POVESTEA BĂRBATULUI, O POVESTE DE INGINERIE BIOLOGICĂ COMPLICATĂ

POVESTEA BĂRBATULUI, O POVESTE DE INGINERIE BIOLOGICĂ COMPLICATĂ
  
  De trei ori pe noapte și de trei ori pe zi când femeia nu prea are chef de alte cele, bărbații se trezesc cu un munte crescut sub pijama dar nimeni nu se întreabă analitic cum se face și cum se desface așa ceva, cum se produce o așa minune, o așa inginerie atât de complicată biologică a mamei naturi ?

  Unii vor spune că Dumnezeu a dat așa ceva, așa umflături bărbatului dar întrebăm și noi umili cum oare numai din carne și din sânge și fără nici un os a putut Dumnezeu crea ceva tare și atât de complicat la specia biologică încât rămâi uimit cum de nu a ales Dumnezeu soluția cea mai simplă, comodă și naturală așa cum curentul electric este mai comod și alege calea cea mai scurtă făcând scurtcircuit, așa cum maimuța vâră un băț într-o gaură să mănânce furnici ?

  Iată, unealta răspunzătoare de umflarea pijamalei bărbatului e cea mai ciudată și complicată unealtă inventată de Dumnezeu și dată bărbatului pentru folosință spunându-i să se descurce cu așa ceva și să facă o lume  cu ea !

  Iată, o lume întreagă este făcută cu unealta dată de Dumnezeu bărbatului, o mare ciudățenie de inginerie biologică a mamei naturi. Căci ciudățenia e făcută pentru a da găuri dar nu dă găuri normal, prin mișcare de rotație cum știam noi că fac toate burghiele, ci prin mișcare de pliere și translație. Și nu e tare unealta bărbatului ca un burghiu din oțel de strunjit cum te-ai aștepta, ci e doar un burghiu anvelopă hidraulică, o chestie complicată care nu se umflă cu pompa și gata ! Ci se umflă cu gândul bărbatului, cu glanda hipofiză și hipotalamusul, cu impulsurile nervoase din sistemul nervos parasimpatic care trimite informația către măduva spinării unde sunt centri erectili care la rândul lor primind o informație neurotransmițătoare din creier pe baza aminoacizilor dopamină și oxitocină produși de creier când femeia îți zâmbește languros și îți arată ce are ea frumos, blochează acțiunea constrictorie a sistemului nervos simpatic și inhibă alți doi neurotransmițători, serotonina și noradrenalina răspunzătoare de cumințenia penisului când stă el liniștit în pantaloni în majoritatea timpului căci ar fi indecent ca toți bărbații să aibă pantalonii umflați la birou, în tramvai sau în poziție de drepți "prezentați arm' " în garda de onoare.

  Dar când acasă iubita își desface părul, își dă jos "pieptarul de la sân" cum îi spunea Eminescu sutienului, atunci în capul bărbatului se produce o scânteie care aleargă prin măduva spinării cu viteza luminii până la sistemul nervos parasimpatic penian și astfel prin nervii cavernoși, cu ajutorul aminoacizilor L-arginină și L-citrulină care se transformă în oxid nitric, acesta detensionează musculatura fină a endoteliului vascular cu care sunt căptușite vasele de sânge de la nivel penian, vasele se dilată și permit sângelui să pătrundă în camerele hidraulice ale penisului, cei doi corpi cavernoși și corpul spongios. Când sângele intră, el nu mai iese decât foarte slab deoarece când venele de admisie se umflă, camerele hidraulice umflate cu sânge apasă pe venele de refulare și le obturează ! Ce chestie tare se obține numai din carne, nervi și sânge ! Și atunci, bărbatul și bărbații din toate timpurile sunt pregătiți să creeze o lume, lumea în care trăim, iar femeile procedează după două variante : În prima variantă sunt încântate de așa minune, burghiul hidraulic cu mișcare de translație și ungere internă care le e foarte de folos lor și după bunul lor plac. Dar atunci când femeilor nu le e de folos, adică atunci când deținătorii acestor unelte, de trei ori pe noapte și de trei ori pe zi când nu e cazul li se activează natural uneltele magice și complicate, femeile se întorc fund în fund și noapte bună, neștiind ce pierd, neștiind ce reacții în sistemul nervos parasimpatic al bărbatului au dat peste cap făcând scurtcircuite nervoase și stricând totul în bietul cap al bărbatului. Căci totul, toată această dramă biologică se întoarce în capul bărbatului și i-l face varză. Dimineață la trezire, când iarăși pijamaua se umflă de trei ori inutil, femeia îi spune bărbatului  :
- Azi e sâmbătă. Prietenul tău aspiratorul te așteaptă... Ești ok ?
- Sunt ok dar sunt prea complicat și am viteza luminii în mine...
-Hai vin' la fata să-i dau o pupă băiatului !

DE DOUĂ ORI PE AN, DE PAȘTI ȘI DE CRĂCIUN SUNTEM MÂNGÂIAȚI PE INIMI DE DUMNEZEU

DE DOUĂ ORI PE AN, DE PAȘTI ȘI DE CRĂCIUN SUNTEM MÂNGÂIAȚI PE INIMI DE DUMNEZEU

  Niciodată nu s-au întrebat preocupat și serios cei mai erudiți teologi pentru ce avem anotimpurile și clima propice vieții pe acest pământ. Răspunsul lor este că Dumnezeu a făcut ca să fie totul : patru anotimpuri,  să fie zi și să fie noapte, să fie ziua întâi și să fie ziua a șaptea când Dumnezeu s-a odihnit de toată lucrarea Sa... O... cât de comod și lesne îi e omului să se abandoneze obosit în explicația religioasă și calmantă a tuturor lucrurilor când de fapt anotimpurile sunt explicate prin înclinația axei pământului față de orbita în jurul soarelui cu 23.5 grade... Pe Uranus, a șaptea planetă de la soare, axa sa este înclinată cu 108 grade față de axa orbitei astfel încât acolo avem 42 de ani zi și 42 de ani noapte, deci două anotimpuri : 42 de ani zi de vară cu -150○C și 42 de ani noapte întunecată de iarnă cu -220○C. Pe pământ, odată la 40.000 de ani avem câte o glaciațiune datorată înclinării ciclice cu câteva grade față de actual a orbitei. Bineînțeles, asta înseamnă că la fiecare 40.000 de ani omenirea dispare aproape complet din cauza gerului cumplit. Potrivit Cărții Sfinte, lumea nu are mai mult de opt, nouă mii de ani de la Facerea ei potrivit cu calendarul descris acolo ! De fapt cui îi mai arde de explicație științifică în unitatea de primiri urgențe a spitalului (UPU) unde sunt aduși pe patul rulant al ambulanței tot felul de pacienți disperați, accidentați ori bătrâni în agonia ultimelor puteri sleite ale bătrâneții de a lupta cu batalioanele bolilor și morții ce pun stăpânire pe bătrânul cocârjat de dureri și junghiuri pe patul rulant de spital... ? Pentru acel om bătrân, pregătit pentru eșafodul morții iminente, pentru tine care vei ajunge pe patul de spital într-o fatidică zi ori pentru copilul lovit pe trecerea de pietoni de o mașină, doar Dumnezeu mângâietorul mai are un rost și o însemnătate. Iar pretextul sărbătorii Pascale sau de Crăciun sunt cele mai frumoase pretexte, sunt ultimele mângâieri cu care omul se mai poate îndulci mâncând cu accese de vomă amarul și greul vieții și bând cucuta bolilor ce ne vor umple pe toți până ne vor decima. Adevărata fericire, fie ea și placebo, și asta chiar contează, este relativitatea pretextelor sărbătorilor religioase, care de două ori pe an, de Paște și de Crăciun, mai alungă de pe noi amarul și nefericirea, cum trenul care se apropie alungă puzderia miilor de ciori îngreunând firul electric de contact al căii ferate. După ce trece trenul, după ce trec sărbătorile, după ce trece lumina aceea care vine de la Dumnezeu din Cer până la noi, iarăși o vom lua de la capăt cu cearta, cu ura și bătaia și le vom relua de unde le lăsasem, iarăși ne vom strica la nervi și la burtă cu dușmanii, iarăși ei vor vrea să ne omoare copiii și tot ce avem mai sfânt iar noi vom vrea să le zdrobim capetele acestor dușmani care nu mai contenesc, iarăși ne vom îneca cu propriul nostru venin și ură, iarăși ne vor năpădi ciorile suferințelor și ne vor cocârja sub greutatea lor inexorabilă, iarăși vom fi copți pentru durere, pentru lacrimi, pentru boli, pentru scârba de rău și de nedreptate. Doar așa se explică rațiunea nădejdii în Dumnezeu, singura oază de liniște, excepția fericită a tuturor necunoscutelor omului oricine ar fi El, acest Dumnezeu, și oriunde ar fi, în Cer sau în mintea noastră. Iată, de două ori pe an, Bunul Dumnezeu pe care L-am revendicat universului ca Bun al nostru cel mai de preț, de două ori pe an, de Paște și de Crăciun, sau de câte ori vrem noi, ne aduce în case și în inimi pacea și mângâierea credinței, o tavă cu adevărate gustări promoționale de bunătăți care se găsesc numai în Rai. Luați și serviți oameni bunătățile promoționale ale Lui Dumnezeu că stă cu tava întinsă și noi nu îndrăznim să luăm, să fim buni și drepți ca Dumnezeu, să ne iertăm dușmanii nu numai de Paști ci în toate zilele ! Singura diferență între iertarea Lui Dumnezeu și iertarea oamenilor e că El iartă și uită totdeauna iar noi iertăm numai de Paște dar nu uităm niciodată.

OCHII DIN UMBRA TAINEI DE DOR

OCHII DIN UMBRA TAINEI DE DOR

  Suntem priviți în taină de atâția ochi, fie de îngeri, fie de demoni, de atâtea creaturi în universul ăsta, nimeni nu scapă neprivit.

  Sunt ochi din umbră în lumea asta care te pot urmări cu dispreț, cu ură, cu venin, iar din ei nu vor putea ieși niciodată lacrimi de drag și de dor. Dimpotrivă, din unii ochi iese în loc de lacrimi, venin de ură și dispreț la adresa ta.

  Oh, în schimb atâția ochi din umbra tainei și a tăcerii lor te-au scăldat în flăcările lor de drag și atâtea lacrimi pe obraji neștiuți în taină și singurătate te-au legănat în luntrile lor de dor și de iubire neîmpărtăşită și tu n-ai știut și nu vei ști niciodată !
  Câte lacrimi ai vărsat tu însuți în umbra și în taina unui dor de demult al tău,  ascuns, înmormântat în tine,  a unei iubiri tăcute și fără speranță pentru cineva ! Iată, până la urmă ca florile de cireș care în calea de-a da roade cele mai multe mor, tot așa și dorurile tale în piept ți s-au zbătut și au murit mai înainte de-a se naște, pierind acel dor și acel drag de cineva, zbătându-se inutil și murind în tine cum ți se zbate în mână o pasăre aproape înecată de viitură ce-o găsești în mâl, zvârlită din cuibul făcut pe pământul din grădina ta...

  Iubiri neîmpărtăşite și neștiute ale vieții noastre se sting, se usucă și se stafidesc în inimile noastre ca cireșele de mai în august de pe ramuri prea înalte, care n-au mai putut fi culese de nimeni. Resemnați de dorurile neconsumate și de iubirile netrăite, ceva în inima noastră se abrutizează și devenim duri, ne motivăm iluzoriu că suntem puternici și devenim puternici poate dar atât de relativ. Căci dacă Dumnezeu ți-ar scoate în cale ca o surpriză rară ochi pe care i-ai dorit în taină, să-ți zâmbească și să te privească cu drag cum ai privit tu neștiut, te-ai înmuia sub atâta greutate de dor înviat din uitare oricât de dur și abrutizat ai fi, de șansa unei probe de dragoste ca din Rai la care Dumnezeu ți-a făcut favoarea măcar în vis, acolo, în somnul resemnat în care ne aruncăm toți obosiți ca într-un hamac confortabil al nostru și doar al nostru. Și nu visăm noi acolo, în somnul nostru, care e ca un al doilea acasă pentru noi, nu visăm noi uneori ochi și mângâieri de dragoste ale unor îngeri pe care nu i-am întâlnit niciodată dar, iată, în vis ne zâmbesc și ne sărută lacrimile de dor din gând sau din pleoapele adormite ? De aceea, treziți din somn cu lacrimi reci de două ore în pleoape, sărutate de îngeri, neșterse de ore întregi de vis de dragoste în somn, zâmbim și ne bucurăm treziți de-un vis de dragoste, cadou și bonus de la Dumnezeu pentru noi.

  Ah, dacă am putea uni în lumea asta, ochi cu ochi, inimi cu inimi care se iubesc în taină și tăcere până la lacrimi, am putea crea o lume, o altă facere a unei alte lumi pe care Dumnezeu nu a avut-o în vedere, o lume plină de fericire, un mic rai de dragoste în care dorul ar crește neîmburuienit, ci plivit și îngrijit în piepturile noastre și nu ar mai prinde să-i curgă lacrimi de tristețe din trunchi, precum cleiul scurs din coaja lucioasă a cireșilor pe care îl mănâncă copiii când nu pot fura cireșe. Ei, copiii nu știu că acel clei sunt lacrimile cireșilor că nu sunt culeși, că nu sunt furați, că nu sunt scăpați de cireșe și de dor și de taină.

  Toate ființele în lumea asta vegetală sau animală, plâng cu lacrimi de rășină sau lacrimi sărate că au un dor de dat care nu trebuie nimănui, care se usucă sub formă de rășină pe trunchiuri de cireși sau lacrimi de dor pe obraji arși de drag neștiut de cineva ! Eu cred că dacă Raiul există, acolo nu se întâmplă nimic altceva, decât se rezolvă toate aceste taine de dor, toate aceste iubiri neîmpărtăşite, și toate mângâierile visate. Da ! În Rai nu ne ocupăm nici pe departe cu vocalize pentru psalmi ci cu vocalize pentru balade de iubire împărtășită și primită. În Rai cel bolnav și urât nu mai plânge că nu poate fi iubit de nimeni căci va fi sănătos și frumos iar iubirea în Rai nu-i ca pe pământ, nu-i ceva de luat ci ceva absolut de dat. Acolo în Rai ai să vezi numai cupluri ciudate : Fetele frumoase vor da dragostea băieților mai urâți, iar băieții frumoși vor iubi fete mai urâte și cu obrajii ciupiți de vărsat. Ce vină au ele ? În Rai s-a terminat cu egoismul, cu mândria și cu prejudecățile de toate felurile. Acolo e o competiție a bunătății și a dărniciei ; se cântă balade de iubire iar psalmii se cântă doar la slujba regulată de la Catedralele de pe pământ. Acolo în Catedrala din Cer, aerul nu mai miroase a lumânări și tămâie, ci a dragoste și dăruire și a căldură de degete care îți răsfiră părul și te umplu de endorfine cum deși nu-l plătești te umple de plăcere frizerul când îți trece cu mașina de tuns pe la ceafă.  Căci dacă pe pământ nu-i posibil, în Cer totul e plăcere și acela care-i mai sănătos și mai frumos îl iubește pe cel mai urât, trist și bolnav și îndrăgostit fără speranță. Iar dacă pe pământ dragostea adevărată e doar un vis, în Rai dragostea adevărată începe de-acolo de unde nu mai aștepți nimic în schimb.

  Am scris acest poem de dragoste din umbră, gândindu-mă câte priviri și câte gânduri de drag în zadar ni se pierd, sau ni s-au pierdut prin tinerețile noastre, cât am uitat și îngropat în noi, cât dor și câtă dragoste neștiută e în lumea asta în tot și în toate ființele, până și în cireșii care de dor le îngheață lacrimile pe trunchiuri sub formă de clei mâncat de copii... În fapt noi cei de azi purtăm în inimi rănile dorurilor și suferințelor care ne-au chinuit de-o viață și vrem, nu vrem suntem rezultatul a ce-a mai rămas din noi după atâtea lupte duse într-o inimă cât un pumn.

ULTIMUL STAGIU AL IUBIRII

ULTIMUL STAGIU AL IUBIRII
 
  Iubirea e actul istorico evoluționist prin care unele primate numite oameni s-au despărțit și deosebit de maimuțele originale. A iubi înseamnă a dărui. Desigur, și maimuțele iubesc dar ele pot dărui cel mult o banană, și asta mi se pare doar dacă găsesc o banană mai mare. Oamenii, dimpotrivă, dăruiesc ceea ce au mai bun și atunci ei trăiesc o bucurie mai mare ca a oricărei maimuțe : se cheamă că oamenii iubesc. Atunci, cel ce se simte vizat de această iubire dăruită, se bucură și mai mult decât o maimuță care ar primi cea mai mare banană. El se bucură deseori până la lacrimi și dincolo de ele primind o îmbrățișare de la omul care îl iubește și îi dăruiește această îmbrățișare. Cine trece de stagiul îmbrățișărilor, ca într-un joc pe calculator în care nu ai decât o viață, se bucură de bucuria sărutărilor, care sunt și mai parfumate decât bananele și îmbrățișările. Și atunci se cheamă că iubești, că te topești, că ești pregătit pentru următorul stagiu : Amorul. Nici o maimuță nu știe ce-i aceea dăruire, îmbrățișare, sărut și amor. Oamenii în schimb pentru că sunt buni și perspicace la acest joc al iubirii vor să treacă la alt stagiu al iubirii, superior amorului. Prin amor te contopești cu ființa iubită. Nici nu știi ce să faci ca să-i dai din tine ce-i mai bun, ca o midie care s-a străduit o viață în beznă și singurătate să fabrice o perlă. Nu știu care e bucuria scoicii de-a oferi o perlă, dar știu care e bucuria omului de-a oferi o îmbrățișare, un sărut, dus până la amor și chiar mai departe. Până la ce stagiu poți merge cu iubirea ? Te poți opri vreodată ? S-au limitat oamenii numai a face amor și a avea orgasme și voluptăți care le bucură și gândul și trupul ? Ok. Toți le-am trăit pe toate. Dar cine știe care e următorul stagiu al iubirii, care e următoarea haltă a bucuriilor și suspinelor de plăcere să-mi dea și mie cheia sau parola pentru a continua acest frumos joc. Nu țineți pentru voi iubirea și secretele ei. Dăruiți iubirea. Căci a iubi înseamnă a dărui. Așa începe acest frumos joc.

A iubi e-un act de agresiune ; pentru că în final cel pe care începi să-l iubești ajunge să geamă. Când mergi cu iubirea până la capăt victima ta neputincioasă ajunge să se tânguie, să plângă, să se zvârcolească sub mușcăturile tale, ca o antilopă disperată mâncată de vie de hiene. Adrenalina din carnea victimei o apără de durere pe care de asta nici n-o mai simte ; ea, victima geme doar și plânge. În economia gestionării iubirii universale Dumnezeu a lăsat aceleași maniere de comportament ca între prădător și pradă. Și îndrăgostitul care sărută pătimaș o face pe victima iubirii sale să geamă, și hiena care rupe din carnea antilopei vii o face pe victima ei să geamă. În ambele cazuri prădătorul își linge, iubește și devorează cu pasiune biata victimă. În final toți suntem și agresori și victime în același timp... Și prădători și pradă gemem în măcelul amorului, suntem gravi și pierduți într-o dulce tristețe fără de nici un zâmbet și cu ochii închiși, plângând de plăcere și nu râzând, nici măcar zâmbind de atâta fericire... De durere ne tânguim iubind. Iubim cu inima sfârtecată că n-avem decât o singură viață, decât o singură tinerețe și o singură șansă de a iubi, și aceea de multe ori pierdută ori niciodată găsită : Iubim sărman și auster până când moartea ne va despărți...! Atât de cutremurător și inuman de puțin... De asta gemem și plângem iubind și murind, că am primit atât de puțin de la Dumnezeu din infinitele soluții mult mai convenabile și suportabile cu care ne-ar fi putut ferici fără costuri mult mai mari pentru Domnia Sa... Dându-şi seama în ce impas și disconfort ne-a adus dintr-o comoditate inexplicabilă în munca Sa în tot ce era mai important și esențial pentru noi oamenii și în tot ce putea fi mai dulce în viața noastră adică iubirea, văzându-ne că până și-n dragoste în loc să râdem cu lacrimi în hohote de fericire cum se obișnuiește a se face în Rai, noi gemem și plângem de amor, Dumnezeu și-a reparat pe dată eroarea și nedreptatea făcută cu noi și genial ne-a promis Raiul cu desfătările lui. De-am fi râs de dragoste în hohote fericiți, și n-am fi fost îmbolnăviți plângând și gemând de iubire ca de o boală, n-am fi văzut noi de la Dumnezeu promisiunea nici unui Rai. Cine știe ce efect va mai avea iubirea pentru noi pe-acolo prin Rai...? Poate nu vom mai geme și plânge de amor... Poate o vom face mult mai lată cu iubirea, disperându-L pe Dumnezeu cu pretenția noastră că pentru a iubi, și Raiul e prea mic... Dar cum vom iubi în Rai și ce vom face...? Numai Dumnezeu știe...

IUBIREA DINTRE UN COPAC ȘI O FETIȚĂ CU ROCHIȚĂ ALBASTRĂ

IUBIREA DINTRE UN COPAC ȘI O FETIȚĂ CU ROCHIȚĂ ALBASTRĂ

  Nu vom ști niciodată cât de triști și răbdători sunt copacii, dar ei nu se plâng... Veșnic în picioare, treji sau dormind și chiar murind în picioare, veșnic ținuți de rădăcini în același loc în pământ, veșnic aceeași mâncare, zeamă de pământ cu apă, cât să le mai placă atâta noroi la toate meniurile ? ; dar nu se plâng cu toate că se plictisesc uneori copacii de-atâta monotonie și nu disperă ; ei iau exemplu de răbdare de la buruieni, rudele lor, de la iarbă care tot așa : crește pe-acolo pe unde o împrăștie vântul, pe câmpuri, printre linii de tren, pe case părăsite... Toată lumea vegetală cu imobila ei soartă nu se plânge, nu, chiar dacă niciodată, nici un copac nu se va putea îmbrățișa cu altul și nu vor putea fi fi fericiți unul între crengile altuia așa cum oamenii tot visează să trăiască în viața lor această avanpremieră de Rai : să se topească de dor, să se odihnească de dragoste în brațe iubite. Sunt copaci care cresc pe stânci, pe piscuri de munte, în înalt, unde doar acvilele și gângăniile mai ajung, infigându-şi în piatră rădăcinile să ne arate nouă cât de dulce e viața oricât de grea și solitară ar fi.

  De aceea ar trebui să luăm aminte de la copaci ; și să ne mulțumim, așa cum ei se mulțumesc, cu legarea lor inexorabilă de acest pământ, cu destinul lor imobil de a nu putea pleca niciodată nicăieri, de a nu putea fugi nici din fața focului sau a potopului, de a se mulțumi cu ceilalți vecini copaci pe care-i au, buni sau răi, de a nu se putea întâlni niciodată cu alt copac iubit decât prin păsări în care copacii pun toată iubirea ce au de dat și mângâiat unul de la altul. Ne plimbăm adesea prin păduri, vai ce de copaci falnici și frumoși ! Și câte veverițe și păsări au pe ramuri, și cât soare îndură ei stoici ca să stăm noi la umbra lor, la rădăcina lor, cioplind triști cu briceagul un băț, ori adăstând cu capul pe coaja încrețită și plină de furnici a copacului, ori scrijelând cu briceagul inițiala unui nume iubit. Dar nu toți copacii au șansa unor păsări mesager de dragoste. Și atunci majoritatea copacilor rămân singuri, cu coaja crăpată, așa cum noi oamenii rămânem de nedor și nedragoste cu buza umflată.
Într-o zi o fetiță cu rochiță albastră cu bretele, săracă și tristă, singură, fără de prieteni și ea, stătea la umbra unui copac și se juca cu o păpușă veche, murdară de timp, ruptă și plină de lacrimile copilăriei ei găsind-o adormită cu capul pe ea, de dorul părinților. Cum niciodată părinții nu pot fi înlocuiți și dorul de ei nu poate fi stins de nimic, fetița singură cășună pe bietul copac la poalele căruia se ducea în fiecare zi să plângă de dor ; și lăsând păpușa deoparte, și gândul de părinți și de alți prieteni la fel, spuse copacului, mângâindu-i cu degetele coaja crăpată :
  - Atunci, copacule, vrei să fii măcar tu prietenul meu ?
  Copacul, privind mirat în jos, prin ochi curioși și speriați de păsări ascunse pe ramuri, foşnind tare din frunziș spuse :
  - Fâşşş, fâşşş... !
  - Copacul meu, prietenul meu, iubitul meu... ! Căci orice fetiță când aruncă și uită de o păpușă plină de lacrimile copilăriei, cășunează și se gândește la un prieten, la un iubit către care să continue iar cu lacrimile ei de dor și de iubire.
  - Dar, Fetiță ! Eu sunt un copac ! Sunt din lemn și tu ești din carne, și sunt atât de bătrân... Am trei sute de ani, iar tu, n-ai nici buletin cred... Cum să-ți fiu eu prieten ?
  Prea târziu însă pentru fetiță aceste explicații care cu dor și cu ochii închiși, cu obrajii plini de lacrimi lipiți de coaja crăpată a copacului murmură șoptind :
  - Copacul meu...
  Scârțâind din toate ramurile sale, acoperind-o pe fetiță de un noian de frunze de dor verde, șopti și copacul și-i spuse fetiței îmbrățișându-l, îngropată în frunze la poalele sale :
  - Fetița mea... Sunt un copac fericit îmbrățișat tare, tare de tine, fetița pădurilor ! Mulțumesc cerului și clipei care te-a făcut să vezi în mine un copac, o liniște, o pace de îmbrățișat, de potolit sete de suflet și dor de inimă. Deci sunt fericit că două brațe calde, ale tale, tremură vibrând de dor în întuneric și taină și doi ochi ai tăi visează rotunzi și umezi, și două buze ale gurii tale se ostenesc de respirații de visare către mine, un copac doar, cel mai fericit și cel mai iubit dintre copacii pământeni. Nici un copac n-a visat la o iubire de om, n-a îndrăznit atât de mult. Însă de ziua îmbrățișării eu m-am lăsat cuprins de tine, fetiță cu rochiță albastră, m-am lăsat în grija mâinilor tale calde și m-am sfințit de dulcea lor înlănțuire ! Căci ce mai pot eu, copac, să fac când tu mă îmbrățișezi atât de tare, tare, iar eu nu mai văd ca și vis de dragoste și consolare de lemn, o altă plăcere mai mare decât pe tine cu brațele tale de om... !
  Fetița, îmbrățișată acum indestructibil cu copacul, trăind cea mai frumoasă poveste de dragoste dintre două existențe total diferite, întoarse de lipi și celălalt obraz plâns pe coaja copacului și continuă cu șoaptele de iubire către copac, prietenul și iubitul ei de taină :
  - Copacul meu, tu ai ramuri atât de sus și cât plângi tu cu toate trilurile păsărilor tale să m-ajungi jos la poalele tale să mă îmbrățișezi și tu cu ceva și nu poți, copacul meu...
  - Nu pot fetiță să te îmbrățișez... Am ramurile atât de sus și atunci îți dau toate frunzele mele... Și-mi cad toate frunzele de dorul tău, îmi cad frunzele în părul tău, și-mi cresc alte frunze și iederă de dor direct pe trunchi și pe coaja crăpată,  acolo unde tu atingi cu căldura brațelor tale firave înlănțuite...

  Aceasta este povestea de dragoste dintre un copac și o fetiță cu rochiță albastră cu breteluțe. Din înălțimea lui, văzând un ghemotoc cum îl îmbrățișează la poale, copacului îi creștea pe trunchi iederă care îl  sugruma de dor : erau gândurile de drag pentru fetița care îl înlănțuia indestructibil cu brațele sale. Și fiindcă ramurile copacului sunt atât de sus și nu pot ajunge la fetiță ca să-i răspundă cu aceeași dragoste, copacului nu-i rămâneau decât frunzele să cadă pe fetița cuibărită la poalele sale. Așa putea îmbrățișa copacul pe fetiță,  ales de ea să-i fie prieten... Și el, copacul, cu altceva chiar nu putea să îmbrățișeze pe fetiță decât cu toate gândurile lui transformate în frunze, să astupe cu ele sub noianul lor, ca o căruță de frunze verzi căzute toate de pe ramuri, acoperind pe acea fetiță în dorul lor verde...

ADIO MOARTE

XVII) ADIO MOARTE

  Tocmai pentru că întreaga omenire rezonează atât de preocupant la chestiunea judecății de pe lumea cealaltă, toți pregătindu-se și fardându-se asiduu pentru a se prezenta cât mai impecabil la Înfricoşătoarea Judecată atunci când ți-a sunat ceasul și stai chircit și tremurând ca un câine la injecție în fața Lui Dumnezeu care îți va decide soarta, în iad sau în Rai, am simțit provocarea de a reacționa ; asta atunci când toți credincioșii timorați lasă capul în jos privind cu frică spectacolul Înfricoșătoarei Judecăți, a propriei lor judecăți, a pulberii și nimicului care sunt toți. Cum putem statua că are vreo relevanță și contează în univers printre mersul sorilor și al galaxiilor moftul nostru de a crede că judecata noastră e totul, că Tu Doamne, oricine-ai fi Îți vei irosi din timpul Tău spre a Te opri din viteza-Ți cosmică și a te împiedica, a te apleca spre efemeridele ce suntem și că putem provoca universul să ne acorde în infinit o atenție, un alt loc în afară de volumul dizlocat al pământului scos din groapă ca să încapă sicriele noastre efemere din lemn ieftin ? Nu știm dacă Tu Doamne ai prevăzut în mare inspirația Ta și posibilitatea de a putea să ne apărăm la propriul proces al judecății faptelor vieții noastre, de a ne acorda dreptul omenesc să putem face recurs la sentința de condamnare, indiferent, la iad sau la Rai. Mai mult ca sigur că nimeni nu îndrăznește a se gândi la așa ceva de frică a nu Te irita și supăra și mai mult. E sigur că se găsesc povățuitori în rândul teologilor care să-ți impute că nu e cu putință a face recurs în fața judecății cea de pe urmă pe care tuturor ne-o pregătești.
  Aș fi vrut să spun despre Tine Doamne în recursul la judecata mea că te-am descoperit. Dar nu pot să spun asta când știu că Tu nu poți fi niciodată descoperit în viața asta, în lumea asta ca și entitate vie a palpabilului și actualității ci doar printr-o revelație morbidă activată de subiectivismul nostru infestat de prejudecățile noastre și impresiile noastre particulare care ne fac imaginația efervescentă și bogată determinându-ne să visăm și să facem dintr-un Nimic evident un erou de zile mari și de succes al modei timpului și zilelor noastre cu numele de Dumnezeu. Nu mai contează dacă Tu Doamne nu aparții actualității și realității... Ceea ce contează pentru oameni terapeutic e să se mintă frumos că au găsit preocuparea umană capitală a religiei prin care Te receptează simptomatic Doamne ca și spirit perfect neverosimil al lumii acesteia, dar perfect adecvat al lumii celeilalte a ezotericului și inevidenței alienante, o lume imposibilă prin artificialul ei, o lume care ține numai de clocotul ambiției morbide a credinciosului de a crede în ea, o lume ezoterică din cer care a ajuns să plictisească, enerveze și îngrețoşeze definitiv creatura pentru atâta discreție și încăpățânare cu care Te ascunzi Doamne de oameni și de tot ce este palpabil pe lumea asta a realității noastre. Și nu pentru că Tu însuți n-ai vrea să fii viu și să te arăți actualității și evidenței ci pentru că nu faci parte din acest macrounivers ci din microuniversul gândurilor și și reacțiilor chimice și microelectricității neuronilor creierelor noastre. Și tocmai de aceea îndrăznesc să Te creditez cu calități, să umplu vidul Tău cu descrieri frumoase despre Tine Doamne, speculând din respect, complezență și condescendență despre faptul că ești bun și drept, când nici măcar nu exiști. Pentru a fi bun și drept Doamne, știu că nu ai cum a avea nimic în comun cu toată efemera problematică a oamenilor și precaritatea ideologică în care înotăm de fapt noi toți oamenii făcându-ne din religia curentă un crez obligatoriu și bun pentru sărmanii oameni de rând cuminți și de bună credință, nevinovați că s-a aciuat aici pe la noi creștinismul, o religie străină, fiindcă a fost mai tare, precum dintr-o întâmplare istorică, dacă romanii n-ar fi cucerit Dacia aducându-ne cumva sămânța creștinismului de la ei, că ei au avut treabă cu iudeii și cu liderul lor spiritual Iisus, astăzi am fi rămas totuși zamolxieni, cu religia poporului nostru dac și potrivit ei, noi ne-am fi ars morții iar la înmormântări nu ne-am mai fi pus cenușă în cap bocind ca evreii și nu am mai fi plâns ca ei la zidul plângerii ci ne-am fi bucurat ca la nuntă, că a scăpat răposatul de jugul și împilarea vieții...
  Dar așa, Doamne, oamenii au fost sub vremuri și tributari faptelor istorice cu toate consecințele... ; cu consecința că din rândul și în mijlocul societății, teologii de azi, moștenitorii fariseilor și teologilor de ieri își fac încă cu succes numărul în fața ochilor noștri miopi și adormiți de tăria gradelor religiei și promovează nonșalant încă superstiția și mitul în secolul XXI și anul de grație 2016, și asta fiindcă este cerere, iar ei, teoreticienii religioși ofertează cu talent opium și calmant cu asupra de măsură omenirii seduse de Cer și de Tine Doamne... Doamne, iartă-i pe acești mistici religioși care Te-au amestecat iresponsabili într-o poveste prea urâtă ca să fie plauzibilă și suportabilă... : povestea religiei, a Lui Dumnezeu și a lumii celeilalte. De aceea Doamne, simt că Tu ești cel mult cu totul altundeva, ești altcineva și ești altcumva, iar dacă nu ești în niște coordonate ale realității și evidenței, ești măcar într-un concept ascuns, într-o idee a universului care Te ține încă ascuns și captiv ca pe un diamant prețios în fundul pământului dar poate cândva întâmplarea te va scoate la lumină în sfârșit atunci când nimeni din cei de față nu vom mai fi, și de dragul și mila noastră a oamenilor, universul și legile lui Te va umaniza și antropologiza. Astfel, într-o zi, universul și o reacție ascunsă a unei chimii secrete cosmice ar putea să Te inventeze Doamne, într-o locație la care oamenii n-au acces nici cu gândul, nici cu fapta, prea evoluat pentru noi, prea bun și perfect ca Tu să fi generat și hărăzit omenirii un asemenea dezastru existențial și un blestem atât de incredibil de sever, încât eu nu Ție Ți-am imputat toate dramele ce ni se întâmplă ci lor, ignoranților religioși care vor să fie așa colcăind în această mlaștină a autoalienării, antirațiunii și antivieții prin care Te-au mânjit cu toate tarele lor de caracter în povestea rătăcirii lor religioase irecuperabile...! Iar recursul meu la ÎNFRICOŞĂTOAREA JUDECATĂ e recursul la ÎNFRICOŞĂTOAREA lor judecată...
  Nu are rost să am lacrimi în ochi știind sigur că mă vei arunca Doamne la chin în iad potrivit procedurii standard pe care ca un bun Judecător legist,  intransigent și sever trebuie s-o respecți cu strictețe. Când toți și-au luat adio de la viață și au spus bun venit morții adică vieții de apoi, după mare îngăduința Ta de a da un ultim cuvânt tuturor la propria lor judecată, eu Îți mulțumesc că ai avut răbdarea să mă asculți și pe mine Doamne în acest lung ultim cuvânt și sperând că nu Te superi prea mult și nu tulbur lumea cealaltă cu pretenția mea, am să-Ți spun Doamne că nu simt nici un motiv pentru care nici eu, nici o lume-ntreagă  putem și trebuie să murim vreodată în măsura în care nu ești în stare să ne argumentezi rostul pentru care ne-ai creat atât de mizerabil, sărman și trist și rostul pentru care ne omori așijderi chemându-ne și vrându-ne pentru Cer. De aceea tulburându-te cu îndrăzneala acestei opinii, ce pot eu să fac decât să-mi cer iertare pentru ea și să te întreb răspicat pentru ce-ai avut cinismul și cruzimea să ne creezi fiind conștient dintru început de toate relele ce urmau să ni se întâmple...? Și chiar dacă atât de mult Te mângâie când oamenii mor cu numele Tău pe buze și când spun sfârșiți de dureri și suferință adio viață despărțindu-i de ea atât de sângeros și crunt, eu îmi iau rămas bun de la Tine Doamne lăsându-i pe credincioșii fericiți să-ți rămână pe cap în Rai și să te încurce în treburi pe-acolo ; și ultimele mele cuvinte către Tine spre disperarea Ta înainte să fiu aruncat în iad la veșnica schingiuire sunt : ADIO MOARTE ! Pentru că nu poți muri niciodată, nici atunci când ai douăzecişicinci de ani și ești în primul tău concediu cu tânăra ta soție, și nici când ești bătrân decrepit și privești cu ultimele puteri de pe patul rulant de spital cum infirmierele de la terapie intensivă se roagă să crăpi odată ca să nu-ți mai șteargă voma de pe tine și nici să-ți schimbe pamperşii.

A FI DEZIUBIT

A FI DEZIUBIT

  A fi deziubit nu înseamnă să nu mai fii iubit. Înseamnă să fii iubit și mai mult, în taină, cu durere, cu alean de cineva care nu poate ajunge la tine. Căci nici stelele cât de tari sunt, tot nu pot ajunge unele la altele să-şi unească clocotul și se mulțumesc să își strălucească arzând depărtărilor și singurătăților atât de mari și atât... Nu putem fi mai mari și mai tari ca stelele atât de fierbinți, de aceea dragostea pierdută trebuie să învățăm de la ele s-o transformăm într-un dor la fel de mare și fierbinte ca dogoarea unei stele. Dacă vezi așa lucrurile, acesta e refugiul și liniștea prin care poți să reziști după ce ți-ai oferit inima dezgolită pe tavă și tava a căzut jos. Să nu fim triști că într-o zi ne simțim părăsiți, trădați sau uitați de cei pe care nu-i credeam în stare să ne lase. Uneori e doar părerea noastră că ne-au lăsat. Ce știm noi de cei ce ne iubesc și credem că ne lasă, pe unde au plecat și unde au plecat și câte au luat din noi cu ei ? Ce știm noi de râuri secate, de albii goale de ape care nu au secat ci curg la fel de impetuos în pământ în pânze freatice ? Ce sunt pânzele freatice decât toate apele ce se adaptează la realitatea imposibilă a suprafeței și curg răzvrătite în meandre subterane, singurele posibile ? Triști și însetați de tristețea și dorul iubirilor stinse sau nici măcar începute, nici nu știm cum bând apă rece și proaspătă din ciutura unei fântâni cu cumpănă din Bărăganul tristeții noastre, bem de fapt din dragostea ce credem că ne-a părăsit, dar ea ne răcorește sufletul și inima, de-acolo din taina apelor reci ale fântânilor obligate să poarte prin meandrele pământului toate apele ce nu pot și nu au dreptul a curge la suprafață... Deodată te simți fericit, așa părăsit și uitat cum te crezi când bagi gura arsă de sete în apa rece a ciuturii sparte a unei fântâni și sorbi... În clipocirile apei îți vezi chipul desfigurat de supărare și indignare dar inima se potolește pe dată cu răcoarea apelor dorului din ciutura cu apă din pământ. Nu poți ține iubiri mari la suprafață și să mai fie și proaspete și răcoroase ca apa de izvor. Marile iubiri sunt în subteran iar marea sete se potolește cu apa răcoroasă dintr-o fântână, într-o zi când îndrăznești să bei din ciutura spartă o apă atât de bună și rece a dorului care se risipește curgând ca apa din ciutură pe buza fântânii din Bărăgan. A fi deziubit nu înseamnă să nu mai fii iubit. Înseamnă să fii iubit și mai mult, în taină, cu durere, cu alean.