78) ÎN RAI NU E DE GLUMĂ. E RUPERE DE OASE !

78) ÎN RAI NU E DE GLUMĂ : E RUPERE DE OASE

  1) Cu credința nu-i de glumit, după cum știți... Secolul al XXI-lea va fi religios sau nu va fi deloc. Fără credință oamenii devin bestii cu chip de om și se comportă ca atare fiind lupi unii pentru alții, în stare să-și distrugă Pământul și pe ei înșiși... Cu credință oamenii devin tot bestii cu chip de om căci îți vor zice : "Dacă nu ești cu Dumnezeul meu, ești împotriva Lui și dacă ești împotriva Dumnezeului meu ești împotriva mea ; deci dacă nu-mi ești prieten îmi ești dușman și trebuie să-ți dau în cap primul ca să nu mi-o iei înainte". Iată de fapt cum în această deviză stă nararea întregii istorii sângeroase a omenirii sub domnia oricărui dumnezeu ar fi păstorit-o. Dacă-ți pui mintea cu credința, ești fericit acolo în limitele și încartiruirea subiectivă a oricărei religii... ; acolo, în staful sfinților și credinței tale, sub domnia Dumnezeului tău ești deosebit de fericit și de mulțumit, adică Dumnezeul tău și nu al altuia pe care îl dezavuezi căci e păgân în optica ta, are grijă să-ți dea garantat acea cotă de satisfacție și fericire cu cât ești mai pravoslavnic, habotnic și stoic să stai o viață-ntreagă la coada fără sfârșit a credinței și tânguirii după Dumnezeu și după Rai. Asta ne trebuie tuturor : Rația de credință și de Dumnezeu, rația de Rai pentru care trebuie să stăm o viață întreagă la coadă vajnici, sperând că va mai băga și mâine și iarăși poimâine Dumnezeu marfă din merindele Sale pentru nefericiții care se calcă în picioare să primească o pâine de toate zilele, o bucățică de sfințenie și o sticlă de agheazmă. Eu stau și mă-ntreb cutremurat ce-ar deveni această gloată religioasă cu obstinație dac-ar afla că Dumnezeu scârbit de mărunțișul și efemeritatea insistentă a rugăciunilor lor s-a retras cu rațiile lor de sfințenie și mântuire în pustiul Lui singur și nefericit ca un părinte neînțeles de niște plozi zănatici...? Ar turba toți în spume, și dintr-o dragoste efemer și sforăitor etalată în tot ceasul, ar ajunge să-L urască toți cu venin pe Dumnezeu că le-au luat visul searbăd și obstinat după acel etern concediu din Rai și nu vor mai ajunge niciodată acolo să-și trăiască odihna, relaxarea și lenea eternă... Plictisit și iritat de atâtea rugăciuni și ode insistente și insolente care i se adresează de miliarde de credincioși, Dumnezeu poate spune scârbit într-o zi : "La naiba cu voi ! Cum credeți că aș fi avut chef să mă creez EU însumi vreodată, să ies din dulcea pace a neantului ca să dau ochii cu voi când știam cu ce miorlăială subiectivă și agasantă veți veni de mă veți linguşi în atâtea insolente petiții și rugăciuni efemere cu care îmi veți tulbura și irita singurătatea ? Nu am cheful a vă asculta stupidele și măruntele doleanțe și să fiu deranjat din treburile cosmice ale universului ca să fiu intendentul vostru mărunt și obscur de serviciu la magazia voastră de materiale ca să vă dau după mărime toate izmenele și cele ce mai aveți de trebuință conform rugăciunilor cu care mă înnebuniți. Pentru atâta lucru nu făceam efortul de a mă naște din nimic mai înainte de toți vecii cum spuneți despre mine toți cei credincioși și nici pe alții nu lăsam să mă facă, ca să nu aibă cârcotașii necredincioși a întreba retoric cine m-a făcut. De hatârul vostru, credincioși ori nu, o specie de maimuțe primate inteligente dintr-un sistem solar dintr-o galaxie din miliardele de galaxii, care și-au inventat două sute de dumnezei diferiți și beligeranți care să vă învețe pe fiecare ura și disprețul față de alții și față de dumnezeul lor, pentru atâta lucru nu se merita a face Eu Însumi încercarea de a mă naște din nimic ca să devin idolul vostru iubit și odorul vostru de preț pentru care să vă bateți și să-mi pătați reputația cosmopolită".

  2) Acest model de protest și manifest generic al Lui Dumnezeu ar trebui să descurajeze pe oricine ar avea veleitatea, buna plăcere și ambiție de a se intitula Dumnezeu și a-şi lua acest rol ingrat în serios căci după cum se vede, a fi Dumnezeu nu-i o bucurie îndată ce trebuie să vezi că trebuie să-ți pierzi timpul divin cu o omenire lipsită de virtuți. Să fii cel mai milos Dumnezeu, cel mai iertător și cel mai puțin sever, cum poți răbda să nu le iei Raiul zăbavnicilor sălbatici care își zic oameni și credincioși și care își închipuie că veșnicia le stă la îndemână prin simplul gest al unei închinăciuni potrivit căreia vor și au pretenția și vanitatea să acceadă în Rai unde vor avea relaxare eternă, să nu facă nimic, să îi domine acut lenea iar acesta să fie un principiu încetățenit și în Rai la fel cum au trăit de generații pe pământ spurcându-l cu lenea și balele lor plictisite, cu lipsa lor de dăruire, cinste, bunătate, hărnicie, calități necondiționate de nici o răsplată divină pentru că numai așa sunt vii și autentice...? Nu să-L șantajezi toată viața pe Dumnezeu scoțându-i ochii și amintindu-i mereu rugăciune după rugăciune să-ți dea mântuirea (adică tolănirea în hamacurile Raiului într-o lene și mai așezată și perfectă decât aici pe pământ), arătându-i slugarnic și cinic cât ești tu de bun venerând dumnezeul și religia ta și cât de rătăciți și păgâni sunt alții cu dumnezeul și religia lor spurcată. Proba autenticității omeniei tale nu e neapărat să ai o atitudine religioasă sine qua non ci e să trăiești în pace, cinste, corectitudine, armonie alături de semenii tăi din toate națiile, din toate semințiile și din toate religiile, având principii și scrupule ca și cum nu ar exista nici un Dumnezeu, nici al tău, nici al altuia, necondiționând bunătatea ta intrinsecă de răsplata nici unui stăpân linguşit. Căci odată ce ai un stăpân tot un vierme rămâi, fără demnitate și fără caracter, iar viermele, omida ce oare poate să facă decât să-și mănânce și distrugă copacul și speranța, cum au făcut oamenii cu pământul și cu Dumnezeu, jicnindu-L crunt cu simulacrul de habitudine de-i zic credință-n El ? Căci Dumnezeu trebuie să fie unul singur, nu două sute câte religii sunt, iar fiind atâtea religii în vogă, fiecare cu pretenția sa de supremație, ideea nobilă de Dumnezeu unic cade în ridicol și inadecvare cu atât mai mult cu cât fiecare dumnezeu regional domnește peste ceata lui de credincioși și își revendică unicitatea și supremația. Să fii un Dumnezeu unic și să asiști neutru din Cerul tău unor asemenea sporovăieli și diferende religioase câte sunt în această omenire,  înseamnă să te compromiți impardonabil atât pe tine ca Dumnezeu, cât și ideea nobilă de Dumnezeu.

  3) Cum poți să fii Dumnezeu și să fii sensibil și receptiv la o credință oarbă, mercantilă, din interes și fără caracter a oamenilor care sunt loiali principiilor Lui Dumnezeu numai condiționându-L să nu-i uite, să aibă milă de ei în colțișorul de Rai promis...? Ce vor să facă în Rai, pentru Dumnezeu toți oamenii...? Ei cred că va fi o veșnică relaxare acolo, un veșnic festin, un neîntrerupt bairam sub auspiciile îngăduitoare ale lui Dumnezeu...? Dac-ar fi să existe un Rai, acolo ar trebui să fie muncă devotată și cinstită cum nu a fost pe pământ decât foarte puțin și nerelevant. Raiul nu ar trebui definit generic ca un loc al relaxării și al odihnei veșnice ci un loc al unui model de veșnică și leală trudă întru principiile binelui și construcției, cum nu a fost pe pământ. În Rai ar trebui să fie dreptate, bunăstare, sublim și beatitudine... Iar pentru asta în Rai va fi nevoie de sârguință și rupere de oase, de muncă voluntară și fără de răsplată cum nu a fost pe pământ... Dacă oamenii n-au realizat acest paradis pe pământ neavând forță, pricepere și bune intenții, cum își închipuie că va privi blând Dumnezeu în sfântul Rai dansul și reverențele împiedicate ale unor zăbavnici și ageamii ce stau la Curte numai cu solda promisiunilor sejurului etern de lene în Rai...? După mine, ceea ce se-ntâmplă azi pe pământ e o disoluție dinăuntru a omenirii, a incapacității sale de luptă și muncă întru slujba binelui și dreptății... Nu sunt acestea concepte divine...? Ei bine, ele nu sunt posibile pe pământ ; de aceea s-a inventat un Rai ca răbdarea oamenilor să nu explodeze văzând că într-un univers și lume inventate de Dumnezeu atât de sângeros și periculos, nu-i cu cale a trăi binele și fericirea. Dar nu-i vinovat Dumnezeu pentru inaptitudinile și zăbăvnicia oamenilor... Fiind Dumnezeu atât de îngăduitor, le-a dat netrebnicilor cheile pe mână și le-a dat Libertatea totală iar ei n-au știut ce să facă cu ea... Au otrăvit pământul și cu lucrul și cu gândul... De aceea cu aceste "calități" nu poți spera admitere la examenul Raiului... Căci toți vor fugi ca potârnichile când vor afla că e rupere de oase în Rai, că e râvnă și neîntreruptă muncă în Rai pentru o bucățică de pâine unsă cu mierea mântuirii Lui Dumnezeu... La această Facultate atât de grea a Credinței în Dumnezeu o mulțime de aspiranți sunt dar puțini sunt autentici și meritorii în faptele lor... Au ajuns până acolo încât să-și ia o poliță de asigurare în caz că n-ar exista Dumnezeu și spun cinici : "Dacă crezi în Dumnezeu și El nu există, n-ai pierdut nimic... Dar dacă nu crezi în Dumnezeu și Dumnezeu există, ai pierdut totul..." Ce Stăpân nu s-ar cutremura auzind că slugile şuşotesc și clevetesc pe la colțuri că dacă El ar fi mort, n-ar pierde nimic, decât c-au stat toată viața cu speranța spulberată că vor putea deschide odată cămara unde-şi ține El bogățiile și lua și ei ceva...? Neîndoielnic că așa nu mai poate trăi omenirea...! Cu obiceiurile barbare pe care le au, mulți trebuie să moară și nu-i păcat căci Dumnezeu însuși amenință pe toți de la Facerea Lumii cu apocalipsa și sfârșitul lumii... Să mai dea Dumnezeu un Potop, nu știu, o fi bine sau nu... Cert e că în Rai tot mai puțini au certe aptitudini și merite să intre... De aceea Dumnezeu ca să nu rămână nedrept de singur acolo sus în Cer și acea facultate a Raiului și mântuirii să rămână goală și inutilă, trebuie să dea tuturor o șansă la examenul Raiului și să-i facă pe toți locuitori harnici și devotați ai acelor tărâmuri ale dreptății..., să îndrepte un eșec care s-a făcut aici pe pământ : oamenii lăsați în libertate ca vacile în lucernă... De aceea cerem ajutor Domnului să mai îndrepte ceva pe acest pământ dacă mai merită deranjul Său divin, și să nu uite că puțini sunt cei care cred că în Rai nu e de întins de lene, nu e relaxare și concediu..., e muncă și rupere de oase, muncă fără plată și cu totul voluntară întru triumful binelui, dreptății și fericirii, concepte pe care Dumnezeu nu le-a îngăduit pe pământ cu nici un chip...

77) O PAUZĂ DE UN MILION DE ANI

77) O PAUZĂ DE UN MILION DE ANI

  1) Nici unul dintre noi nu se gândește la moarte fără un minim disconfort, dezinteres sau repulsie, funcție de dispoziția de moment și de ce a mai auzit că se spune despre moarte și lumea de apoi în Cartea Sfântă și în folclorul nostru,  în general pentru cei mai mulți dintre noi care suntem păcătoși, lucruri rele și înfricoșătoare, de n-ar fi să amintim decât de Înfricoşătoarea Judecată a Lui Dumnezeu unde vei tremura ca un câine la injecție în fața haidamacilor pregătiți să te ia. Să mori și după aproape toate probabilitățile să ajungi în iad, materie primă pentru industria specifică a schingiuirii cosmice gestionată de diavol și patronată de șeful său ierarhic Dumnezeu, iată teama viscerală pentru care moartea și mormântul e un gând alungat, amânat sine de de oameni pentru dulceața zilei de azi, de aici și de acum. Toți căutăm o dulceață, o mică linguriță de dulceață în marea de amar a încercărilor, durerilor și mizeriilor brute și prozaice ale vieții, ceva care să se opună prin contrast spectrului lugubru și funest al morții, al sfârșirii, al terminării, al defectării agregatului biologic ce ești, care-ți va cauza și zdruncinarea sufletului nevoit să-şi ia catrafusele și să plece în bejenie din tine. 

  2) O stare atât de naturală de dezagregare a materiei corpurilor noastre, moartea, starea cea mai profundă și mai îndelungată, eternă chiar, singura cu adevărat de o consistență, seriozitate și solemnitate soră cu eternitatea, a ajuns să fie coșmar pentru gândurile noastre și alienare pentru rostul și bucuria vieții, a emoțiilor și sensibilităților noastre trecătoare și efemere. Moartea, prin puterea ei neagră molipsitoare către tranchilizarea voinței și tonusului nostru cu serul otrăvitor al conștiinței iminenței inexorabile a trebuinței de a sucomba, a remiza și a o termina abrupt cu chestiunile practice și banale ce ne caracterizează, ne-a influențat făcându-ne total indisponibili a putea și a vrea să murim, de o manieră inconvenabilă, inconfortabilă și deloc optativă. Toți optăm pentru amânarea morții ; o amânare sine die. Într-un dialog colocvial cu moartea, la întrebarea acesteia : "Iată-mă, am venit, ce mai faci, ești pregătit ?", toți i-am răspunde : "Doamnă, știi ceva...? Ia mai du-te dracului de-ți caută de treabă, că eu nu sunt pregătit !" Avem vanitatea de a mai păcăli și a-i mai da țeapă morții pentru încă o zi și încă una. Ținem cu înverșunare la conservarea și eternizarea emoțiilor din "această frumoasă zi ce mâine nu va mai fi", vorba poetului Grigore Vieru. Ziua de azi e o victorie temporară asupra morții care însă nu se dă bătută ci se regrupează pentru asaltul final de anul viitor pierzând luptă după luptă până atunci cu mândriile și anticorpii noștri, cu doctoriile și tratamentele medicale pe care le luăm dar moartea e parșivă, nu se sperie, nu se intimidează de strategia noastră de a o eluda, moartea se imunizează, își ascute între timp coasa, se vaccinează cu medicamentele noastre căci după ce medicamentele noastre își termină efectul, moartea se regrupează perpetuu în noi și în mădularele noastre alegând din panoplia de un milion de boli avute la dispoziție puse la îndemână de Creatorul Dumnezeu, încă una care îi vine la mână mai bine la un moment dat și ne trezim că ne bagă în vene, în sânge și carne insurgenții vajnici ai atacurilor de cord, cerebrale, leucemiei și cancerului ca prin această lovitură de grație să ne mineze, să ne saboteze și să câștige perfid și în final războiul cu noi. Conform planului Lui Dumnezeu de a fi trecători, întâmplători, de a fi pământ și a trebui să ne întoarcem în pământ.  Suntem nevoiți să trăim aici și acum în aceste condiții precare și mizerabile în care suntem liberi să promitem orice dar nu că nu vom muri mâine.

  3) După dorință, odată ce ne-am născut putem alege să trăim astfel, cu moartea în sân și necazurile cu ghiotura, sau să murim. Sinucigașii aleg în final să moară ; e opțiunea lor și o problemă a Lui Dumnezeu pe care n-o recunoaște ; El le-a dat viață tuturor, deci : s-o trăiască indiferent cum ar fi !!!, altfel e păcat scris cu roșu în Cartea Sfântă, deci e de belea. Desigur, în majoritate însă toți vrem să murim cât mai târziu, bătrâni și sănătoși, să mâncăm cât mai multă pensie, să depunem cât mai mult aterom pe artere, să dăm o șansă institutului de geriatrie ce se va ocupa cu studiul și oblojirea ineficace a decrepitudinii bătrâneților noastre. Constrânși de realitățile morților tuturor semenilor noștri ce se petrec prolific și alert la tot pasul în jurul nostru, nici noi cei vii și sănătoși de acum nu putem spera în ultima clipă de luciditate înaintea morții cu care este hărțuită și schingiuită conștiința noastră că vom avea o soartă mai bună. Trăim strepeziți cu frica bolilor și a morții în sân, or asta nu se cheamă că trăim ci că vegetăm otrăviți, destructurați și văduviți de ceea ce s-ar chema o autentică și exuberantă bucurie și înțeles, rost și sens al vieții. Chiar dacă amânăm tot mereu oroarea de a fi într-o fatidică zi în fața instanței practice a morții, învățăm încet, încet să i ne supunem neputincioși dar nu reușim sau nu vrem să reușim câtuși de puțin să ne învățăm și obișnuim cu moartea proprie. Mereu avem un amendament major și un bemol în fața actului ultimativ normal de a muri. În general nu vrem ori nu putem muri. Ne mințim că moartea e departe, râdem mânzeşte de ea, ca în culise să ne roadem unghiile de scârba, frica și urgența morții ce ne paşte. Cugetul ce ni l-a pus Dumnezeu în cap unelteşte contra trebii preferate a Lui Dumnezeu : să ne vadă morți țepeni, puși în sicriu, cu vată în nas, pantofi noi și flori pe piept. Ne-a împrumutat Dumnezeu din mintea și emoțiile Sale ca să ne molipsească cu frica și emoția de-a muri. Dându-ne mintea ca pe un cadou prea scump, Dumnezeu ne-a oferit realitatea nudă și mizerabilă a vieții și a morții ca un decor searbăd și sărac în care bibeloul minții și conștiinței noastre nu-l putem expune decât ca un kitsch. Și cel mai mare kitsch este să credem ceva despre noi, orice pe această lume, altfel decât că am fi niște vertebrate, niște mamifere efemere pe suprafața acestui pământ și trebuie să ne pierdem viețile fiecare într-un spectacol întotdeauna tragic : ori doborâți de boli, ori de accidente. Or animalele nu au nici un Dumnezeu care să le apere de dramele și riscurile vieții lor animale pline ca și ale noastre de accidente și boli. Din fericire sau din păcate, noi oamenii avem un Dumnezeu către care ne rugăm cu îndârjire zi de zi și noapte de noapte să ne apere de toate pântecăraiele, pecinginile și duhurile rele ce ne bântuie zi de zi și noapte de noapte. Astfel, din fericire pentru noi, noi avem Dumnezeul nostru de serviciu pus la dispoziție de univers, care nu va pregeta să ne primească cu solicitudine dosarul decesului și cu ochelarii pe ochi să-l examineze la Înfricoşătoarea Judecată și să spună că am fost mândri și nu am fost smeriți, că am crezut în deșertăciunile vieții și în plăcerile ei, că am păcătuit fără număr. Astfel zis, mai e o afacere să mori și să cazi iresponsabil ca un pescăruș mort în mâinile Lui Dumnezeu ? Căci Dumnezeu își va spăla mâinile cu spirt de penele tale moarte și va pune pe alții să te înghesuie undeva ca într-un marfar spre lagărul morții : ori vei fi condus cu fanfară și onoruri către expresul de Rai, ori vei fi aruncat și băgat ca deținuții din lagărele naziste în marfarul către iad. Deportați fiind în lagărul morții, căruia credincioșii îi spun locul vieții veșnice, în suflet ni se nasc monștri de revoltă, frică și ură. Fiecare crede în drama dispariției sale, crede că e de neînlocuit, că lumea fără el nu mai are nici un sens, că maximul de tristețe și dramă universală a fost atins odată ce moartea te-a secerat și pe tine, că universul cade în ridicol și sensul acestei realități se pierde odată ce moartea te-a înhățat și că se impune a crede în speranța unei alte realități și lumi mai bune pentru tine, dobândind odată cu aceste speranțe și cu sfârșitul vieții acesteia, dreptul ultim pentru viața asta la solemnitatea proprietății unui mormânt neapărat plin de flori care să arate lumii întregi drama ta insignifiantă și să eternizeze nimicul ce ești acum prin sufletul care îți uzurpă identitatea și se laudă cu ea pe toate coclaurile Raiului. Astfel, e imposibil să tragi vreun folos din fasoanele,  tabieturile și vanităţile paradisiace ale sufletului tău călător în stele. Din postura ta de cadavru, aceste fandoseli ezoterice ale sufletului îți rămân pe veci străine, le detești scârbit și nu te mai poți împăca exuberant cu gândul morții, al acestui ultim accident stupid pentru eul și carnea ta umilită, cărora pentru că nu le-ajunge eternitatea vidă a trecerii timpului fără de soluția Dumnezeu, se înalță prin rugăciuni preventive către Dumnezeu la pretenția de a ridiculiza, din ipostaza a un sac de carne și oase ce ești, tot universul, galaxii întregi, timp și spațiu etern. Tot universul se intimidează în fața morții tale asistată de Dumnezeul care îți vizează și pune apostila pe credincioșia ta ; galaxii, găuri negre, nebuloase stelare, quasari, pulsari, stele neutronice se simt cu toate stinghere și mici față cu experiența și opțiunea ta religioasă particulară reușită și fericită atât de pe lumea asta, cât și mai ales de pe lumea cealaltă când devii măreț și superior, eternizat și sfințit de puterea credinței, în raport cu tot ce conține universul care devine ridiculizat atunci când tu înaripat cu credința și fervoarea ta religioasă închizi ochii întru Domnul și devii un caz, un pacient celest și select aspirând la eternitate printre aștri și galaxii care sunt și ele pieritoare dar nu îți vor rezista căci tu Îl ai pe Dumnezeu drept înainte mergător printre stele umilite de tine și de ambiția ta de a le învinge și a vrea să le reziști și să fii o eternitate în părtăşie cu Dumnezeu, înconjurat de sfinți, radios și exuberant că în sfârșit intri fericit și asistat în custodia Lui Dumnezeu, visul la care ai visat o viață. Când ești credincios religiei curente care te motivează, ai învins, ești de-a dreptul fericit, asigurat, liniștit, căci sub această necesară transă și terapie, ai mândria și insolența de a discredita toată eternitatea goală și infinitul nereligios care te înconjoară, de a disprețui mândru tot ce mai mișcă dar nu a ajuns la aceleași concluzii religioase cu tine, de a pune tot restul în penumbră și dispreț, în fața vanităţii evidente a dezideratului mântuirii eterne a nimicului și efemeridei ce ești care te motivează pe tine, stare care îți alimentează sindromul tău religios autosuficient. Dumnezeu a devenit astfel și scop și vehicul locomotor pentru handicapurile și ambițiile noastre ale firii în drumul nostru efemer și infatuat prin cosmos către Dumnezeu și Rai.

  4) A muri altfel decât cu Dumnezeu în brațe e ceva imposibil și inconceptibil pentru firea umană vulnerabilă dacă ne gândim la consecința practică imediată a legilor chimiei, fizicii și biologiei care spun că a muri înseamnă a consuma definitiv ciclul și tot combustibilul acestei adunături întâmplătoare de celule care suntem fiecare, iar tot ce-am fost odată va fi vid, se va volatiliza și vom dispărea într-un neant cu totul normal din care am apărut odată și ne vom transforma și descompune devenind din nou lut cu oase goale, pretext și obiect de studiu pentru arheologia mileniilor viitoare. Este imposibil să credem că nu există Dumnezeu și că murind fără El vom dispărea ca un abur după ce vom consuma acest stagiu al vieții. De aceea, în geniul nostru creator, această umilință a morții deci a volatilizării definitive și normale a corpului nostru întru normala putrezire, iar a sufletului nostru întru normalul neant al nimicului neființei, noi am făcut moartea suportabilă prin crearea și urmarea unor crezuri terapeutice, cum ar fi credința în revirimentul unei șanse în viața de apoi, mângâiere pentru conștiința zdruncinată a muribundului care își acordă singur o șansă și se agață de ea ca de un pai de chibrit în mijlocul valurilor agoniei morții. A-ți acorda o șansă pe lumea cealaltă înseamnă a călca din interes în picioare și a disprețui și eluda voit legile chimiei, fizicii și biologiei, ale evidenței practice, care la expirarea timpului te-au scos normal din uz din alcătuirea curentă și întâmplătoare de celule adunate împreună care ești. A crede în Dumnezeu, deci într-o forță pusă la lucru și mobilizare în univers, culmea, tocmai pentru gestionarea cadavrului tău pentru a-ți scoate cu forcepsul sufletul din el și a-l blagoslovi cu izbăvirea ce-o aștepți dependent, înseamnă a crede neabătut că neapărat acel număr de celule întâmplătoare care s-au adunat vremelnic într-un înveliș ce a purtat numele tău, trebuie să continue sub o formă sau alta în Rai, alături de Dumnezeu, sub formă de duh, înger, pisică, bou, vacă sau șoarece, pentru cei ce cred în reîncarnări, orice contrastează cu dispariția definitivă a corpului fizic odată cu depozitarea normală și obligatorie a acestui deșeu al cadavrului nostru în sordidul și lugubrul mormânt, tomberonul destinat a depozita gunoiul final ce vom deveni. Faptul că biologia și toxicitatea acestui mediu în care trăim a făcut ca speranța noastră de viață să nu îndrăznească a se duce mai departe de șaptezeci, optzeci de ani, asta dacă nu ești prea bolnav, sau nu nimerești într-o epocă de război și nimicire în masă cum a fost nazismul, ne face pe fiecare a ne programa instinctiv și cătinel ceasul fricii și scârbei de moarte, ca un sistem natural de apărare odată ce ne apropiem fatidic de acest umilitor hotar. Normal biologic puteam trăi până la 180 de ani cu această carne pe noi dacă mediul toxic creat de Dumnezeu nu ne îmbolnăvea de moarte, și ce-i drept, nici noi nu contribuiam cu chimia și industria noastră la propria otrăvire biologică. Dar neavând ce mânca, mâncăm E-uri, apoi mergem la Sfânta Liturghie să mulțumim pentru pâinea noastră cea de toate zilele plină de initium, o substanță pusă în pâine de mai marii conducători ai lumii pentru care părintele ne îndeamnă să ne rugăm la biserică, soluție canceroasă pentru reducerea lentă și discretă a numărului oamenilor prin hotărârile criminale ale ocultei mondiale. Într-o variantă fericită a Creației, când carnea și anatomia noastră oricum permitea biologic, putea Dumnezeu să ne fi făcut ca ajungând la 80 de ani, atunci abia să fi fost în floarea tinereții, numai buni de trăit și iubit ; iar la 180 de ani să fi fost bătrâni și să fi murit... Ce ne facem însă că Dumnezeu a scris în Cartea Sfântă că anii omului sunt 70, iar ce trece de 70 este chin și suferință...!? De aceea nu putem trăi 180 de ani. În ADN-ul nostru s-a înscris mortal chestiunea religioasă care ca un efect placebo pervers și invers a invadat anticorpii noștri să nu mai lupte și chiar să creadă că trebuie să murim la 70 de ani. Pentru cei ce au trăit mai mult, au avut niște anticorpi miloși și loiali. Iată de ce dacă la douăzeci de ani nici nu te gândești la moarte, la patruzeci încă dai cu barda în stele, dar la șaizeci de ani majoritatea dintre noi devin bigoți și pravoslavnici, căci se aude ticăitul ceasului bolilor și morții ce aduc frica inerentă. Frica de necunoscut tocește dinții nepăsării și ignoranței noastre religioase. Cei ce mai rămân sceptici, mare parte din ei se fac frate cu sticla de băutură și țigara. Alții abandonează un Dumnezeu pentru altul, funcție de modă și tabieturi religioase. Majoritatea credincioșilor însă, datorită moștenirii acestei splendide găselnițe a calmării ororii morții prin credința în Dumnezeul bun la toate, a găsit soluția la anxietatea conștientizării morții prin aruncarea definitivă și completă în valurile trăirii sincere religioase. Este cea mai simplă și comodă metodă de a te abandona și totodată a te ascunde de neajunsurile firii aduse ființelor de stihiile și condițiile vitrege ale universului și de a te preda în brațele unui Dumnezeu antropomorf proiectat a fi util și bun tuturor gusturilor și mofturilor noastre humanoide, bun la tot și la toate, astfel încât să prindă Domnul pe fiecare muritor în palmele Sale salvatoare ca pe un pescăruș mort căzut pe o corabie. Când te prinde Dumnezeu în brațele Sale odată ce ai murit și astfel te-ai dezintegrat după știință și ai început să putrezești, atunci chimia, biologia și fizica au ajuns astfel de râsul curcilor prin preceptul religios care statuează că cel mort va învia, ba mai mult, că nici n-a murit vreodată, subzistând într-un suflet deștept care s-a descurcat printre stele mulțumită ajutorului cerut în tot ceasul o viață întreagă Lui Dumnezeu.

  5) Nu știu de ce, nici un posesor al unui suflet de credincios care se va descurca printre stele în drumul său sigur și neabătut către Dumnezeu, un suflet de acesta cu frica Lui Dumnezeu mai vrea cu tot dinadisul să mai trăiască o zi sau două în această lume de carne și își mai urează unii altora la mulți ani hârbului lor de viață când scopul evident e moartea ca și condiție obligatorie către devenirea ulterioară ei de pe lumea cealaltă...!? Faptul că nu se râde și benchetuieşte la înmormântări, când ești cu desăvârșire credincios și știi din ce lume rea a plecat mortul și în ce lume dulce se duce la bine și mântuire, mi se pare un nonsens și un act dizgrațios, imoral, de o ipocrizie inutilă a insista să verși lacrimi la înmormântări. Logic și normal ar fi fost să râdem la înmormântări știind că sunt prilejul și pretextul către călătoria vieții noastre în lumea cealaltă mai bună. Se constată o involuție civică socială de la daci încoace care își serbau cu bucurie decedații și se bucurau de morții ce le mor, primind ei înșiși propria moarte cu bucurie, știind de Raiul lui Zamolxe unde vor parveni cu atât mai strașnic cu câte răni de sabie mai adânci aveai, ori ciomege mai noduroase primeai în cap și te omorau. Or evoluția și circumstanțele istorice au înlocuit inutil religia dacilor cu cea de împrumut a romanilor creștinați pe baza unei vechi religii iudaice actualizată aproape la indigo până azi unde litania, recviemul, plângerea la zidul plângerii și turnarea de cenușă în cap au fost moduri de a fi ale acelei religii molipsind toată manifestarea socială cu ocazia morții cu balastul lacrimilor și suferinței și făcându-ne pe toți să plângem în disperare la înmormântări, făcând atâta caz și atâta ritual cu mortul țeapăn dus la groapă și implicit temându-ne noi înșine de propria moarte, cu aceeași intensitate. Dacă însă sătui de acest drum bătut al siguranței religioase prescrise încercăm să scăpăm de acest corset mistic și să optăm pentru o libertate totală a spiritului nostru cu orice preț, o facem pe riscul nostru și cu beneficiul relativ al libertății de conștiință și al spiritului liber cugetător sau libertin plictisit și iritat de interpretarea canonic religioasă obscurantistă. Odată cu crearea minții noastre, Dumnezeu ne-a dat tuturor libertatea de a ne înșela, și celor religioși și celor nereligioși. Astfel, în fața realității practice a universului imediat înconjurător toți suntem stigmatizați cu posibilitatea erorii, neputând vorbi de nici o certitudine într-o lume în care nimic nu-i sigur, nici existența, nici inexistența Lui Dumnezeu, chiar și îndoiala în legătură cu aceste două posibilități fiind îndoielnică. Totul pornește de la opțiunea Lui Dumnezeu care a ales relativitatea de a nu se revela conștiinței oamenilor direct ci doar mijlocit de trăirea religioasă profundă, condiție sine qua non pentru a-L percepe pe Dumnezeu într-o lumină ezoterică, nu una normală în coordonate fizice, ci ezoterice, spirituale, pentru că așa a vrut El ca să fie un produs al creierilor inundați de accidentul vascular religios, trăind doar într-o lume transcendentă din capul nostru mustind de transa religioasă, subiectivă, obscură, inevidentă matematic, a emoțiilor și trăirilor spirituale private intense și febrile a credincioșiei și revelației, adică a unei forme de alienare din întreaga gamă de diagnostice psihiatrice care din delicatețe și condescendență față de ideea nobilă de Dumnezeu nu se vor pronunța de nici un medic psihiatru. Singura evidență clară a devenit astfel evidența morții de care nimeni nu se mai îndoiește. Molipsind totul în jur cu relativitate după maniera-i criptică, chiar și asupra morții Dumnezeu ne-a strecurat morbul interpretării subiective, fiecare după propriul interes și urgență religioasă sau nu. Nici în moarte n-avem dreptul de a avea o certitudine clară și nu putem muri deplin și clar biologic, unii dintre noi arogându-şi dreptul și luxul de a muri mai mândri decât alții, de a muri solemn,  înflăcărați sau îmbolnăviți de motivarea religioasă și visul cel din urmă, Raiul. Însă nu numai religioșii găsesc un remediu relativ și o terapie contra morții. Vrem să eludăm inerția ei și să uităm de moarte prin muncă, printr-o activitate interactivă care să ne abată atenția de la obsesia tragediei finale în care toți vom sfârși. Toți oamenii, atunci când vor relaxare, concediu, plimbări, păduri, munte, mare, ei nu de muncă vor să se odihnească, căci a te odihni de muncă prin altă muncă e un mai mare îndemn și ceva natural dacă munca e făcută din plăcere, din convingere și din datorie. Vrem să ne odihnim de munca silei de moarte. Vrem să ne odihnim de coșmarul posibilității iadului. Și vrem să ne odihnim de visul cu transpirații nocturne și bâiguieli prin somn al imaginii cadavrului nostru plin de viermi și de un Dumnezeu care a conceput așa ceva și sub ai cărui ochi ficşi și neînduplecați ca de șarpe plângem noi cu lacrimile noastre de sânge de pământeni, strămoși ai lui Adam și Evei, alungați din Rai. Eu sunt mecanic de locomotivă ; și deși legile feroviare nu-mi dau voie aș vrea să muncesc nonstop, mii de kilometri, zi și noapte la manșa locomotivei, și nu aș vrea concediu, nu aș vrea odihnă pentru că fac din pasiune munca pe care-o fac ; exagerez bineînțeles, dar o fac din patos și din bună credință. Căci nu de munca ce îți place și te pasionează ai vrea să te odihnești vreodată, ci vrei să te odihnești și lecuiești numai de stupiditatea și răutatea lumii, de perfidia ei, de crimele ei, de escrocheriile și escrocii ei, de mediocritatea aspirațiilor umane, de starea generală a indivizilor de înapoiere în moravuri și superstiții identică evului mediu, sclavagismului, antichității și preistoriei care au spus la unison că există un Dumnezeu și moșiile Sale, iadul și Raiul, această poveste a poveștilor resuscitată și rescrisă mereu de lacrimile noastre amare de muribunzi canceroşi sau prin accidente stupide. E imposibil să crezi că există Dumnezeu într-un loc din cer și nu întinde mâna să oprească un criminal a viola o copilă speriată, să oprească o mașină a călca un bunic traversând pe zebră cu nepoțica în cărucior, ori că nu vrea sau nu poate să pareze o rachetă trasă într-un avion cu niște mame și copii, de către niște oameni descreierați care au posibilitatea să fie iertați până la urmă de Dumnezeu pe lumea cealaltă conform Cărții Sfinte atunci când li se va cânta prohodul și veșnica pomenire, cu lumânări, tămâie și toate cele rânduite de Dumnezeu. Pentru aceste orori și pentru multe altele dați-mi și mie voie să iau o pauză înainte de oroarea propriei mele morți sau a celor de care-mi pasă ; o pauză nu de o zi, nu de o săptămână sau lună, ci o pauză de un milion de ani ; un moratoriu și un armistițiu cu moartea și cu Dumnezeu de un milion de ani. Doar de atât aș avea nevoie ca să mă tratez de toate ororile și de neajunsul de a mă fi născut în lumea actuală făcută de mântuială așa de Dumnezeu, cum spunea Emil Cioran. Un milion de ani nu e mult, sunt cinci sute de ere creștine de două mii de ani, cu cinci sute de nașteri și răstigniri ale lui Iisus, cu cinci sute de potoape ale lui Noe, cu cinci sute de vechi și noi testamente etc. Tot ce-au adus în lume aceste povești pentru oameni mari și tot ce-au făcut acești oameni mari pe pământ jurând pe Biblie și cu îngăduința Lui Dumnezeu de a se întâmpla,  doar un milion de ani de pauză mai poate repara.

76) HAZARDULUI SĂ-I SPUNEM DUMNEZEU ȘI CUMINTE SĂ-I MULȚUMIM PENTRU TOATE

76) HAZARDULUI SĂ-I SPUNEM DUMNEZEU ȘI CUMINTE SĂ-I MULȚUMIM PENTRU TOATE
 
  1) Dacă Dumnezeu n-ar fi existat, cineva tot s-ar fi găsit să-L inventeze ; cineva mai deștept ca mine, mai deștept ca tine, mai deștept ca toți. Din câte s-au inventat pe această lume pentru folosul omenirii, dacă Dumnezeu n-ar fi existat, cum n-au existat dintru început atâtea minuni și invenții memorabile ale lumii, cuiva genial tot i-ar fi trecut prin minte să-L inventeze pe Dumnezeu, să-L scoată din neantul în care sunt toate și să-L facă folositor omenirii și nevoilor ei. Dacă nimeni n-ar fi îndrăznit acest lucru și nu i-ar fi trecut prin cap așa ceva, dar evident că alții mi-au luat-o înainte, negreșit că o mare plăcere aș fi avut să-L inventez eu pe Dumnezeu pentru ca să mă rog Lui, să-i cer iertare pentru tot ce mi-a dat sau mi-a luat.

  2) Oricât mintea și rațiunea ne sunt torturate de impardonabila inevidență a unui Dumnezeu atât de anormal de discret și neverosimil, tot trebuie să recunoaștem că mâna unei autorități creatoare divine,  pare că e obligatoriu să judecăm că tot se simte în tot ce e-n jur, în toată realitatea universului, în tot ce se naște, mișcă, trăiește și moare. Dar acest sentiment de încredere și siguranță a omului ce se simte apărat de mâna dispozitoare a unui Creator și girant universal numit Dumnezeu, care este responsabil și gestionar a tot și prin care ne potolim toate angoasele, fricile și necunoscutele noastre, acest sentiment al nostru de siguranță și încredere într-un astfel de Împărat divin protector al nostru, este relativ și nu poate fi definitiv. Dacă mergem până la capăt cu bănuiala existenței unui Dumnezeu gestionar al bunului mers al tuturor lucrurilor, după bunul nostru simț și normala noastră așteptare ar fi trebuit să sesizăm în tot ce ne-nconjoară, în lumea și viața noastră un spectacol ireproșabil, o sărbătoare, o fiesta a fericirii eterne și neştirbită, generată de spiritul și acțiunea unui Creator pe măsură, numai fericire, concordie, pace, Raiul pe pământ, iar noi să nu fi știut ce sunt lacrimile de plâns, ci doar cele de bucurie, să nu fi știut ce e necazul, boala, suferința, moartea, iadul ci doar plăcerea și alinarea, fericirea infailibilă.

  3) Cum se zice că omul sfințește locul, mai cu seamă s-ar putea conchide că Dumnezeu sfințește locul și locurile, lumea și oamenii pe care i-a făcut. Faptul că dimpotrivă, Dumnezeu nu ne-a sfințit pe noi de vii și lumea noastră da capo al fine odată pentru totdeauna, ca să nu mai fie nevoie de sfințirile viitoare din Rai, acestea devenind caduce și fără de folos, faptul că trăim și sorbim până la drojdie din toate aceste mizerii ale Operei practice a Lui Dumnezeu iar fericirea și pacea, împlinirea ni se prezintă ca niște privilegii și apanaje ale ALTEI LUMI utopice care ni se momeşte pe la nas cât suntem vii și ni se dezvăluie după ce inexorabil murim ca și condiție sine qua non, o altă lume decât cea a vieții de carne cum ne-a fost dată, ne face iremediabil să vedem în Dumnezeu un Creator inconvenabil de neinspirat și prea puțin bine intenționat cu Creația și Creaturile Sale care n-au nici o vină că s-au născut cu visul și dorința de bine și fericire imediată în carnea inimii lor însăilată, când în schimb au parte de cea mai neagră dezamăgire, aceea a vieții pentru dureri și moarte și a morții plenare ca și condiție de accedere la șansa unei fericiri și mântuiri cândva, undeva în univers într-un loc legendar și neverosimil intitulat speculativ Rai. Atunci, gândul că am fost creați de un bun și filantrop Dumnezeu ne e urzicat și timorat până la tortură. Și pe cale de consecință îi zicem mai degrabă Lui Dumnezeu un perfect Mizantrop, un satrap și un despot de carieră și ne întrebăm inutil și ineficient pentru ce a dispus un Creator să fie așa și să se poarte cu noi așa ?

  4) Pentru ce totul doare, pentru ce totul se îmbolnăvește și moare ? Și ce a avut de câștigat Dumnezeu dacă a fost atât de avar cu binele ce sălășluia normal și bogat în tolba dărniciei Sale pentru propriile creaturi, și nu ne-a îngăduit nouă un Bine supraevident, invulnerabil,  imediat, bogat, real și palpabil până la lacrimi simțurilor noastre aici și acum, oprind să cunoaștem noi vreodată ca și Creații divine tot ce e rău, tot ce ne doare și ne face să plângem? Nu putem percepe sau accepta încântarea și fericirea unui Dumnezeu mulțumit care ar putea să se fălească și exulte exuberant de tot ce a făcut așa cum a făcut și că a fost cu neputință a fi dispus să ne flateze inteligența ce oricum ne-a dat-o, cu evidența fericirii imediate, incontestabile, a unui Rai viu înconjurător căruia să-i fim contemporani atâta vreme cât ne credem vii și simțim cum ne bate inima și respirăm ACUM...!

  5) Nu putem înțelege pentru ce ne-a lăsat Dumnezeu să greșim și să sorbim astfel cu nesaț din cadoul otrăvit ce ne-a oferit prin libertatea de conștiință și liberul arbitru, testându-ne astfel cinic și machiavelic inaptitudinea șansei la existență și excelență potrivit standardelor Sale în lumea aceasta reală, și pentru ce în schimb ne-a rezervat foarte precaut și intransigent, laconic și secretos un loc într-un Rai îndepărtat și de aceea atât de irațional și barbar, cu zgârcenie și alegoric popularizat printre noi proștii, de care să ne bucurăm ca și suflete fără de nici un simț, simțuri pe care le pierdem oricum pe toate atunci când murim, atâta vreme cât vii și trăind, aveam atâtea simțuri vii cu care puteam cu nădejde și vârtos a-L percepe, lăuda și venera pe Dumnezeu și Raiul, care astfel, mai sănătos și util era să ne tihnească și să ne fie de un real folos de vii...!

  6) Eterna discreție opacă a Lui Dumnezeu ne inflamează și infectează orice urmă și resursă de răbdare și înțelegere, ceea ce face explicabilă existența atâtor necredincioși care nu au practic cum a-L mai înțelege și accepta pe Dumnezeul cel de toate zilele în această nefericită ipostază ce ni se oferă atât de incomod simțurilor noastre vii și rațiunii noastre înșelate și definitiv dezamăgite...! Am fi vrut cu un sincer și viu imbold să-i dăm Lui Dumnezeu tot ce-i al Cezarului, să-i plasăm pe umeri explicația și tămăduirea tuturor necunoscutelor, durerilor, ororilor și fricilor noastre aici și acum. Pe când, din neantul în care insuportabil de discret s-a retras cu toate armele Sale, Dumnezeu ne lasă neuronii și răbdarea să fiarbă în suc propriu. Astfel, după retragerea și dezertarea Lui Dumnezeu în necunoscut, lăsând în urmă câmpul lumii și vieții noastre pustiit și fumegând ca după terminarea unui război, tot ce ne-a mai rămas în jur de văzut și simțit sunt erorile pe care Dumnezeu le-a făcut și scăpat în sistem, ce ne umplu și molipsesc lumea și viața noastră cu rău și cu necaz și nu ne dă voie a persevera într-o laudă eternă, întemeiată, rațională și deplină față de un Creator care cu bună credință și milă ne-ar fi scutit de orice rău. Nu ne-a scutit. Și dimpotrivă, oamenilor nici nu le pasă de asta. Ci într-o aservire și linguşire dezgustătoare, oamenii simt în plăcerea și necesitatea lor de a simți, că tot ce le rămâne de făcut este ca toți să perseverăm inconștienți în ridicolul corului rugăciunilor noastre și să aducem mecanici și monoton osanale gratuite către un Dumnezeu de nicăieri și de niciunde.

  7) Salvat de bunătatea, condescendența, credința și respectul oamenilor, Dumnezeu nu răspunde niciodată pentru faptele Sale, pentru necazul ce ne-a pricinuit condamnându-ne de această atât de amară manieră la acest univers ostil vulnerabilităților noastre. Lipsa simptomatică a Lui Dumnezeu din această actualitate ne face să-L inventăm la tot pasul, fiecare după puterea, imaginația și priceperea sa și să-L aducem avizi de nevoia naturală de dragoste, în inimile noastre arse de durere, de frică și disperare, de nevoie nemângâiată de dragoste. Asta nu ne scutește pe fiecare să ne dăm seama fiecare după puteri, mai mult sau mai puțin, de dezamăgirea iremediabilă a ființei umane raționale care simte atât de acut lipsa Lui Dumnezeu, ori mai rău de atât, existența-i vinovat retrasă într-un neant al inevidenței din care nu regretă nici o secundă realitatea lumii și vieții blestemate și surogat ce ne-a dăruit-o, lăsându-ne astfel în gânduri un amar care sporește cu fiecare an care mai trece și ne spune că toate-s vechi și nouă toate și istoria răului și durerilor noastre se repetă prolific pe acest pământ până la Apocalipsa cu care mizantrop și machiavelic ne amenință Tatăl nostru din Cer de la Facerea Lumii, desăvârșind disperarea și durerea întrebărilor noastre fără de răspuns ce i se adresează de-a surda.

  8) Orfani de serviciu în acest univers, sufletul ne e strepezit până la paroxism de evadarea Lui Dumnezeu din lumea noastră reală, vie, numai naivii mângâindu-se cu percepția, ca și condiție a echilibrului lor moral și mintal, că Dumnezeu le vorbește și li se revelează din fiecare fir de iarbă ce nu a apucat să fie strivit de șenilele tancurilor și năclăit de sângele închegat al soldaților sfârtecați. Este Dumnezeu artizanul și autorul moral al acestor realități pe care le îngăduie ? Vrând nevrând, nu noi L-am pus să inventeze lumea și să nu poată s-o scutească de la începutul lumii de câmpuri de războaie și soldați îngropați însângerați cu sutele în gropi comune. Totuși, cui ar trebui să mă rog eu, păcătosul în lipsa unui Dumnezeu evident ? Să fac imprudența să mă rog soarelui Ra, ca vechii egipteni, ori elefanților, vacilor, maimuțelor și șobolanilor ca cei din alte religii, oameni și ei ca și noi, cu nimic mai imperfecți și prejos ca rasă umană ? Sunt liber să mă rog oricui, ca toți semenii mei credincioși din toate religiile, și să-i zic aceluia Dumnezeu, și să mor cu conștiința datoriei împlinite că am făcut-o, că am fost credincios. Să mulțumesc astfel unui Dumnezeu al meu la care eu mă-nchin pentru faptul că m-a făcut așa cum m-a făcut și că mi-a dat tot ce mi-a dat. Să mulțumesc pentru toate simțurile mele, văz, auz, miros și toate celelalte, că nu m-am născut orb, surdomut sau cu vreun alt beteşug. Să fi mulțumit Lui Dumnezeu și dacă mă nășteam așa, chinuit și urgisit, căci Dumnezeu este mai cu seamă balsam de pus pe suflete al celor suferinzi.

  9) Nu pot pune numai pe seama evoluției, chiar dacă evidența și rațiunea arată că așa e, faptul că am rezistat atâta timp fără să mor, și fără de nici un Dumnezeu, o autoritate, ceva care să aranjeze atât de bine carnea și lucrurile în mine încât să pot rezista cinzeci și ceva de ani fără nici o reparație capitală. Nu spun acum că în mine nu lucrează perfid nici un cancer care îmi va veni de hac ca la fiecare, prin voia Lui Dumnezeu, dar dacă am rezistat până acum, tot un Dumnezeu, oricum ar fi El, mi-a dat puterea să țin deocamdată în frâu cancerul și să-l înșel cu efectul placebo și autosugestia că anticorpii mei sunt niște bravi soldați care imbatabil, nu dau voie maleficelor celule ale cancerului să-și facă de petrecanie cu mine.  Dacă nu e nici un Dumnezeu care m-a protejat, și numai evoluția și hazardul m-a adus aici, atunci hazardului trebuie să-i spun Dumnezeu, și cuminte să-i multumesc pentru toate.

75) PĂMÂNTUL, UN MEGA CIMITIR

75) PĂMÂNTUL, UN MEGA CIMITIR

  1) Cum să privim pământul care orbitează în jurul soarelui în sistemul nostru solar dacă nu ca pe un cimitir vast însumând mii și milioane de cimitire, locul nostru de odihnă și scăparea noastră, a trupurilor noastre bolnave și chinuite, a tuturor ? De ce să nu ne gândim la cimitirul nostru în care vom fi înmormântați și scăpați, eliberați finalmente de acest univers dătător de durerile agoniei cancerului, ca la un loc drag nouă, tuturor, casa și stațiunea noastră de sejur veșnic, izbăvirea noastră de dureri și orori existențiale, promisiunea că ele vor înceta, evident cu prețul beznei din sicriu și al asaltului viermilor pe care nu-i vom mai simți oricum cu un trup defunct și inapt a simți ? La un moment dat vom fi concediați. Va fi o concediere finală. Vom fi scoși din activitatea vieții cu forța, căci nu voiam să murim ATUNCI, nimeni nu vrea să moară ATUNCI, să fim bine înțeleși, dar vom fi scoși cu forța la pensia morții atunci când ne va veni sorocul să murim și nu vom mai fi buni de nimic. Inutili și expirați, niște cutii de conserve goale, vom fi aruncați la lada de gunoi a universului, în pământ, ca un gunoi ascuns sub preș. Ce vreți să facă Dumnezeu cu noi atunci când vom muri ? Să ne ridice cu tot cu hoit la cer în mare mila Sa ? Aiasta nu se poate. Doar Iisus și Maica Domnului au avut acest noroc, având sânge albastru princiar divin. Pentru ce să fi putrezit Iisus după ce a fost omorât și să fie atacat de viermi aidoma cu noi ? Spiritul de castă părtinitor al Lui Dumnezeu a avut grijă să favorizeze pe cei sfinți aidoma Lui Dumnezeu, cu o soartă blândă, princiară, divină atunci când au trebuit sau trebuie să moară. Sfinții mor liniștiți și împăcați, bucuroși chiar. Mă și mir de ce-au trebuit să se încurce și să trăiască sfinții în viețile lor pământene în niște corpuri de carne perisabilă în condițiile mizerabile ale pământului printre noi mujicii, și să moară, s-o mierlească și termine tragic ca și noi, iar noi să rămânem amărâți cu gândul la soarta lor dulce, comparativ cu a noastră de rahat, amară și otrăvită, când își vor ridica ei solemn și alegoric trupul la cer iar cancerele și molimele vor fugi de pe ei ca apa de pe gâscă și vor cădea pe capetele noastre ca să gemem și mai mult, să gemem și de suferința sfinților izbăviți !

  2) Noi trebuie să murim și foarte frumos, expresiv și melodramatic s-o facem în chinurile cancerelor, cu zbierăte și urlete de durere în saloane de spital să se îngrozească și streseze medicii și asistentele, că ei și-au ales meseria asta, să lucreze cu bolile, cu molimele și decrepitudinea bătrâneții noastre atacată de alzheimer și demență senilă. Lacrimi de bucurie și satisfacție de câte ori medicii și asistentele scapă de noi, ne înfășoară în cearșaf, ne bagă în pungă de plastic, ne pun bilețelul agățat de degetul mare de la picior și ne duc la morgă în congelator ! Apoi, își intră Dumnezeu în atribuții : cu paleta cu plasă de prins fluturi, stă Dumnezeu prin morga și prin tot spitalul să nu scape nici un suflet pe geam și ne prinde sufletele tuturor în colecția Sa. Apoi rânduiește rudelor să se ocupe de datoria creștinească a înmormântării când trebuie să fim îngropați, în afară de suflet bineînțeles care se respectă și are costum de protecție ca să nu sufere nici un prejudiciu și disconfort din beteşugurile și molimele noastre pământene. Și astfel, scăpat de stigmatul hoiturilor noastre infecte și molipsitoare, sufletul se duce cătinel în Rai cu trenul expres de Rai clasa întâi, iar leşurile noastre eviscerate de Dumnezeu de conținutul trufanda care-i place, sufletul, sunt băgate de Creator îngrețoșat cu mâna la nas, sub pământ, ca să scape antiseptic și elegant de cadavrele noastre duhnind a hoit, o adevărată pacoste și problemă septică potențială pe suprafața pământului și simțului estetic al Lui Dumnezeu. Prin urmare, valea în pământ cu noi !, visul frumos s-a terminat, începe neantul, asaltul viermilor, apoi al diavolilor, toate, creaturile Domnului, dragii de ei ! Chiar unul dintre noi mai inventiv sau milos, să fi avut șansa să fi fost Dumnezeu pentru o zi și tot nu găsea o altă variantă mai bună de a scăpa de cadavrele noastre inutile, decât să fim băgați în pământ ; unde altundeva ? Necesitatea stringentă impunea o soluție practică și urgentă de a scăpa de aceste mizerii infecte care vor deveni corpurile noastre moarte. Lăsate libere pe câmpuri ele se vor fi adunat în munți de cadavre, ceea ce nici Lui Dumnezeu nu-i plăcea, evident, îi strica imaginea operei de căpătâi și lumii frumoase pe care a făcut-o. Cel mai la îndemână este să fim băgați, ascunși sub pământ. Astfel, Dumnezeu a făcut o favoare celor rămași vii, atât oamenilor, urmașilor noștri care ne vor plânge, prin faptul că i-a scăpat de infecția produsă de corpurile noastre moarte, cât și viermilor care le-a dat ceva de mâncare din carnea noastră putrezită, pâinea lor cea de toate zilele dată lor spre ființă de Dumnezeu, cum ne dă și nouă milogindu-ne în rugăciunea "Tatăl Nostru". Dacă această soartă a ascunzişului sub pământ a gunoiului ce vom deveni e dată de Dumnezeu, noi o primim cu bucurie. De ce să ne facem probleme de ce se va întâmpla cu hoiturile noastre împuțite în întunericul sicriului când Dumnezeu ne-a dat șansa de a nu mai simți nimic, nici o durere și scârbă după moarte, fie ea și scârba de corpul nostru alterat ? Morți fiind, nu mai simțim nimic din oroarea ce se produce în corpul nostru. Viermii pot mușca din noi în voie și după mare foamea lor, că nu vom mai simți nimic.

  3) Mulțumim Lui Dumnezeu că ne-a scutit de a simți și după moarte durerile și scârba putrezirii ! Vom reporni în noi mașinăria durerilor când vom fi deportați în iad ca și suflete. Atunci va începe adevăratul calvar al durerilor și suferințelor, cu prilejul tortúrilor la care vom fi supuși în iad doar pentru faptul că n-am crezut că un Creator al pământului și al locuitorilor lui se va supăra pe creaturile create că i-a făcut rebuturi de nu-i poate struni să nu mai facă rău și drept învățare de minte îi va băga cu ghiotura în iad, la grămadă criminali cu sânge rece și atei pașnici omorâți de ei. Corpurile moarte și infecte se vor odihni fericitele în pământ iar rudele noastre ne vor pune flori la mormânt ziua, iar noaptea cucuvelele ne vor albí crucile cu găinaț iar ploile le vor înnegri la loc ! Trebuie să fi fost groaznic ca durerile cancerelor noastre să persiste și după moarte. Vom scăpa de ele, de corpuri și de dureri, de lacrimi și drame cu prețul că toți nu vom mai avea nici un nume, doar un banal nume comun care va defini perfect ceea ce vom deveni : gunoi autentic, fostă plămadă divină de pe care suflul harului divin când Creatorul ne-a dat viață, a fugit rupând pământul, întorcându-se la origini, pe buzele Lui Dumnezeu. Astfel, scăpați de harul divin al vieții retras avar de Dumnezeu de prin carnea noastră, corpurile se vor odihni alterându-se în voie, iar sufletele vor lua în primire inventarul și durerile pogromurilor și schingiuirilor din iad. Cu stoicism și răbdare, avem timp o veșnicie să suferim din nou acolo, în instituția chinului și oprimării, iadul. Doar suntem suferinzi de profesie, așa cum am fost o viață și înțelegem ce e durerea și suferința groaznică. Nu trebuie să ne mâniem pe Dumnezeu, ci trebuie să-i mulțumim că murind, corpul nostru a scăpat de dureri și de orice grijă. Chiar și de grija înmormântării. Altcineva se va ocupa de cadavrele noastre care vor umfla capacul sicriului în arșița verii, bucurie pentru unele muște mai talentate de a dansa step pe ochii și gura noastră în camera de priveghi. Altcineva va avea grijă la înmormântarea noastră de tot și de toate, dând atâția bani la firmele de pompe funebre, care se vor achita de serviciu și ne vor băga câte un furtun în noi și cu un compresor vor pompa tacticos formol. Și astfel vom fi eliberați, exonerați și lăsați să fim morți în voie acolo în întunericul sicriului, fără nici o treabă, fără nici o datorie, fără nici o grijă, așa cum am fost obligați și obișnuiți o viață. Trebile și grijile vor rămâne pe capul urmașilor noștri, iar de ei toți se va ocupa Dumnezeu.

  4) Ce frumos...! Ritualul înmormântării din care nimeni n-a scăpat fără ca dragii și cunoscuții decedaților să le adreseze rudelor sincere condoleanțe și tradiționalul "Dumnezeu să-l ierte...", totul, după Carte, după Constituția Cerului, Biblia. De aceea, ca și morți, corpurile noastre vor fi fericite, păcat că nu vor putea s-o simtă, că altcineva se va ocupa de această lume de rahat și de univers iar noi vom veșnicí și lenevi în tăcerea morții, în sicriu, să fim mulțumiți și de acela. Căci nu vom fi lăsați de izbeliște să putrezim pe străzi și în bălării ca și câinii, ca și eroii și soldații de război necunoscuți. Dumnezeu, în mare mila Sa, s-a gândit la binele hoiturilor noastre și ne-a rezervat, darnic câte un loc fiecăruia, într-o ladă tomberon numită sicriu, îngropat într-un cimitir, străjuiți de câte o cruce pe care vor sta ciorile, plouată de ploile toamnelor. Și din noi vor crește vișini și zarzări, uneori nuci și cireși cu crengile rupte în care țiganii se vor aduna ciotcă la furat, din pomii ce vor mai planta urmașii noștri la mormânt. Apoi florile, să nu uităm florile frumoasele,  plantate pe mormântul nostru ! Trandafiri, ochiul boului sau alte frumuseți, rupte din destinul lor floral și surghiunite să înflorească, să trăiască și să-și soarbă seva din pământul mustind de sucurile cadavrelor noastre și în tăcerea lugubră a nopților cimitirelor. Că nimeni n-a întrebat democratic florile vreodată dacă vor și ele să fie deportate din grădinile lor natale și să trăiască toată viața în cimitir deasupra unor cadavre în descompunere, să se ofilească ratându-şi viața florală pe morminte de criminali și interlopi siniştri, în preajma unor cruci inutile ce marchează ironic și machiavelic drama morții și dispariției tuturor, victime și călăi și inutilitatea unei vieți ce a rezervat ființelor vii așa nenorocire în univers. Pentru ce să avem cruci la cap ca să se mai amintească și după moarte o sută de ani sau două cât va rezista cimitirul până să fie arat de gospodăriile urbane ale orașelor, să se amintească inutil prin niște cruci găinățate de cucuvele și ciori de drama noastră de muribunzi de profesie și de pogromul de l-am îndurat în chinurile morții, de rușinea de a finaliza atât de tragic apariția noastră în acest univers care nu ne-a răbdat altfel, decât finalmente lungiți inerți în lăzile sicrielor, în gropile uitării, căci se cutremura și surpa universul și răbdarea Lui Dumnezeu, dacă Dumnezeu ne-ar fi oferit o soartă mai bună, adică o tinerețe fără bătrânețe și o viață fără de moarte ? Deci a fost musai ca Dumnezeu să rămână cu cadourile pentru noi, cu tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte în buzunare, uitând să ni le dea pentru noi la timp cât am fost vii, și reparându-şi în schimb greșeala,  promițându-ne TOTUL sub cuvânt de onoare pe lumea cealaltă, iar pentru astă lume, să ne ofere ce ciurucuri ieftine i-a mai rămas prin buzunare nedat. Și astfel, ne-a dat Dumnezeu darurile sale ieftine și de tinichea, ne-a oferit o astfel de mizerie de soartă, a vieții și a morții, ambele niște nonsensuri, de care, incredibil, s-a ocupat tocmai Dumnezeu, Creatorul universului... El ne-a oferit tuturor șansa unui loc sub soare iar când murim ne-a oferit șansa ca toți să fim băgați într-un mormânt, tămâiați și prohodiți după datina creștină. De fapt opera capitală a Lui Dumnezeu a fost un pământ plin de morminte astfel încât din mila Domnului întreg pământul la care a lucrat Creatorul atât de pasionat și exuberant de-o veșnicie, nu e decât un megacimitir, o planetă numită Cimitir.

74) A DORMI E OBOSITOR PENTRU MINE

74) A DORMI E OBOSITOR PENTRU MINE
 
  1) De ce nu dorm...? Pentru că sunt liber să stau treaz... Pe când nu sunt liber să nu  mor și să spun fără griji : "Nu mă puteți omorî cu un cuțit, cu pistolul sau cu bâta, nenorociților ! Sufletul mă va apăra de moartea prin somn, de moartea de boli, de accidente, de asasinate sau de bătrânețe. Nu mă puteți omorî căci sufletul nu mi-l veți putea atinge niciodată cu gloanțele și cuțitele voastre și vă va arăta degetul !". Nu putem să spunem asta. Nu putem conta pe sufletul nostru că ne va apăra de primejdie și necaz. De fapt, știm că sufletul nostru abia așteaptă să murim ca să fugă și dezerteze din noi, mâncând pământul, acolo unde știe el mai bine.

  2) De fapt sufletul nici nu poate și nici nu vrea să ne apere în fața morții. Sufletul zboară cu prima ocazie din corpul răpus. Nu ne putem omorî reciproc definitiv și după dulcea răzbunare, noi și dușmanii noștri. Chiar de dușmanul ne va sfărâma țeasta iar noi îi vom străpunge inima cu pumnalul, sufletele ne vor scăpa și habar n-avem noi cum întâlnindu-se pe lumea cealaltă sufletele noastre și-ale dușmanilor vor începe altă mârâială, alte lupte și dispute veșnice ale sufletelor veșnice și ele. E logic să credem așa, că Raiul cât și iadul sunt pline de lupte veșnice, de răzbunări și armaghedoane ale sufletelor noastre și-ale dușmanilor căci e atât de logic să crezi că dacă ceva scapă din tine și s-a numit sufletul tău el nu va rămâne indiferent și blând cu dușmanul cu care se va întâlni cu rolele pe aleile Raiului, și crezi tu că va încerca să-i dea o lecție și un pumn în bot pentru că dușmanul te-a băgat într-un sicriu înainte de vreme !

  3) Am fi tentați să credem că sufletul după ce murim va fi alter egoul nostru, fratele nostru, apărătorul nostru, avocatul nostru din Cer, ce ne va face dreptate și ne va răzbuna după câte am pătimit pe pământ. Ei bine, nu va fi așa ! Sufletul, care e-n capul nostru acum, de regulă în electricitatea din creier, am fi uimiți să vedem că nu seamănă deloc cu noi, că nu mai are obsesiile și gândurile noastre, credințele și sentimentele noastre care vor rămâne parțial doar în admirația și amintirea puținilor prieteni și dragi ai noștri. Restul, tot ce credeam noi și tot ce știam se va pierde ca un curent electric dintr-un cablu furat de hoți de la calea ferată. Pe când sufletul nostru, fugind din noi în clipa morții nu va păstra nimic din simțirea noastră. Se va goli de noi și se va pregăti exclusiv pentru relația eternă cu Dumnezeu. Ce-i va mai trebui sufletului nostru gândurile noastre pământești, emoțiile și simțirile noastre umane pe care nu dă doi bani la sfatul Lui Dumnezeu care spune că toate sunt deșertăciuni ? El, sufletul nostru va fi altcineva. Și va avea alte priorități. El se va împăca cu sufletele dușmane în Rai, este voia Lui Dumnezeu. Nici câtă vreme este în noi sufletul nu ne e mai acătării. El ne parazitează creierul pe care-l îmbrobodeşte și-l face un prozelit de-al lui și atunci și creierul spune ca sufletul și îi place ce-i place lui : toate plăcerile vieții ! Cum tot ce ne place în viață e dăunător pentru corp, de la suflet ni se trage drama, de la sufletul care ne-a învățat creierul să ne placă toate euforiile : euforia vinului, a mâncării gustoase, a fumatului, a drogurilor, a dragostei năbădăioase și a tot felul de plăceri și fantezii și vicii dăunătoare pentru corp. Creierul zice : "Vreau să mă-mbăt !" Ficatul răspunde : "Văleleu, iară mi-a dat ăsta de lucru să-l scot beat mort de sub masă și să-l fac om teafăr a doua zi !" Singura răzbunare a ficatului pe creier pentru beție e durerea de cap de a doua zi care se drege și se scoate tot cui pe cui, e găselnița creierului mai deștept, care se drege tot cu o bere, tot cu un vin și tot așa o viață-ntreagă. Tot creierul mai zice, învățat de suflet : "Vreau să iubesc, vreau să mă-mbăt de dragoste, de vin, de viață, de tot !" Și o viață-ntreagă te pune creierul să iubești și să-ți placă la mângâiat și la sărutat. Și unii mai pătimași care nu se mai satură, tot vor fi prinși în pat cu altcineva și va fi vai și-amar de ei ! Iată ce ne face sufletul, prin reprezentantul lui, creierul, numai pocinoage ! Degeaba îndemnat de sufletul entuziast din creier îi vei spune nitam nisam unei femei nurlii și râvnite (ai curajul să-i spui ?) : "Te iubesc, te ador, vreau să fac dragoste cu tine, cu tot ce ai tu mai frumos, cu sufletul tău, pitit în creierul tău, în inima ta, în farmecul tău ! Ce pot să fac ca să ajung la sufletul tău, la bogăția și la frumusețea ta, să mă spăl pe ochi cu ea, cum se spală un căutător de comori cu șiraguri de perle și diademe cu safire și diamante găsite în peșteri ascunse de pirați ?" Nu vei putea face nimic ! Ca să ajungi la sufletul acelei femei, ca un bondar îndrăgostit de polenul florilor, va trebui să-i mângâi și iubești trupul acelei femei, cum pătrunde bondarul cu trompa adânc în floare, lucru care de regulă nu se poate oricând și oricum ai vrea. Vei fi privit ironic, vei fi dojenit, dacă nu pălmuit pentru îndrăzneală. Și n-ai vrut decât îndrăgostit de frumos și de eternul feminin să faci cunoștință cu sufletul celest și nemuritor al unei femei făcând dragoste cu ea ! Care femeie te crede ?! De multe ori ajungi pe alte căi, prin aer, călătorind prin nori și pe vânt, ajungi la sufletul unei femei. Dar când să te bucuri de ea, de frumusețea ei, când să faci dragoste cu ea, constați că nu-i a ta. E a altuia. Și atunci pleci liniștit acasă cu creierul făcut varză și sufletul care-ți spune : "Boule ! Te credeam mai deștept ! Unde-s cele o mie, măcar o sută de femei care mi-au plăcut și nu le-ai putut iubi ?!"

  4) Avem în noi pitit un suflet care nu moare zice-se. Nici nu doarme. Visează. Atunci îl simțim mai bine și știm că e în noi și se alintă noaptea visând ceea ce-i place lui și nu-i dăm noi și el atunci ne umple capul cu visurile și fanteziile lui și pentru că nu are lacrimi plânge și suspină în somn cu lacrimile noastre ori râde sau bâiguie cu vocea noastră și face ce vrea cu noi. După care, când ne trezim transpirați și obosiți de coșmar și de vis, sufletul tace chitic, se duce la culcare căci nu suportă ca un liliac lumina zilei și prozaismul dur și anost al vieții, doar noaptea o suportă și nu doarme și de aia toată ziua suntem mahmuri de vis și n-avem chef de muncă.

  5) Nu poți să-ți prinzi noaptea sufletul, să-l vezi în toată splendoarea și să-l iei la întrebări să-ți spună ce mai face și cum stă de-o viață în tine ascuns și nu vrea să iasă să bea o bere cu tine și să-l întrebi : "De ce nu poți suflete, de ce nu poți sau nu vrei să mă aperi de moarte și de ce nu-mi pui vestă de protecție contra gloanțelor, cuțitelor și jignirilor de la dușmani și de ce când mor eu tu scapi și fugi mai abitir din mine rupând pământul și spălând putina și mă lași cu curul în drum să mor cu zile sau în somn cum se întâmplă uneori să sfârșească omul ?" Căci fără să simți măcar, nici nu știi cum el, sufletul își ia tălpășița din tine și dezertează la ceas de seară ori de zi, indiferent, și tu îl ții în tine o viață și-l încălzești și hrănești cu sângele tău iar el pleacă egoist în Cer la Dumnezeu cum îi e în caracter și nu-ți trimite nicicând măcar o scrisoare, o felicitare din Rai, ceva. Nimic ! Doar visuri pustii de dragoste, visuri de Rai și visuri de Dumnezeu ! Cu asta te potopeşte o viață-ntreagă sufletul tău.

  6) Dac-ai putea, prefăcându-te că dormi, să-ți pândești sufletul cum iese din tine la ceas de seară la visat și să-l prinzi de coadă și să-i spui în țipetele sale că nu vrei să-i faci rău, și să-l ții grijuliu în palmă cum ține un copil un pui de vrabie prins și să te joci cu el dându-i semințe și apă din capace de borcan ! Dar nu poți să-ți prinzi sufletul și să vorbești cu el prietenește la o bere, nici când ești treaz, nici când dormi, nici când mori.  Și atunci rămâi trist ca după un prieten ce nu te mai iubește și nu vrea să te vadă, dar care culmea, e-n tine !, în cap, în ochi sau în inimă și iese doar noaptea la furat de visuri, visurile lui, dar parcă ale tale. Și atunci cine suntem noi, cu sufletul nostru cu tot ? Suntem sufletul nostru, sau suntem carnea noastră netrebuincioasă folosită și în final golită de el când evadează din noi loviți de gloanțe, de cuțite, de jigniri,  de boli sau de moarte bună ?

  7) Suntem gravizi de-o viață cu el, cu sufletul nostru care se află în cap, în inimă sau în ochi. Și nici măcar nu știm ce naștem când murim, căci în ziua când murim, noi murim la nașterea sau la renașterea sufletului nostru, el atunci se naște pentru veșnicie zice-se și se cărăbăneşte sus la Cer în căutarea Lui Dumnezeu și a Raiului. De aceea de vrei să pleci la vânat după al tău suflet, doar noaptea ai șanse când el iese la visat și prefăcându-te că dormi, să-ți prinzi îndată sufletul, să-l ții de aripi zbătându-se și să-l întrebi : "Cine ești ?! Cine ești mă ?! Tu ești eu ? Ori eu sunt doar trupul de carne, iar tu ești un vagabond, un venetic nepăsător, fugind din corpul meu ca dintr-o corabie părăsită de tine suflete în clipa greului și-a morții, ca un mare șobolan laș ce ești,  ce-şi lasă la greu copiii și corabia ce se scufundă în clipa dramei omului numită moartea pe care de-o viață ca biet om ești obligat să trăiești cu ea în conștiință și în gânduri ?"

  8) Acum înțelegeți de ce e bine ca noaptea uneori să nu dormi și să stai la pândă după sufletul tău care iese din ascunzișul din tine noaptea după ce adormi, la visat, ca liliecii... Cum îi stă în fire e foarte posibil ca sufletul tău, avid de Cer și de Dumnezeu să-ți iasă pe gură când sforăi, că nu mai suportă visând, horcăielile tale de-o viață, și pleacă și te lasă să mori naibii în somn, căci moartea e pentru tine cadoul de final, iar Cerul și Raiul, cadoul pentru suflet, când curios cum e sufletul tău ca o pisică, nu va ezita să te părăsească fără regrete noaptea prin somn sau la fiecare boală mai incurabilă,  să încerce să-l deschidă cadoul din Cer, în fiecare noapte când dormi și când sforăi cu strigături, și să te lase naibii că nu mai suportă, și să-ți zboare pe gură din inima prinsă în colivia coastelor, ca un canar dintr-o colivie deschisă. Căci sufletul tău nu suportă carnea ta și inconvenientul ei, moartea care e soră cu somnul tău și sufletul tău știe toate astea dar ține pentru el și nu-ți spune și ție că în fiecare noapte când dormim ne predăm morții de vii și trădării sufletului dezertor la care nu ne-am așteptat nicicând. Atunci, când dormim liniștiți suntem pândiți de suflet ca să iasă din noi și de moarte ca să ne înhațe hoiturile, căci morții cu coasa nu-i trebuie sufletul ce o viață se fardează pentru Rai. Morții îi trebuie doar viața noastră, carnea noastră ca să ne-o defecteze și ca să ne-o curme, doar pulsul și respirațiile noastre care îi dau palpitații și grețuri morții și de aceea moartea cu coasa îți ia viața, ușor lepădată și abandonată de suflet care doar se folosește de viața ta, de căldura ta, de sângele tău și doar se fardează o viață-ntreagă, viața ta care ți-o fură ca să se fardeze pentru Rai și pentru rendez vous-ul cu Dumnezeu.

  9) În noaptea asta n-ai murit, slavă Domnului, căci moartea are mereu o grămadă de treabă, coasa-i e tocită de atâta seceriș dar ea nu că nu a vrut să te ia prin somn când ai dormit azinoapte, a fost doar prea ocupată în noaptea asta cu alții și are brațele pline de cei nefericiți ce le-a venit rândul și le-a sunat ceasul acum, înaintea ta. Așa că moartea ne lasă să dormim liniștiți și astăzi, și mâine probabil (Atenție ! Să nu promiți nimănui că nu mori mâine !), până când ne-o veni rândul la coasă și nouă, numai buni și macerați cum ne amână și pregătește ea. Și noi dormim liniștiți fără să ne preocupe că era cât pe ce în fiecare seară să-i atragem atenția morții să ne secere și pe noi dacă nu era atât de ocupată să ia gâtul la alții mai potriviți și copți în seara aia pentru secere.

  10) Pentru ce să dorm și să simt moartea și sufletul cum  mă pândesc pe la spate să-mi dea țeapa vieții mele în somn ?, pe când sunt liber la dulcea senzație a insomniei când vezi cum moartea și sufletul pitiți pe după perdele își rod unghiile și nu te pot face în seara aia cum voiau, că dau de ochii tăi holbați, și tu ai, așa cu ochii roșii de nesomn satisfacția și libertatea să nu dormi și să mai amâni pofta nesățioasă a morții de tine ! Când n-oi mai putea sta treaz, o să cad într-o parte ca firul efemer de iarbă sub coasa secerătorului. Dar astăzi nu dorm. Sunt prea ocupat cu insomnia care chiar și-aşa, e o armă prea slabă contra poftei morții de tine dar e cea mai accesibilă și la îndemână. De aceea, libertatea la insomnie e o plăcere și o satisfacție gândind că pentru o clipă efemeră și vană îi dai țeapă morții care numai fiindcă are atâta treabă mereu te iartă de atâtea ori dar nu te uită. Sunt liber să nu dorm deci să ies temporar din raza otrăvită a pândei și ochiului sticlos al morții. Sunt liber să nu dorm deci să nu mor ACUM dar nu sunt liber să promit că nu voi muri mâine... Insomnia e singura libertate prin care furi cât mai mult timp conștient morții care oricum te fură în final de toată viața și toate emoțiile pe care le-ai avut de te întrebi ce-ai avut de câștigat trăind și dormind aproape jumătate din viață ?
  11) Ce-ai câștigat dormind și visând în cele mai multe cazuri urât, coșmaruri negre după care răsufli ușurat când te trezești transpirat ? Somnul, fratele morții e cel mai perfid dușman care din viața și-aşa scurtă pe care-o avem ne fură mai mult de o treime din ani. O altă parte din timp o petrecem la wc înjurând de constipațiile sau diareele ce ne chinuie mațele și ne umplu toaletele de mirosul fetid care iese din noi, vlăstare divine, copii ai Lui Dumnezeu, căcăcioşi de profesie, abandonați de Tatăl nostru din Cer în orfelinatul împuțit al vieții. Încă o parte importantă din timpul vieții o petrecem plângând și suferind de durerile bolilor prin spitale sau de alte amărăciuni și dureri sufletești și trupești. Unii, încălcând legile își petrec o parte din timp în închisori, o invenție inadecvată a societății umane deoarece din închisoare nimeni nu iese reeducat și cumințit cum se dorește programatic ci mai abitir se înrăieşte și pregătește pentru răzbunare iar toți ceilalți contribuie prin impozite la a-i finanța traiul în închisoare, adică la a-i finanța ura și răzbunarea și răutatea care vor deveni și mai crunte după închisoare. Unii intră voluntar în închisoare pentru că se dă regulat de mâncare și au o alocație mai mare decât alocația unui copil, și au un adăpost sigur pentru iarnă iar dacă ai furat patru milioane de dolari și statul nu i-a recuperat de la tine că nu mai are cum, e chiar un lux pentru tine și se merită să stai pentru asta trei, patru ani în închisoare și nu trei sute de ani cum primesc hoții în unele state ce sunt mai realiste în aplicarea unor pedepse exemplare. Din luna de concediu la care ai dreptul prin contractul de muncă, șeful îți dă numai cincisprezece zile că nu sunt oameni și nici nu se mai angajează, că bugetul de salarii este prea mic. Numai femeie să nu fii căci deși Domnul spune că ne face pe toți, El nu suportă munca de jos și pune femeile, bietele să crească în burta lor acele creaturi pe care Iisus le vrea pentru El pe toate, îndemnând în Cartea Sfântă : "Lăsați copiii să vină la mine", neîntrebându-le și pe femei dacă vor să fie gravide și să nască în dureri cum s-a decretat în Constituția Cerului, Biblia. Dacă o femeie are trei, patru copii, cel puțin trei ani îi pierde cu sarcina și problemele ei care orice pot fi dar nu o fericire. Căci dacă femeile sunt supuse la un viol sau incest, ele oricum trebuie să nască acele creaturi care dacă au apărut e sigur semn că așa a rânduit și îngăduit Domnul, fiind păcat de un avort pentru care oricum Dumnezeu se supără iremediabil. După ce se nasc, creaturile Domnului și ale Lui Iisus trebuie alăptate și șterse la fund și cine să facă asta dacă nu tot femeile cu mâinile lor, cu sânii lor, niște sarcini și complicații biologice periculoase și lesne vulnerabile, puse și rânduite în plus pe pieptul femeilor de Domnul, atât de iminente cancerului de sân, rânduit și el de același bun Dumnezeu ? Bărbații au cam fost scutiți de aceste mizerii ale maternității, lor li s-a dat exclusiv un scop copulator, de împreunare, de montă, că atâta pot și ei să facă în nașterea unui copil, să-și frece boaşele și mădularul între picioarele unei femei chinuite de soartă și de Dumnezeu ca în dureri să nască.

  12) Ce ne mai rămâne astfel din viață, nouă oamenilor, bărbați și femei, după ce gustăm răbdători din ciorba vieții plină de otrăvuri ? După ce dormim aproape jumătate din viață, după ce plângem și suferim de boli și dureri și inimă albastră alt sfert de viață, ne mai rămân vreo cinci ani de viață în care putem să fim iubiți și prețuiți de foarte puțină lume numărată pe degetele de la o mână și să iubim pe foarte puțini oameni în general în zadar și fără speranță astfel încât acești cinci ani de relativă fericire ne sunt molipsiți și ei de nesfârșite lacrimi și doruri fără amintire și fără speranță, cele mai adânci doruri cum spunea Lucian Blaga. Dacă mai avem timp mai râdem uneori dar de cele mai multe ori râdem mânzeşte căci nu e râsul nostru, e râsul unor creaturi condamnate la univers și la neajunsul de a se fi născut cum spunea Emil Cioran. Trăind aceste orori ale firii și acest simulacru de viață, cei mai mulți oameni privesc somnul ca pe unicul mijloc prin care putem să uităm și să înșelăm relativ și ineficace toată drama noastră. Punem capul pe pernă, sau pe tetieră în tren, unii adorm obosiți la volan și astfel prin somn facem un armistițiu cu durerile, cu supărările, cu moartea care ne va căuta preocupată altă dată când are timp și vom fi și noi mai copți să ne ia gâtul cu coasa, adică să fim bolnavi incurabil și nu obligatoriu bătrâni. Cei care mor prin somn pare că sunt cei mai fericiți căci le joacă feste morții când cea mai mare satisfacție a urâtei cu coasa e să ne privească în ochi când murim, în ochii larg deschiși și injectați de agonia sfârșitului atunci când treji și cu reci transpirații gemem de durerile cancerului, dușmanul nostru cel din urmă.

  13) Pentru ce mai râdeți vreodată voi oameni, lesne muritori când râsul vostru o irită pe moarte și pe Dumnezeu, ultimii doi martori și singurii suspecți ai genocidului și sfârșitului nostru inexorabil ? Pentru ce să dormi și să încurci și să dai astfel emoții morții cu somnul tău odihnitor și izbăvitor când moartea te vrea de viu să te omoare mai în chin și mai în agonie iar Dumnezeu pare mai mulțumit să suferi ca Iov cât mai mult și cât mai amplu și stoic, și să fii mai sărac ca Lazăr ca să-ți probeze credința nestrămutată în El ? Astfel, cel mai indicat și normal e să te faci frate cu insomnia, Dumnezeu n-are nimic împotrivă dacă stai cu scobitori la pleoape și astfel să-i dai țeapă somnului, dușmanul tău, fratele morții tale, cel din urmă dușman, pe care chiar de nu poți să-l învingi îl poți cât mai mult încurca și amâna și să stai în fața Lui Dumnezeu, cel din urmă prieten, treaz și pregătit pentru agonie și moarte în chinuri, cea din urmă trădare a celui mai bun prieten și Tată, numit Dumnezeu. Astfel că acum înțelegeți de ce a dormi cred că e inutil și contraproductiv și e tare obositor pentru mine.