnice ale celor îndrăgostiți. Da ! Iubiri năvalnice ale îndrăgostiților de 21 de ani ! Îndrăgostiți înlănțuiți ! Îndrăgostiți dansând în ploaie și hoinărind noaptea pe străzi sau trăind nopți albe tâmplă lângă tâmplă pe plaja de la Vama Veche. Simțiți nuanța și diferența în faptul că nu poți spune despre o mamă și fiul ei că sunt îndrăgostiți, dar ei își spun că se iubesc ? Undeva ceva e nepotrivit în abordarea iubirii căci se folosește un cuvânt șablon cadru pentru toate tipurile de iubire. Formula "Te iubesc", cu părere de rău ar fi trebuit să sune diferit pe tipuri de iubire : dintre soți, dintre copii, dintre părinți și copii, dintre copii și părinți, dintre prieteni, dintre stăpâni și câini, dintre câini și stăpânii lor, dintre adolescenți, dintre amanți sau îndrăgostiți de toate formele. Căci fiecare categorie are a spune ALTCEVA prin șablonul general al formulei "Te iubesc" și totuși nu găsesc cuvinte specifice uzând toți același vechi cuvânt : "iubire" și aceeași formulă suprauzitată : "Te iubesc". Există percepția unui inconvenient și a unei lipse de clarificare meticuloasă între înțelesurile și nuanțele iubirii. Ca dovadă, iată cum spre exemplu există între soți sau îndrăgostiți întrebări catastrofale, nepotrivite, ridicole, stupide sau imposibile de genul : "Pe cine iubești mai mult : pe mine sau pe mama ta ?"

  4) Dacă privim direct la microscopul electronic acest cuvânt, vedem că iubirea e act pur uman, al evoluției relațiilor sociale interumane prin care unele primate numite oameni s-au despărțit și deosebit de maimuțele originale, frați sau veri ai aceleiași specii : primatele. Maimuțe suntem cu toții. Sau mai corect spus maimuțe cu pretenții de oameni. În proporție de un procent sau două dintre aceste maimuțe evoluate numite oameni, aceste pretenții și veleități de oameni sunt îndreptățite. Restul, marea masă a maimuțelor umane rămân tot animale și la fel ca ele sunt bestii umane încât acești indivizi urăsc funciar, precum respiră și nu se deosebesc de giboni decât prin faptul că nu au cozi. Sunt răi la mațe cum se spune, sunt răi în mod bestial conform originii strămoșilor mai îndepărtați, maimuțele originale și sunt incapabili de iubire la cota și valoarea desăvârșită la care a ajuns acest sentiment trăit de oameni educați, deci sensibili. Ceilalți oameni însă, marea masă, cei aidoma în comportament și atitudine maimuțelor originale, cu nimic diferiți de bestialitatea lor, poartă ilegal negru în cerul gurii în locul multor câini care sunt de departe mult mai oameni la caracter decât câinii. A iubi nu e virtutea lor, a maimuțelor umanoide și a oamenilor răi. De pe pielea lor de leproși în rău și bestialitate, iubirea fuge ca apa de pe gâscă. Eu vreau să vorbesc despre iubire pură. Deci despre oamenii sensibili, implicit buni și însiropați în bunătate intrinsecă precum un blat de tort plin de sirop. Numai oamenii buni pot să iubească pur și uman. Când ești bun numai atunci iubești. Nu neapărat și ești iubit în schimb. Căci te mulțumești cu forma ta de iubire pierzătoare a omului bun, după care neapărat a iubi înseamnă a dărui, adică a pierde de preferință tot. Iubind îți risipești și pierzi toată inima ta ce te-a aruncat în acest joc al iubirii în care ajungi la ultimul stagiu pe care nu poți să-l faci și rezolvi. Și atunci, fiindcă așa ești tu, nu-ți rămâne decât să te dărui din iubire orb, pe tine întreg, credința ta, loialitatea ta, încrederea ta, fără garanții și asigurări, pe nevăzute și cu ochii închiși. De aceea se zice că cine iubește, prost este. Dar vorbim de o dulceață dureroasă a acestei prostii a iubirii în zadar pe care și Eminescu a definit-o într-o poezie :

"Ce e amorul ? E un lung Prilej pentru durere/
Căci mii de lacrimi nu-i ajung/
Și tot mai multe cere.

  De-un semn în treacăt de la ea/
El sufletul ți-l leagă/
Încât să n-o mai poți uita/ Viața ta întreagă."

  5) Desigur, și maimuțele din pădure despre care vorbeam iubesc în felul lor dar fiindcă iubirea e dăruire, ele, maimuțele pot dărui cel mult o banană, și asta mi se pare doar dacă găsesc o banană mai mare pentru ele. Oamenii, dimpotrivă, dăruiesc prin iubire ceea ce au mai bun nu din prisosul lor ci chiar din avutul strict necesar al inimii lor, din sărăcia ei sărmană cum s-ar spune. Și atunci, oamenii buni care iubesc și se dau pe ei fără de chitanță rămân cu o inimă mai descoperită și sărmană pentru că au dat din ea resurse irecuperabile de drag și dragoste foarte mari, fără garanții, fără asigurări ci pe încredere și pe viață. Pe încrederea pe care nu o are nici o maimuță care nu-şi poate dărui inima așa cum face un om atunci când prin asta trăiește o bucurie mai mare ca a oricărei maimuțe : iubește pur și simplu. Dar nu chiar pur și simplu. Căci nici o maimuță sau un om maimuță nu poate iubi omenește. Maimuța îndrăgește sau empatizează cel mult. Dar oamenii iubesc. Și nu pot iubi decât dăruind mai multă iubire și prețuire decât pot primi. Și atunci, cel ce se simte vizat de această iubire dăruită, se bucură și mai mult decât o maimuță care ar primi cea mai mare banană. El se bucură deseori până la lacrimi și dincolo de ele primind o îmbrățișare de la omul pe care îl iubește și îi dăruiește această îmbrățișare ca și cum de acolo înainte cu acea senzație ar vrea să moară căci nu vede ce fericire mai mare ar putea egala și trăi vreodată.

  6) Iată ce este iubirea cu stagiile ei, iar cine trece de stagiul îmbrățișărilor, ca într-un joc pe calculator în care nu ai decât o viață, se bucură de alt stagiu al bucuriei sărutărilor, care sunt și mai parfumate decât bananele și îmbrățișările. Și atunci se cheamă că iubești, că te topești, că ești pregătit pentru următorul stagiu : Amorul. Nici o maimuță nu știe ce-i aceea dăruire, îmbrățișare, sărut și amor. Oamenii în schimb pentru că sunt buni și perspicace la acest joc al iubirii vor să treacă la alt stagiu al iubirii, superior amorului. Prin amor te contopești cu ființa iubită. Nici nu știi ce să faci ca să-i dai din tine tot ce-i mai bun și prețios, ca o midie care s-a străduit o viață în beznă și singurătate să fabrice o perlă. Nu știu care e bucuria scoicii de-a oferi o perlă, dar știu care e bucuria omului de-a oferi o îmbrățișare, un sărut, dus până la amor și chiar mai departe. Până la ce stagiu poți merge cu iubirea ? Te poți opri vreodată ? Cel mai greu și imposibil de rezolvat stagiu al iubirii nu e nici îmbrățișarea, nici sărutarea, nici amorul. Odată consumate aceste trei stagii ai zice că ai rezolvat jocul. Dar cel mai greu stagiu al iubirii este iubirea și îmbrățișarea care nu se pot da. Degeaba faci toate celelalte stagii ale iubirii, ca îmbrățișările și sărutările date prin care obții o satisfacție și o mulțumire. Ai ajuns la capăt cu iubirea și ești fericit, te întinzi și caşti, adormi fericit. Fără să știi că mai este un stagiu ca un dor, ca un cutremur devastator, greu și final al iubirii : Cel al îmbrățișărilor pe care realmente nu le poți da și nu le poți primi și de la care îți vine să trăiești așa cum spunea Lucian Blaga, cel mai adânc dintre doruri : acela care nu are amintire și nici speranță.