ROMANTIC WORLD

vineri, 2 martie 2018

47) FASTUL DE PROST GUST AL LUMII DE APOI

1) Viața, timpul, mintea, inima : Nu suntem obligați a le irosi în ceea ce se numesc generic a fi deșertăciuni și erezii, cum dă rezoluție canonica religioasă. Acolo, în capitolele și versetele biblice Dumnezeu nu ne cere în mod expres să ni le folosim, viața, timpul, mintea și inima, decât într-un singur scop : a-L lăuda pe El din orice motiv și sub orice pretext, cu prețul vieții și al morții noastre. Nu trebuie să vedem noi în orice pe Dumnezeu ? Așa am fost învățați că e creștinește și bine. Cum încetăm a o mai face și ne deschidem mintea și inima și către chestiuni practice aruncându-le ca pe niște năvoade în apele infecte ale vieții, vom pescui și vom găsi acolo pești morți și împuțiți, exemple cu duiumul prin care rudimentul nostru de minte îngăduit de Dumnezeu începe să descopere motivele, cauzele și germenii tragediei ce fac din lumea creată de Dumnezeu o urâțenie și un neajuns care cauzează catastrofal oamenilor sau cel puțin unei părți însemnate a lor. Când începi a-ți folosi mintea și inima altfel de cum spune canonica religioasă și învățătura lumii, te pândește disprețul Lui Dumnezeu care nu-ți va ierta creierul și într-o zi ți-l va inunda într-un reușit accident vascular cerebral care face parte din planul final medical al Lui Dumnezeu cu tine.

2) Are Dumnezeu pentru fiecare din noi un plan. Are Dumnezeu cu fiecare din noi o relație. Ce suntem noi oamenii cu mințile noastre care încep timide a vedea drama cu care ne-a pricopsit din naștere planurile Lui Dumnezeu punându-ne să trăim depinzând o vreme de rezistența la rupere a unor vase de sânge din creier ? Culmea, noi oamenii suntem îndeletnicirea de căpătâi a Creatorului pentru care se pare că El a fost atât de mândru creându-ne din lut și din vene atunci demult în zilele Facerii încât nu a rezistat și ne-a creat. Dintr-o oarecare zi a trebuit să trăim. Și iată cum ne-am pricopsit cu viața, o paranteză facultativă și o soluție neinspirată de scoatere a unor ființe din neantul absolut în care stăteau liniștite ca să trebuiască să trăiască și astfel să încheie cu Dumnezeu contractul și afacerea vieții lor care e moartea, neantul inutil unde ne vom duce. Nu trebuie să fim triști de neantul de dinaintea vieții. El e prea departe și irelevant pentru noi. E înțelept să fim triști pentru neantul viitor al morții care ne va înghiți dacă aceasta a ales Dumnezeu să fie ca soluție finală pentru noi.

3) Moartea în sine ar fi acceptabilă dar nu scapi așa ușor murind. Căci moartea impune pentru majoritatea oamenilor anumite condimente și savori cum ar fi damnarea în iad ca soluție precară și simplistă date nouă de Dumnezeu pentru absolut toți păcătoșii, crezând că astfel ne face dreptate, că face o favoare scoțându-ne prima dată din neantul de dinaintea vieții, ca să ne bage apoi în neantul morții și al iadului și că face o mare scofală cu noi, că se rezolvă și se schimbă ceva valoric și în bine în univers și în vidul lui înghețat prin intervenția Sa creaționistă și soluția Sa juridic divină de a-i damna pe unii la iad iar pe alții de a-i ferici prin dulcea răsplată a Raiului

4) Puțin probabil ca un Dumnezeu să fi aprobat și să fi fost de acord vreodată cu așa ceva, cu toate aceste erori și orori ale firii într-o lume creată de El. Bunătatea și geniul Lui Dumnezeu nu este plauzibil să fi generat și tolerat atâta rău în lume, rău care doar dacă lumea n-ar fi fost făcută de Dumnezeu ni-l mai putem explica. Ambiționați să credem însă în Dumnezeu, trebuie să acceptăm că dacă El a făcut această lume, atunci e și responsabil de ea, responsabil de toate minunățiile ei, la pachet cu toate ororile ei. De aceea în cazul în care Dumnezeu este Creatorul, El e și autorul moral a tot și a toate, bune sau rele ; și nu trebuie să cauți mult ca să vezi această tragică situație care-L incriminează pe Dumnezeu ocupându-se să creeze o lume pe niște premize jalnice. Nu suntem noi oamenii niște produse jalnice, niște păcătoși prin definiție pentru care nici iadul nu mai are soluții ? Iată astfel se confirmă materia primă jalnică din care a catadicsit Dumnezeu să creeze această lume formată din călăii și victimele acestei lumi, pentru ca apoi păcătoși toți să moară ducându-se în iad, făcând loc pe fața pământului altor călăi și victime care vor muri și ei umplând pământul cu cadavrele și scheletele noastre din care Dumnezeu stoarce sufletele ca mustul din struguri și le colecționează în dulapul de activități al Lui pentru a le lansa pe orbita veșniciei.

5) Niște cadavre în putrefacție și niște schelete rânjite sunt tot ce a mai rămas din obiectul muncii creatoare divine din care Dumnezeu a stors sufletele ca să le aibă în colecția Sa divină pentru El. Cu scheletele în pământ și cu sufletele în Cer, au rămas pe pământ faptele oribile ale acestor oameni făcuți și omorâți de Dumnezeu, pe o scenă plină de masacre a acestei lumi în care noi suntem actorii ei, conform descrierii lui Shakespeare, și n-avem încotro decât să jucăm pe ea acest teatru funest al vieții în miros de cadavru ce vine în valuri de jos de la bază unde totul e infect din startul creației, totul e putred și totul colcăie de viermi. De ce vă mirați ? Trăim în lumea făcută de Dumnezeu, adică într-o morgă nedeclarată care e viața noastră și fiecare din noi nu e decât un cadavru viu care se luptă inutil un număr de ani să amâne, să măsluiască și să fardeze soarta și mirosul de cadavru iminent. Ar trebui să fim recunoscători viermilor, prietenii noștri cei din urmă și mai de nădejde care niciodată nu ne vor lăsa la greu. Când nimeni n-are chef a se atinge de un mort și pune îngrozit mâna la nas și la gură să nu vomite, când doar morga și firmele de pompe funebre mai pregetă a pune mâna contra cost pe cadavrele noastre, prietenii noștri viermii ne vor ajuta
în nevoie gratuit și se vor ocupa conștiincioși de noi, din pasiune și plăcere, din rostul și menirea vieții lor ne vor descompune transformându-ne în niște cadavre autentice, omniprezente, împuțite, împânzind subteranul cu societatea mută, sublimă, perfectă și fără de ambiții și vanităţi a cadavrelor. Nu sunt cadavrele noastre peste tot pe pământ și în pământ ? Și nu sunt ele atât de cuminți și docile, fără să mai aibă ambiții și fără să mai fie mândre și insolente niciodată ? Nu e plin pământul de mormintele noastre unde îngropăm și tragem pe linie moartă atâtea ambiții, atâtea demnități insistente și obstinate, atâtea mofturi și fasoane, atâtea vanităţi efemere și insolente pe care le credeam veșnice și importante, atâtea gânduri, atâtea lacrimi de bucurie și tristețe, atâta carne și atâtea simțuri care pier într-o clipă din ea, atâta viață a noastră creată de Dumnezeu cu atâtea surle și trâmbițe în Biblie, ca să ne-o ia apoi prin chinurile bolilor, accidentelor și suferințelor într-o zi, cu un nobil scop pe care niciodată nu-l dibuim ?

6) Nu numai sufletele noastre se bucură de transformările la care le supun veșnicia alergând pe teritoriile mirobolante ale Raiului ca niște miei fericiți pe câmpii. Odată ce sufletele ne ies pe gură ducându-se la Domnul în Rai, noi nu rămânem fără nici o satisfacție ca și cadavre inerte în mormintele noastre. De acolo din mormânt ca și cadavre tragem totuși un folos, din putreziciunea și bezna mormântului, din societatea aceea neagră și negativ utopică dar dreaptă și suportabilă moral față de ce ne e dat să îndurăm ca ființe vii create de Dumnezeu, de acolo din mormânt, din gropi îngropați și subtilizați în pământul care ne astupă gura să mai protesteze și vorbească ceva vreodată spunând vorbe înțelepte sau tâmpenii, și ochii să mai vadă altceva, alte nedreptăți cu care a împuiat Dumnezeu lumea, din această ipostază de morți înfrânți dobândim totuși un înțeles.

7) Din întunericul sicriului putem experimenta mai suportabil fața neagră și dramatică a veșniciei când sufletele ni se bucură în Rai de fața plăcută dar sterilă a ei. Voluptatea morții noastre e egală valoric în negativ în mizeria veșnică a mormântului cu voluptatea senină a sufletelor noastre în deliciul veșnic dar insipid al locației Raiului. Nu trebuie să fii disperat că mori. Mai mult decât să murim nu putem fi schingiuiți și nu putem fi omorâți fizic de două sau trei ori. Avem un avantaj în moarte de a muri doar o singură dată pe când în viață ne dor atâtea lucruri de atâtea ori. Murind scăpăm ușor. O singură dată ni se taie capul și murim și din această dramă aparentă putem în liniștea și libertatea mormântului, în timpul berechet pe care-l avem la îndemână ca decedați să încercăm satisfacția neagră că murind, într-un fel ne-am răzbunat lăsându-i Lui Dumnezeu și universului cadavrele noastre inerte și insalubre pe cap, pline de bolile, durerile și grijile ce le-am avut, pline de păcatele noastre strigătoare la cer, pline de lacrimi și vaiete, pline de sânge și ură, ura de cadavru împuns cu sulița, împușcat sau decapitat, mort prin accidente sau mort de moarte bună.

8) Iată astfel, experimentând statutul de oameni creați de Dumnezeu și ipostaza de-a fi vii fiindcă Dumnezeu s-a jucat cu viața noastră însuflețindu-ne apoi s-a jucat cu moartea omorându-ne, de unde ne-am procopsit în noi și trăim toată viața cu o veninoasă ură, ura de cadavru iminent care e mai mare decât toate urile. După ce te vezi mort, ura ta de cadavru pulsează și mai tare și fierbe în pământ făcându-l să se cutremure uneori și dacă n-am ști cauza reală a tectonicii am putea jura de cutremure că sunt cauza urii cadavrelor noastre, pentru faptul că cineva și ceva ți-a dat țeapă, te-a ucis și te-a învins, fie ea și bătrânețea.

9) Nici un cadavru nu poate rezista tentației de a înjura și a urî spațiul, timpul și cauza pentru care a ajuns în această tristă și dramatică ipostază. Cum cadavrele nu mai sunt capabile de nici o ispravă, ura lor față de moarte se manifestă în avans în oamenii vii până a muri. Trăind, avem ura de moarte încuibată în noi. Scârba morții o purtăm la breloc și urâm funciar această soluție de deces a universului pentru noi, chiar dacă are apostila și aprobarea Lui Dumnezeu și pare o soluție normală, naturală biologic. Toți urâm biologia, toți urâm această soluție găsită de Dumnezeu cărnii noastre plină de sânge lesne curgător tot timpul. Toți eludăm și negăm destinul și crepusculul finalității biologice care ne împinge la normalitatea morții pe care noi o vedem tragedie. Toți plângem pentru morții noștri, toți ne precipităm și frângem pentru această pacoste. De aceea nu avem momente de luciditate și respiro al conștiinței și toți ducem stresul morții pe picioare și suntem timorați până la capătul vieții și conștiinței noastre de posibilitatea și iminența propriei noastre morți. Chiar și credincioșii plâng de moartea celor dragi. Toți se îngrijesc și feresc să moară, urăsc acest lucru, urăsc starea cadaverică eternă și locul de veci din cimitir ce ni l-a hărăzit inexorabil Dumnezeu cărnurilor noastre. Dar cel puțin văzându-te mort și mai ales mort pe veci ai minima satisfacție că nu te mai doare nimic și nu te mai întristează nimic, că nu mai ai datorii, că nu mai ai griji, că nu mai ai șefi și dușmani pe care să-i detești, că nimeni nu-ți mai poate face nici un rău, deci mai degrabă poți zice că în moartea ta e mâna consolatoare a Lui Dumnezeu care omorându-te te-a scăpat totodată de tot necazul făcându-te apt pentru candidatura la Rai.

10) Și totuși nu putem determina morții și cadavrele să înțeleagă acest argument al fericirii care e moartea care te duce în Rai. Nu poți fi fericit că mori chiar dacă știi că moartea e trenul care te duce în Rai. Nici un judecător nu va crede pe un criminal care în ultimul cuvânt de apărare va spune că a vrut să-i facă bine decedatului scăpându-l de tot răul și durerile vieții cu care Dumnezeu ne-a cadorisit odată ce ne-a făcut, ca să-i faciliteze mai curând călătoria în Rai. De aceea moartea oricât de perfectă ar fi și plină de virtuți favorizante rezolvând pacostea vieții plină de cadouri otrăvite pe care ni le-a oferit Dumnezeu, nimeni n-o acceptă, nici viii, nici morții. Ca și mort, deși simți că ești învins și doborât, totuși ai satisfacția unei liniștitoare răzbunări când universul nu te mai poate păcăli și eluda complet omorându-te la infinit, ci doar odată, după care gata ; nimeni nu mai are nici o putere asupra ta, asupra cadavrului tău care devine suveran în pământ bucurându-se de liniștea și pacea morții, de respectul tuturor, după cum spune vorba aia : "despre morți, numai de bine".

11) Văzându-te mort, știindu-te cadavru băgat în pământ, orice dușman se liniștește, ura sa asupra ta dispare și mai normal ar fi să se transforme în iubire astfel încât constatăm că mai degrabă moartea e o condiție veritabilă a iubirii și împăcării între oameni unde toți în cimitir vor deveni prieteni ; astfel, în mod trist și bizar, Dumnezeu a îngăduit ca moartea să fie soluția împrietenirii tuturor împărțind bucuroși același pământ și același cimitir, și nu viața pe care Dumnezeu n-a făcut-o sau n-a putut s-o facă pentru prietenie, pentru iubire, pentru respect reciproc și pentru împăcare, pentru concordie și fericire, aceste idealuri fiind doar afișe, manifeste și pancarte adunate erudit și propagandistic într-o carte numită Biblie. Ideile nobile ale Bibliei sunt pe cât de frumoase, pe atât de irealizabile intenții și idealuri puse și înșirate pe zidurile lagărului vieții noastre dinăuntrul căruia se aud gemetele deținuților ce suntem noi oamenii care trăim holocaustul vieții amestecați în acest areal sinistru numit viață, fiind apți doar să fim pe de o parte călăi, pe de altă parte victime și să ne desăvârșim și specializăm doar în ură și crimă ca și călăi, și doar să vărsăm lacrimi de durere și chin ca și victime. Să nu vezi aceste adevăruri, să nu cauți un vinovat moral cosmic pentru drama umană, să te ascunzi de aceste tragedii endemice cu care ne alegem din experimentul divin numit viață, să te ascunzi după versete biblice de această analiză dramatică a faptului și neajunsului de a fi om și implicit rob al Lui Dumnezeu, e tot ce poate fi mai comod și facil, deci acum înțelegem necesitatea de a fi religios, de a fi sărac cu duhul și a nu crâcni visului Lui Dumnezeu de a ne vedea pe toți într-un sicriu, tămâiați.

12) Ca schelete, foste cadavre, ca relicve pândind veninoși, răzbunători și dușmănoşi din mormânt, mâniați de soarta noastră funebră, amintindu-ne de drama vieții de care am scăpat, îi suntem martori universului și companioni sarcastici și zeflemişti până la sfârșitul timpului și universului când Dumnezeu se va da bătut și nu va mai suporta remușcările propriilor erori în a crea o lume de rahat și niște oameni decedați care Îl fixează și pândesc cu orbitele ochilor goale din mormânt iar catastrofa sfârșitului timpului și universului Îl va obosi, Îl va dovedi și-L va lăsa să moară în pace pe Dumnezeu alături de scheletele noastre, cele din urmă care Îl vor asista pe Dumnezeu în clipele agoniei Lui pe patul de moarte, și-L vor iubi martore fără voie la acest tragic și cosmic eveniment, sub formă de praf de stele, ceea ce și suntem de fapt. Sufletele ? Ele vor rămâne în continuare într-un Rai gol de Dumnezeu, se vor plictisi și îngrețoşa de atâta bine, vor plânge că nu mai au un corp cu care să simtă totul, și plăcerile, și durerile, daruri bune sau rele ale vieții noastre de carne. Într-un Rai părăsit de Dumnezeu și trist ca o fabrică închisă, sufletele nici nu vor ști cum Dumnezeu a murit, nici rău nu le vor părea prea mult, imorale cum au fost de-o viață cum fără vreun regret sau părere de rău s-au fardat mereu pentru Cer, s-au despărțit mereu de tot ce moare, de corpurile oamenilor, tot ce aveau mai scump și care le-au încălzit și crescut o viață la sân. În aceste confesiuni vreau să vă propun cum să trageți foloase din moartea voastră, să fiți mândri că muriți și că sunteți mai tari decât sufletele imorale care prin definiție sunt păsări călătoare care se duc în zborul lor în Cer ca în țările calde la mai bine lăsându-ne singuri cu cadavrul nostru pe cap să ne descurcăm cu el, să-L privim insistent pe Dumnezeu în ceafă cu ochii noștri inexpresivi morți din mormânt, cu orbitele goale ale craniilor, în spectacolul nefericirii noastre funebre în postura inexorabilă de cadavre, dar cel puțin eliberați de fastul de prost gust al lumii de apoi, posibilitate utopică imorală și grețoasă de care se poate bucura numai sufletul nu și cadavrul nostru care se mulțumește a putrezi împăcat cu logica și normalitatea defunctă.

46) ADIO MOARTE

1) Tocmai pentru că întreaga omenire rezonează atât de preocupant la chestiunea judecății de pe lumea cealaltă, toți pregătindu-se și fardându-se asiduu pentru a se prezenta cât mai impecabil la Înfricoşătoarea Judecată atunci când ți-a sunat ceasul și stai chircit și tremurând ca un câine la injecție în fața Lui Dumnezeu care îți va decide soarta, în iad sau în Rai, am simțit provocarea de a reacționa ; asta atunci când toți credincioșii timorați lasă capul în jos privind cu frică spectacolul Înfricoșătoarei Judecăți, a propriei lor judecăți, a pulberii și nimicului care sunt toți. Cum putem statua că are vreo relevanță și contează în univers printre mersul sorilor și al galaxiilor moftul nostru de a crede că judecata noastră e totul, că Tu Doamne, oricine-ai fi Îți vei irosi din timpul Tău spre a Te opri din viteza-Ți cosmică și a te împiedica, a te apleca spre efemeridele ce suntem și că putem provoca universul să ne acorde în infinit o atenție, un alt loc în afară de volumul dizlocat al pământului scos din groapă ca să încapă sicriele noastre efemere din lemn ieftin ?

2) Nu știm dacă Tu Doamne ai prevăzut în mare inspirația Ta și posibilitatea de a putea să ne apărăm la propriul proces al judecății faptelor vieții noastre, de a ne acorda dreptul omenesc să putem face recurs la sentința de condamnare, indiferent, la iad sau la Rai. Mai mult ca sigur că nimeni nu îndrăznește a se gândi la așa ceva de frică a nu Te irita și supăra și mai mult. E sigur că se găsesc povățuitori în rândul teologilor care să-ți impute că nu e cu putință a face recurs în fața judecății cea de pe urmă pe care tuturor ne-o pregătești.

3) Aș fi vrut să spun despre Tine Doamne în recursul la judecata mea că te-am descoperit. Dar nu pot să spun asta când știu că Tu nu poți fi niciodată descoperit în viața asta, în lumea asta ca și entitate vie a palpabilului și actualității ci doar printr-o revelație morbidă activată de subiectivismul nostru infestat de prejudecățile noastre și impresiile noastre particulare care ne fac imaginația efervescentă și bogată determinându-ne să visăm și să facem dintr-un Nimic evident un erou de zile mari și de succes al modei timpului și zilelor noastre cu numele de Dumnezeu. Nu mai contează dacă Tu Doamne nu aparții actualității și realității... Ceea ce contează pentru oameni terapeutic e să se mintă frumos că au găsit preocuparea umană capitală a religiei prin care Te receptează simptomatic Doamne ca și spirit perfect neverosimil al lumii acesteia, dar perfect adecvat al lumii celeilalte a ezotericului și inevidenței alienante, o lume imposibilă prin artificialul ei, o lume care ține numai de clocotul ambiției morbide a credinciosului de a crede în ea, o lume ezoterică din cer care a ajuns să plictisească, enerveze și îngrețoşeze definitiv creatura pentru atâta discreție și încăpățânare cu care Te ascunzi Doamne de oameni și de tot ce este palpabil pe lumea asta a realității noastre. Și nu pentru că Tu însuți n-ai vrea să fii viu și să te arăți actualității și evidenței ci pentru că nu faci parte din acest macrounivers ci din microuniversul gândurilor și și reacțiilor chimice și microelectricității neuronilor creierelor noastre. Și tocmai de aceea îndrăznesc să Te creditez cu calități, să umplu vidul Tău cu descrieri frumoase despre Tine Doamne, speculând din respect, complezență și condescendență despre faptul că ești bun și drept, când nici măcar nu exiști.

4) Pentru a fi bun și drept Doamne, știu că nu ai cum a avea nimic în comun cu toată efemera problematică a oamenilor și precaritatea ideologică în care înotăm de fapt noi toți oamenii făcându-ne din religia curentă un crez obligatoriu și bun pentru sărmanii oameni de rând cuminți și de bună credință, nevinovați că s-a aciuat aici pe la noi creștinismul, o religie străină, fiindcă a fost mai tare, precum dintr-o întâmplare istorică, dacă romanii n-ar fi cucerit Dacia aducându-ne cumva sămânța creștinismului de la ei, că ei au avut treabă cu iudeii și cu liderul lor spiritual Iisus, astăzi am fi rămas totuși zamolxieni, cu religia poporului nostru dac și potrivit ei, noi ne-am fi ars morții iar la înmormântări nu ne-am mai fi pus cenușă în cap bocind ca evreii și nu am mai fi plâns ca ei la zidul plângerii ci ne-am fi bucurat ca la nuntă, că a scăpat răposatul de jugul și împilarea vieții...
Dar așa, Doamne, oamenii au fost sub vremuri și tributari faptelor istorice cu toate consecințele... ; cu consecința că din rândul și în mijlocul societății, teologii de azi, moștenitorii fariseilor și teologilor de ieri își fac încă cu succes numărul în fața ochilor noștri miopi și adormiți de tăria gradelor religiei și promovează nonșalant încă superstiția și mitul în secolul XXI și anul de grație 2018, și asta fiindcă este cerere, iar ei, teoreticienii religioși ofertează cu talent opium și calmant cu asupra de măsură omenirii seduse de Cer și de Tine Doamne...

5) Doamne, iartă-i pe acești mistici religioși care Te-au amestecat iresponsabili într-o poveste prea urâtă ca să fie plauzibilă și suportabilă : povestea religiei, a Lui Dumnezeu și a lumii celeilalte. De aceea Doamne, simt că Tu ești cel mult cu totul altundeva, ești altcineva și ești altcumva, iar dacă nu ești în niște coordonate ale realității și evidenței, ești măcar într-un concept ascuns, într-o idee a universului care Te ține încă ascuns și captiv ca pe un diamant prețios în fundul pământului dar poate cândva întâmplarea te va scoate la lumină în sfârșit atunci când nimeni din cei de față nu vom mai fi, și de dragul și mila noastră a oamenilor, universul și legile lui Te vor umaniza și antropologiza. Astfel, într-o zi, universul și o reacție ascunsă a unei chimii secrete cosmice ar putea să Te inventeze Doamne, într-o locație la care oamenii n-au acces nici cu gândul, nici cu fapta, prea evoluat pentru noi, prea bun și perfect ca Tu să fi generat și hărăzit omenirii un asemenea dezastru existențial și un blestem atât de incredibil de sever, încât eu nu Ție Ți-am imputat toate dramele ce ni se întâmplă ci lor, ignoranților religioși care vor să fie așa colcăind în această mlaștină a autoalienării, antirațiunii și antivieții prin care Te-au mânjit cu toate tarele lor de caracter în povestea rătăcirii lor religioase irecuperabile...! Iar recursul meu la ÎNFRICOŞĂTOAREA JUDECATĂ divină e recursul la ÎNFRICOŞĂTOAREA lor judecată omenească...

6) Nu are rost să am lacrimi în ochi știind sigur că mă vei arunca Doamne la chin în iad potrivit procedurii standard pe care ca un bun Judecător legist, intransigent și sever trebuie s-o respecți cu strictețe. Când toți și-au luat adio de la viață și au spus bun venit morții adică vieții de apoi, după mare îngăduința Ta de a da un ultim cuvânt tuturor la propria lor judecată, eu Îți mulțumesc că ai avut răbdarea să mă asculți și pe mine Doamne în acest lung ultim cuvânt și sperând că nu Te superi prea mult și nu tulbur lumea cealaltă cu pretenția mea, am să-Ți spun Doamne că nu simt nici un motiv pentru care nici eu, nici o lume-ntreagă putem și trebuie să murim vreodată în măsura în care nu ești în stare să ne argumentezi rostul pentru care ne-ai creat atât de mizerabil, sărman și trist și rostul pentru care ne omori așijderi chemându-ne și vrându-ne pentru Cer. De aceea tulburându-te cu îndrăzneala acestei opinii, ce pot eu să fac decât să-mi cer iertare pentru ea și să te întreb răspicat pentru ce-ai avut cinismul și cruzimea să ne creezi fiind conștient dintru început de toate relele ce urmau să ni se întâmple...? Și chiar dacă atât de mult Te mângâie când oamenii mor cu numele Tău pe buze și când spun sfârșiți de dureri și suferință adio viață despărțindu-i de ea atât de sângeros și crunt, eu îmi iau rămas bun de la Tine Doamne lăsându-i pe credincioșii fericiți să-ți rămână pe cap în Rai și să te încurce în treburi pe-acolo ; și ultimele mele cuvinte către Tine spre disperarea Ta înainte să fiu aruncat în iad la veșnica schingiuire sunt : ADIO MOARTE ! Pentru că nu poți muri niciodată, nici atunci când ai douăzecişicinci de ani și ești în primul tău concediu cu tânăra ta soție, și nici când ești bătrân decrepit și privești cu ultimele puteri de pe patul rulant de spital cum infirmierele de la terapie intensivă se roagă să crăpi odată ca să nu-ți mai șteargă voma de pe tine și nici să-ți schimbe pamperşii.

joi, 1 martie 2018

12) SCRISOARE DE DRAGOSTE PENTRU DUMNEZEU

12) SCRISOARE DE DRAGOSTE PENTRU DUMNEZEU

1) Când vii de la muncă, pe la patru dimineața, pentru că ai venit din cursă conducând un accelerat de noapte de la Constanța la Galați, după dușul cu apă aproape rece că până pornește apa caldă tu aproape ai terminat, că ești obosit și fiert, nimic nu e mai plăcut decât în chiloți pe balcon în fotoliu, în noaptea tropicală de vară, să destupi sticla de vin roșu pusă la frigider și să bei un pahar, să tragi din țigară apoi să te crăceşti mai relaxat pe fotoliu, că abia ies zorii, e încă noapte și nu te vede nimeni. Când știi că ești singur, ai divorțat sau soția doarme, nici tu nu mai știi, ai clipa ta eternă de liniște și micul tău rai matinal în care ești singur și nemuritor. Luna mare cât o jumătate de bostan prinde a se coborî să apună iar tu privești la zorii și la norii mov din depărtare întrebându-te : unde se duc și de unde vin toate ? Moleșit de oboseală și de sticla de vin spui învins că evident de la Dumnezeu vin toate, de la Dumnezeu care e chiar acolo, dincolo de zori, de nori și de luna care apune. Și zicând toate acestea, nici nu știi că de fapt te-ai pomenit stând de vorbă cu Dumnezeu, singurul treaz în afară de tine la patru dimineața și pregătit să stea de vorbă cu tine, să-ți răspundă întrebărilor tale insolite, impertinente, acide și fără de menajamente. Dacă ai consumat toată sticla de vin, ca dovadă că fără să vrei ai experimentat teorema că în vin constă adevărul, atunci sigur vei avea chef să-i pui Lui Dumnezeu toate întrebările care nu se pun, observând cum Lui Dumnezeu îi ies broboane de sudoare pe frunte precipitându-se că trebuie să se pună la mintea ta să-ți răspundă ca unui copil : de ce, de ce și de ce ?
2) Am făcut o pasiune din a vorbi cu Dumnezeu și despre Dumnezeu. Dacă vrei noutăți, vești, ai nedumeriri și întrebări retorice, Dumnezeu e singurul în măsură să te lase cu buza umflată și să nu-ți dea nici un răspuns și nici o veste. Și cu toate astea trebuie să stai de vorbă cu Dumnezeu ca să te convingi singur prin tăcerea Lui simptomatică de faptul că toate răspunsurile și veștile pe care nu le știi sunt deja în capul tău iar ideea unui Dumnezeu care te ascultă este doar un pretext pentru ca mintea ta să fabrice dialogul imposibil cu Creatorul. Credeai că neavând nici un chip și nici o identitate clară și logică, iar când palatul Său regal nu este încadrat în nici o coordonată GPS din acest univers, răspunsurile pe care ți le dă Dumnezeu întrebărilor tale sunt mai acătării și mai clare pentru tine ? Răspunsurile Lui Dumnezeu te amețesc și mai tare venind din supranaturalul neantului Său și obosit de atâta incertitudine înveți să-ți dai răspuns singur la toate întrebările fără răspuns cu care viața vine de te provoacă. Dumnezeu rămâne în continuare impasibil în lumea Sa de dincolo de nori unde noi câteodată plecăm în vis și dimineață ne trezim bucuroși și povestim cum L-am văzut pe Creator. Discuția cu Dumnezeu e discuția cu tine însuți și e cea mai bună oportunitate de a-ți satisface curiozitățile pe care nici o carte, nici măcar Biblia nu ți le satisfăcea. De aceea dacă vrei să cauți și să afli surogatul de adevăr, căci nimeni nu poate avea pretenția la cunoașterea adevărului absolut, trebuie să te minți frumos și încăpățânat că vorbești cu Dumnezeu și vei fi de bine de rău fericit. Pentru cei care nu se mulțumesc cu această fericire de-a gata, pot să raționeze și să se întrebe liberi cu uneltele minții lor date de Dumnezeu despre sensul aplicării de către oameni a acestui principiu religios vieții lor și vor ajunge la atâtea descoperiri în care Dumnezeu și lumea Sa par lejer într-o logică naturală a gândirii eroarea absolută și nefericită din univers, în care oamenii sunt puși să trăiască, să se chinuie preponderent și apoi normal să jinduiască în Dumnezeu și Rai o eliberare, o izbăvire, un sfârșit fericit al chinurilor, speranțe adunate cum nu se poate mai seducător într-o suită de norme numită religie pe care oamenii le adoptă, le respectă cu evlavie ca și soluție panaceu în jungla de disoluții care domină lumea lor reală, nu cea perfectă imaginată în Cer.
3) Nu cred că un univers atât de haotic și o lume creată AȘA precar și tragic, are ca plauzibilă manufactura perfectă în idee a unui Dumnezeu perfect în idee. Dacă intenția Lui Dumnezeu și urma Sa creatoare în această lume a fost atât de perfectă, numai LIPSA Sa mai explică o lume degenerată în degringolada în care se zbate la voia întâmplării și a naturii de la Facerea Lumii încoace. Cu toate astea e frumos și civic să respecți conveniențele sociale respectând principiul etic al autorității unui Dumnezeu suprem ca îndreptar și ghid moral într-o lume în deficit clar de moralitate și bunătate. Când Dumnezeu rămâne singurul om bun și bine intenționat rămas în acest univers, e rușinos să spui că nu există Dumnezeu și poți s-o spui numai când logica raționamentelor tale deductive și analitice explodează de protest și atinge o acutizare pe care și alți filozofi eretici și neconformişti au atins-o și drept pedeapsă Dumnezeu i-a aruncat în iad. Trebuie să vii cu exemple concrete când spui că nu există Dumnezeu și abia când reușești să faci vizibil lumii ideea dezolantă a spectacolului horror al munților de cadavre care înseamnă omenirea, un malaxor de cadavre jumătate în pământ, jumătate care stă să moară instantaneu în fiecare clipă a existenței acestei lumi, atingi neagra satisfacție că măcar ai arătat cu ce mizerii se ocupă și cu ce s-a ocupat cel mai mare Creator numit Dumnezeu la care avem acces să-L cunoaștem în șansa acestei realități care întâmplător ne găzduiește într-un colț trist de galaxie căruia Dumnezeu i-a dat numele de Facerea Lumii.
4) Când nedreptățile și dramele acestei lumi ajung de te intrigă iremediabil și incurabil, când însuți tu ajungi ca atâția alți semeni la tragisme inexorabile de a-ți muri copilul în brațe ori sub ochii tăi violat și tranșat de tâlhari și barbari și băgat în sac de plastic și aruncat la ghenă, și dacă asta nu e suficient, trebuie să îi întrebi măcar pe alții cărora li s-au întâmplat asemenea sau alte tragedii și mai mari, chiar dacă tu din fericire ai avut șansa întâmplătoare să nu le trăiești, atunci, dacă ești amărât și lovit incurabil de viață și de soartă poți să spui că nu există Dumnezeu, sau dacă există, să privești înlăcrimat cerul plin de nori și să spui că acest Creator este un câine. Dar trebuie să vii cu exemple concrete dintre crimele și grozăviile cele mai mari ce se petrec pe această lume și se pare că din toate timpurile nu ai mult de căutat și vei găsi tragedii cu ghiotura pe pământ prin care e imposibil să-ți explici cum se puteau întâmpla toate acestea cu un Dumnezeu de serviciu mare iubitor și apărător de oameni la cârma lumii și-a universului.
5) V-am spus că nu puteți afla răspunsuri clare de la Dumnezeu la tot ce vă frământă și mâine dimineață precis nu vor răsări doi sori pe cer, ca dovadă că al doilea soare, Dumnezeu este o frumoasă poveste care se sfârșește când te trezești din somn transpirat, și trebuie să amâni pentru mâine visurile tale plăcute paradisiace. Oricum, chiar dacă Dumnezeu ar alege provocat de deziluzia și dezamăgirea noastră să apară și să oprească brusc toată răutatea lumii, tot ar trebui să răspundă la întrebarea noastră : de ce i-a luat atât de mult timp până s-o facă, până să apară din iluzie și să îndrepte această lume ? Și cum a îngăduit sub ochii Săi toată realitatea sângeroasă care s-a cuibărit și întâmplat sub conducerea Sa pe acest trist pământ ? Eu unul am ajuns să-L respect pe Dumnezeu pentru că e o idee și o intenție nobilă, chiar dacă există, chiar dacă nu există. Cum poți să nu vezi și să nu-L respecți că dacă există atunci are atâtea griji pe cap, și grija ta, și grija mea, și grija dușmanilor noștri dându-ne tuturor sănătate, iar dacă nu există, nu-i nici o problemă, au grijă credincioșii să-L apere și să-L facă viabil cu neuronii minții și imaginației lor ?
6) Să nu vorbim totuși cu păcat, căci e greu să fii Dumnezeu. Nu-L invidiez pe Dumnezeu pentru grija ce ne poartă. Nu-L invidiez deloc pe Dumnezeu pentru grijile ce le are pe cap, ba chiar Îl compătimesc și mi-e milă de El. Pentru că îmi dau seama că e prea mult ce și-a luat pe cap... Și din două una : Ori și-a luat singur aceste griji și treburi pe cap, ori noi oamenii i le-am plasat șarlatani, descărcându-ne și derobându-ne de atâtea misiuni și responsabilități. Și stau și mă întreb : Oare-i place Lui Dumnezeu să ne poarte de grijă tuturor și să ne gestioneze tuturor viețile și morțile și să știe fiecare fir de păr din capul nostru care și când se mișcă, ori avem noi neobrăzarea să-L deranjăm pe Domnul cu fleacurile și spurcăciunile noastre mărunte și meschine...? Deși e enorm de mult pentru responsabilitățile Sale, în afară de noi și lumea noastră Dumnezeu mai gestionează și alte treburi prin univers : mersul sorilor, al cometelor, al planetelor, asteroizilor, galaxiilor, miliarde și ele, stelelor neutronice, quasarilor, pulsarilor, nebuloaselor și găurilor negre unde și lumina se curbează gonind către ele ; și să nu uităm și de alte lumi de extratereștri, verzișori din ăia cu capul mare și ochii oblici, mari și negri... Să împarți viața și moartea și ălora, să le gestionezi și lor credința ori necredința, să naști sisteme solare și planete și să le sfârșești în supernove, stele neutronice și găuri negre, să mai ai și grija pământului, a Terrei și a tuturor credincioșilor care se roagă de dimineață până seara și de seara până dimineața în rugăciunea de dimineață, seară, utrenie și vecernie pentru sănătate și spor în casă, notând cu grijă și erudiție în cartea păcatelor orice rabat de la canon și cateheza religioasă, ascultând pe fiecare mărturisindu-şi efemetitățile, păcatele, ascultând pe țața Floarea cum se mărturisește în fața preotului la fiecare Paști că a păcătuit în tinerețe cu Ion într-o căpiță de fân, să fii Dumnezeu și să asculți tuturor cu preocupare efemeritățile, durerile, păsurile, pântecăraiele și sughițurile și cum mulțumesc de pâinea cea de toate zilele, de sănătate și ca să le treacă bubele și aftele din gură..., mi se pare de-a dreptul năucitor de mult să suporți atâta orăcăială și smiorcăială subiectivă a unor mamifere primate inteligente numiți oameni, chiar de-ai fi răbdător ca Dumnezeu...
7) Însă cine ar cârti că Dumnezeu nu poate aduce atât de multe și încă infinit mai multe beneficii omului aducându-ne pe toți în nirvana și narcoza credinței care ne liniștește atât de mult și eficace ajutând tuturor leproşilor și ciumaților, canceroşilor și cardiacilor cu care Dumnezeu a umplut această lume de bolnavi și infirmi...? Că ori și-a zis singur Dumnezeu Atotputernic și vindecător, ori L-am denumit noi singuri așa minunându-ne de câte poate face, El tot rămâne infinit de puternic și mare, mai infinit și puternic decât orice percepție a noastră, deasupra tuturor visurilor și fanteziilor noastre religioase despre El, singur în univers, căci oamenii cu efemeritatea și insignifianța lor nu au calitatea și puterea de a-i anula Lui Dumnezeu singurătatea și imperceptibilitatea ; deci putem postula și spune că Dumnezeu este absolut singur în univers, nevăzut, neștiut cum este, nemuritor și rece ca un luceafăr iar fanteziile umane religioase despre El nu rămân decât niște fantezii simpatice cu iz strict uman și simptomatologie ascunsă psihiatrică...
8) În singurătatea evidentă și inutilă a Sa din univers, în încăpățânata noastră percepție îi dăm un gir și un credit nesperat Lui Dumnezeu să fie atât de puternic și atât de mare încât te poți întreba ca prostul, ce-i mai mare, Dumnezeu sau infinitul...? Și atât de puternici și mari în fabulațiile noastre onirice religioase sunt Dumnezeu sau fiul Său Iisus încât te întrebi care minuni sau iluzii sunt mai adevărate, și care sunt minuni sau care sunt iluzii : minunile sau iluziile lor când au transformat apa în vin sau au despărțit marea în două, sau iluziile lui Dynamo care mergea pe Tamisa, ori ale lui Johanes care mergea pe Dunăre la Galați ori s-a lăsat călcat de buldozer în direct în fața camerelor, ori a fost îngropat de viu în sicriu cu capac fixat cu holțşuruburi apoi băgat în pământ și după patruzecişiopt de minute a ieșit singur din pământ scormonind pământul cu mâna ? Care sunt minuni și care sunt iluzii în acest univers incredibil care permite asemenea iluzii sau asemenea minuni imposibile și neplauzibile ? Iată, Johanes gălățeanul a ieșit singur din mormânt și a părăsit coşciugul și a mers pe Dunăre în dreptul căpităniei Portului Galați. De ce și Iisus n-ar fi putut să facă așa acum două mii de ani dispărând din mormânt spre disperarea și stupoarea soldaților romani care Îl păzeau ? Inexplicabilul rămâne inexplicabil în măsura în care nu-i știm noi explicația științifică, tehnică și logică. În asemenea stare confuză imediat mintea noastră este tentată biologic și genetic către soluția comodă a explicației religioase care este cea mai la îndemână omului. Dați-mi un iluzionist bun și dacă acesta ar fi șarlatan, imoral, cinic și iresponsabil ar putea face ca masele să-l adore și să facă din el un dumnezeu și un mântuitor căci oamenii sunt biologic și genetic atât de dependenți de această idee a divinității și a autoînrobirii și aservirii către ea, divinitate căreia ei, sărmanii oameni îi atribuie o valență neapărat antropomorfă potrivit neputinței umane de a privi universul și lumea și altfel, în mod obiectiv, logic, științific și rece.
9) Eu îmi pot imagina un Dumnezeu mare... Dar nu-mi pot imagina un Dumnezeu atât de mare, care singur s-a născut mai înainte de toți vecii... Înseamnă că Dumnezeu a existat perpetuu mai înainte de începutul timpului infinit și mai înainte de existența spațiului infinit care să-L cuprindă, dacă ne gândim că tot Dumnezeu trebuie să fi făcut și spațiul infinit unde să se desfășoare și existe. Și atunci din două una : Să fii o Hiperconştiință din afara timpului și a spațiului infinit și abia apoi să le creezi mi se pare genial, extraordinar și năucitor, ori mi se pare totul imposibil tehnic și științific, o alegorie, o legendă cu un erou legendar principal numit Dumnezeu. Unii zic că mintea umană nu este capabilă să înțeleagă și proceseze neînțelesurile și tainele divine dar singuri își iau acest drept de a-şi reprima inteligența și rațiunea dată de Creator, ori un Creator care a făcut niște ființe numite oameni care să aibă inteligență și rațiune, putem avea dreptul să sperăm că n-a avut nici un motiv să le limiteze vigilența intelectuală atât de drastic încât nimeni să nu înțeleagă nimic din tot ce se ascunde mai obstinat de realitate și de lume, adică tocmai Dumnezeu cu povestea Sa ascunsă și supranaturală. Nu că mințile noastre sunt proaste și nu pot să-L descopere și afle pe Dumnezeu direct și simplu în mulțimea entităților și proceselor reale și verosimile din acest univers. Mințile noastre sunt pregătite să afle tainele divine și ochii noștri au capacitatea de a vedea de vii pe un Dumnezeu viu. Pentru faptul că nu se poate să-L vedem decât morți, aceasta e o notă proastă și mizerabilă pentru oricine ar fi creat universul, lumea și o omenire. Cum poți ca Demiurg să creezi intenționat ceva limitat și imperfect cum suntem noi oamenii cu mințile noastre ori se spune așa despre noi ? Mai plauzibil ar fi fost să fi fost și noi pui de Dumnezeu, tot atât de frumoși, iremediabil inteligenți, înțelepți, buni, morali, cinstiți, drepți și sfinți. Constatăm în schimb un dezechilibru cras în mecanica creaționistă a acestui univers : o lume din cer plină de bunătate, de intenții bune și de sfinți pașnici și bonomi și o lume pe pământ plină de criminali, violatori, făcători de războaie și bestii, o lume definitiv supusă răului, bolilor și morții. Sub comanda unui Dumnezeu al bunei măsuri, logicii și rațiunii pure mai puteau să se întâmple toate ororile de care are parte această lume căreia noi îi spunem lumea Lui Dumnezeu ? Și mai era nevoie de lumea cealaltă unde să se îndrepte toată nedreptatea evidentă și ororile care se întâmplă pe acest pământ ? Cum mai putem credita cu existență și atotputernicie, bunăvoință și rațiune un Dumnezeu cu această lume defectă pe care-o ține în brațe ca pe-o pisică moartă și spune că a făcut-o ?
10) Dar poate că Dumnezeu nu e o entitate neapărat a lumii celeilalte, ceva care trăiește într-un spațiu și un timp al neverosimilului de acolo, prompt pregătit mereu să ne gestioneze tuturor dispariția normală biologică... Poate că Divinitatea nu are nevoie de aceste elemente ca să existe și de supuşenia și credincioșia noastră stupidă care emite pretenția la infinit și că putem accesa atât de facil veșnicia din startul dintr-un cadavru... Vă dați seama acum cât de stupid, supranatural și neverosimil e în general dezideratul religios care seduce întreaga omenire în feluritele credințe religioase iremediabil contrare unele altora... Astfel Dumnezeu nu mai are cum a avea nici o legătură cu noi și nici noi cu El căci e posibil ca Dumnezeu să fie orice sau să nu fie nimic, independent de voința și pretențiile noastre religioase. Deci nimic nu-L oprește pe Dumnezeu să fie ceva fizic și vizibil, El nu are nici un motiv să fie precum este atât de discret și impersonal încât, cu toată dragostea, am ajuns să ne plictisim și agasăm insuportabil de lipsa tot mai evidentă a Lui Dumnezeu din realitatea curentă, verificabilă și concretă. Ne-am plictisit și ni s-a acrit să mai acceptăm ca Dumnezeu să fie doar un duh, un spirit care n-are nevoie de spațiu și timp și nici de surse de energie ca să existe și nici de regretele noastre religioase în caz că n-ar mai exista.
11) Și nu e neapărat nevoie ca Dumnezeu să fie mare cât o galaxie... Poate fi mare ca idee dar mic cât o bacterie sau un microb, vă dați seama...? Dar de ce nu ne spune măcar Dumnezeu ceea ce este, franc să ne spună că este un microb, o galaxie sau un abur din alt univers paralel, să nu mai elucubrăm în speculații religioase căutând dependenți și narcotici nevoia de bine și de Dumnezeu într-un cer pe vecie gol de orice intenție și urmă divină...? Dacă unii oameni ar afla că Dumnezeu în Atotputernicia Sa este și are dreptul să fie mic cât o bacterie sau un stafilococ auriu, unii ar începe să râdă a pagubă, alții și-ar da cu tigăi în cap de disperare ca la desene animate, dându-şi seama că se pot închina la ceva atât de mic care ți se poate așeza pe picior ca o bacterie sau ca o muscă și e pericol să-L ucizi când te dai pe picior cu alifia împotriva pecinginilor ori țânțarilor pe care-ai luat-o de la farmacie... De ce n-aş avea dreptul să știu aceste lucruri legate de forma concretă de existență a Lui Dumnezeu și de ce să rămână locul Său unde-şi face eternitatea un Rai secret și inaccesibil câtă vreme omul a ajuns cu conștiința de sine și de univers până acolo încât să denumească și conceapă infinitul, nesesizându-i marginile, dar măcar să-L pomenească într-un concept și un cuvânt de șapte litere : "INFINIT"...?
12) între Dumnezeu și infinit, mai suntem și noi oamenii cu o treaptă superioară mai sus infinitului. Suntem mai acătării decât infinitul pentru că între noi fie vorba, acest infinit e pe cât de mare pe atât de prost pentru că nu are conștiință de sine și sentimente ca noi și nu știe deci că există, că este atât de mare și că-L găzduiește sau nu-L găzduiește pe Dumnezeu între marginile sale, oricât de mare ar fi Dumnezeu, circumscriindu-L ca un triunghi înscris într-un cerc... Și de-abia de-aici pornește misterul : Că din matematică noi știam că orice triunghi înscris într-un cerc are o arie mai mică decât a cercului. Să fie oare Dumnezeu mai mic decât spațiul și timpul care-L găzduiesc...? N-aş crede, căci taman ce teoreticienii teologi stabiliseră altfel... Oricum, ideea e că Dumnezeu e mare, și cum pe noi oamenii începe să ne doară tărtăcuța de cap când ne aventurăm să judecăm mai adânc, dăm liber la minte, o slobozim în concediu și ca să fie totul mai cuminte ne relaxăm, jucăm o tablă și nu ne mai batem capul cu împărăția cerului... Dar atunci, sedați cu toții în această narcoză religioasă ar trebui să-i acceptăm prețul și să îndurăm totul pentru credință și pentru Cer ; deci să nu ne mai întrebăm de ce murim...! Căci murim pentru a învia. Și să nu mai plângem când murim când ar trebui să râdem de fapt că plecăm în călătoria vieții noastre. Și să nu mai plângem pentru necazurile noastre și că ne doare totul ; căci e prețul pentru viața veșnică și fericită din irealul Cer.
13) Să nu ne mai întrebăm de ce ne e greu și de ce viața așa cum e dată e irespirabilă și imposibil de trăit omenește... Căci tot răul și durerea noastră au un sfârșit acolo sus în Cer în minciuna și iluzia autoasumată a mântuirii. Ferească Dumnezeu să descopere omul această minciună și eroare a gândirii lui cu care se mângâie. Atunci ar trebui să ceară omul explicații Lui Dumnezeu, despăgubiri morale și drepturile de creaturi mai loiale ori mai răzvrătite ale Lui Dumnezeu... Să-L întrebăm odată răspicat pe Dumnezeu cum și de ce e posibil acest univers al umilinței umane și această şaradă a lumii acesteia care este atât de insolubilă și neplauzibilă lumii celeilalte și viceversa..?! Căci așa nu se mai poate și nimănui nu-i convine nimic din ceea ce este și din tot ce se petrece. Dumnezeu ține tot infinitul și universul, invulnerabile și nemuritoare, le ține în brațe într-o soldă nemeritată ca pe niște slujbași corupți dar cărora le dă toate drepturile esențiale și capitale, pe când pe noi oamenii care tocmai descoperiserăm că suntem superiori infinitului și universului prin conștiința de sine și inteligența noastră nativă și că le dibuim universului și infinitului mărimea și grandoarea denumindu-le măcar, ne ține Dumnezeu la confortul cel mai de jos al prețuirii noastre... Ne prețuiește Dumnezeu măcar un pic ori nu valorăm nici cât praful de pe bocancii Săi, ori nici cât scamele din buricul sfinților Lui...? N-aş crede acest trist lucru pentru că orice artist cum a fost și Dumnezeu care a construit lumea își prețuiește opera și obiectul muncii deși am văzut chitariști trăsniți care-şi sparg chitarele pe scenă... Să ne spargă și omoare astfel Dumnezeu trimițându-ne la moarte și la iad, fără menajamente și explicații pertinente jicnindu-ne profund astfel mai înainte de-a ne răspunde franc la toate întrebările și pentru ce atâta mister cu lumea asta, lumea ailaltă, Raiul și iadul ? Iată...! S-a născut în capul robilor Săi oamenii ideea de revoltă, revoltă că vrem să știm și nu ni se spune, revoltă că de nu ni se spune nimic verde-n față trăim cu suspiciunea amară că suntem mințiți și prostiți irecuperabil... Și nu suntem prostiți de Dumnezeu ci ne prostim unii pe alții jucându-ne de-a seriozitatea, de-a baba oarba, de-a Dumnezeu și credința, de-a binele și răul, de-a Raiul și de-a iadul, spurcând și nu sfințind pământul cu mofturile, vanităţile și rătăcirile noastre, fie ele religioase, ateiste sau sceptice... Dumnezeu ca și concept e prea bun și superior să ne fi lăsat insensibil în această mocirlă a ratării existențiale și Dumnezeu trăiește pe undeva mai presus de viermuirea noastră pământeană, și culmea e că nici noi oamenii nu facem nimic ca să-L informăm pe acest pe cât de bun pe atât de timid și discret Creator al nostru că mai existăm și noi pe lume și nu din vina noastră... Dumnezeule... ! Adu-ți aminte că ne-ai scos din nimicul neantului și astfel ne-ai creat și ne-ai lăsat de izbeliște pe lume ca un ciot de picior tăiat de tren și fără pansament... Până să se vindece și să intrăm în Rai, se infectează totul în noi și murim cu zile... Ajută-ne Doamne... E cea mai adâncă rugăciune ce-Ți pot face și cea mai fierbinte scrisoare inutilă de dragoste scrisă și adresată vântului... !

45) TRISTEȚEA UNUI CIREȘ ÎN OCTOMBRIE

45) TRISTEȚEA UNUI CIREȘ ÎN OCTOMBRIE

1) Chestiunea religioasă este cel mai preocupant subiect care suscită atenția și interesul omenirii. Este evident că din acest subiect, neavând suficientă minte ca să fii matematician ori tehnolog, poți specula și elucubra liber, cum face toată lumea și tot individul în vanitatea sa personală, ca să găsești inepuizabile resurse pentru comentariu și reflecție privată. Să comentezi, adică să te distrezi într-un fel cercetând motivația, de ce Ion și Nicolae cred în Dumnezeu și în locul de pace eternă pe care-l administrează, Raiul, și de ce Adrian și George nu cred acest lucru, sesizând ceva stupid și nefiresc în această evlavie necondiționată către Cer în care locuiește o divinitate ce nu are justificare pentru eșecul clar al lumii manufacturate în ideea că a fost o operă divină creată prin formule şamanice de genul : " Să fie !" Ok ! Să fie, și a fost ! Ce a urmat, vedem cu toții ! Viața noastră ! Un fiasco ! O piesă de teatru tragicomică, cu fluierături la scenă deschisă ! Vă place ? Dacă dramaturgul se numește Dumnezeu și El este în Cer iar tu ești empatic cu cei ce suferă pe nedrept, trebuie să empatizezi cu durerea Lui Dumnezeu de a fi creat un dezastru de lume. Ambele tabere, și Ion cu Nicolae cei cu frica Lui Dumnezeu, contra lui Adrian și George cei fără frica Lui Dumnezeu, lucrează cu același material : viața lor, bună, rea, trăită pe pământul pe care Ion și Nicolae cred smeriți și pioşi conform scrierii biblice că vor spăla putina și vor pleca din această mizerie terestră salvându-şi fundul într-un sejur etern de recuperare în centrul spa numit Rai, ca să fie clar pentru toți cei necredincioși ! Ion și Nicolae sunt astfel fericiți și nu-i deranjează că ei înșiși și toți strămoșii lor începând cu primii, Adam și Eva, au fost de fapt SURGHIUNIȚI, alungați, dați afară din Rai să trăiască DREPT PEDEAPSĂ pe pământ pentru o neascultare și sfidare a unei porunci divine foarte importante. Important este că Dumnezeu îi va primi înapoi în Rai pe Ion și Nicolae ; pe când Adrian și George, luându-se cu mâinile de cap, cred că aceste alegații de natură religioasă sunt niște prostii, tâmpenii sau rahat de bou în traducerea englezească mot a mot a expresiei "bull shit". Cum să nu te distrezi zâmbind mânzeşte și involuntar din această ciorovăială religioasă dintre Ion și George și cum să nu te îndemne păcatul să adresezi întrebări Lui Dumnezeu pe marginea acestui teatru absurd și tragicomic care dezbină nu actorii ci gladiatorii care joacă pe viață și pe moarte această piesă de teatru care este lumea și viața create de Dramaturgul Suprem ?

2) Nu trebuie să fii ateu și să negi ab initio și apriori divinitatea. Dar folosind tocmai argumentele logicii pe care acceptând pro domo că divinitatea ți le-a pus în cap, ajungi să-i înțelegi și pe cei credincioși și pe cei necredincioși. Să studiem motivația celor credincioși, prietenii noștri, rudele noastre, colegii noștri : Utilitatea practică a religiei adoptată cu plăcere de oameni e o realitate incontestabilă... Omul religios e mulțumit așa ; și nu concepe să aibă pentru spiritualitatea sa altă atitudine, nereligioasă privată și liberală, libertină, neînregimentată, de frica lipsei oricărui alt punct de sprijin de nădejde în univers decât religia... Această siguranță contează, siguranța beneficiilor religiei care creează o perfectă autosugestie a binelui și fericirii, sentiment care își face efectul eficace în inima omenească și omul își conservă energia și comoditatea aceasta ca stare moștenită, trăindu-şi cu succes viața religioasă, imaginându-L pe Dumnezeu un suveran blând și milos și în primul rând prieten și de aceea neapărat bun, mai ales că este și antropomorf, humanoid, după chipul, asemănarea și simțirile proprii omului care chiar dacă a ajuns cu evoluția morală și socială în secolul XXI, este încă dominat, din cauza moștenirii genetice, deontologice și sociale, de instincte primare și superstiții mitologice adunate toate în cuprinsul teoriei religioase, ce vin din primitivismul preistoric și găsesc în inima omului din toate epocile un bun culcuș.

3) De aceea religia e un calmant pentru inimile înfricoșate ale indivizilor încât omul religios simte nevoia să facă reclamă sentimentului religios ce-l motivează pe el și spune : "M-am născut în această credință deci ea e cea mai bună și e bine să rămân așa și să determin și iluminez ȘI PE ALȚII să procedeze ca mine, să fie iluminați ca mine cu ajutorul Lui Dumnezeu" Observăm cum în acest sistem religios se face apel cu precumpănire la AJUTORUL Lui Dumnezeu. Deci încrezător în această speranță de asistență divină, prevăzător cu conservarea acestor resurse interioare de încredere, fericire și speranță ce vin ca mănușă din CER, din direcția opusă pământului grozăviilor și necazurilor în care se chinuie omul și în care intră până la urmă, acest om obosit de necunoscutele universului, de tainele și abisurile lui, ale lumii și vieții, consumă cu credință și poftă acest medicament al religiei, ca să nu-i zic direct drog psihedelic, licoare indispensabilă pentru a se dezvolta în fiecare credincios acest vis al evadării benefice în Rai, uzitând experiența acestui sentiment al mântuirii după formule aidoma de practică omenească de tipul : "Eu învăț și voi ști la examen în fața comisiei prezidată de Dumnezeu, Judecătorul și Creatorul universului, tu pierzi timpul prin necredință și vei fi repetent, mazilit, anatemizat, trântit în iad"...

4) Avem aici de a face cu spiritul de castă. Spiritul sălbatic omenesc, egoist, de castă și de haită își arată colții sub cele mai nobile și umane intenții, cum e și intenția umană misionaristă și de prozelitism religios a celor ce se simt mai evoluați și atinși de înaltele virtuți ale religiozității... Mândria religioasă umflă piepturile credincioșilor celor mai vajnici făcându-i prin acest comportament totalitar de mândrie religioasă să le sară nasturii de la cămașă și să acuze în stânga și-n dreapta și să dojenească usturător pe cei ce-ndrăznesc să aibă tupeul și lipsa de inspirație să fie de altă opinie sau credință sau să nu fie de nici o credință. "Nu contează ce se-ntâmplă cu tine, repetentule și zăbavnicule necredincios, eu credinciosul tocesc și voi fi promovat, voi înota și voi crește în largul ocean al mântuirii ca un pui de broască țestoasă care se va face mare în oceanul credinței, dintr-un pui mic cât o jumătate de pumn. Iară tu care ești necredincios nu vei mai apuca să vezi Raiul și pe Dumnezeu pentru că păcătos și necredincios cum ești vei fi luat de diavoli și înghițit cum sunt majoritatea puilor de țestoasă înghițiți de păsări până să ajungă din cuibul lor de nisip, la malul oceanului"...

5) Iată astfel cum mântuirea omului credincios e un gând cuminte, curat și cinstit al lui de a spăla putina și de a-şi salva fundul onorabil din lumea asta de orori, cu ajutorul gândului simptomatic către acest vis terapeutic care calmează o omenire : credința și speranța în Dumnezeu, care este o sublimă taină a credinciosului și se vede astfel că este o morfină bună contra tuturor durerilor lui ; și de altfel există și concepția perfect pertinentă că în locul credinței nu ai ce tranchilizant să-i administrezi omenirii pentru a fi calmă și a subzista experienței de junglă a vieții... Ce pui în locul religiei pentru echilibrul și sănătatea morală și spirituală a bietei omeniri...? Omul simplu și din popor, fără sofisticări de cuget și simțiri dacă nu are religia care-l motivează e distrus și înnebunește. Nimic mai valabil și eficace decât religia și credința ca o calitate curentă a timpului, ca sentimente normale de supuşenie ale ființei biologice umane genetic molipsită de frica ancestrală de tot și de toate, și mai ales de stăpâni imprevizibili și puternici cum este îndeobște și Dumnezeu, El fiind de fapt Stăpânul tuturor stăpânilor și Împăratul tuturor împăraților... Cum să nu ai frică și groază de un stăpân și împărat care are drept de viață și de moarte asupra nimicului ce ești și depozitului de lacrimi și sânge ce stau atât de lesne să curgă din tine în orice zi și în orice clipă ?

6) La ce bună rebeliunea ori scepticismul contra credinței în Dumnezeu când realmente nu există încă nimic mai bun și eficace pentru gestionarea sentimentului de siguranță a firii slabe și vulnerabile a omului în fața durităților și asperităților vieții...? Mântuirea și subordonarea, înrobirea religioasă de bună voie sunt cele mai bune atitudini umane dintre cele mai precare și false. Doctorii amare dar bune... În schimb scepticismul religios chiar dacă te face liber te face un libertin fără soluții practice de fericire în condițiile unei lumi încă dependentă de instincte primare și de nevoia de a se supune autorității discreționare care locuiește și domnește peste noi în Cer undeva departe dar are ochi la spate și vede totul, tot ce faci tu. Și El se numește Dumnezeu că vrei, că nu vrei. El are dreptul să fie cum vrea și să dispună cum vrea de viața ta, de soarta ta. Cu acest respect obligatoriu în noi, în supuşenia noastră nu avem nici o intenție și putere pentru a-i surmonta și ponderea capriciile represive Împăratului nostru Dumnezeu, și preferăm cuminți să ne supunem obedienți autorității Sale discreționare decât ignorându-l, să ne strivească cu bocancul ca pe niște gândaci. Doar astfel omenirea obține cu succes siguranță, liniște și devine calmă moral și social, bucurându-se de hârbul de viață legată cu ață și de titulatura de robi înfricoșați ai Lui Dumnezeu pe care mândri o resimt... Alte soluții de fericire gen Pavel Coruț care propune un Dumnezeu nereligios și sfinți rebeli, cum ar fi geniile creatoare ca Bill Gates, Steve Jobs, Einstein, Newton, Tesla etc, sunt nobile în idee, perfecte dar inaplicabile semisălbaticei specii umane... Mântuirea de tip mistic religios se prefigurează ca singura soluție practică de tip surogat aplicată alert sub o formă de urgență a urgențelor adecvată pentru terapia unor oameni opriți din evoluția conștiinței raționale din această cauză eminamente religioasă perfect și obligatoriu dogmatică care explică eșecul civilizațional și precara dezvoltare socială și tehnologică a omenirii ce nu a mai avut timp pentru gândire căci a avut timp doar pentru rugăciune și credință...

7) Nu știu de nu erau religia și Dumnezeu, ce lume am fi avut, ori mai bună, ori mai rea...? Cu Dumnezeul pe care-L avem, proba timpului a demonstrat însă că lumea în veci nu poate fi nici mai bună, nici mai rea. Mai rea poate fi, dar mai bună nu. Utopia binelui și fericirii imediate după ce mori sunt inaplicabile vieții de carne pentru că Dumnezeu nu e o realitate a actualității, a timpului și a spațiului de față la care carnea noastră aderă sub formă de corpuri, El e doar o posibilitate a transcendentului, adică a inactualității, de care nu ne leagă decât întâmplătoarea chimie sofisticată a creierului uman care a evoluat spre această dinamică a neuronului de a și-L inventa pe Dumnezeu din moștenirea genetică a strămoșilor din toate timpurile atinși și ei funciar de morbul religiozității, abilitate a creierului pe care nici un alt dobitoc din regnul animal se pare că nu o mai are. Din tot regnul animal, doar omul care a ajuns să vorbească și să scrie, să gândească și mai ales să viseze și să fie vizionar, datorită acestor caracteristici și-a determinat și ascuțit mintea să scoată în actualitatea umană produsul cel mai mirobolant și complex al inteligenței numit Dumnezeu. Cu creierele mustind de Dumnezeu, e incredibil cum nu au reușit oamenii să fie ireproșabil sub înrâurirea Sa odată pentru totdeauna cum și-L imaginează ei pe Dumnezeu : buni și drepți, morali și perfecți ca El !

8) Din respect pentru Dumnezeu i-am lăsat doar Lui calitățile și virtuțile de-a fi cel mai bun și drept, noi urmărindu-L evlavioși din umbra neființei Sale ; și ca să nu facem o blasfemie și să-i aducem un afront demnității divine, noi oamenii ne-am ponderat calitățile și ambițiile de a fi buni, la fel de buni sau chiar mai buni decât Dumnezeu ; și ce-a ieșit din noi se vede : Am ajuns la capătul posibilităților de a avea o lume mai dreaptă și mai bună, nu putem efectiv să ne facem o viață mai dreaptă și mai bună, să fim noi înșine mai drepți și mai buni. Soluția pentru fericire și pace nu mai poate să se afle în prezent și în actualitate, ci se află în transcendent, acolo unde ne-am plasat dezideratul și utopia binelui, pe lumea cealaltă în Rai, adică în moarte, adică nicăieri. În mod practic vedem că trebuie moarte și putrezire ca să dobândești efectul de fata morgana al fericirii ulterioare și nu imediate. Nici un animal nu e fericit. Omul ca animal inteligent de ce-ar fi fericit aici și acum, și ce să facă cu o fericire terestră când visul fericirii paradisiace e mult mai tentant și e complet ? Inteligența ne-a încăpățânat ca specie să găsim doar în transcendent și pe lumea cealaltă fericirea, când realitatea fizică obiectivă și actualitatea vieții noastre nu permite această sofisticare și lux al firii propriu uman, o fericire pe pământ, nu pentru că nu ar fi posibil să facem ceva să fim fericiți aici și acum ci pentru că nu vrem NOI asta, vrem conceptual fericirea din CER, nu concepem CERUL fără de NOI acolo profitând și uzitând de experiența credinței noastre și a iubirii de Dumnezeu care ne-au determinat ca indivizi să visăm un Rai, ceva, orice să ajute firii noastre visătoare și gânditoare și să ne îndulcească amarul vieții cu care ne-a urgisit Dumnezeu crezând că face afacerea vieții Lui inventând în acest mod precar lumea și pe om în ea, un iresponsabil visător paradisiac într-o lume terestră care pute de lipsa de acțiune și determinare umană, de lipsa de proiecte hotărâte și amenajări pentru dobândirea binelui și fericirii terestre, totul fiind torpilat de gândul tot la Rai și la rostul veșnic de pe lumea cealaltă.

9) Drumul fericirii, binelui și dreptății terestre, este barat de voința și intenția noastră de a plasa exclusiv în Cer aceste virtuți și nestemate ale voinței umane și a ni le rezerva și asigura ACOLO pentru moarte ; pentru că datorită credinței nu concepem moartea fără ca noi să înviem, concept stupid și nenatural, dar nu contează pentru noi evidența logicii sceptice demolatoare a visului paradisiac, toată viața nu facem decât să punem cărămizi și să întărim construcția acestei instituții religioase în care se visează și se perfecționează în noi narcoza credinței că putem rezista morții, ba încă putem fi și fericiți acolo, și nu numai fericiți, ci VEȘNIC fericiți în calitate de cadavre terestre sordide din care sufletul a dezertat cu ajutorul și mila Lui Dumnezeu. Nu contează că drumul până la a accede, exulta și profita de fericirea paradisiacă trece prin vama morții, unica furnizoare de mângâieri născute din visul și dezideratul realităților imaginare ale Raiului. În Rai poți fi o valoare, poți fi o excelență, un sfânt. Nu contează că pe pământ ai fost un nimeni. Nu contează că excelența din Rai ne e popularizată printr-o bună manipulare și reclamă a religiei care ne transformă din bestii și criminali de pe pământ în sfinți ingenui și iertați în Cer după îndelungi rugăciuni ale mamelor noastre. Nu contează că speculația credinței în Dumnezeu e negată de înseși tarele și defectele de caracter și comportament normale biologic ale omenirii făcute individ cu individ de Dumnezeu cu ajutorul mamelor noastre când după ce am ieșit din burta lor Dumnezeu a și suflat un duh de viață peste noi, peste cei buni și peste cei siniştri deopotrivă...

10) Religia ne face buni pe toți, așa cum poate și ea, hibrizi între bestii și oameni, niciodată mai răi, niciodată mai buni, niciodată perfecți ca Dumnezeu, oricâte rugăciuni de îndreptare și pocăință i-am adresa Lui Dumnezeu care nu va avea chef niciodată să ne repare definitiv și să să ne onoreze și administreze eficace intravenos și intracranian pe fiecare cu povața îndreptărilor Sale, lumea în veci fiind și rea și bună, niciodată suficient de rea ca să merite tot iadul, niciodată suficient de bună ca să merite tot Raiul, niciodată suficient de luminată ca să abandoneze de principiu această tristă utopie a credinței în misterul de deasupra capului nostru care nu te fac nici mai rău, nici mai bun, ci un număr oarecare de adăugat la numărul celor rătăciți, hibrizi între ignoranța pură animală și cunoașterea interzisă omului de către Dumnezeu și iată ce-a ieșit din omul religios inventat de Dumnezeu : un om care în primul rând Dumnezeu n-a vrut să fie luminat și să cunoască binele și răul, un om mediocru ca ambiție de inteligență, cu lipsă de determinare și acțiune a-şi gestiona și clădi perfect lumea și viața când omul religios nu este determinat și motivat decât de lumea și viața VIITOARE, de respectul, de frica și biciul Lui Dumnezeu de pe lumea CEALALTĂ, când de frica și respectul de lumea asta, de dragostea și pasiunea de ea, de dorul de ea lumea religioasă fuge ca dracul de tămâie, zicând că este deșertăciune și vânare de vânt.

11) Plasându-şi fericirea, planurile și acțiunile importante și capitale în Cer, omul creat de Dumnezeu practic e un monstru cu capul în Cer și picioarele pe pământ, un nimeni bolnav de atemporalitate, căci credinciosul urăște timpul, prezentul și viața care aparține timpului prezent, și iubește sfârșitul timpului, adică viața de pe lumea cealaltă a timpului viitor care aparține etern morții sau este o condiție și o funcție stupidă a ei. Transformat într-o mașină de murit care urăște timpul prezent deoarece acest timp este rupt deocamdată de Rai, credinciosul trăiește o viață hibridă între viață și moarte, cu picioarele afundate în greul vieții, și capul în nori psihedelici și euforici dar plăcuți și liniștitori ai credinței. Astfel, pe inima credinciosului nu trebuie să pui prea mare încredere și bază deoarece e dată zălog și legământ Creatorului universului, ancorată în alte valori decât cele terestre și raționale și astfel credinciosul nu e nici bestie dar nici sfânt ; e ceva ÎNTRE și e influențabil și necredibil, oricând din bestie putându-se transforma în sfânt și din sfânt în bestie, adoptând sau eludând religia, bigotismul sau ateismul, funcție de rezistența moralului său în fața încercărilor vieții. Un preot cu barba, dinții și unghiile smulse cu cherpedinul, chinuit bestial într-o închisoare comunistă, o femeie cu copilul violat și mort, proaspăt tranșat și plin de sânge în brațe, pot țipa la Dumnezeu cu lacrimi de sânge și revoltă ca să-i spună și impute că e câine și nu Dumnezeu ! Pendulând în funcție de circumstanțe între ateism și credință, omul, creația Lui Dumnezeu e un nefericit al sorții văduvit de posibilitatea de a găsi un sens exact și rațional vieții sale pe care din lipsă de soluții și disperare și-o dedică până la urmă credinței, cea mai accesibilă și ușoară cale de a gestiona întâmplarea de a fi și "neajunsul de-a te fi născut" cum scrie Emil Cioran.

12) Așa cum curentul electric face scurtcircuit dacă găsește o cale mai scurtă de a ajunge de la plus la minus, așa și credinciosul, ajungând la concluzia facilă și comodă a bigotismului va spune că a atins esența vieții, motivarea și rostul ei ca să o dedice smerit și pocăit Lui Dumnezeu. Din această transă, credinciosul nu trebuie trezit căci va muri. Cât de rezistent poate fi și moralul unui om încât după deziluzia vieții când degrabă a adoptat credința eliberatoare, să mai aibă putere să trăiască și deziluzia credinței constatând că nu e nici urmă de Dumnezeu în Cer și nici un motiv rațional pentru a fi religios ? Cum ar rezista psihic omul când ar afla că totul, și binele și răul sunt de fapt plusuri sau minusuri ale personalității umane, iadul și Raiul fiind localizate de fapt în inima omului iar religia nefiind decât o chestiune facultativă de tabiet și opțiune pură a omului, de bunătate intrinsecă a firii lui blânde...?

13) Căci ce-i religia dacă nu un mod artificial și inuman de viață pe care Dumnezeu nu L-a impus în clipa Facerii ? Ci unii dintre semenii noștri în cinismul, ignoranța și șarlatania lor l-au speculat... Astfel, (recenzie în editarea proprie din Pavel Coruț) religia s-a născut atunci când primul zdrahon bun de muncă a mai zăbovit de lene într-o dimineață în pat și în această somnoroasă reverie cu ochii în tavan și mațele chiorăind de foame, a visat cu ochii deschiși cum să câștige și el ceva lesne când masa și cămara-i erau goale... Atunci, ajutat de inteligența și perfidia specific umană și fiindcă trăsnea și tuna afară, fiindcă se cutremura pământul ori se întuneca de eclipsă în miezul zilei, evident că acest moment excelent trebuia speculat și atunci de foame zdrahonul a ieșit din cort, și-a pus niște straie și mărgele adecvate și iresponsabil și șarlatan a anunțat ca nebunul la răspântia satului că el poate interveni pe lângă Dumnezeu, că el poate mijloci și negocia cu divinitatea pentru apărarea și miluirea celor ascunși de frică pe sub paturi în ignoranța și naivitatea lor normală. Acest serviciu de mediere între Dumnezeu și oameni s-a plătit ca oricare serviciu ; și de atunci el s-a diversificat, completat și împlinit cu forme originale, erudite și complexe, devenind serviciul religios cu slujitorii săi calificați fețele bisericești, astfel că acești oficianți au favorizat adânc și indestructibil în inima societății sentimentul religios și au revendicat inerent respectul cuvenit lor de către enoriași... Dintre acești clerici, unii sunt chiar oameni deosebit de culți și inteligenți, buni la suflet, morali, cinstiți și sunt pâinea Lui Dumnezeu, ai vrea să-ți fie prieteni ; dar nu-ți pot fi prieteni, nu pentru că nu vrei tu. Nu vor Ei, constatând că ești necredincios. Căci ei cred în prejudecata religioasă și exclusivistă a maniheismului care spune : "Cu noi este Dumnezeu, înțelegeți neamuri și vă plecați căci cu noi este Dumnezeu și cine nu e cu noi și cu Dumnezeu, e împotriva noastră și nu ne sunt prieteni ci DUȘMANI"... Însă majoritatea fețelor bisericești sunt respectabili, corecți și cinstiți... Ce este caracteristic lor este că în ei gena religioasă ancestrală a lucrat mai mult înflăcărându-i simptomatic și accentuat către acest deziderat ; astfel că ei slujesc profesional pe lângă Dumnezeu, ne sunt tălmaci și ne învață limba Lui Dumnezeu, ne sunt ultimii avocați pe care-i mai avem care încearcă să pledeze pentru noi pe lângă un Dumnezeu tot mai solicitat și obosit de atâtea dosare, apoi ne conduc pe ultimul drum..., sunt prietenii noștri din urmă neștiuți cărora rudele trebuie să le dea ortul, toți trebuie să dăm ortul popii cândva prin bani mulți dați de rudele noastre care vor scoate bani strânși cu grijă în chimir pentru îngropăciune, căci moartea costă, fiindcă altfel evident că nu poți muri și nu poți rămâne neînmormântat, iar fără bani să plătești măcar o liturghie, fără să te spovedești și împărtășești, nici Dumnezeu nu te ia în seamă oricât de mort ai fi...

14) Fiindcă moartea e atât de vie în regnul biologic, atât de prolifică și abundentă și fără de crize și sincope de activitate, religia cu slujitorii ei autorizați cu acte-n regulă a uzat de această oportunitate a oficierii morții, fiind cea mai pertinentă instituție de gestionare a morții, iar lucrătorii ei împreună cu instituțiile religioase înființate devin cei mai respectați din societate, savurând profitabil reverențele și pioșenia enoriașilor... A nu se uita că religia, această instituție de gestionare a morții se studiază în facultăți, știința ei luând forme deosebit de erudite... Astfel încât la nivelul actual de ignoranță și dezumanizare a omenirii serviciul religios existent cu clerul care mijlocește profesionist între Dumnezeu și omul bicisnic și mujic este absolut binevenit și indispensabil în condițiile penuriei de cultură și moralitate a omenirii și în lipsa unei alternative raționale mai bune pentru vindecarea și calmarea omenirii muncitoare, trăitoare și mai ales muritoare în mizeria în care a lăsat Dumnezeu oamenii pe pământ de la căderea lor în păcat, ca pe niște copii dați de suflet... Proiectul Venus al utopistului Jacque Fresco e perfect dar e inaplicabil omenirii la momentul actual precar de evoluție morală și spirituală. Doar RELIGIA mobilizează exemplar împreună cu Dumnezeul de serviciu al timpului ; astfel încât dacă-i iei religia clasică și credința în care s-a născut omului de rând necăjit și vitregit și îi iei această unică speranță a eliberării din sclavia vieții pentru dobândirea mângâierii în Rai într-o osmoză liniștitoare cu Dumnezeu și citostaticele administrate de El în tratamentul numit mântuire, i-ai luat TOT..., și viața, și speranțele și lacrimile vărsate cu durere și suferință într-o viață amară... Tocmai de aceea religia așa cum este servită și practicată și acum și dintotdeauna este soluția perfectă și de forță majoră, este comutatorul de avarie care se cuplează în sistem în condițiile unei omeniri necivilizată, moștenitoare de gene primitive de teama existențială care fac apel la o soluție redundantă practică și pragmatică care este denumită generic Dumnezeu.

15) În aceste condiții, cu soluția găsită numită Dumnezeu, toată lumea-i mulțumită : Are și vrăjitorul satului ce mânca, acest șmecher cinic, deoarece se dă drept reprezentantul Lui Dumnezeu pe pământ, are și înfricoşatul credincios liniște și nu se mai ascunde pe sub pat iar de moarte nu se mai teme căci preoții vor mijloci pentru el pe lângă Domnul, plătind câte un acatist, pentru asigurarea unui hamac la umbră de palmier în eternul sejur numit Rai și Mântuire... Nici o vietate din regnul animal n-a îndrăznit să viseze atât de mult. Pisicile visează doar pește, șoarecii, brânză, câinii eventual oase să le ascundă. Religia oamenilor e o variantă umană a oaselor visate de câini și șoarecilor visați de pisici. Pentru omenire acest vis captivant de liniște și confort numit Dumnezeu e totul... Astfel, pentru atrocități, prigoniri, necazuri și insulte oamenii prin religie au găsit soluția reparațiunii morale deoarece Iisus a spus că la palme omul e musai să-ntoarcă și obrazul celălalt... Bietul credincios ignorant (nu vorbesc de cei culți și inteligenți) este astfel prostit cu tratamentul religios în doză letală la momentul oportun, exact și pe măsura naivității sale ce generează încrederea credulă și maladivă în doza potrivită de morfină care se cheamă religia cu misticismul și toți speculanții săi.

16) Atâtea religii înhămând omul la atâtea obiceiuri divergente și contrare nu pot avea un corespondent în rațiune și în rațiunea custodiei divine a tuturor ritualurilor omului... Nu se poate să existe o multitudine de religii pictându-L pe Dumnezeu cum vor ele iar El să rămână veșnic impasibil și plictisit ca și cum toți oamenii și toți dumnezeii regionali diferiți ar avea dreptate în același timp în contrariile lor... Simțind acest neajuns, teoreticienii teologiei au inventat concepte despre Dumnezeu și comunicarea Lui cu noi și a noastră cu El și i-au pus în gură găselnița că fiecare se mântuie după credința sa, după limba sa și după obiceiul său, că Dumnezeu nu este disponibil simțurilor noastre directe la liber ci că El se REVELEAZĂ pur și simplu celui ales și e o chestiune de simptomatologie a sufletului : dacă click-ul credinței și-a făcut efectul în tine, îl vei vedea pe Dumnezeu ; dacă nu, nu... ! Așa să fie oare...? Să asiste Dumnezeu indiferent la ciorovăiala lor jenantă și interminabilă, a tuturor oamenilor diferiți și a tuturor religiilor diferite, a tuturor credincioșilor sau necredincioșilor, scepticilor, ateilor și agnosticilor...? Nu se poate să existe o multitudine de confesiuni, secte și grupări religioase atât de ambițioase fiecare în parte în cerbicia lor, radical îndârjite fiecare în idealurile proprii cu pretenția deținerii exclusive a monopolului dreptei credințe și mai mult sau mai putin antagonice ori dușmănoase unele cu altele, susținând sus și tare conceptul maniheist , "cine nu e cu religia în care cred eu e împotriva mea și a Lui Dumnezeu"... A crede într-o idee religioasă de acest tip pe care o socotești intrinsecă, absolută și imanentă potrivit credinței tale e un simptom similar dar nu identic, e o pretenție a absolutului cum ai accepta apriori valabilitatea universală a oricărei axiome matematice pe care nu o poate contesta nimeni deoarece de știința exactă a matematicii și fizicii nimeni nu se poate îndoi când un întreg univers funcționează după mecanica cerească universală guvernată de legile matematicii și fizicii ce au existat dintotdeauna indiferent dacă Newton nu descoperea de ce cade mărul din pom... Dar sunt toate religiile niște științe exacte în aserțiunile cărora te poți aventura a fi convins să crezi măcar în una din ele, fără riscul de-a fi ridicol analizând divergențele de opinie ce legic consistă între toate aceste credințe în parte...?

17) E ilogic a exista creștini ortodocși și catolici, protestanți, luterani, ce fiecare își clamează totalitarismul în același timp, penticostali și iehovişti, hinduși, mormoni, anglicani, MISA gurului Gregorian Bivolaru, satanişti, atei, şintoişti, și câte or mai fi, fiecare negându-se și disprețuindu-se visceral unii pe alții, neavând câtuși de puțin presentimentul că Dumnezeu își pierde răbdarea și obosește sesizând eterna ciorovăială dintre toți cei ce aspiră unilateral fiecare la osmoza și părtășia cu un Dumnezeu tot mai revendicat în ACELAŞI timp de toți în contrariile lor și de aceea tot mai plauzibil jicnit ori mai degrabă inevident și imposibil. Nu se poate să fii într-o tabără religioasă și să stai cu armele, fie și ale elocinței și înțelepciunii tale teologice îndreptate amenințător și disprețuitor către altă tabără religioasă, având un ideal comun, pe unul și același Dumnezeu... Nu se poate să fii Dumnezeu și să nu ai un gest de remușcare și reparațiune, ceva, față de neajunsurile creaturii create, în afară de speculația tardivă și ineficientă a Raiului și iadului și să nu pui mâna să îndrepți ceva dacă se mai poate îndrepta în ceea ce-ai purces a face numit Facerea Lumii și Omului.

18) E culmea cum Dumnezeu este iubit de o parte de credincioși cu religia regională proprie și tot în același timp acest Dumnezeu e un Dumnezeu absolut NEINTERESANT pentru cealaltă parte de oameni având altă religie. Corul hulitorilor altei religii fac din Dumnezeul tău un Dumnezeu ignorat ori disprețuit... Nici un creștin nu poate spune că-l iubește pe Krishna al indienilor, precum nici hindușii ori evreii nu dau doi bani pe Iisus, disprețuind și negându-şi reciproc unii altora idolii și valorile religioase precum și virtuțile mesianice ale idolilor lor, disprețuindu-se reciproc și scoțându-şi ochii unii altora în toate ocaziile și cu toate prilejurile oportune. Nu e Dumnezeul acela unic și adevărat, nerevendicabil nici unei părți, etern jicnit de opiniile contrare ale unora și altora despre El...? A nu sconta și presimți făcând parte totalitar și misionar din tagma unei convingeri și secțiuni religioase că Dumnezeu se simte jenat, iritat și plictisit de fiecare dată când unii și alții spun despre El câte ceva contrar și evident neverificat, e o neobrăzare și o nedelicatețe la adresa răbdării, prestigiului și onoarei Lui Dumnezeu ca și concept pur și bun. Prefer să nu fac parte din ambițiile și pragmatismul irațional și întunecat al nici unei grupări religioase, ci să păstrez astfel pentru Dumnezeu o distanță și un respect condescendent dar reținut care să-i salveze și prezerve astfel reputația divină din partea mea, a unui eretic...

19) Dumnezeu e prea complex și superior pentru a-şi permite cineva să emită asupra Sa păreri diverse, credințe și convingeri partizane sau contrare, după interesul sau simțirea limitată omenească a fiecăruia. A nu fi un astfel de religios de conivență și de conjunctură îți creează mai degrabă un confort spiritual și o eliberare, o bucurie că ai reușit să sesizezi logic și aproape matematic erorile de procedură și logică în care se situează toți religioșii diverși mai mult sau mai puțin inteligenți ca tine dar simptomatic contrari unii altora în fanatismul, obscurantismul și rătăcirea lor plenară. Religia și religiozitatea s-au compromis în clipa când au existat două opinii contrare ori neidentice matematic asupra subiectului comun denumit Dumnezeu întru divinitatea Sa. Cred că pe adevăratul Dumnezeu, acea Hiperconştiință a universului, acea CAUZĂ a spațiului, materiei și timpului definită în cuvântul univers, nimeni nu L-a descoperit până acum și nu știu dacă ar trebui și ar fi util pentru oameni să fie descoperit vreodată... Dumnezeu nefiind antropomorf sau neavând de ce să fie așa, nu se descoperă atât de ușor creierelor umane antropomorfe. Căci ce sunt creierele noastre dacă nu o formă de evoluție a prafului din nebuloasele stelare rezultate de pe urma exploziei stelelor, iar Dumnezeul de serviciu al omenirii ce-i altceva decât câțiva picomiliamperi din electricitatea și chimia normală a creierelor noastre, acea amestecătură sangvinolentă de substanță cerebrală cu mai multe sau puține circumvoluțiuni, neuroni și sinapse ?

20) Dumnezeul cel adevărat de o exista, nu cel curent și regional al pământenilor care se bucură de ouăle noastre roșii de Paști pe care le ciocnim noi în credincioșie și bucurie, ar putea fi cu totul altceva. Un Dumnezeu verosimil ar putea să fie mai complex decât teoria relativității a lui Einstein încât e nevoie de calcule, de studiu și savanți pe măsură, de știință și tehnologie de care nu dispunem pentru a-L descoperi și a ni-L revela cum le place credincioșilor să spună... A avea pretenția că Dumnezeu, prin mistica și obscura religie, moștenire și produs spiritual al vechii societăți preistorice și antice necivilizată, ți se revelează instantaneu și gratuit pe baza acestei moșteniri antice spirituale a credinței și religiei, e o copilărie tratabilă ca atare... Orice copil pierdut în junglă nu va învăța niciodată să vorbească, să gândească și să i se reveleze într-o zi Dumnezeu fără să aibă modele urmăribile într-o societate care frecventează uzual din vremuri imemoriale conceptul de Dumnezeu... Abia când ai auzit de Dumnezeu de la alții îți mai vin în cap și ție idei, gânduri, credințe, obsesii referitoare la povestea auzită și creierul emoțional (limbic) trece la treabă și-L visează pe Dumnezeu, adică i se revelează...

21) Bucuria descoperirii Lui Dumnezeu se lasă amânată într-un îndepărtat viitor de către savanți prin experiențe, cercetări și calcule laborioase ; ori atunci, ori niciodată. Dacă știința și matematica nu vor găsi soluții la problema numită Dumnezeu atunci Dumnezeu va rămâne de-a pururi o necunoscută, o problemă nerezolvată, o ecuație care nu poate fi pusă în termeni și de aceea o ecuație inexistentă, ce ține doar de imaginația oamenilor din creierele lor atât de evoluate, dar nu total evoluate. Când creierul uman va ajunge la capătul și rafinamentul evoluției atunci îl va putea descoperi pe Dumnezeu, ori atunci, ori niciodată. Anticii nici nu visau la ce descoperiri științifice avem astăzi, care sunt iarăși antichități pentru omenirea ce va fi peste două sau trei mii de ani, atunci când Dumnezeu va fi sau nu va fi o descoperire științifică poate, iar oamenii vor simți pe pielea lor avantajele acestei valori divine numită Dumnezeu, pusă în slujba lor responsabil și științific așa cum folosesc toți curentul electric (care există) descoperit într-o zi de un savant nebun... Știți ceva...? Poate că Dumnezeu e însuși curentul electric : nu-l vedem, nu-l putem pipăi dar îl putem simți și astăzi el ne ajută, nu e pe gratis cum ar trebui de la Dumnezeu, dar ne face viața posibilă fiind dependenți de această minune care face ca tehnologia noastră să funcționeze și să ne ajute a trăi...

22) În ziua când Dumnezeu va fi descoperit și va fi astfel captat din cer unde umblă incognito și inutil și va fi transmis prin antene în casele tuturor, atunci toți vor avea sursa de energie utilă și inepuizabilă pentru folosul vieții lor... Atunci întreaga omenire va avea bucuria receptării și savurării acestui adevăr plăcut și absolut denumit Dumnezeu, care să aibă pentru toți aceleași dimensiuni, aceeași receptare sublimă, aceeași formă palpabilă în spatiu, în ochii și simțurile noastre, aceeași culoare și aceeași valoare pentru toți, aceeași utilitate care să fie normal și logic gratuită pentru toți... Chiar dacă Dumnezeu nu se lasă descoperit și nu-L vede nimeni, El e o lege fizică a mecanicii cerești, un fenomen, un corp eterogen, o entitate funcționând după aceleași legi fizice care guvernează întregul univers... Dar poate că Dumnezeu nu e în acest univers, ci într-unul paralel unde a ales El să trăiască și atunci povestea noastră cu Dumnezeu se încheie aici și acum. Și începe altă poveste pe care niciodată n-o vom ști oricât am vrea... Dumnezeu e un fenomen greu de descoperit și va fi descoperit până la urmă într-un viitor imprevizibil și inconceptibil poate dintr-o întâmplare, chiar dacă, și în ciuda faptului că nici El nu face nici cel mai mic efort în acest sens și nu ne întinde decât o mână de abur și de neant, ascunzându-se de noi după orice colț, dar va fi descoperit, arătat și explicat tuturor, la ora de religie, atât de simplu și direct cum dintr-un nor de ploaie apare un fulger la care nu te gândeai, cum gravitația a făcut să-i cadă lui Newton mărul în cap... Ori poate că Dumnezeu e însăși gravitația, ori lumina, ori întunericul, ori toate la un loc, ori mai degrabă nimic din toate acestea...

23) Cine oare Îl va descoperi pe Dumnezeu și în care mileniu...? Până atunci ieftina și retrograda teorie religioasă pe care o fac diversele partizanate religioase contemporane pe seama Lui Dumnezeu e rizibilă și nu are nici un suport rațional. Va fi frumos și sublim abia atunci când toți oamenii vor fi de aceeași religie cu îngăduința Lui Dumnezeu... Până atunci dați-mi voie să-mi fie greață de speculațiile oricărei teorii religioase opuse alteia. Toate sunt pierdere irecuperabilă de timp pentru omenire, pentru idealul iluminării și renașterii ei. Iluminismul și renașterea aducătoare de progres și civilizație au apărut doar în Europa cu preponderență și eficacitate, continent care a devenit un Rai pentru toate popoarele trăitoare în restul lumii necivilizate și întunecate moral și social. Hemoragia și exodul refugiaților de război din toate cotloanele pământului către Europa vorbește despre dulcele vis al civilizației și progresului ca și consecință a renașterii care a venit dintr-un plus de necredință și un minus de Dumnezeu, dintr-un plus de rațiune și un minus de fanatism religios. Doar astfel, liberi și neîndoctrinați, neîndrăgostiți pro domo de nici o retorică favorabilă și verosimilă nici unei erori de percepție a evidenței nepartinice religios și nici unui dumnezeu regional, putem să-i dăm ideii generale și generice a Lui Dumnezeu un respect, un sens și o valoare. Astfel, superioritatea statutului Lui Dumnezeu și seriozitatea ființei Sale impune ca El să se lase descoperit TUTUROR odată pentru totdeauna în aceeași ipostază universal valabilă, ca o axiomă matematică, ca un adevăr matematic ce nu aparține mulțimii vide unde e ascuns acum Dumnezeu ca un diamant prețios și inutil în inima de beznă a muntelui... Ar fi atât de frumos ca Dumnezeu să fie atât de viu și real, ca lumina zilei... Sărbătoarea Supremă va fi când Dumnezeu se va muta la noi, să fie vecinul nostru, Împăratul nostru, guvernatorul nostru, președintele nostru pentru cei ce sunt republicani, cu sediul pe o stradă cunoscută de pe pământ, ori din altă galaxie din care să ne vină cu ajutorul tehnicii Domniei Sale imagini și reportaje filmate de la mii și milioane de ani lumină de acolo de unde Dumnezeu se desfășoară acum în singurătate în toată splendoarea Sa, întru fericirea noastră supremă că L-am descoperit în sfârșit pe Dumnezeu... Dar când privim pământul și sângeroasa sa realitate care a fost așa tragică de la Facerea Lumii, de la crima lui Cain asupra lui Abel, realitate care este încă așa tragică și nu dă semne că se va termina vreodată, continuând la infinit cu această tragedie umană, efect al Creației Lui Dumnezeu, ni se strânge inima de dureroasa constatare că Dumnezeu a scăpat totul de sub control, s-a îmbolnăvit și acum boleşte prin colțuri îndepărtate de univers, tăcut, neștiut, febril, trist și inutil ca tristețea unui cireș în octombrie.