66) CREATORUL UNIVERSULUI, DEPENDENT DE TRAIUL ÎN SISTEMUL SOLAR

66) CREATORUL UNIVERSULUI, DEPENDENT DE TRAIUL ÎN SISTEMUL SOLAR

  1) Raiul și Stăpânul său, Dumnezeu, după toate aparențele, trebuie că se află la capătul universului, dincolo de locul unde cele mai îndepărtate galaxii în goana lor nebună după explozia big bangului, încă n-au ajuns după paisprezece miliarde de ani de expansiune. Tocmai fiindcă nu știm nimic despre Rai și Dumnezeu și n-am primit nici o veste palpabilă și verificabilă despre acea mirifică Împărăție fără început și fără sfârșit unde domnește El, situația ne îndeamnă să credem că Dumnezeu și Împărăția Sa se află chiar la capătul universului, ori în alt univers paralel, oricum, foarte departe de noi, tragic de departe. De la acea distanță extremă și inconceptibilă pentru înțelegerea și rațiunea umană, Dumnezeu desigur că ne-a dat între timp un semnal, un apel, o știre ceva, pentru că e Tatăl nostru din Ceruri și s-a gândit să ne anunțe și pe noi că există. Desigur că Dumnezeu în marea-i bunăvoință a transmis oricum un semnal către noi care călătorește încă prin vidul înghețat al universului cu viteza luminii, dar de la distanța de paisprezece miliarde de ani lumină de unde e Dumnezeu și Raiul, legile fizicii nu permit să ajungă în timpul vieții noastre la noi semnalul cu vestea Lui Dumnezeu atât de lesne decât după paisprezece miliarde de ani de călătorie a undelor acelei vești. Unde vom fi noi creștinii credincioși după atâta amar de timp...? Nu vom mai fi, vom dispărea odată cu pământul și soarele, vom arde ca hamburgerii pe grătar căci soarele nostru mai are de trăit patru miliarde de ani, cam tot atât cât a trecut și de la formarea pământului. Când soarele va exploda și va muri datorită terminării resursei de hidrogen și heliu, rasa umană, regnul animal și vegetal demult vor fi pierit de apocalipsa din Biblia creștină a Lui Dumnezeu, de flăcările nemiloase, de extincția normală a speciei, ori de explozia sistemului solar care va muri și el, de explozia finală a soarelui, astru creat de Dumnezeu, care se va dezintegra singur datorită legilor fizicii și că i s-a consumat hidrogenul, apoi heliul și va deveni o stea pitică albă de mărimea pământului dar foarte densă și fierbinte, neținând cont că Dumnezeu ar mai fi vrut să-l țină ca să răsară de la răsărit acest soare, așa cum sunt orientate toate altarele bisericilor, către răsărit. De unde biserici și altare dacă nu va mai fi soare ? Va rămâne un pământ ciuruit de zvârcolirile agoniei soarelui muribund, cu toate oceanele fierbând până se vor evapora, apoi munții de piatră se vor topi și vor curge în râuri imense de lavă pe suprafața pământului. O extincție în masă a tuturor formelor de viață va lăsa un pământ pustiit de condițiile neprielnice vieții biologice iar religia și Dumnezeu, apanajul oamenilor vor dispărea odată cu ei cum au și apărut odată cu ei. Cineva va apuca să se roage pentru ultima dată la Dumnezeu, o ultimă clipă de murmurare cu pioșenie a psalmilor și fericirilor din ceasloave, o ultimă clipă de închinăciuni și cruci, "Numele tatălui, al fiului, al sfântului duh, amin", după care, gata : nici urmă de oameni și credincioși, neant și foc extrem pe fața pământului, foc și pară din cauza morții soarelui care va acoperi în prima fază a agoniei sale jumătate din orizontul sistemului solar, planete ca Mercur și Venus fiind demult înghițite de soarele umflat muribund. Va rămâne un pământ pustiu de lavă fierbând, cu cerul și orizontul roșu de flăcări și dogoare și de-atunci înainte religia și credincioşia creștină vor dispărea pentru că vor pieri în extincție toți credincioșii creștini iar alții nu se vor mai naște, iar asta va fi definitiv și pentru totdeauna în lacrimile inutile ale Lui Dumnezeu singur și devenit inutil, care El însuși a îngăduit să fie așa și să-i ardă pământul creat, sub ochi. Tocmai când semnalul trimis de Dumnezeu pentru noi din acel Rai atât de depărtat va putea ajunge la noi pe planeta Terra după călătoria de paisprezece miliarde de ani cu viteza luminii prin spațiu, această planetă Terra va fi arsă și distrusă de colapsul soarelui nostru care se va mări atât de mult în declinul și moartea sa, devenind o stea gigantică roșie cu diametrul până aproape de orbita Terrei, carbonizată și topită cu tot cu noi oamenii închinători de la ultima Sfântă Liturghie, arsă de iadul de flăcări al agoniei soarelui ce va exploda dramatic lăsând în univers o urmă luminoasă, o amintire inutilă, atât a lui cât și a noastră, și o nebuloasă de gaz și praf cosmic, materie primă pentru nașterea altor și altor stele, altor sisteme solare, altor planete viitoare cu condiții prielnice vieții, viață care va genera automat alte ființe inteligente datorită alambicărilor fine ale evoluției și odată cu inteligența acele ființe vor deveni iar visătoare și vor începe să aibă iar alte credințe religioase, alți zei sau dumnezei, căci așa sunt ființele inteligente, în speță oamenii, au impregnat în ADN-ul lor nevoia biologică de a genera cu mintea lor evoluată religie și dumnezei. Cât de aproape ar fi putut fi stră, stră, stră, stră, stră, strănepoții noștri de peste paisprezece miliarde de ani de ziua festivă când am fi putut recepționa pe antena celui mai avansat și sofisticat telescop spațial inventat de oameni, semnalul și vestea Lui Dumnezeu despre El și Rai, transmis nouă cu atâta bunăvoință dumnezeiască ca să putem în sfârșit afla ceva odată despre Sublimul Dumnezeu și Împărăția Sa, despre viața de pe lumea cealaltă unde va fi atâta fericire, nici o întristare și nici un suspin...! Distrugerea sistemului nostru solar de către însuși soarele său care a favorizat nașterea pământului nostru și a tuturor celorlalte planete și sateliți, nașterea noastră și a religiei noastre, ne va face în clipa exploziei și colapsului solar imposibilă aflarea veștii transmisă de Dumnezeu nouă despre a Sa Împărăție și vom pieri mai înainte de a putea entuziasmați să fredonăm în sfârșit refrenul dintr-o cântare bisericească ce spune : "Dumnezeu este Domnul și s-a arătat nouă"... Nu vom afla niciodată nimic concret despre Dumnezeu și minunea entității Sale și asta nu pentru că Dumnezeu n-ar fi vrut să ne dea cartea Lui de vizită, ci pentru că înseși legile universale pe care chiar El le-a creat se vor întoarce împotriva Sa și vor distruge tot după cum normal este ca tot ce există în acest univers, planete, sateliți, stele, galaxii, oameni, vietăți și ale lor religii temporare și zei, să aibă un declin, o distrugere și un sfârșit pentru ca mai apoi să aibă ciclic o renaștere și un reviriment. Totul va fi distrus, mai presus de orice voință și atotputernicie divină sau tocmai fiindcă așa a rânduit Dumnezeu în Creația și rânduielile Sale.

  2) Gândindu-ne la Raiul de la atâtea miliarde de ani lumină depărtare de noi și la Dumnezeu, guvernatorul acelui Rai care hălăduieşte pe-acolo, nu putem să nu ne întristăm că această distanță uriașă ne îndepărtează definitiv de Rai și de bunul Dumnezeu, prezența noastră fizică acolo, fie și în chip de duh sau suflet fiind irealizabilă din cauza barierei spațiu, distanță, timp, toate incomensurabil de mari și extreme ca să poată fi cucerite de ambițiile noastre deșarte, religioase sau nu. Nici un mijloc rezonabil de locomoție nu ne este disponibil pentru a ajunge la Rai și la Dumnezeu vreodată, nici măcar credința care este un atribut uman și trebuie că este limitată ca omul, posesorul ei. Viteza luminii, tot ce poate fi mai rapid în univers, e prea mică pentru a putea să abordăm și cucerim distanța extremă pământ - Rai, rămânându-ne doar gândul iluzoriu spre a o învinge, doar gândul, dorința deșartă, visul și credința teoretică și imaginară, încăpățânată în Dumnezeu și utopia Raiului. Doar aceste simptome ale creierelor și inimilor noastre ne vor face posibilă chiar dacă numai în imaginație călătoria în Rai, dar nu contează, scopul înalt și febril al accederii în Rai scuză mijloacele virtuale și ATÂT care ne vor duce într-un Rai virtual și ATÂT. Cu atât, cu acest vis ne mai îndulcim în efemerul vieții noastre de carne, un singur dor mai avem, să-L vedem pe Dumnezeu, atâta mângâiere ne mai dă curaj și motivație a răbda să trăim într-o viață și lume în degringoladă și disoluție evidentă chiar de la facerea ei. Atunci, vine Dumnezeu cu marea Sa înțelepciune și ne liniștește, dându-ne de știre că El se află atât de aproape de noi, și nu la capătul universului la atâtea miliarde de ani lumină de noi. Ce să caute Dumnezeu la capătul universului și cum ar putea El să trăiască în acele condiții extreme neprielnice vieții de carne și sânge pe care ne-a dat-o nouă, soldățeii Lui de plumb și preocuparea Sa predilectă, ce să caute Dumnezeu în spațiul interstelar înghețat și ostil tuturor formelor de existență, departe de oamenii pe care i-a creat și cu care se înrudește atât de verosimil, când ni s-a spus că suntem făcuți exact  după chipul și asemănarea Sa și noi trăim pe acest pământ meșterit de El ? Ce logică avea ca Dumnezeu să nu trăiască și El tot aici pe-aproape de noi ci aiurea într-un univers cu totul ostil și nepropice vieții ? Nu mai departe decât în sistemul nostru solar, condițiile pentru orice formă de existență, de viață, sunt extreme și total defavorabile. Existența Lui Dumnezeu în chip de duh ca să fie apărat de stihiile fizice ale naturii înconjurătoare nu are nici o logică și nici o scuză când Dumnezeu putea alege să trăiască chiar într-un corp fizic, chiar alături de noi pe pământ ca să-L vedem și să-i tipărim chipul pe bancnote și să ne arate că nu-L doare carnea când soarele se va sfârși și va arde tot. Doar pe pământ, datorită distanței potrivite față de soare, existența formelor de viață și de religie a fost posibilă și îngăduită de Dumnezeu. Altundeva, ori e un iad cumplit de fierbere și înalte temperaturi extreme, ori e un ger cumplit unde cel mai dur metal ajunge să se sfărâmițeze ca o cretă. Nu mai vorbim de gravitația și presiunea atmosferică extremă ce caracterizează majoritatea planetelor și sateliților sistemului nostru solar. Ce să caute Dumnezeu sau oamenii cu religia lor acolo și cum ar putea rezista ei condițiilor extreme rânduite de Dumnezeu pentru acele corpuri cerești create în șase zile de Domnul, după care s-a odihnit într-o zi de duminică după atâta muncă ? E de neînțeles cum de a putut crea Domnul atâtea galaxii și planete cu condiții climatice extreme și improprii existenței vreunei forme de viață, creații perfect inutile vreunui uz rezonabil ori pentru rasa umană, ori pentru oricare rasă de extratereștri, ori pentru orice sens și înțeles. Nu-i putem dibui universului nici un sens, nici un rost practic și nici un înțeles. Vedem numai că e o adunătură de materie organizată la voia întâmplării după niște legi fizice care nu pot corecta legea entropiei, a dezordinii și a întâmplării să se manifeste liber, astfel încât vedem prea clar că nimic nu este ordonat, sigur, organizat, simetric și precis în realitatea înconjurătoare, de la norii de pe cer care au forme întâmplătoare, neregulate, de la munții și stâncile care se sfărâmă și se prefac în nisip și pulbere continuu, de la apele care șerpuiesc întâmplător după legea gravitației printre munți, de la crengile copacilor care cresc cum le vine, nu regulat și simetric, ordonat, de la stelele de pe cer care sunt dispuse oricum, numai simetric și ordonat nu, și până la noi oamenii, creaturile Lui Dumnezeu care avem o biologie atât de inutil complicată cu mii de km de vase capilare căptușite cu endoteliu vascular, adică o rețea de mușchi fini și parșivi care explică cum se contractă ei de-aiurea micșorând orificiul de curgere a sângelui și îi fac tensiune omului amărât și atât de bolnăvicios ! Putea Dumnezeu crea ceva atât de dezordonat și imperfect ca universul și biologia regnului animal precum vedem că este ? Nu suntem făcuți de Dumnezeu pentru viață, pentru scopul ei, pentru că nu suntem puternici și rezistenți în fața vieții ci suntem doar o materie primă pentru extincție și moarte, astfel încât ne întrebăm dezamăgiți : Nu mai degrabă dacă Dumnezeu crea o lume, un univers și un OM le făcea mai ordonate, fiabile și acătării, nimic împiedicându-l să le facă astfel ? Dumnezeu a făcut totul pentru a ne arăta că este puțin probabil să existe El însuși ca meșter și ordonator de creație ordonată, perfectă și infailibilă și nu a făcut nimic ca să ne schimbe această percepție a dezamăgirii, noi înșine, creaturile Lui fiind imperfecți, impuri, neîmpliniți, bolnavi, muritori, răi, criminali, hoți, tâlhari, bandiți, escroci, tot ce-i mai rău. Nimic nu-L împiedica pe Tatăl nostru care e în Ceruri să ne facă după un tipar mai bun, mai trainic și mai de soi, cum e El în teorie. Ce interes irațional și malefic a avut Dumnezeu ca să ne facă atât de lesne vulnerabili și neîmpliniți ? De ce pe acest pământ, Opera de căpătâi a Lui Dumnezeu, noi oamenii, creația Sa favorită suntem atât de puțin rezistenți căci ne trebuie condiții blânde și temperate, căldură, lumină, hrană și nu toți se pot bucura de aceste condiții ? Avem puzderie de oameni fără căldură, lumină, hrană iar bolile și molimele fac ravagii în noi toți, aici pe pământul creat de Dumnezeu pentru noi.  Raportat la condițiile blânde de pe Terra, orice alt loc din univers e un adevărat iad. Miliarde de iaduri, adică  galaxii, sori, găuri negre, planete de lavă sau îngheț extrem, create de Dumnezeu fără de vreun folos rațional și previzibil au făcut absolut caducă și inutilă crearea unui iad preconizat în Cartea Sfântă, absolut incert, neplauzibil și fără coordonate, când puteam foarte bine să fim pedepsiți pentru păcatele noastre prin aruncarea noastră de către Dumnezeu în iaduri mult mai clare, mai dotate, mai aproape de noi, în sistemul solar, pe planete cunoscute, cu coordonate exacte. Un iad perfect pentru pedepsirea noastră ar fi putut să fie planeta Venus (Luceafărul) , unde tot peisajul e numai flăcări, lavă și dogoare, generate de efectul de seră extrem ce a ridicat temperatura la 735° Kelvin, unde atmosfera e irespirabilă căci are 96,5% CO 2, iar presiunea atmosferică e de 92 de ori mai mare ca pe pământ, adică 92 de atmosfere, cumplit ! , când presiunea din pneurile mașinilor noastre e abia de două, trei atmosfere, ceea ce înseamnă că orice duh sau suflet, sau trup ar fi strivit, ars și dezintegrat instantaneu, pedeapsă numai potrivită pentru caracteristica oricărui iad care se respectă, perfect utilat pentru penitență și chin.

  3) Pentru ce să nu știm locația exactă a iadului unde ne ducem, pentru ce să nu ne vedem toți eșafodul dinainte sau butucul unde ni se va tăia capul de către haidamacii călăi și casapi ai gărzilor divine în iad ? Pentru ce să fim condamnați toți la un iad inexact pentru păcatele noastre, și de ce nu am fi condamnați la iadul de pe Luceafăr, să știm exact unde vom fi exilați și aruncați la chin, măcar atâta mângâiere să avem, să știm că sufletul nostru se va chinui și perpeli pe Luceafăr, astrul atât de luminos pe cerul zorilor zilelor de vară văzut de ochii și sufletul nostru visător, după nopți întregi de nesomn și visare...? A fi pedepsiți pentru păcate și aruncați în iad, nu înseamnă neapărat că trebuie să fim arși de diavoli cu foc și smoală topită. Nu există în iad smoală. Smoala e un produs petrolier, un derivat al țițeiului. Iar țițeiul este o descompunere în sute de milioane de ani la adâncimi și presiuni naturale ridicate a produselor biologice, vegetale și animale, păduri și vegetație, materii organice ale regnului vegetal sau animal, moarte și descompuse din vremuri imemoriale, din epoca jurasicului, precambrianului și cambrianului care au lâncezit în adâncul pământului și s-au descompus transformându-se în petrolul sau cărbunele pe care le ardem noi astăzi. În iad n-au existat păduri și vegetație precum nici materie organică care să moară și să putrezească și să se transforme în țiței și smoală. Or, de unde stupiditatea că ar exista smoală în iad care să ne fie turnată în cap de diavoli ? Neexistând smoală, evident că nu există obiectul torturii din partea diavolilor. Neexistând obiectul torturii noastre din partea diavolilor, cel mai logic e că nici diavolii nu au cum să existe fără un instrument de tortură, smoala, atât de clamat în cărțile sfinte. Nu pot exista niște diavoli atât de smeriți și cuminți, fără smoala cea de toate zilele, instrumentul preferat al torturii noastre din iad și nu poate exista un iad cu flăcări în el căci flăcările nu ard fără oxigen iar oxigenul nu apare fără copaci care să-l producă, or în iad n-au fost niciodată copaci căci nici un copac nu crește în deșert. Neexistând diavoli smeriți și neechipați cu clești ca să ne smulgă carnea și polonice cu care să ne toarne smoala opărită în cap, cel mai de bun simț gând e că trebuie să ne asumăm să alungăm din gândurile noastre speriate aceste fantasme obscurantiste și superstiții care trebuie să dispară din mintea noastră ca să vedem clar și rațional că nu are cum și nu poate exista nici un iad și nici un diavol. Iadul și diavolii sunt răutatea oamenilor transpusă pervers și speculativ de ei înșiși în altă locație și în altă răspundere decât răspunderea lor proprie și răutatea lor endemică și viscerală dată de pura evoluție biologică a rasei umane, căci ce sunt oamenii decât niște animale evoluate doar ca specie animală, moravurile și instinctele rămânând pure instincte de bestii sângeroase drapate ipocrit cu bune intenții și calități umane ? Și dacă mergem cu această demonstrație și silogism analitic până în pânzele albe, și vedem că e imposibil logic să existe un iad și niște diavoli atât de neverosimili și necalificați, cum de poate exista liniștit un Dumnezeu rămas definitiv fără de obiectul și torționarii represiunii umane, atât de sforăitor clamate în Cărțile Sfinte ? Cel mai probabil e că Dumnezeu sunt de fapt oamenii și puțina bunătate din ei, o minune a evoluției conștiinței umane care a evoluat și s-a desăvârșit și distilat odată cu evoluția naturală a creierului uman care a dezvoltat în neuronii săi conceptul de Dumnezeu ca etalon Bun a tot și a toate. Cel mai probabil e că Raiul e visul uman de bucurie a vieții, împlinirii și sensului ei, visul de dragoste, visul de împlinire și prosperitate, rămase pur și simplu în stadiu larvar la nivel de visuri și deziderate în mijlocul mizeriei și tragediei vieții noastre într-un univers entropic și dezordonat, fără de un Dumnezeu milos, călăuzitor și responsabil cu a noastră soartă inacceptabilă din punct de vedere practic. Iar iadul și diavolii sunt de fapt pura și neagra răutate umană, care iar au evoluat și s-au ascuțit, libere de orice control și lipsă de prevenție divină a unui Dumnezeu inacceptabil de inexistent.

  4) Nu trebuia neapărat foc și smoală pentru a pedepsi păcatele noastre. Puteam foarte bine să fim pedepsiți printr-un ger extrem. Un ger ca pe planeta Pluto, de -240° C, ger generat de distanța enormă față de soare, de 39,5 × 150 000 000 km (cât e de la soare până la pământ), sau 39,5 UA (unități astronomice). O pedeapsă exemplară puteam suferi în iadul de pe Pluto, înghețând instantaneu în acel întuneric continuu, căci soarele fiind atât de departe, el se vede pe cer în mijlocul zilei de pe Pluto la fel de slab ca orice stea. Degeaba am aștepta să vină vara pe Pluto. Un singur anotimp durează acolo 62 de ani. 62 de ani de iarnă, 62 de primăvară, 62 de vară și 62 de toamnă. În total, 247,7 ani durează un an acolo, suficient ca să zici că pe Pluto au trecut abia doi ani de la moartea lui Ştefan cel Mare, această planetă rotindu-se de două ori în jurul soarelui de atunci. Un iad veritabil pentru pedepsirea noastră ar fi putut fi planeta Pluto. Dar aceste condiții extreme nu sunt nimic pe lângă condițiile de pe celelalte planete mai depărtate de Pluto, de care nu se știa nimic pe vremea Lui Moise, nici în Biblie nu au fost amintite, care au fost descoperite abia în secolul acesta al nostru. Sunt planetoizii din centura de corpuri cerești Kuiper, descoperite după anul 2000, orbitând în jurul soarelui la atâta depărtare. Spre exemplu planeta Makemake ce se află la o distanță de 52,3 × 150 000 000 km și în care un an durează 309,88 ani. Sau planeta Haumea de la distanța de 39,5 × 150 000 000 km. Sau puteam fi aruncați în iad pe Jupiter, cea mai mare planetă din sistemul solar a cărei masă însumează cât toate celelalte planete la un loc și un an durează 11,86 ani. Sau puteam fi aruncați în iad pe gigantul gazos Saturn format din hidrogen și heliu, cea cu binecunoscutul inel de bolovani și gheață, puzderie de corpuri orbitând captive în juru-i unde un an durează 29,46 ani. Sau pe Uranus, unde un an durează 84,07 ani. Sau pe Neptun, un alt gigant de hidrogen și heliu, unde un an durează 164,8 ani, unde atmosfera e compusă în principal din metan, care datorită presiunii atmosferice foarte mari, metanul se lichefiază și plouă cu metan lichid, râuri și oceane de metan care nu ia foc fiindcă nu există oxigen. Strașnic și perfect iad pentru păcatele noastre, netrebuind să-l mai căutam pe lumea cealaltă ci în sistemul nostru solar. Sau puteam fi aruncați de Dumnezeu în iad pe Mercur, mai aproape de noi, la cea mai apropiată planetă de soare, unde e foarte fierbinte și un an durează doar 88 de zile. Credeți că toate condițiile extreme de pe planetele descrise mai sus nu sunt perfect de apocaliptice și numai bune pentru candidatura unui iad perfect în care să ne zvârcolim de chin ? Există locuri în univers de o mie de ori mai extreme decât iadul. Dar până acolo, există chiar în sistemul nostru solar, o planetă care sfidează chiar și depărtarea norului Oort de unde vin cometele de gheață, eu însumi văzând una pe cerul nopții în martie 1993, este vorba de cometa Shoemaker Levy 9, ce am văzut-o pe un cer senin de noapte, în timp ce circulam cu locomotiva, conducând un tren de la Fetești la Galați. Acea cometă și toate celelalte se pare că a fost influențată de orbita acelei planete îndepărtate, de patru ori mai mare decât pământul, Sedna se numește, care când trece prin norul Oort, unde mai orbitează miliarde de comete, Sedna le alungă din ecliptica lor și le abate să orbiteze haotic prin sistemul solar aducându-le uneori atât de aproape și periculos  de pământ. Acea planetă, Sedna, cea mai îndepărtată din sistemul solar, are o orbită atât de lungă și ovalizată încât un an, adică o rotație completă în jurul soarelui durează 10 500 ani. Sedna, această planetă rebelă a fost capturată de gravitația soarelui din alt sistem solar cu o gravitație mai scăzută. Nemaiputându-se ține de sistemul solar de origine, astfel e explicabil de ce Sedna orbitează atât de departe de noi, la marginea sistemului nostru solar. Asta n-a împiedicat-o acum două sau trei miliarde de ani să se ciocnească atât de violent cu Terra noastră încât resturi din ea și din Terra să se unească, să se lipească și datorită gravitației să formeze satelitul pământului, Luna. Toate planetele acestui univers poartă urmele acestor cataclisme și coliziuni între ele, de unde putem trage concluzia că în acest univers creat de Dumnezeu cu atâta grijă și măiestrie domnește de fapt dezordinea și haosul, nimic armonios, nimic ordonat, de la galaxiile, sistemele solare și planetele cu sateliți și asteroizi ciocnindu-se între ele atât de violent și dramatic, până la viețile noastre mărunte, condamnate tot la aceeași dezordine, haos, tragedie, dramatism și suferință, mizerie și declin, totul după legea entropiei, adică a dezordinii și întâmplării pure ce guvernează întreaga realitate a universului și nu are nimic comun cu bagheta magică manufacturantă a unui Dumnezeu. Nu cred că Dumnezeu în Creația Sa, a tuturor văzutelor și nevăzutelor a avut intenția și interesul acestei dezordini creatoare, or dacă ea există, nu e susceptibilă de inspirația și manufactura unui Creator mulțumit de rezultatul muncii Sale. E exclus ca un Dumnezeu care e numai armonie, măiestrie, înțelepciune și bunătate în teorie să lase în urma Creației Sale un asemenea haos, dezastru și degringoladă fumegând, de la soarta galaxiilor și sistemelor solare ce explodează și se ciocnesc și mor de bine ce-au fost create și până la cea a ființelor făcute atât de efemer din lut și peste care Dumnezeu a suflat un duh atât de canceros, amar, neverosimil și otrăvit de viață plină de mizerii, boli, drame și moarte ca și preț de cost al vieții. De la Facerea Lumii, aceleași dezastre existențiale, aceleași orori, aceleași drame și nedreptăți li se întâmplă oamenilor imperturbabil, aceleași războaie și neînțelegeri între oameni și seminții, de care nici un secol n-a scăpat. Se pare că omenirea tocmai ce se pregătește de un alt război și de altele viitoare, sub autoritatea unui Dumnezeu ce privește atât de incredibil de placid, romantic și răbdător peste măcelul pe care-l facem și ni se face repetat în mod ciclic, periodic și nesfârșit. Ineficacitatea îndreptarului și învățăturilor Dumnezeiești e insurmontabilă și nu se poate repara. Astfel, noi oamenii, înghițim pe nemestecate tot ce ni se oferă de către Dumnezeu, toate sfaturile și îndreptările Sale ineficiente din vina răutății noastre biologice evolutive naturale. Suntem în primul rând animale, nu ? Sfaturile Lui Dumnezeu pe-o ureche ne intră și pe cealaltă ne ies. Libertatea pe care neinspirat ne-o lasă Dumnezeu zicându-i liber arbitru ca să dispunem cum vrem de viața și greșelile noastre, să ne ratăm și să pierim pe limba noastră, se dovedește un fruct otrăvit cu miezul unor intenții bune ale Lui Dumnezeu atât de dulci în idee. Lăsându-ne să degustăm până la drojdie aceste greșeli pe care le facem în viață, și neluând după mare puterea Sa nici o măsură drastică cu omenirea pentru a stopa brutal persistența și patologia endemică a răului nostru de care nu ne mai putem îndrepta singuri din propria noastră conștiință, Dumnezeu dovedește o inexplicabilă și impardonabilă lipsă de răspundere și reacție reparatorie promptă și eficientă. Nu există un Dumnezeu cu asemenea defecte și scăpări ori dacă ele au generat haosul și dezordinea noastră cea de toate zilele, a noastră și a universului, rezultă că Dumnezeu și-a ignorat Atotputernicia ori n-a făcut totul pentru a și-o demonstra și pune în valoare cu nădejde. Ori de aceea ne întrebăm : oare Dumnezeu există ? Stătea la îndemâna Creatorului să facă o lume perfectă ca El, și să adauge acestei lumi o fărâmă din nestematele și harul calităților Domniei Sale, iar noi oamenii să fim una din pietrele Sale prețioase. Nu putem bănui de cinism și mizantropie un Dumnezeu care ne-a făcut din viață un chin și din chin o viață. Putem bănui cu durere mai degrabă că El nu există și n-a existat fizic niciodată, decât teoretic și spiritual în capul nostru ca și personificare a bunelor noastre intenții. Omenirea a avut însă grijă să elimine din fașă această vicisitudine a percepției inexistenței logice a Lui Dumnezeu. Credința și sentimentul religios clamate organic cu stăruință, zel și încăpățânare a salvat omenirea de la angoasa distrugerii și surpării morale din interior și i-a adus un surogat de echilibru și confort bun la toate scutind-o de la alienarea și sălbăticirea incurabilă și definitivă ca bestii ce suntem, făcând prin excelență parte din regnul animal care nu are nici Dumnezeu și nici Rai dar nici iad. Noi, oamenii, dragii de noi, avem. Prin această dulce moștenire a inimilor și sufletelor, omenirea, în genere plină de un relativ respect și condescendență față de Dumnezeu, i-a dat acestuia un credit și un gir vital și L-a ajutat în fapt să existe salvându-L de la falimentul garantat după tot pocinogul faptelor pe care le-a făcut denumit Facerea Lumii. Astfel, Dumnezeu a căpătat nesperate puteri pentru o cosmică domnie în vogă, eternă, lipsită de griji și complicații. Germenele ideii de Dumnezeu oricum ar fi El, a încolțit prolific și imbatabil în oameni. Frica de întuneric, de moarte și de vid a întărit definitiv pe Dumnezeu în inimile oamenilor. El locuiește atât de liniștit și în siguranță în inimile oamenilor drepți, cinstiți, smeriți și buni încât nu are nevoie de un loc mai ideal. Dumnezeu e atât de dependent de oameni tot atât cât și oamenii sunt dependenți de El. E un respect și un folos reciproc și mutual. Sorbindu-l până la sațietate, uzându-L până refuz, oamenii și Dumnezeu au căpătat o dependență reciprocă și curativă. De aceea nu trebuie să-L căutam pe Dumnezeu și Raiul în alte galaxii. El e aici, în sistemul nostru solar, și chiar pe pământul cu o climă temperată și condiții propice vieții. Căci Dumnezeu nu poate rezista în condițiile vitrege ale altor planete și galaxii. Dumnezeu seamănă cu noi și noi cu El. Noi suntem doar făcuți după chipul și asemănarea Sa. Matematic vorbind, dacă a=b atunci și b=a. Din frondă și bunăvoință față de noi, Dumnezeu ne-a dat chipul și asemănarea Sa. Ne-a dat ochi cum are și El. Ne-a dat inimă cum are și El. Ne-a dat gură cum are și El, dinți ca ai Lui, mațe ca ale Lui și organe de reproducere ca ale Lui. Fiind de gen masculin nu putem înțelege cum are Dumnezeu un penis și ce ar putea face cu el. Și oricât am vrea, niciodată nu vom putea înțelege ce face Dumnezeu cu inima, cu gura și cu mațele, cu toate organele Lui care seamănă cu ale noastre. E dependent Dumnezeu de mâncare, de apă, digeră, urinează și defechează la fel ca noi și ca tot regnul animal ? Dacă nu, atunci pentru ce ne-a făcut după chipul și asemănarea Sa ? Asta n-o putem ști niciodată. Știm doar că e o blasfemie și un păcat să gândim și să aflăm cunoștințe din pomul cunoașterii binelui și răului și tot blasfemie e să știm dacă Dumnezeu are pijamale cu buline roșii sau inimioare. Au mai făcut-o și Adam și Eva vrând să știe totul și știm bine ce-au pățit. Știm doar că Dumnezeu e Tatăl nostru și e ca noi. E antropomorf. E vulnerabil ca noi. E dependent de traiul comod în sistemul solar. Și nu trăiește la marginea sistemului solar unde sunt condiții extreme, ci și-a ales să trăiască pe pământ, mai exact chiar aici în inimile noastre bune, la căldură.

65) A MURI DE MOARTE BUNĂ, CRIMA PERFECTĂ

65) A MURI DE MOARTE BUNĂ, CRIMA PERFECTĂ
 
  1) Codul etic și codul penal al oamenilor impun cele mai grele pedepse pentru crimă. Nu au criminalii cum să înfăptuiască o crimă fără să trebuiască să plătească cu ani grei de pușcărie. Unele state consideră că e just să aplice pedeapsa cu moartea pentru mai puțin decât crima. În alte locuri pedeapsa cu moartea se aplică la bunul plac și discreționar : Se ia ostatecul, se leagă cu mâinile la spate, se ține de păr și se hârcâie cu cuțitul la beregată, cum tai capul găinii. În trecutul îndepărtat se aplica legea Talionului, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte.

  2) Cine însă poate statua în afară de Dumnezeu cum e mai bine, să pedepsești crima sau să ierți criminalul și să-i mai dai o șansă cum are Dumnezeu autoritatea și dreptul constituțional divin s-o facă ? Pentru crimă Dumnezeu nu omoară criminalii după aceeași măsură. Le mai dă o șansă pentru ca după stăruitoare rugăciuni și pocăință să aibă ocazia să îi ierte, sau să îi pedepsească, depinde de gradul credinței lor și cum consideră Dumnezeu că e mai bine interpretând constituția Lui divină. Oricum, nu este suficientă pedeapsa divină pentru crimă. Degeaba se duc criminalii în iad după moarte pentru crimele comise. Din iad ei pot scăpa după multe rugăciuni ale rudelor care cu evlavie și rugăciunea continuă a inimii vor face apel la mila și bunătatea Lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu va întârzia să le ofere satisfacție pentru credința lor multă. Asta însemnând că va trimite în iad trupele de comando divine care îl vor scoate pe criminal și din gaură de șarpe ascuns de diavoli la schingiuire, le vor lua gâtul câtorva diavoli și vor scoate pe criminalul iertat din dogoarea iadului pentru a-l prezenta Domnului ca să-i dea sărutul de iertare și izbăvire. Dar până la Dumnezeu care este departe și îndelung iertător, pentru crimă criminalul trebuie neapărat să intre la pușcărie AICI pe pământ, asta dacă este prins, pentru ca din punct de vedere penal să se facă dreptate, unde judecătorii și justiția umană trebuie să-și facă treaba cu criminalul care trebuie așadar să răspundă de regulă în prealabil în fața legii și codului penal al oamenilor mai înainte de judecata Lui Dumnezeu. Trebuie să-ți faci pedeapsa hotărâtă de judecătorii tereștri pentru păcatul de crimă. Trebuie să suporți stoic zornăitul cătuşelor, al lanțurilor și al cheilor de la celula unde vei fi închis cu cât mai mult, cu atât mai bine dacă ai comis o crimă, un viol ori o tâlhărie. Râsul macabru al gardienilor care-ți scuipă în farfuria de lături ce ți se dă prin găoacea ușii celulei le meriți din plin dacă ești criminal, violator sau tâlhar.

  3) Criminalii mai au o șansă mizerabilă și condamnabilă : să nu fie descoperiți sau să nu se găsească cadavrul victimei lor. Dar atunci, ochiul vigilent al Lui Dumnezeu îi va găsi pe păcătoși și în gaură de șarpe și nu vor scăpa de Înfricoşătoarea Judecată potrivit păcatelor lor de la cele mai mici până la cele strigătoare la cer. Dar până la Înfricoşătoarea Judecată când pot fi iertați, criminalii trebuie să realizeze că își merită cu vârf și îndesat pedeapsa hotărâtă de judecători pentru crimă. Nu există iertare din partea codului penal pentru așa ceva. Doar de la Dumnezeu, cum spuneam, mai poți spera ceea ce se numește iertare, oamenii îți aplică metodic cuvenita și meritata corecție ; și asta pentru că oamenii nu pot fi infinit buni, drepți și îndelung răbdători și iertători ca Dumnezeu, care fiindcă dezavuează soluțiile omenești date pentru păcatele grele, El aplică soluțiile corecte, competente divine. Nu știu ce fel socotește Dumnezeu închiderea criminalilor în pușcării și uneori baterea lor pe şest de către gardieni cerbice sau chiar molestarea gravă a pedofililor și violatorilor de către înșiși ceilalți deținuți ; probabil Dumnezeu îi consideră păcătoși și pe cei ce îi reprimă pe bună dreptate violent pe pușcăriași pentru viol și pedofilie. Numai Dumnezeu are voie să reprime, prin reprezentanții Săi desemnați abilitați, diavolii din iad cu autorizație și competență în vigoare care aplică binemeritata schingiuire la timpul cuvenit, după moartea criminalilor. Astfel, Dumnezeu disprețuiește soluția omenească a răzbunării chiar dacă oamenii îl consideră cel mai dulce fruct. Dumnezeu spune că răzbunarea e arma prostului și orice din sfera umană cum ar fi răzbunarea, pedeapsa, pușcăriile, justiția umană îi repugnă Lui Dumnezeu. Nu există răzbunare și chinuirea semenului, chiar dacă ți-a greșit, în învățăturile Lui Hristos. Nu există absolvirea de crimă prin conceptul de legitimă apărare când apărându-te de criminalul care voia să-ți crape capul, i-o iei înainte și îi crăpi tu capul dacă mai apuci. Dumnezeu nu suferă să-ți faci singur dreptate pe pământ, iar prin legitimă apărare nu vei intra ce-i drept în pușcărie dar în Cer vei înfunda iadul ; pe când tentativa criminalului asupra ta pentru faptul că nu a reușit și tu ai făcut prostia să-l omori până să te omoare el pe tine, îl va legitima automat ca bun pentru îmbarcarea în expresul către Rai, din simplul motiv că unu la mână : preoții vor invoca prin prohodirea mortului să-i ierte Dumnezeu păcatele, și credeți-mă : Dumnezeu e sensibil la rugăciunile preoților ; și doi la mână : lacrimile de pocăință și iertare ale mamelor criminalilor adresate Lui Dumnezeu vor fi iarăși irezistibile pentru Dumnezeu. Rugăciunile acestor mame îl vor impresiona pe Dumnezeu până la lacrimi și vom avea de constatat un paradox cu marcă înregistrată a judecății divine : criminali siniştri care-şi vor salva fundul în Rai și victime ce i-au omorât în legitimă apărare scăpați eventual de pușcărie dar damnați de Dumnezeu în fundul iadului numai pentru că au fost atei sau au fluierat în biserică. 

  4) Numai Dumnezeu are voie să pedepsească discreționar atunci când consideră necesar. Numai Dumnezeu are voie să te pedepsească prin cutremure, inundații, boli și necazuri dacă nu ești credincios ; și vei simți ceea ce îndeobște se numește "biciul Lui Dumnezeu" dacă nu crezi în El și ești păcătos. Dumnezeu te bate și te chinuie în toate felurile, direct, indirect, îți frângi gâtul, ți se îmbolnăvesc copiii etc dacă ești păcătos și îi iei numele în deșert nesocotind oricare din cele zece porunci. Tu știindu-i slăbiciunea Lui Dumnezeu trebuie să fii stoic și rezistent la bătaie și să-i întorci dușmanului și obrazul celălalt la pălmuit. În învățăturile divine există pilda pioşeniei și smereniei până la paroxism iar dacă te consideri batjocorit trebuie neapărat să întorci și celălalt obraz ca să fie pălmuit ; și mai trebuie neapărat să iertăm greșiților noștri, și de ți-a greșit cineva nu odată, ci de șaptezeci de ori câte șapte TREBUIE să îl ierți. Și nu numai să ierți ceea ce nu este de iertat ; dar dacă ierți fără să uiți totul, degeaba ai iertat, nu se pune la socoteală de Dumnezeu. Deci trebuie să-ți cureți inima de ură, răzbunare, să-ți speli creierul de orice gând rău asupra pălmuitorului și criminalului sau tâlharului tău și așa fiind tu reeşapat, cu botnița smereniei pusă, cu dinții urii scoși cu forța iertării tale, să te lași moale și pios pe mâna judecății Lui Dumnezeu. Și înfăptuind această poruncă a iertării și uitării obligatorii pentru nedreptatea care te-a doborât, să te predai cu inima smerită în mâinile Domnului ca o zdreanță batjocorită și umilită de dușmani, pentru că tare mai e frumos, creștinesc și sublim acest lucru, să sângerezi plin de vânătăi de la bătaia dată de agresorul tău, să sângerezi, să scuipi dinți și să înghiți la sânge în mâinile Domnului murind pentru dreptate, iată ce-i place Lui Dumnezeu să vadă la tine, umilința și suferința, moartea pentru dreptate, că pentru toate astea A TA va fi Împărăția Cerului și a tuturor celor umiliți și omorâți vreodată pentru dreptate cum mândru îți spune Dumnezeu în toate cele peste o mie de file ale Bibliei...!

  5) Deci iată cât este de frumos să fim și noi aşijderi dreptății și bunătății Lui Dumnezeu și să iertăm totul pe fond de șaptezeci de ori câte șapte greșiților noștri care nu le vor părea rău niciodată că ne-au batjocorit. Dar noi trebuie să plusăm în umanitatea noastră pentru ca Dumnezeu să fie sublim impresionat de noi. Astfel,  cea mai grea pedeapsă pentru un dușman ce te urăște și disprețuiește de moarte și ți-a greșit capital e să-l învingi cu arma bunătății și iertării tale când el nici nu se aștepta să-l ierți și să-l faci astfel să înnebunească de căință și remușcare că și-a pedepsit pe nedrept aproapele și fratele. El, fiind prins de tine în corzi te va întreba : "Dar nu mă omori...?!" Dar tu să-i zâmbești smerit și îngăduitor ca unui frate și să-l faci astfel pe dușman și tâlhar a înțelege că ești mai bun ca el, ca să-l bați astfel cu arma răutății lui viscerale și să-l dumireşti exemplar că trebuie să plângă și înnebunească de pocăință că și-a bătut fratele și că trebuia să fie mai bun și drept cu tine. Un criminal înnebunind de remușcare și căință e candidatul perfect pentru a deveni un sfânt. Iar tu vei intra după el la rând în Rai, dacă ești credincios. Dar dacă ești ateu, se schimbă povestea, mila Lui Dumnezeu se volatilizează și inima Lui îngheață pentru tine. Dar criminalul și tâlharul tău este iertat de Dumnezeu după această dreptate. Căci cei mai perfecți sfinți se aleg mai cu nădejde dintre cei mai odioși criminali smeriți. Astfel, pas cu pas și unul câte unul, asta e soluția perfectă și agreată de Dumnezeu pentru eradicarea criminalilor și metoda ideală de a împuțina și stârpi pe cale naturală și dumnezeiască brutele și impulsul lor de-a fi păcătoși și criminali. Cât de sublime şi perfecte sunt soluțiile dumnezeiești la tot și la toate, de la care ar trebui să învățăm și să luăm și noi aminte ! Dar fiindcă noi suntem oameni cu slabă putință pentru dumnezeire și virtuțile sfințeniei, nu avem practic cum să fim măcar într-un procent infim buni și drepți ca Dumnezeu. De aceea, mintea și simțul nostru urgent, practic și rezonabil ne stau mai mult și vârtos la dreptățile umane, practice, apropiate, la focul acesta de aproape, decât la apa de departe, îndreptările Lui Dumnezeu care nu pot degrabă stinge focul nostru urgent de dreptate, căci dreptatea Lui Dumnezeu se face după moarte, adică este perfect tardivă și inutilă dacă fiind atât de divină și perfectă este atât de îndepărtată, discretă și ineficace pentru rezolvarea cu celeritate a imperfecțiunilor, inaptitudinilor și neputințelor noastre sub care murim asfixiați.

  6) O familie la căpătâiul copilului violat și ucis, e inaptă a ierta și e ultimul lucru să rabde și să conceapă acei oameni distruși, iertarea pentru criminal. Îndoliații vor în subconștient și involuntar neabătut răzbunare și să fie închis pe viață criminalul copilului lor dacă nu poate fi spânzurat, ghilotinat sau electrocutat, ori tăiat în bucăți, dat cu sare, fript pe grătar și dat la câini. Ura, durerea și supliciul sufletesc se adună în sufletul îndoliaților, natural ca afluenții ce umplu Amazonul într-un râu turbat care se numește vis și dorință de răzbunare. E ultimul lucru la care se gândesc cei ce-şi plâng copilul ucis, faptul că în mărinimia Sa Dumnezeu ar putea să ierte și mântuiască criminalul cum prevede Dumnezeu în îndreptările Sale la capitolul IERTARE din fișa postului Său. E cu neputință și nedrept să vezi un criminal mântuit de Dumnezeu după ce ți-a batjocorit copilul. Dar am vorbit destul despre criminali. Dumnezeu să ne ierte dacă noi le dorim să putrezească în pușcărie. Criminalii te omoară și atunci ai parte de moartea rea. Dar ce te faci cu moartea bună ?, că oamenii în majoritate mor de moarte bună...

  7) Să vorbim de moartea bună. Moartea e de două feluri : moartea rea și moartea bună. Moartea rea înseamnă să mori ucis de un criminal, cum am vorbit mai sus. Moartea bună e să te stingi de bătrânețe și boli dacă nu cumva am făcut un pleonasm, ambele, bătrânețe și boală însemnând de fapt același lucru, ele mergând în tandem, inseparabile. Oricum, la ambele tipuri de morți, oamenii fac alergie. Nu există nici o deosebire între ce simți când mori ucis de cuțitul criminalului și ce simți când mori de moarte bună, mai întotdeauna asociată cu bătrânețe, deci cu dureri de cancer. Efectul pentru corpul tău e același fie că mori de moartea bună a bătrâneții ori de moarte rea ucis mișelește de cuțitul criminalului. Același stop cardiac, aceleași dureri ale morții, același întuneric în sicriu te așteaptă și aceeași putrezire în compania viermilor cei neadormiți. Vorbind de moartea ta de bătrânețe, adică de moarte bună, ce e aceasta dacă nu tot o ultimă, silnică datorie, un viol suprem, o siluire, un genocid perfid, o crimă perfectă cu autorul pe veci necunoscut?

  8) E vreo diferență de confort între faptul că mori ucis de moarte rea, de cuțitul criminalului sau de moarte bună adică de bătrânețe și cancer ? Nimeni nu moare de moartea bună din conștiinciozitate și ca răspuns benevol și etic la această ultimă, silnică datorie obştească și creștinească de a muri știind că moartea e o lege a firii. Toți amână și repudiază moartea, din orice cauză ar fi ea, toți urăsc moartea pe fond, această pacoste inexorabilă și se roagă pentru cât mai mulți ani de viață, implicit urând și disprețuind clipa morții,  (specializarea și plăcerea Lui Dumnezeu în gestionarea destinelor noastre) și datoria ei obştească împuțită. În clipa morţii nimeni nu închide ochii din proprie inițiativă, liniștit, împăcat și cu simțul datoriei împlinite de-a muri fiindcă așa trebuie din datorie creștinească. Nimeni nu-şi cumpără metodic și conștiincios un sicriu dinainte, nu se așează frumos în el și cât mai comod, cu crucea și prescura în mâinile legate cu tifon de la medicul legist pe piept, cu flori și lumânări, cu tămâie arzând și cu o icoană la căpătâi, și nu spune : "Gata, moarte, poți să vii, te primesc cu brațele deschise să împlinesc această creștinească datorie după voia Lui Dumnezeu...!"  Orice om când moare, nu moare din proprie inițiativă și conștiință civică religioasă, dacă tot e moartea o datorie obştească, ci toți când murim, murim siluiți, forțați și executați silit prin acest viol al morții de moartea bună a bătrâneții ori moartea rea a asasinatului.

  9) Omul nu poate face diferența ori că ești împușcat de un scelerat în metrou, ori că tânăr mori cu zile de un infarct nenorocit, ori că mori de bătrânețe la 95 de ani. Aceeaşi repulsie și frică de moarte o simte tot omul în toate cazurile. Oamenii au scornit sintagma "tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte". Această fantezie și impuls natural pentru om Îl irită pe Dumnezeu la paroxism căci din punctul Lui de vedere e pervers și impropriu a visa omul la bunăstarea și fantezia cărnii și a viețuirii, la ceea ce se cheamă bucuria vieții și e impardonabil să-şi mai dorească omul și fericire veșnică terestră, câtă vreme Dumnezeu are nevoie de noi în primul rând morți, decedați, deci mai cu deosebire fiind utili pentru Dumnezeu pe lumea cealaltă în minunata industrie a morții în care vom fi malaxați drept materie primă în mirobolantul teritoriu al Raiului. Atunci de ce nimeni nu vrea să moară din eroism, altruism și din datorie pentru nevoile Lui Dumnezeu și neabătut cu inima senină știind cât de mult are nevoie Dumnezeu de noi în Rai ? Văzând cât de amator este Dumnezeu să ne cheme la El și să ne ofere un loc în Rai nu știu de ce nu vrem să murim cu toții mai repede și să ne-alegem o dată şi o zi să murim pur și simplu, la 60, 80, 99 sau 120 de ani? De ce moartea e totdeauna o surpriză neagră și neașteptată luându-ne pe nepregătite ? De ce e moartea o datorie și misiune pe care nimeni nu vrea s-o facă voluntar ci doar prin constrângerea ce vine întotdeauna într-o zi fatidică pentru noi, absolut normală pentru univers și pentru stăpânul său,  Dumnezeu...? 

  10) Nu toate morțile pot fi răzbunate după cum e în firea noastră a crede și spera ca să se împlinească juridic un soi de dreptate dragă rațiunii și simțurilor noastre omenești. Doar dacă ești omorât de un criminal la drumul mare mai poți spera să ți se răzbune moartea și să fie condamnat criminalul la ani grei de pușcărie, asta dacă criminalul va putea fi descoperit, existând și posibilitatea de a nu fi descoperit de poliție, procurori și judecători prin competența lor. Imensa majoritate a morții oamenilor va rămâne nepedepsită aici pe pământ. Nepedepsită și nerăzbunată va rămâne moartea oamenilor morți de moarte bună. Mii și sute de mii de cimitire pline de cruci în întreaga lume, atâtea morminte pline de flori, coroane de flori, lumânări și îndoliați jelindu-şi morții din gropi și nici un vinovat. Abia așa putem considera că moartea de moarte bună este de fapt o crimă perfectă şi perfidă când efectul morţii răposaților noștri aduce tot atâta durere și jale îndoliaților ce-şi plâng morţii cei morți de moarte bună la fel ca cei asasinați de criminali. E de neînțeles cum oamenii se resemnează în fața morţii și nu vor pedeapsă și răzbunare decât pentru cei morți de moarte rea asasinați de criminali dovediți ori nu. E o alienare și tranchilizare a percepției firii omenești să-și considere propria moarte normală și să nu conceapă și găsească pentru asta nici un vinovat. Dumnezeu ți-a făcut un bine când te-a scos din neant și te-a născut. Dar atunci când s-a gândit sau nu la ce vei simți tu născându-te, prin nașterea ta ca un bine, Dumnezeu ți-a strecurat în simțuri sentimentul morții ca o fatalitate, ca o otravă a conștiinței, cu efect întârziat, când scontezi că vei muri de cele mai multe ori în chinuri ca și un preț de cost al vieții și al biologiei tale perisabile peste care Dumnezeu nu s-a putut abține din plăcerea și necesitatea de a te crea și a sufla peste tine un duh de viață fatal. 

  11) E în firea omului să nu se opună morții și să nu-L deranjeze și agaseze pe Dumnezeu cu întrebări impertinente pe marginea morții și a industriei ei prolifice în care ne malaxează într-un iureș Dumnezeu făcându-ne doar AȘA utili și apți pentru Cer și pentru Rai. E tabu și inutil să-L întrebi pe Dumnezeu de ce mori și de ce mori așa. E o ușurare să știi că atunci când nimic nu-ți mai merge în viață, când decrepitudinea bătrâneții și bolile te vor încorseta ca o iederă, moartea și înmormântarea îți vor merge ca pe roate și că e singura mijlocire și soluție să ajungi în Rai și să-L vezi în sfârșit pe Dumnezeu cum te-aşteaptă cu brațele larg deschise să-ți dea sărutul morții care poate fi dulce când te conduce cu mâna-i caldă la expresul pentru Rai și amar când îți dă un bocanc divin în fund să te duci naibii în iad chiar și pentru un fluierat în biserică sau fiindcă nu ai crezut în Dumnezeu, autorul acestei corrida sângeroase cu oameni în loc de tauri și diavoli în loc de toreadori. Acceptându-şi moartea cu resemnare și stoicism şi cu un suflet dezabuzat și mioritic, oamenii nu sunt capabili să-şi imagineze un criminal generic responsabil moral pentru propria-le moarte, plecând resemnați în ea ca mielul la tăiere, acceptându-şi senin în subconștient acest sărman destin și dând astfel gir efectului practic al bănuielii de crimă perfectă cu autor nu necunoscut ci inexistent pentru propria moarte. Tu ești vinovat că mori. Dacă nu te crezi vinovat pentru faptul că cel puțin ți-ai grăbit moartea și ți-ai săpat mormântul cu lingura și furculița ca să-ți satisfaci gurmandele plăceri date simțurilor tale de Dumnezeu când te-a creat, asta nu-i treaba Lui Dumnezeu să-şi piardă timpul cu tine și întrebările tale stupide asupra motivului și autorului morții tale. Dumnezeu nu te poate ajuta dacă filozofezi pe marginea morții, nu are antidotul psihic pentru tine decât să te îndemne să-ți faci o mare cruce și să te spovedești și împărtășești la timp, altfel pe Dumnezeu nu-l impresionează că nimeni nu are facultatea de a-şi imagina propria moarte ca pe o crimă înfăptuită de un asasin. Neimaginându-şi autorul ei moral, crima rămâne perfectă prin efectul practic și implicit autorul pe veci necunoscut. Numai sinucigașii rămân proprii lor criminali. Murind altfel, împotriva voinței proprii, efectul de crimă împotriva umanității noastre rămâne valabil atâta vreme cât și noi rămânem în avans bulversați și neconsolați de presentimentul propriei morți ca disconfort suprem și mai ales urmașii noștri rămân inutil îndurerați de decesul și sfârșitul nostru.

  12) Pentru ce să fim triști că murim dacă tot nu suntem capabili să concepem un asasin care ne-a venit de hac și pentru care să simțim omenescul sentiment al urii și dulcei răzbunări ? Pentru ce să plângă rudele noastre la căpătâiul nostru dacă nici ele nu concep că pentru acest necaz nu e nimeni vinovat și nu se așteaptă nici o reparație morală sau materială nici pentru mort, nici pentru îndoliați ? Nu avem dreptul să plângem la căpătâiul mortului dacă nu-l mai putem ajuta cu nimic și nu avem puterea de a-i răzbuna moartea cu ceva, nici spre folosul mortului, nici al urmașilor. Dacă nu-i putem privi moartea ca pe o crimă, e caduc și inutil să vărsăm lacrimi de doliu pentru mort. Dacă moartea ne rămâne ca și un efect similar al unei crime perfecte pentru care nu putem găsi vinovați atunci e imoral și indecent să aducem flori mortului care oricum mai voia să trăiască un pic măcar. Dacă muribundul a murit, evident că a fost împotriva voinței lui și i s-a adus atingere bunăstării demnității,  sensibilității și umanității lui lăuntrice. Iar dacă noi nu-i putem răzbuna moartea fiindcă nimeni nu e găsit vinovat pentru ea, atunci oricine moare de moarte bună, moare de o crimă perfectă. Să nu cumva să vă gândiți că Dumnezeu ar fi cumva vinovat pentru moartea noastră și El ar fi autorul atâtor crime perfecte pe un pământ cu atâta loc întins pentru cimitire cu miliarde de morminte și cruci ori fără cruci, potrivit altor religii. Presupunând prin absurd că așa ar fi, că Dumnezeu ar fi vinovat pentru moartea noastră, ar însemna că Dumnezeu ne-ar fi asasin și dușman. Ori, cum Dumnezeu ne-a creat e verosimil că ne-a iubit și nu i-ar fi trecut prin minte niciodată să ne omoare cu zile. Mai rămâne doar o posibilitate : Ca Dumnezeu nici să nu fie amestecat vreodată în destinul nostru, nici pe lumea asta, nici pe lumea cealaltă cum ne place nouă a fabula religios. Și atunci să stăm relaxați în fața morții căci atunci când murim la vremea cuvenită, bătrâni și bolnavi, neomorâți de alții, chiar murim de moarte bună, cu inutilul regret că murim nerăzbunați, definitiv și din păcate singuri, ca niște copii ai străzii în acest univers întunecat și înghețat în care Dumnezeu, Tatăl nostru din ceruri nu a existat niciodată, ori dacă a existat, de rușine ce pocinog a putut face prin ceea ce a denumit Facerea Lumii, a evadat sătul de obscurantismul, mofturile și fasoanele noastre religioase ori nu, și într-un târziu, încercat de negre remușcări s-a sinucis într-un colț îndepărtat de univers astfel încât e explicabil de ce nu L-am văzut niciodată, rezervându-ne această plăcere a întâlnirii noastre cu Dumnezeu după moarte când deja e prea târziu.

64) DE PAȘTE PUNEM ARMELE ÎN CUI

64) DE PAȘTE PUNEM ARMELE ÎN CUI ; NU LE ARUNCĂM PENTRU CĂ AVEM NEVOIE DE ELE PÂNĂ LA CRĂCIUN

  1) Ar fi superb ca toți oamenii să-și dea mâna și să fie uniți de dragul păcii și umanității lor. Să uite de politică, să uite de religia oficială, ambele, subiecte care îi învrăjbesc ireconciliabil făcându-i inapți să uite de diferendele de opinie, de prejudecăți politice și religioase și să-şi dea mâna pentru a construi. Tocmai în asta stă inconvenientul, în faptul că nimeni, dar absolut nici un credincios din nici o cultură religioasă nu va catadicsi să facă nici un sacrificiu în acest sens. Pentru ce să te dezlegi de siguranța și protecția credinței tale și de Dumnezeul tău ca un cosmonaut ce-şi dezleagă cordonul ce-l ține legat în siguranță de modulul său spațial ca să vadă ce-i dincolo în spațiu ? Pentru pace și armonie între oameni, pentru colaborare și înțelegere umană nimeni nu va face nici un pas în afară de la adăpostul coconului dreptei sale credințe. Iată că rațiunea spune că de dragul păcii și concordiei nimic din ce-a fost până acum nu mai e valabil, credința noastră trebuie s-o updatăm și să vedem în primul rând ce este bun și ce putem prețui sau chiar iubi în dușmanul de opinie și credință al nostru. Dimpotrivă, lama rece de oțel a credinței noastre strămoșești ne face intoleranți prin conceptul maniheist totalitar care spune exclusivist : "Cine nu e cu mine, e împotriva mea ; și cine nu adună în Cer alături de Dumnezeul meu, pe pământ risipește !" Iată așadar emulația credinței religioase face ca de dragul sfintei tradiții religioase ce ne motivează, nimic să nu se schimbe în oameni care motivați de a lor credință de fier au o astfel de atitudine și determinare exclusivistă în fața vieții.

  2) Războaiele și ororile lumii au fost posibile datorită opiniilor și vanităţilor divergente în primul rând religioase apoi inerent politice (unii și-au spus creștin democrați, alții liberali) care au crezut fiecare în contrariile lor că sunt alfa și omega în materie de adevăr spiritual și politic, de aici alimentându-se ca și efect imediat ura și intoleranța reciprocă. Să nu-mi spui creștinule ortodox că nu disprețuiești catolicismul care a sărbătorit Paştele cu o săptămână  în urmă față de tine sau hinduismul care crede în zeul numit Krishna sau în alt zeu numit Hanuman, cu chip de maimuță, sau că poți rezista să vezi cum unii venerează vacile care sunt sfinte și umblă libere și fericite pe străzile orașului printre mașini, cu ghirlande de flori în jurul grumazului și făcând mofturi de la câte smocuri de iarbă și trandafiri le sunt oferite de trecătorii credincioși ca și tine în religia lor. Pentru o bună parte din lume, această religie cu vaci și maimuțe și cu elefanți cu trompe impozante este religia inimii lor care habar n-au de Paște și de Iisus Hristos și să nu-mi spui creștinule ortodox că pentru asta, pentru religia altor popoare pe care o socotești păgână și greșită, mai e posibil să privești vreodată cu simpatie pe cei de altă religie și că nu-i disprețuiești și deplângi că au credință în alt Dumnezeu decât al tău și că n-ai fi gata să lupți cu arma cuvântului ca să-i combați prin elocința ta teologică pe cei păgâni, să faci misionarism și prozelitism așa cum Dumnezeul tău ți-o cere simțindu-te atât de mândru de determinarea și dreapta ta credință infailibilă după vanitatea și prejudecata ta !

  3) Dumnezeul tău face furori în inima ta, iar dumnezeul altuia, potrivit credinței tale se poate duce la dracu' cu credincioșii lui cu tot. Vinovată de ura și conflictele endemice ale acestei lumi, de aceste metehne ale omenirii este însăși religia sau religia TA care spune că e mai bună decât a altuia și Dumnezeul tău mai bun ca al altuia. În ziua când oamenii vor vedea în orbirea lor mistică religioasă că însăși religia e o problemă, și că înșiși acești atâția dumnezei în frunte cu Dumnezeul tău, șeful și domnul tuturor zeilor după analiza etimologică a cuvântului sunt o problemă a omenirii, atunci va fi pace și concordie pe pământ, adică niciodată. Nu rațiunea, concordia și prietenia între oameni, seminții și popoare diferite trebuie să învingă, ci credința TA în Dumnezeul TĂU care îți întărește dragostea pentru El și implicit scârba, ura și disprețul de tot ce nu e și nu simte ca tine, tu cel credincios și smerit în fața Dumnezeului tău care decretează solemn că păgânii vor arde veșnic în fundul iadului pe când tu te vei legăna la umbră de palmier în Rai într-un hamac, în timp ce îngerul păzitor îți va face vânt cu o frunză de palmier ; iar tu, fericit, realizând ce bună a fost credința ta, te vei legăna în continuare în hamac, cu un picior afară, mâncând dintr-o chesea dulceață de trandafiri roz paradisiaci și când îți va fi sete vei bea apă pură cristalină dintr-un pahar brumat cu apă din munții Raiului și vei adormi din nou în hamac legănându-te și visând cu îngerii aproape. Trezit din somn transpirat, căzut jos din hamac de convulsiile coșmarului din Rai, îți vei șterge fruntea de sudoare de visul urât și gândindu-te la păgânii de altă credință pe care i-ai visat cum ard în fundul iadului vei spune : "PIEI SATANĂ !!!"

63) OAMENII, FRAȚII NOȘTRI DE DEPARTE

63) OAMENII, FRAȚII NOȘTRI DE DEPARTE

  1) Lumea e făcută de mântuială. Şi tot ar fi mai bine decât să cred că ar fi făcută din ură sau din silă, din stângăcie și lipsă de viziune ori că n-ar fi făcută de nimeni, de nici un Dumnezeu după tot ce se vede când îți dai jos de pe ochi ochelarii misticismului religios seducător pentru atâta omenire. Căci nu puteți să-mi spuneți, afabili și exuberanți, că trebuie să privesc liniștit tăierea unui porc de Crăciun, cu legarea picioarelor și râtului cu sârmă, băgarea cuțitului și învârtirea lui în beregată până când sângele curge închegat, arderea șoriciului cu paie din baloți sau cu suflai de butelie, spintecarea și scoaterea burduhaielor, tăierea cărnii în hălci și punerea ei în ligheane și că după tot acest spectacol măcelăresc mai are rost să continui a crede că dacă sunt om trebuie să accept că sunt făcut de Dumnezeu într-un asemenea decor sângeros numit lume și viață, căci să nu uităm : și oamenii între ei ajung adeseori să se omoare și măcelărească în asemenea sau alte chipuri care de care mai cumplite și oribile, istoria lor înșiși pe acest pământ fiind de fapt consemnarea istoriei acestor crime reciproce ale lor. Pentru asta nu puteți să-mi spuneți că sunt om și făcut de Dumnezeu și pus să trăiesc ca toți oamenii în acest fel de lume și trebuie să văd la televizor prea clar cum semeni ai mei sunt ținuți ostatici tot de semeni de-ai mei făcuți tot de Dumnezeu, după care li se taie capul în fața camerei video în cutremurătoare scene de groază de care nu puteți să-mi spuneți că Dumnezeu n-are știre și putință a opri tot, absolut tot dacă ar vrea și dacă ar exista.

  2) Toate aceste realități dezolante mă duc la concluzia tot mai pertinentă că n-am cum să fiu om și n-am cum să fiu făcut de Dumnezeu. Căci se spune că Dumnezeu a fost bun și a făcut omul, dar ce fel de om a făcut cu lumea sa sângeroasă, un teatru al dramei și al absurdului, un gulag al bolilor și durerilor cu care oamenii sunt puși să lupte inutil o viață între două paranteze ale unor cifre banale reprezentând anii de naștere și moarte scriși pe cruce ? O, nici eu, nici semenii mei numiți oameni așa cum suntem pe acest pământ și în acest univers aruncați în calea tuturor riscurilor și pericolelor viermuind efemer între două paranteze banale ale anilor nașterii și morții, nimeni cu nume și virtuți de Dumnezeu nu ne putea putea crea cu titlu de excelență într-o astfel de lume nebună ce-o avem aicea de față și să se numească Dumnezeu, având mândria și mulțumirea lucrului bine făcut ! Avea cum un Dumnezeu al milei să creeze (și de ce să creeze așa ?) tocmai o astfel de lume a chinului, nedreptății, durerii și măcelului ce ne împresurează pe toți neîntrerupt de la Facerea Lumii, indiferent pentru oameni sau animale ? Avea cum un Dumnezeu al grijii să creeze distructiv și periculos pentru destinul uman, pentru oamenii Săi care îi sunt copii și-i iubește, El fiindu-le Tată, un pământ al cutremurelor, inundațiilor și incendiilor, unde Dumnezeu i-a pus să locuiască pe oameni, creația Sa favorită ? Avea cum un Dumnezeu al ordinii și excelenței să creeze un univers al dezordinii și entropiei, al ciocnirii planetelor de către asteroizi și al cataclismelor cosmice inclusiv al exploziilor solare atât de dăunătoare pământului ca Operă de căpătâi a Lui Dumnezeu unde și-a pus El să locuiască omuleții creați cu atât talent divin din lut numiți oameni ? O, nu ! Nu avea cum...

  3) De aceea zic, nu știu de voi ce credeți despre voi și originea voastră, dar eu n-am cum să mai cred că fiind om am cum să fiu făcut astfel de Dumnezeu într-o realitate care trebuia să fie pro domo armonioasă și nu cutremurătoare și ostilă existenței. Căci a fi om înclin să cred că nu e totuna cu a fi porc ori vierme. Or văd că porcul guiță disperat când îl taie. Tremură și guiță săracul și din șorici îi ies aburi în frigul iernii. Oare-l doare pe porc când îi bagă cuțitul în beregată ? Mai mult că sigur că da. Dar mai pot eu să cred că sunt om și nu sunt altceva decât tot porc ori vierme când știu sigur că și pe mine m-ar durea groaznic de-aş fi spintecat ca un porc ori strivit ca un vierme, eu, făptura Lui Dumnezeu care m-a făcut după chipul și înfățișarea Sa maiestuoasă și mi-a spus cât de mult mă iubește și că-mi este chiar Tată din ceruri și văd că sunt atât de moale și atât de sensibil întocmit, vulnerabil tuturor încercărilor, bolilor, molimelor, necazurilor, accidentelor degrabă vărsătoare de sânge și de viață ? Cât timp nu ajung și n-am ajuns eu însumi sau ai mei dragi să agonizez în durerile unei boli cumplite sau într-o baltă de sânge sunt îndemnat a crede că Dumnezeu mă apără și mă miluiește, nu ? Dar de ce să continui a crede că sunt făcut de Dumnezeu și trebuie să mă doară carnea ca a tuturor dobitoacelor care nu au un Dumnezeu dar au decența de-a nu avea nici un fel de vis serafic de mântuire ? Dacă animalele nu sunt inteligente și deci sunt precare mental, ele sunt mai ok decât oamenii căci doar inteligența sporită generează ca la specia oamenilor fantezia despre Dumnezeu și despre desfătarea lor alegorică în Rai și despre pretenția nemuririi postume în transcendental sub o formă de abur numită suflet.

  4) Înțelegeam să accept lumea serafică, a Raiului și a Lui Dumnezeu dacă El nu făcea greșeala de a umple pământul de sânge degrabă curgător din noi, de tragedii și orori, ori să nu ne fi dat mintea să le receptăm și înțelegem barem. Nu are nici un sens și nici o rațiune contrastul și paradoxul strident între pacea și deliciile Raiului și ororile și tragediile pământului dispuse de Dumnezeu pentru destinele practice ale oamenilor, spunându-le că plătesc prin ele un păcat originar al strămoșilor lor. Oamenii la fel de bine ar fi acceptat ca Dumnezeu să NU fi creat un Rai în Cer și să fi menit și lăsat PĂMÂNTUL din start și ireversibil pentru existența acestei locații, era mai logic și mai plăcut și de înțeles pentru neuronii noștri, așa. Și atunci, sigur Dumnezeu ar fi ales să locuiască într-un palat de pe pământ printre noi, fără de nici o ilogică veșnică și discretă absență așa cum din nefericire și neinspirație face de la Facerea Lumii neîntrerupt până azi.

  5) Lumea concretă a ororilor Lui Dumnezeu de pe pământ nu ne mai place căci vedem câte variante mai bune putea alege Dumnezeu pentru El și pentru noi și nu le-a ales, preferând varianta cea mai nefericită a lumii curente, a lumii bestializate care putea fi rea cum este, și fără un Dumnezeu cu pretenția și mândria creației, a bunătății, milei și atotputerniciei supreme clamate cu emfază peste de fapt un rebut de lume care nici pomeneală nu ne putem gândi că are vreo urmă de creație divină. Lumea ororilor pământului mai bine se leagă prezumției în a nu fi fost creată de nici un Dumnezeu care generic și prin concept, e al milei, bunătății și dreptății, al infailibilității creatoare cu totul încălcate și LIPSĂ din realitatea curentă în condițiile tragediilor lumii și vieții pământene mustind de ele și de atâtea orori. Ca om trebuie să suferi tot răul pe care îl suferi și nu înțelegem de ce Dumnezeu a făcut diferențe între speciile preferate, între îngeri și noi, de ce lor nu le-a dat lacrimi pentru plâns și gemete pentru vaiete, și nouă ne-a dat cu ghiotura ?

  6) Încă n-am apucat prea mari orori, mai ales ale războiului cum atâția oameni și strămoși ai noștri au apucat și urmași ai noștri vor mai apuca hăt într-o lume în care războaiele au un viitor strălucit pe măsura trecutului iar tocmai de aici conceptul de Dumnezeu ni se năzare că nu-și mai are nici un sens față de câte virtuți înalte își propune și câte încalcă pe pământul vaietelor de durere din toate timpurile. Cu cât Raiul e mai departe, mai delectabil și destinat exclusiv deliciilor de după moarte ale aleșilor Lui Dumnezeu, cu atât el e mai nerușinat și ironic durerilor curente ale cărnii noastre canceroase pentru care doar morfina e mai aproape și mângâietoare decât orice Rai și mângâiere fantasmagorică. Când durerea trupurilor noastre obijduite ne e atât de vie și endemică, perenă, eternă, nu înțelegeți lipsa unui Dumnezeu al milei și că nu e nici urmă de picior de Dumnezeu în acest întunecat și înghețat univers ?

  7) Cum vă prostituați cu speranța milei unui Dumnezeu ce nu v-a vrut și nu vă va vrea vreodată decât morți sadea, trecuți obligatoriu prin chinurile durerilor cancerului și prin cele 24 de vămi ale văzduhului ? A 18-a vamă e cea ridicolă a masturbării. Dacă religia și Dumnezeu pun asemenea condiții admisiei în Rai atunci veți înțelege că de la asemenea crăpătură de ridicol și nonsens, toată șandramaua mistico alegorică construită în jurul ideii Lui Dumnezeu numită religie, se dărâmă în lumina unei rațiuni pure. Cu o lume din start ratată de un Creator incredibil de neprevăzător cu efectele adverse ale creației Sale sub care sucombăm, visul despre Dumnezeu ni se dezvelește limpede a fi o utopie ineficientă, înaintea minții lucide și dezbărate de viciul narcozei religioase.  Într-un univers al infinitelor posibilități se putea și altfel cu omul, să fi fost mai bine, mai perfect, mai strălucit creat și meșterit, mai ales sub clamata competență și atotputernicie manufacturieră a Lui Dumnezeu, verosimilă a rezolva totul infailibil. Avem de-a face însă cu un paradox creaționist. Căci suntem atât de iubiți de Dumnezeu dar suntem făcuți să înghițim tot răul existențial pe care-l avem de înghițit cu ghiotura sub domnia unui Dumnezeu, sau a lipsei Lui evidente de pe teatrul de operațiuni al acestui măcel perpetuu care se cheamă lumea și viața. Astfel, aproape că nu ne mai impresionează dacă există sau nu un Dumnezeu. Lipsesc din ochii noștri vocația lacrimilor de bucurie, când i-am fi văzut la lucru concret bunătatea Lui Dumnezeu, excelența, evidența și dreptatea grabnică pe această lume practică în nevoie disperată de un Dumnezeu al dreptății și bunătății nepartizane funcție de cât ești de capabil să-i fii obedient în genunchi unui crez de adulare, adresat din interesul egoist și stupid de a-ți salva fundul după moarte. Ochii noștri sunt văduvi din născare de lacrimile de bucurie ale conceptului de bucurie a vieții și traiului lângă un Dumnezeu palpabil și nemijlocit real. Nu putem rămâne astfel decât dezabuzați și dezamăgiți cu soarta noastră mai tristă sau mai puțin tristă dar crudă oricum sub vremurile curente ale evidentei penurii și lipse totale de Dumnezeu.

  8) Suferim în viață mai mult sau mai puțin. Cum îi poate plăcea asta Lui Dumnezeu ? Suferim oricum, cu îngăduința Lui Dumnezeu. Unora dintre noi ne e un pic mai bine în destinul nostru istoric. E o pură întâmplare. Ce merit am eu că a fost oarecum pace și că n-am apucat zdravăn şi din plin ororile războiului ca atâția alți semeni ai mei și n-am îndurat în timpul lin al vieții mele chinul de-a fi împuns cu hangerul în beregată de unul pe care legea războiului mi l-ar fi hărăzit și denumit dușman într-o nefericită circumstanță a istoriei ? Au nu e posibil să mor oricum, de cutremure, inundații, accidente, sub ochii umezi ai Lui Dumnezeu sau în orice clipă să mă trezesc cu unul că-mi pune lațul de gât ori că-mi bagă bucuros sabia în mațe și râde cu lacrimi de satisfacție de dulcea-i răzbunare și plăcere sub ochii umezi de milă și grijă ai Lui Dumnezeu ? Credeam că a fi om înseamnă să fiu cumva rudă cu Dumnezeu, prinț apărat automat de puterea Sa protectoare imperială, scutit efectiv prin pavăza sa divină de asemenea și alte mizerii ale vieții, cum nici El în Cer nu suferă nici o mizerie a existenței și și-a rezervat eternitatea și confortul și siguranța divină aferente ca modus vivendi, nu moartea, nu bolile, nu dușmanii cruzi și nu lacrimile de suferință ca noi. Credeam că citind  din Cartea Sfântă aceea că am avut norocul și bucuria să ni se spună că am fost făcuți după chipul și asemănarea Lui Dumnezeu, trebuia să stau relaxat că Dumnezeu mi-e Tată și nu mi se poate întâmpla chiar ABSOLUT nici o mizerie din panoplia celor de care plini sunt oamenii și lumea : mizeria bolilor, mizeria suferințelor și mizeria dușmanilor, a criminalilor, tâlharilor și escrocilor sub care sucombăm proscrişi pe viață în lumea grozăviilor făcută de Dumnezeu.

  9) Era cât pe ce să cred, citind din Cartea Sfântă că suntem făcuți de Dumnezeu, că oamenii sunt oameni și sunt minunați, că lumea nu e altceva decât o lume extraordinară cu etică de Rai și virtuți eficace pe măsură, că viața nu-i decât viață splendidă venită din inspirația creatoare a Lui Dumnezeu, că și eu și tu suntem făcuți cu pasiune și partipriu de către Dumnezeu, că suntem inalienabil și scrupulos oameni iubiți de Creatorul nostru și sub paza Lui evidentă, trupuri și suflete la un loc, la fel apărate și înnobilate prin protecția divină în același timp și odată pentru totdeauna. Simțurile și gândurile mi-au fost însă crunt urzicate luând oblu în piept pâcla tragismelor vieții, de cruda bănuială că trebuie să fim altceva noi aceștia și lumea în care trăim, altceva decât oameni, decât proiect divin, iar pământul altceva decât pământul cel descris în Facerea Lumii că l-a umplut Dumnezeu cu de toate bunătățile și a văzut cât de bune sunt toate... Nu... Noi nu suntem oamenii aceia făcuți de Dumnezeu. Nu suntem oameni. Suntem altceva. Și pământul acesta... nu-i pământul cel descris în Cartea Sfântă. E altceva. E vreun satelit foarte, foarte îndepărtat de Pământul Biblic, și ASTA E !, am avut cruda soartă să nu ne naștem pe ACELA, pe acel pământ frumos și dumnezeiesc descris în Biblie, ci pe pământul acesta de noroi amestecat cu sânge și flegme, mucegai şi viruşi, ca să visăm doar la stele și la cer și la Rai, la curățenie, sănătate și siguranță postumă în Rai, nu grabnic pe pământ și să rămânem opăriți doar cu aceste visuri, noi cei din linia întâi a frontului ororilor vieții care de aceea cred că nu suntem cei făcuți de Dumnezeu ci ALȚII sunt, mai fericiți și norociți decât noi. Căci Ei sunt oamenii, nu noi, Ei care nu sunt făcuți dintr-un lut atât de murdar, ieftin și comun ca lutul ce l-a folosit Dumnezeu pentru noi, lut care s-a transformat în carne firavă și atât de perisabilă, sediu al tuturor bolilor și metehnelor noastre. Ei sunt oamenii adevărați, cei de pe altă planetă, care sunt tari și nemuribunzi. Ei care-și arată mândri piepturile și beregățile pe care nici un pumnal ruginit nu le pot jigni și ferfenițí într-o adunătură de carne comună de aceea ca a porcilor schingiuiți. Noi nu suntem oamenii făcuți perfect de Dumnezeu. Suntem uzurpatorii infatuați ai acestei pretenții, împopoțonați cu zorzoanele și galoanele religioase care nu ni se potrivesc iar noi ne lipim de ele ca ghebosul de gard.

  10) Mai continuați a crede că în aceste condiții sordide existențiale cu o lume minunată în Cer unde e Dumnezeu din abundență și o lume nebună pe pământ unde Dumnezeu e în penurie, exilați și proscrişi toți a suporta și trăi cu stoicism în lumea nebună de pe pământ, în acest paradox ireconciliabil și antagonic între lumea asta și lumea cealaltă, sunteți demni și mândri a vă denumi oameni și făcuți de Dumnezeu ? Nu vedeți că, cu toții suntem definitiv sub legile brute ale evoluției biologice, nu din maimuță făcuți ci încă și din viermii preistorici care târându-se au evoluat adaptându-se încercărilor existenței către o lume mai bună a viermilor evoluați ; și încet, încet, din niște viermi mai rezistenți, căliți de provocările existenței, plângând și ei ca și noi dar răzbind și crescându-le platoşe și solzi de apărare,  au ieșit niște viermi mai viguroși și fericiți iar din ei, pentru că nu erau prea fericiți au ieșit maimuțele care au deprins a râde și a plânge evoluat, a avea sâni ca și ai femeilor noastre, apoi am ieșit și noi cu ochii la fel de expresivi ca și ai câinilor sau cimpanzeilor și astfel suntem sub legile selecției naturale la fel ca animalele care nu au pretenția unui Dumnezeu și a visului serafic aferent ? Nu vedeți că de aceea suntem orice altceva, necum oameni ? Și nu vedeți că nu trăim pe pământul făcut de Dumnezeu ci pe un nepământ ? Și nu vedeți că suntem făcuți de un Nedumnezeu, fie el și creștin ortodox ? Ori de înțeles și acceptat această dezamăgire, e atât de greu...?

  11) Dacă vreți, vă mai dau exemple câte vreți ca să vedeți și înțelegeți odată că frații noștri OAMENI care trăiesc departe, pe Pământul Biblic, nu sunt totuna cu noi. Noi suntem cel mult niște frați vitregi ai adevăraților oameni făcuți de adevăratul Dumnezeu care poate nici n-a auzit de noi vreodată, că la cât de mărunți suntem nu știu ce sens şi noimă avu să fim noi, efemeridele orfane ale universului băgați în seamă de Divinitate în acest univers vreodată... Nu vedeți că ne împuțim când murim, ca orice hoit de câine prin bălării..? Şi după ce murim,  ca să nu devenim un morman inutil și contagios de hoituri și schelete aruncate prin containerele de gunoi aducătoare de molime în aer, s-a găsit cea mai ieftină, comună și nevrednică soluție de a ne băga sub preș ca pe gunoi, adică în pământ, soluție rizibil de ieftină și precară demnă de orice alt cârpaci al universului care ar fi găsit tot așa o sărmană soluție practică de a-şi recicla gunoiul, adică opera..? Nu vedeți că suntem dependenți de aer, adică de oxigen, un gaz atât de rar în univers și atât de vulnerabil pe pământ încât oamenii, prin viermuiala lor să fie chiar în stare a strica lucrul Lui Dumnezeu, oxigenul, și să piară acest gaz vital chiar din cauza oamenilor ?

  12) Cum n-a putut Dumnezeu să ne ferească de așa catastrofă iminentă când a plănuit oamenii, lumea și pământul, Opera Sa, ori de le-a plănuit intenționat așa, cât de cinic și neprevăzător a putut să fie încât să nu-şi fi imaginat că ne vom da seama vreodată ori de neîndemânarea-i crasă, ori de planu-i atât de malefic și dăunător nouă, ori că nu există...?! Căci după ce ne-a dat aer să respirăm, ne-a dat și viroză pulmonară să facem de la aerul prea rece, iar ca să fie suferința mai frumoasă, viroza pulmonară să fie cu tuse seacă și febră, să luăm bromhexin și sirop de pătlagină ca să ni se rupă din gât sau să facem astm după caz și să murim asfixiați și cu zile de o răceală netratată bine în copilărie. Ca să-și mai îndrepte greșeala, Dumnezeu ne-a dat sistemul imunitar apoi mai reflectând în laboratorul Lui creaționist a creat SIDA și ebola ca să distrugă sistemul imunitar taman creat omului. O, Dumnezeul paradoxurilor, al tuselor noastre convulsive, de ce ne-ai dat bronhii ca să se umple cu flegmă și muci și nu ne-ai scos flegma din plămâni mai direct și eficace, ci doar printr-o metodă greoaie denumită tuşitură, acest miniuragan ritmic de presiune pe care ni-l facem singuri prin trahee și plămâni pentru că n-avem de ales, ca să antrenăm și scoatem flegma indirect și atât de ineficace din plămâni, încât de tuse să ne învinețim la față, să facem presiune în arterele din cap și să ne crească și plesnească anevrismul, ori să facem pipi pe noi după o tuse convulsivă și măgărească..?! Nu mai bine era să ne facă Dumnezeu apărați de aceste neajunsuri cum i-a făcut și pe frații noștri OAMENII de departe ? Oamenii adevărați sunt făcuți de Dumnezeu, nu de Nedumnezeu ca pe noi, au alt sistem de apărare a plămânilor împotriva virușilor ; nu prin flegmă care blochează bronhiile, ci printr-un sistem de preetanşare a plămânilor cu o cameră vidată și nu cu flegmă ci prin vid, căci prin vid nici o bacterie sau virus nu mai poate ajunge în organism să vină de hac omului. Astfel, putea scăpa omul de flegmă și de tuse și de astm. Pentru ce a fost nevoie să ne pună Dumnezeu niște mațe în burtă, o adunătură scârboasă și complicată, vulnerabilă de materie organică, care la orice capriciu al unui virus sau bacterie, ori pur și simplu din cauza unei defecțiuni și disfuncții de sistem se poate defecta ireparabil, sângele să se oprească prin mațe, iar din lipsa irigației intestinale să înceapă a ne putrezi de vii mațele, să cadă totul în necroză și să facem ceea ce se numește infarct mezenteric..? Pentru ce colonul nostru să dezvolte perversa maladie a cancerului de colon și să fie nevoiți medicii să taie și să tot taie până nu se mai alege nimic de mațele noastre ca să fie nevoiți medicii să ne facă anus contra naturii şi astfel să trăim entuziaşti şi buni creştini făcând pe noi ca nişte porci în coteț, printr-un tub într-o pungă legată de burtă...?

  13) O, Dumnezeul infarctelor şi cancerelor noastre, pentru ce ți-ai bătut atât de cinic joc de oameni făcându-le măruntaiele atât de perisabile și lesne stricăcioase ?, când puteam fi alcătuiți mai elegant și curat din circuite integrate, din baterii și surse redundante de energie, din materiale dure și rezistente, wolfram, kevlar sau carburi metalice din care sunt făcute cuțitele de aşchiat fierul la strung, ca să putem funcționa în grelele condiții terestre ori extreme ale universului, să nu ne stricăm și turtim la tot pasul și să-și râdă de neputința noastră orice mucegai, virus sau bacterie nebună și netrebnică, umplându-ne când de ciumă bubonică sau holeră, malarie, lepră, gripă spaniolă ori alte infecții și stafilococi experimentate continuu de Dumnezeu pe noi de la Facerea Lumii în laboratoarele Sale creaționiste...! O, Dumnezeul mucegaiurilor noastre de toate zilele, cum ne-ai umplut viețile și sufletele de putregai și muște de fecale, căci Tu ești Dumnezeul tuturor văzutelor și nevăzutelor, al florilor și stelelor, al noroiului din care ne-ai făcut, al dejecțiilor și urinei tuturor ființelor de la Facerea Lumii care au îngroșat scoarța terestră și ridicat nivelul oceanelor cu zece metri, al mizeriei și speranței noastre, al muștelor și viermilor de cadavru și infatuării noastre religioase...!

  14) Cum ai făcut Tu, Doamne, din pământ un perfect perpetuum mobile, motorul perfect ce nu are nevoie de sursă exterioară de energie, ci funcționează automat pe baza canibalismului dintre specii care se consumă și se vânează într-o veselie, viața speciilor fiind de fapt continua luptă de a evita să ajungi ca meniu primul în farfuria altcuiva...?!  Asemenea soluții și proiecte de lume și de viață eu cred că putea da orice cârpaci al universului, orice Pepelea al universului putea inventa un astfel de cui creaționist ruginit, necum un Dumnezeu care se respectă pe Sine pentru ca să poată avea și pentru Creația Sa o minimă atenție, respect și considerație și nu o lipsă de prevenție și grijă, o ură promisă și barbară, nedivină. Căci bieții de noi, oamenii, așteptăm tremurând o iminentă venire a Domnului pe pământ, mai degrabă nu să ne miluiască ci să ne pedepsească exemplar păcatele și neputințele noastre. Căci oare cum altfel decât prin evidenta teroare pe care subtil ne-o cerne în cap am ajuns să ne fie impregnat în reflexe și conduite acest otrăvitor concept al fricii de Dumnezeu şi am ajuns de aceea și pe această bază să-i purtăm respectul acesta morbid, bolnăvicios și simptomatic...? De aceea cu tristețe zic că noi n-avem cum să fim oameni și să ieșim atât de neisprăviți de pe mâna Lui Dumnezeu.

  15) Toate datele ne conduc la ideea și bănuiala amară că ALȚII sunt oamenii creați de Dumnezeu, iar noi suntem numai niște frați ai lor vitregi și pricăjiți, niște avortați și lepădături ale universului... Căci tot mai limpede pare că în economia divină nu a fost INTERESUL ca noi, neoamenii, spre deosebire de frații noștri oameni să fim făcuți mai robuşti și acătării căci atunci am fi dobândit tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte și cine ar mai fi murit în univers ?... Cine ar mai fi făcut această groaznică și mizerabilă clacă și bir al birurilor ce trebuie dat murind, pe cine să mai fi dat Domnul dacă nu pe noi să fie de treabă şi materie primă de tocat la draci, această invenție cinică a Lui Dumnezeu ? N-ați înțeles și nu v-ați prins ? Nu Dumnezeu a făcut diavolii și nici iadul, căci la cât de mult a iubit omul, El nu avea de gând oricum să-i pricinuiască nici un neajuns pervers creaturii Lui dragi, omul. Pe noi și pe diavoli ne-a făcut Nedumnezeu. Adică acela care a avut interesul represiv asupra noastră pentru care a făcut și iadul și diavolii. Chestii cu care Dumnezeul cel Bun nu are de-a face conceptual și după nici o logică a milei și talentului creator. Căci Dumnezeul Bun ne place să credem încăpățânați că e Tatăl nostru, ori nici un părinte nu-şi aprinde rug de suferință copiilor și nu aduce călăi promişi pentru proprii copii, cum face Dumnezeul la care se închină toată lumea, aducând pe capul ei dușmanii, călăii, ciocoii și diavolii promiși și care sperie copiii dar și pe oamenii mari. De aceea m-am mai liniștit. Știu că adevăratul Dumnezeu, care nu ne-a creat, încredințându-ne în schimb unui cârpaci, există undeva. Or Acesta nu știe că noi pentru El avem un mare dor : Dorul dor, cel mai adânc dintre doruri cum spunea Lucian Blaga. Căci cel mai adânc dintre doruri, dorul-dor, e dorul care nu are amintire și nici speranță. Iar noi nu avem nici o amintire și nici o speranță cu Dumnezeu.

  16) E cu neputință să mai sperăm atât într-un Dumnezeu care ne-a luat și șansa de-a ne fi făcut. Și ne-a dat în schimb o singură certitudine : Certitudinea durerii. Certitudinea că vom fi distruși crâncen și crud : de boli, de crime, de țepe, de cutremure și inundații, de incendii, de accidente, de o condamnare la moarte din cauza unei erori judiciare, de cancer, de cuțit, de ștreang ori de glonț. După care gata : Întuneric, neant și frig extrem. Zero absolut. Minus 260 grade Celsius. Moartea în toată splendoarea ei. Și undeva, într-un colț întunecat și înghețat al universului, poate un Dumnezeu care își mușcă buzele și se căiește inutil de tot ce-a făcut sau n-a făcut vreodată.

  17) A fi singuri și orfani în univers e dureros și inacceptabil pentru oameni. Cu toate astea e de neînțeles de unde atâta toleranță pentru discreția insuportabilă pe care Dumnezeu o are în relație cu noi, creaturile Lui. Nici mâine, aproape sigur Dumnezeu nu ne va da like pe nici o rețea de socializare. Și nu va fi găsit, de nici un hacker pe nici un site. Străzile vor fi tot așa pustii, doar prin piețe se vor aduna vreo câțiva să protesteze zadarnic față de câte un guvern plin de corupți, dar nici o piață nu va fi plină de o mare de oameni aplaudând frenetic pe Dumnezeu, în sfârșit îndurat să se arate în carne și oase sau ca și hologramă dacă e spirit și nu are carne,  și să țină pentru noi concertul tuturor timpurilor în piața publică, ca să ne dea pe spate și să leşinăm de extaz și katharsis... Și mâine, aceeași ceață și aceleași ciori croncănind pe crucile plouate din cimitir. Iar noi să mergem poluați prin cimitir, să sorbim liniștea și pacea acestui loc, singura evidență și mostră de libertate, egalitate, fraternitate, singurul loc în contradicție cu lumea vie, unde mai poți respira, și care e plin după cum am spus și alte dăți de oameni care se considerau odată de neînlocuit. Singura mare distracție și relaxare cred eu că e să te plimbi și să dansezi prin ploaie în cimitir. Și din calitatea de neom, de rebut cosmic, să visezi la Dumnezeu și la adevărații oameni, frații noștri de departe, noi fiind niște nemernici ce facem degeaba umbră pământului.
 
  18) Țin pe această cale să mulțumesc scriitorului Corneliu Leu care pasionat de urmărirea documentelor vechi scrise de oamenii de seamă ai istoriei a găsit prin arhive și o hârtie veche scrisă de Vlad Țepeș. Câtă ură a strâns Vlad Țepeș la vremea lui față de atitudinea sa insolită în fața vremii și a moravurilor ei, știm doar din cărți, din cronicile rămase. Pentru că era însetat de dreptate și a realizat că aceasta nu se poate instaura în veac cu duhul blândeții și al Lui Dumnezeu în țara lui peste o lume nebună, a folosit o forță egală și de sens opus împotriva lumii nebune : represiunea extremă, dictatura exemplară a țepei care a potolit ca un antibiotic eficace recrudescența răului în societatea vremii ! Pentru un timp scurt, de frica acestui antibiotic ascuțit, nu de conștiință și bună credință care nu sunt specifice din născare omului ci doar din învățătură, era pace și liniște, erau pahare de aur pe buza fântânilor și nu le fura nimeni. O vreme a ținut această atmosferă antiseptică în societatea omului îndobitocit în rău care e actuală dintotdeauna. Prin trădare și fiindcă forțele răului sunt oricum mai mari în această lume, Vlad Țepeș și dreptatea sa exemplară a fost învins. A fost prins și încarcerat, redus la tăcere. Apoi a scăpat și a revenit la putere pentru scurt timp pentru ca mai apoi să fie asasinat,  împuns mișel cu sulița de către o slugă vândută. Probabil în cei zece sau unsprezece ani de temniță, Țepeș a găsit răgazul să cugete la această lume, la relele ei și să scrie o scrisoare de protest față de Dumnezeu pentru că nu-şi imagina cum Creatorul Bun a putut croi o lume atât de nebună și îndobitocită pentru care nici țeapa nu a mai fost de temut și eficace. Recunoaștem în scrisoare stilul rebel al lui Țepeș și spiritul său refractar față de tot ce e rău, nedrept și neconform bunătății. Prin scrisoarea sa adresată Lui Dumnezeu, căci nu mai spera la înțelegerea umană într-o lume definitiv rea și perfidă care l-a învins și i-a neutralizat dreptatea, Țepeș a adresat un strigăt, un urlet dintre gratii adresat cerului în speranța că există un Dumnezeu care aude. Câte nopți în temniță n-a plâns și n-a scrâșnit din dinți de durere și nedreptate marele domnitor Țepeș, n-o vom ști vreodată. Doar gardienii aceia care-i păzeau carcera să fi auzit vreodată urletele de protest și disperare în miez de noapte ale lui Vlad Țepeș. Scrisoarea adresată de el Lui Dumnezeu e un urlet de durere care m-a inspirat să scriu și eu ceva similar în spiritul acesta de protest interior față de creația nereușită divină. Iată scrisoarea lui Vlad Țepeș pe care o reproduc și citez mai jos :
 
  19) "ÎNCHINAREA NELEGIUITULUI VLAD ȚEPEȘ CĂTRE FĂCĂTORUL ȘI LEGIUITORUL SĂU, DOMNUL DUMNEZEU :
 
  Slabe ființe mai suntem, Doamne !...
  Și, dacă spui că l-ai întocmit pe om după chipul și asemănarea Ta, apoi înseamnă că singur îți recunoști slăbiciunea. Slăbiciunea și neputința de-a ajunge la desăvârșire.
  Uită-te la noi, pe acest pământ asupra căruia îți pogori duhul, și vei vedea cât de neîndemânatec alcătuiți suntem ; ca de mână de cârpaci, nu de meșter.
  Dintr-ale sângelui suntem răi, și fierbinți, și gata de-a ne lua la harță, dar e de-ajuns un tăiș mai ascuțit de sabie sau o ghioagă mai puternică pentru ca o fibră să se rupă-n trup, oriunde-ar fi, și să ne dăm duhul asemenea găinilor celor mai firave... De ce nu ne-ai plămădit, Doamne, și cu fier, sau cu mai mult os acolo unde trebuie, ca să nu ne muiem la prima înțepătură și să ne curgă sângele ca și cum el ar fi hărăzit mai mult să-ngraşe pământul decât să alerge prin vinele noastre ?! Sau, dacă nu ne-ai putut da tuturor mai bună și mai tare osânză, de ce n-ai încercat măcar pe unii să-i faci altfel, așa cum își face meșterul și lucrurile alese, migălite, meșteșugite de n-au moarte, cu care-și laudă iscusința, trecerea cu folos prin astă lume, și pe cele de duzină ce le aruncă pe tarabele târgurilor, fără să spună de cine sunt făcute !
  Nu, Doamne, n-ai învățat încă așa cum trebuie meșteșugul acesta de a-i face pe oameni, pentru că altfel i-ai fi făcut barămi pe unul, doi mai deosebiți deopotrivă cu ceea ce-ți cer eu. Că astfel poate-aș fi fost și eu printre aceia !... Și nu-ți cer să ne fi făcut dintr-ale cărnii și sângelui chiar nemuritori Doamne, dacă n-ai putință ; adică nu-ți cer să fii făurarul altor lucruri decât al celor cărora ești. Dar să ne fi făcut ceva mai puțin muritori, mai greu muritori, mai trudnic de omorât decât cu prima armă pe care ne-o împlântă dușmanul.
  Și, nu mă ridic aici, iartă-mă dacă m-ai înțeles cumva altfel, împotriva ființei noastre trecătoare, a săvârșirii noastre din această viață atunci când obijduitul de trup nu ne mai poate duce, ci mă ridic împotriva neputinței tale de a ne pune apărători altfel decât cele cu care faurii ciocănesc platoşele și cămășile din za. Adică să ne fi făcut niște apărători pe dinăuntru care să ne oprească curgerea sângelui, care să nu lase capul să se desprindă de trup, care să nu facă din mațele în care-a intrat lama de oțel o ferfenițeală netrebuincioasă și din inima pătrunsă de ac, un pumn de carne fără rost. Asemenea apărători dacă ne-ai fi dat pe dinlăuntrul trupului nostru, Doamne, eram și noi mai acătării și numele de creatură divină ni se potrivea mai cu nădejde după mare voia Ta...
  Vezi, nu vorbesc nici cu păcat, nici cu spaimă, și nu mă plâng dacă în încăierare ni se mai poate ciunti o mână sau un picior dintr-un singur tăiș bine chitit și zdravăn atins, nu... Dar mă împotrivesc neputinței Tale de-a ne apăra acele locuri care, când se taie, nu cad singure, ci iau împreună cu ele și viața. Asta mă doare, Doamne, în neputința Ta sau în lipsa de voință, și nu ți-aș spune-o dac-aș avea pe cine să blestem că nu te-a-nvățat cum trebuie toate șiretlicurile meseriei.
  Dac-aș avea și aș ști cine e, i-aș pregăti o țeapă înaltă și l-aș trage frumos în ea, să stea pildă celor care se lenevesc în a fi cârpaci pe lumea asta, și nu asudă până ce, din mâinile lor, nu iese lucrul pe care toți îl așteaptă.
  Nu mă pedepsi Doamne pentru cele ce-ți spun Io, Vlad Voievod, fiul lui Vlad Dracul, acum în cumpîna vieții, când am trăit atâtea, am pățit atâtea și-am făcut altora atâtea încât pot să mă consider cunoscător al celor lumești și pe dinlăuntru și pe dinafară. Pentru că, vezi, eu nu mă plâng decât de neputința de luptă a omului, dacă Tu ne-ai întocmit astfel încât să fim ființe care se luptă. Mă supun voinței Tale, și nu cu gura, căci mărturie îmi stă jumătate de viață în care m-am luptat, am tăiat, am tras cu tunul, am pândit prin păduri și-am lovit pe neașteptate, am băgat groază vărsând dunări de sânge, am numărat, la o singură luptă, până la douăzeci și trei de mii opt sute capete tăiate și am ridicat, după alte lupte sau chiar în vreme de pace, păduri de țepe în care mi-am înfipt dușmanii și tâlharii și cotropitorii dinafară și hiclenitorii dinăuntru și uneori, chiar oameni nevinovați. I-am tras pe toți, mii, de sus în jos, ca să-și vadă țeapa, să o și simtă pe dinăuntru până ce vârful ei le ajunge în dreptul văzului. Și i-am lăsat acolo luni, ani, - pădure a cetății mele voievodale în care mă plimbam fără teamă, tocmai pentru că ei erau stârvuri și erau sus, în vârfuri, cu coșurile piepturilor deschise - cuiburi așezate de mine acolo pentru păsările pădurii.
  Și, după ce-au alcătuit înfricoșații de sași cărțulia aceea cu chipul meu pe dinafară și faptele cu care i-am îngrozit scrise înlăuntru, nu numai țara mea, Țara Românească numită de noi, Dacia numită de greci, și Kara Iflac numită de turci, m-a știut sub numele de "Țepeș", ci pentru toată Europa căreia mirosul de sânge al faptelor mele îi gâdila nările, am ajuns a fi Vlad Țepeș.
  Îi gâdila simțurile odoarea puhavă pe care-o capătă sângele când rămâne singur și nu mai are mirosul trupului nostru, îi satisfăcea setea de cruzime din om pe care lașii și-o astâmpără doar cu poveștile altora, și nu se mai întreabă în ce scop și cu ce gând am făcut eu toate acestea ; n-o interesa ce-aveam eu sub frunte și deasupra orbitelor ochilor, ci numai sabia mea, țepele mele, călăii mei.
  Așadar, Doamne, întreaga Europă mi-e martoră că nu m-am răzvrătit voinței Tale de a face din om ființă rea, mai aproape de luptă decât de înțelegere, mai aplecată spre a tăia decât spre a lua aminte la celălalt, folosindu-și mintea ca să fure, ca să înșele, ca să smulgă ceea ce nu-i aparține, folosindu-și ochii ca să iscodească și gura ca să mintă, mâna ca să apuce și piciorul ca să lovească, auzul ca să se ferească și cupa inimii ca să țină-n ea venin, nu dragoste...
  Rău ne-ai mai alcătuit Doamne!...
  Oare după ce animale de pradă am venit noi la rând în mâinile Tale grăbite și neîndemânatice?!..
  Pentru că nici unul dintre animale nu are totul atât de pornit spre rău, așa cum are bietul om !...
  Poate că după hienele pe care nu le-am văzut niciodată, dar se spune că sunt un fel de lupi scârboși feroci, care nici nu caută lupta dreaptă.
  Dacă a trebuit să ne faci după alcătuirea dobitoacelor, apoi de ce nu ne-ai facut, Doamne, după cal ?! Să ne dai frumusețea lui, și agerimea lui, și înțelepciunea lui, și forța lui de a da cu copita numai când se apără, fără să aibă vreo parte a trupului făcută pentru a ataca, așa cum ne-ai lăsat nouă degetele ca să sugrumăm cu ele, să smulgem beregățile și, mai nou, să strângem în ele armele ucigătoare...
  Ne-ai prelungit din acele animale cu gheare și colți, și ochi perfizi făcuți pentru pândă, și pofte nesățioase, mult mai mari decât poate bârdanul nostru să cuprindă. Eu m-am supus voinței tale de-a face din noi asemenea ființe, și-am tăiat, am ucis în dreapta și-n stânga, dar ce frumos ar fi fost, Doamne, dacă ne-ai fi făcut după asemănarea cailor !... După încordarea semeață a gâtului lor, după ținuta falnică a piepturilor lor, după zborul lor iute, pe glezne subțiri care-i aduc a fi unduioși ca pasărea și după focul pe care-l aruncă pe nări numai atunci când bărbăția îi face să simtă nunta aproape !...
  Privește-i, Doamne, din înaltul Tău, ca pe cele mai adevărate ființe care ți-au izbutit, pentru că adevărat n-ar trebui să fie decât ceea ce este frumos ! Privește-le armonia trufașă a mersului prin pășunile verzi ale lumii Tale, neîntinată de nici un gând rău, de nici o perfidie, de nici o pândă, de nici o umilință în ceea ce-l privește și de nici o rea voință în ceea ce-i privește pe alții. Și vei vedea ce frumoasă ar fi putut fi această lume.
  Ar fi putut!
  Dară eu nu tânjesc la atât de mult.
  Nu mai tânjesc, adică, așa cum tânjeam în răzvrătirea crudelor mele tinereți.
  Rămân robul Tău, supus voinței Tale de-a mă lupta și cu rost și fără rost, și mă răscolește numai nedreptatea pe care ne-ai făcut-o prin nepriceperea Ta, hărăzindu-ne luptei și neînarmându-ne cu toate mijloacele care ne-ar putea ridica deasupra ei.
  Și-mi plec în țărână fruntea glăsuind cu umilința pe care tot Tu ai pecetluit-o sufletului nostru ca și cum n-am avea destule rele în noi:
  Slavă Ție, Doamne și Învățătorule !...
  ...Pentru că, dacă l-aș fi știut eu pe acela carele Te-a învățat pe Tine atât de puține și de neîndemânatice lucruri, nu l-aș fi iertat.
  I-aș fi ridicat cea mai înaltă țeapă din pădurea mea de țepe.
  Amin!"