CAMPIONII SPERANȚEI

CAMPIONII SPERANȚEI

                        1)

  Când privești un om religios, un bun samaritean care ți se adresează, în cuvântul lui, ca un lait motiv vezi inserată o idee obsesivă, o idee de o mie de puncte care îl motivează pentru întreaga viață : ideea de speranță.

"Aşa virtuoşii murind nu desper,
Speranţa-a lor frunte-nsenină,
Speranţa cea dulce de plată în cer,
Şi face de uită de-a morţii dureri,
Pleoapele-n pace le-nchină.

Cum mângâie dulce, alină uşor
Speranţa pe toţi muritorii!
Tristeţe, durere şi lacrimi, amor
Azilul îşi află în sânu-i de dor
Şi pier, cum de boare pier norii". (Mihai Eminescu)

  Speranța credinciosului pentru plata în Cer pentru toată munca credinței sale nu o poate întrece în intensitate și în entuziasm nici un alt tip de speranță. Speranța credinciosului se numește nădejde și are acest nume special căci se leagă de vocația Lui Dumnezeu de a fi sprijinul și nădejdea tuturor celor fără de nădejde. Nu poți privind un credincios în actul rugăciunii sale către Dumnezeu să rămâi imun și să nu păleşti simțind în inima ta cum cazi în ridicol în mijlocul unei lumi întregi motivată și înregimentată în ritualul trăirii religioase în mijlocul căruia te simți ca un motan stingher cățărat într-un copac de frica câinilor, ca un încurcă lume privind exercițiul meticulos al credinței ce-i motivează pe toți credincioșii a se manifesta într-un accent de superioritate față de tine trogloditul care nu poți spera să primești de la Dumnezeu atâtea daruri, compensări și beneficii câte speră un credincios, campion al speranței, de la Dumnezeul lui. Credinciosul, campion lacom al speranței în Cer, care speră prin credința sa să acumuleze ahtiat importante beneficii ezoterice pe care i le vor aduce veșnicia și părtășia cu Dumnezeu, îți va râde în nas și acuzându-te că ești un ratat, un damnat și un candidat perfect, o trufanda pentru diavolul care te va schingiui pentru necredința ta, te va face să te simți intimidat, te va ridiculiza prin infatuarea mândriei lui religioase, și te vei simți ca un pierde vară, ca un greiere care nu strânge ca furnica în mușuroi nestemate de credință cu care credincioșii se prezintă cu duiumul în fața Lui Dumnezeu la Înfricoșătoarea Judecată, pe când tu ești un zăbavnic care îți pierzi mântuirea și mori pe limba ta păgână, căci nu poți să vezi în Dumnezeu și în credința oamenilor decât o boală psihică a gândirii la care tu ești imun, o boală care se constituie paradoxal într-o calitate curentă a timpului, o boală dulce și mângâietoare pentru că face bine inimilor credincioșilor, îmbălsămându-le să bată voioase pe calea credinței, o cale bătută și sigură pentru că este oficială și recunoscută de spiritul religios în vogă al timpului curent. Dacă tu ești încăpățânat și nu vrei să asculți cuvântul Lui Dumnezeu, n-ai decât să te duci la dracu', e dreptul credinciosului de a te da pe mâna Lui Dumnezeu ca să fii judecat, nu-şi mai bate el capul cu tine. Căci credinciosul ți-a spus de o mie de ori și ți-a dat clar de înțeles să faci ca el, să-i aduci laudă Lui Dumnezeu din toate motivele și cu toate ocaziile de vrei să moștenești Împărăția Cerurilor și să vezi pe Dumnezeu.

                        2)

《Ce este credinciosul,  (recenzie dezvoltată după Emil Cioran), care te îndeamnă la credința lui, care te asigură că în Cer acolo unde își proiectează el viitorul mai este loc destul și pentru tine, ce este acest credincios decât acela care ajungând la limita monologului, la marginile singurătății, îmbolnăvit de sindromul unei dorințe și speranțe colosale de comunicare și osmoză cu o supremă autoritate, îl inventează, în lipsa altui interlocutor, pe Dumnezeu, supremă autoritate, pretext pentru dialog ? Atâta vreme cât Îl numește pe Dumnezeu și i se adresează ca unei ființe vii, ca unui împărat de la care așteaptă îndurarea, clemența și mila, demența credinciosului e bine deghizată, și... totul îi este îngăduit. Adevăratul credincios abia dacă se deosebește de nebun ; dar nebunia lui e legală, admisă ; el ar sfârși într-un azil, într-un ospiciu dacă aberațiile i-ar fi goale și curate de orice credință. Acestor aberații religioase Dumnezeu le dă acoperire și le legitimează. Orgoliul unui cuceritor, al unui Gingis Han, al unui Nero, pălește alături de ostentația unui credincios ce se adresează Creatorului. Cum de poate cineva să îndrăznească atât de mult ? Și cum să fie modestia o virtute a templelor, bisericilor și oricăror lăcașe de cult unde se servește credința la orice meniu, când orice bătrână decrepită care cerșește citind dintr-o cărticică de rugăciuni în fața unui magazin alimentar, prin credința ei care o face să-și închipuie că INFINITUL îi stă la îndemână, se înalță prin rugăciune la îndrăzneala la care nici un tiran n-a ajuns vreodată...? Aș da toată împărăția lumii doar pentru clipa când mâinile mele împreunate ar găsi inspirația într-o rugăciune să-L implore pe Marele Răspunzător de enigmele și banalitățile noastre să ne dea un răspuns și o soluție rezonabilă irezolvabilului în care orbecăim toți, noi cei ce facem parte din rasa umană, creație a Lui Dumnezeu... Răspunsul nu se dă, noi toți ne vom da unul altuia în cap să ne învățăm minte dușmanul că e stupid să creadă în dumnezeul lui păgân, ci mai bine să ia aminte de la noi, luminații și fericiții credincioși care credem într-un Dumnezeu perfect pentru că e al nostru. Cât de perfect vedem cum este acest Dumnezeu al nostru care guvernează peste o lume de eroi băgați în pământ și criminali jucând pe mormântul lor ; vedem asta la tot pasul și știm că așa s-a petrecut totul de la Facerea Lumii iar soluția reparatorie s-a prezentat a fi în Rai, în Cer, acolo unde se face dreptate, adică în mulțimea vidă, adică nicăieri. Când credincioșii în zelul lor religios nu iau în seamă și ignoră asemenea probleme critice ale lumii pe care Dumnezeu a inventat-o, refuzând a pune în responsabilitatea Lui Dumnezeu manufacturierul tot ce nu merge bine în această lume, eludând evidența dramei existențiale a creaturilor numiți oameni chemați pentru compensare și reparațiune doar și abia la Cer pentru rezolvarea problemei, nu mai rămâne nimic de făcut pentru omenire : oamenii își vor apăra Dumnezeul a cărui omenire creată a luat-o razna dând vina pe diavol și spunând nu că Dumnezeu a greșit cu ceva, ci că diavolul este vinovat. Așteptând Înfricoșătoarea Judecată a Lui Dumnezeu, toți credincioșii fardându-şi sufletele cum știu ei mai bine în credincioșia lor pentru randevu-ul cu Dumnezeu își dau întâlnire în Cer ; și așteaptă moartea ca pe o salvare când se vor duce cu toți la Cer liniștiți și cu o floare la ureche iar tu vei rămâne ca un prost păgân uitându-te la ei, la infinitul negru al rugăciunii și credinței lor, căci ce-i credința lor decât o clipă atotstăpânitoare pe inima omului credincios, o iederă care sugrumă evidența și rațiunea, care ni-L ascund pe Dumnezeu în fundul pământului și al Cerului încât să nu-L vedem și simțim decât cu ochii minții ? Ce contează că nu-L poți vedea pe Dumnezeu decât cu ocazia morții având această credință încăpățânată în inevidența Lui ? Ce contează că Dumnezeu rămâne o dulce alinare iluzorie și un vis prea frumos ca să fie adevărat când acest vis și-a făcut efectul în omenire care s-a îmbolnăvit prea frumos de credință, iar această credință constituie o medalie, o calitate curentă, un fel de timp oficial al oricărui credincios cu care are a se mândri în dauna păgânismului tău ? Dar cel care este cu adevărat modest și realist își poate spune liber și răspicat în sinea lui : Prea umil ca să mă rog, prea vlăguit ca să trec pragul bisericii, mă resemnez cu propria-mi umbră și nu vreau ca Dumnezeu, acest concept frumos din capul oamenilor,  să se deranjeze ori să se dea bătut în fața rugăciunilor mele. Celor care propun nemurirea prin frecventarea religiei și credinței, ce pot să le spun...? Le spun doar atât : Orgoliul meu nu-i nesecat ; puterile-i sunt limitate în comparație cu orgoliul vostru. Socotiți că în numele credinței vă veți rezolva și învinge eul ; de fapt, doriți să-l perpetuați acest eu mărunt și efemer al vostru,  întru veșnicie, durata aceasta neajungându-vă oricum. Orgoliul și aroganța voastră sunt mai rafinate decât toate lumeștile ambiții. Ce vis de glorie asemuit cu al vostru nu se arată a fi înșelăciune și fum ? Credința voastră nu e decât un delir de grandoare tolerat de comunitate pentru că merge pe căi oficial acceptate, ascunse și meșteșugite ; dar unica voastră obsesie este pulberea care sunteți : lacomi de atemporalitate, credincioșilor, persecutați timpul ce o împrăștie și anulează, pentru că nimic din ce e viu nu rezistă timpului și veșniciei, nici măcar speranța și iluzia unei vieți veșnice și fericite în Rai, iluzie care moare în capul fiecărui credincios odată cu moartea ultimului neuron care se mai agăța de această speranță, de această iluzie de bine, pace și fericire. Ce n-ai trăit la timp, nu vei trăi niciodată, așa spunea Octavian Paler, or vine credința și-ți dă peste bot și spune că Cerul adică cosmosul rece, întunecat și plin de vid și de pericole, de gravitații și unde gravitaționale catastrofice pentru vulnerabilitatea umană, de explozii de stele și cataclisme spațiale, acolo va fi fericirea, pacea și relaxarea ta, acolo în vidul înghețat la minus 260 de grade Celsius dintre stele unde e Raiul, o oază cu loc plin de verdeață, gata pregătit de Dumnezeul din capul tău pentru tine, o adunătură de carne întâmplătoare și temporară. Nu poți să fii ființă vie, vulnerabilă, muritoare și să-ți dorești să fii atemporal, nemuritor, să te bați cu timpul sub formă de suflet, un batman nesocotit hălăduind prin cosmos în căutarea Lui Dumnezeu. Nu poți să dorești sub această formă de suflet să-L găsești pe Dumnezeu și să te valideze, să te molipseşti de la El de veșnicie, ca să învingi galaxiile, quasarii, pulsarii, găurile negre, având ambiția să trăiești în Cer mai mult ca ele, să le ridiculizezi păcălind timpul și veșnicia în această ipostază de suflet superman emanat de un cadavru trist și supărat că a murit, suflet prin care să-ți dorești și planifici stupida ambiție să reziști astfel timpului, materiei, spațiului și veșniciei în Rai, tu cel ce acum ești deocamdată o adunătură evolutivă efemeră întâmplătoare de celule care nu apărea dacă mama și tatăl tău nu se întâlneau dintr-o pură întâmplare aleatorie. Cum oare deodată născându-te din graviditatea întâmplătoare a burții mamei tale, din instinctul sexual al tatălui tău care a tăbărât peste mama ta care a dezvoltat în burta ei produsul spermei aruncată de tatăl tău din cauza hormonilor care urlau în el la fel ca într-un taur în călduri, cum oare din această întâmplare aleatorie crezi că poți avea abilitatea, neinspirația și nerealismul, insolența, forța de a cuceri veșnicia în Rai mulțumită acestei banale întâmplări că te-ai născut fiind rezultatul unui coit, al unei acuplări așa cum se acuplează tot regnul animal ? Suntem copiii copulării și ai ejaculării, la fel cu toate lighioanele pământului care nu au un Dumnezeu și un Rai cu care se ocupă doar oamenii, Dumnezeu și Rai fiind doar produse pure ale inteligenței umane generatoare automată de închipuire și vis care s-au desăvârșit prin închipuirea și visul suprem numit Dumnezeu și Rai. Ne naștem din competiția unor spermatozoizi care se întrec la Olimpiada vieții lor să prindă o șansă să străpungă un ovul pentru a se uni cu el și a deveni om, om care crescând și dezvoltându-i-se inteligența, implicit imaginația va crede că este un purtător de nestemat, de un alter ego numit suflet care va cuceri și învinge veșnicia lansat din vârful unui penis... Nici un spermatozoid când pornește la luptă nu se roagă Lui Dumnezeu să-i ajute puterii cozii să ajungă primul la ovul să-l fecundeze și astfel să se încheie afacerea neantului burlăciei lui transformându-se în om care va visa într-o zi că ceva din el numit suflet va zbura compensatoriu în Cer evadând din această șandrama și dramă umană numită corpul omenesc și viața omului. Nici un spermatozoid nu știe că  cetatea ce-o va cuceri îi va deveni mamă care îl va naște în dureri, cu cordonul ombilical înfășurat de gât și îl va condamna astfel la o naștere în riscuri, dureri și plânsete, la o viață legată cu ață și o moarte așijderi cândva, dar se va alege barem din această afacere cu un suflet vagabond în Cer căutând disperat o veșnicie Raiul și pe Dumnezeu ca să-i amintească Creatorului prin atâtea rugăciuni că este un suflet devotat și evlavios care dorește cum respiră veșnicie și mântuire, suflet care a emanat din evoluția dintr-un biet spermatozoid. Peste tot semnele evoluției ne vorbesc că nu am fost creați așa cum suntem și că am evoluat din ceva mai mic și diferit, sărman de mic și sărman de diferit de mândria credinciosului care îi umflă pieptul când crede că a fost făcut de Dumnezeu care a suflat duh sfânt peste el, o adunătură întâmplătoare de carne și organe bolnăvicioase, la scara infinitului. Adepții creaționismului, ei înșiși rezultatul unor foști spermatozoizi în evoluție, nici nu vor să audă de așa ceva, că au pornit pe scara evoluției și au evoluat pornind din vârful unui penis și chiar mult mai dinainte, din ambiția genetică a unor celule de a se conserva și astfel divide și uni unele cu altele formând un tot numit individul biologic ; ei, credincioșii cred că au fost creați special de Dumnezeu ca să fie depozitari de suflete aspirante la Rai și la Dumnezeu, afacerea vieții lor, și nu că au pornit a fi niște minusculi mormoloci fără suflete care evoluând în burta mamei lor și crescând au deprins a crede că au suflete auzind la biserică luați de mână de mama lor  că ceva din ei numit suflet se va desprinde și înălța la Cer într-o aroganță fără margini, cultivându-şi mândria de suflete și lauda de sine că se vor înălța la Cer printre stele unde își vor împlini și consuma mirobolanta speranță că-L vor apuca efectiv pe Dumnezeu de mantie, uitând de coada care i-a ajutat să gonească prin vagin ca să paraziteze un uter, uter ca toate uterele mamiferelor altele decât omul, care sunt modeste, nu au pretenția că au un suflet și nici un Dumnezeu colecționar de suflete. Evidența biologiei și evoluției pure urlă în noi, acoperită brutal de infatuarea noastră religioasă mai frumoasă, convenabilă și comodă de a crede toți că putem depăși și nega biologia pură prin speculația alambicărilor inteligenței umane care au generat o cireașă de pe tort numită Dumnezeu și credința corespunzătoare în El, când vrem cu atâta patimă religioasă să-L facem pe Dumnezeu doctorul, ajutorul tristei, vulnerabilei și sangvinolentei noastre biologii. Acolo în biserică unde Îl cheamă pe Dumnezeu, foștii spermatozoizi evoluați numiți credincioși își formulează idealul vieții lor eterne și privind viața de pe pământ ca pe o deșertăciune și un rău necesar de care abia așteaptă să scape, doar viața de dincolo devine destul de interesantă și cuprinzătoare pentru poftele insațiabile de veșnicie ale credincioșilor, aspiranți dependenți la drogul deliciilor Raiului. Pământul și clipele lui le repugnă credincioșilor, fiind prea fragile și neinteresante pentru ambiția lor atemporală și supranaturală. Megalomania mănăstirilor depășește tot ce-au putut imagina vreodată delirurile somptuoase ale palatelor regilor soare francezi... Cel care nu-și acceptă neantul, moartea și starea naturală exclusivă de cadavru în sicriu, cel care fuge de această normalitate funestă și naturală și vrea să-şi recupereze cadavrul sub formă de suflet cu ajutorul religiei și al Lui Dumnezeu, adică credinciosul, suferă de o boală a gândirii ; e o boală prin imaginație, e o boală frumoasă care te face fericit aducându-ți în mod privat endorfinele inegalabile ale emoțiilor religioase în care închipuirea de frumos și de bine, de fericire și de pace, a luat-o razna adunând toate aceste idealuri în capul tău întâmplător în care evoluția a adus tot întâmplător visurile și credința într-o lume utopică numită Rai pe care nu-l concepeai fiind născut în junglă între maimuțe, dar de care ai auzit de la homo sapiens, părinții și strămoșii tăi inteligenți care te-au luat de mână și ți-au arătat cu degetul cerul unde se ascunde Dumnezeu după nori și după curcubeie ; și de aceea și tu ai devenit la fel de visător ca ei, ca strămoșii tăi, făcut din aceeași carne care a generat aceeași minte ca a lor, și aceeași închipuire și visare, aceeași stare de visători de Dumnezeu, de Rai și de dreptate și consolare, ca răspuns și apărare subconștientă a individului la condițiile draconice și mizerabile găsite de om pe pământ trebuind să le înfrunte de la Facerea lumii și cu atât mai mult odată cu alungarea stupidă și ciocoiască din Rai. Credinciosul visează ca un narcoman îmbătat de puterea credinței lui la acest Rai, centrul spa unde crede că își va recupera eul și personalitatea distruse și învinse de experiența ratată a vieții pe pământ numită selecție naturală a speciilor. Dintre toți bolnavii de viață, pentru că viața este o boală cu simptome de durere și suferință, credinciosul este cel mai puțin dispus să moară natural de boala numită viață și să-și accepte acest neant și dispariție la vremea cuvenită, întru nimic, întru neantul natural și entropia și dezordinea evenimentelor cosmice din care a apărut cum tot așa de sordid va dispare, ca un animal fără suflet, ca o găină spânzurată între lețurile unui gard vrând să sară de el, neconsolată niciodată de un suflet găinăresc care să-i răzbune ghinionul că a murit ori în borș, ori de gripă aviară. Credinciosul vrea să moară supranatural, să facă o sărbătoare cosmică din moartea lui, să scape morții,  să eludeze și fenteze moartea, știința, chimia, biologia, fizica și cosmosul care nu dau nici o șansă exemplarelor biologice mai mult decât clipele finite ale efemerității prezentului lor întâmplător. Voința credinciosului care își închipuie că are un suflet pentru care își proiectează o eternitate a dăinui, această insolență și ambiție existențială dusă atât de departe, mă înspăimântă. Refuz seducția nesănătoasă a unui Eu nesfârșit transpus într-un Rai extraordinar de frumos și de aceea tot atât de neverosimil și incomod în care nici în cel mai fericit caz nu te poți simți ca acasă. Vreau, și n-am altă soluție decât să mă tăvălesc în condiția mea inexorabil muritoare, ca un porc în nămol. Printre smârcurile, mlaștinile, veceurile împuțite și mizeriile pământului vreau să mor și să rămân, aici printre gunoaie, scuturi de rachete antibalistice îndreptate de oameni unii împotriva altora de frica de ei înșiși și răutatea lor, aici vreau să rămân, printre oameni răi și înarmați până-n dinți, creați de Dumnezeu care le-a dat un suflet și o rațiune, vai mama lor, aici printre câmpuri și ruine de război vreau să rămân, printre spitale mobile de război unde ciungii și ologii se tânguie în agonia morții de durere cu mațele sfârtecate de grenadă și bandajate și îngrijiți de surori de caritate dându-le ceai de mușețel și murind cu lingurița de medicament în gură, aici unde Dumnezeu a blagoslovit să trăiesc și să trăim cu toți vreau să trăiesc și să rămân, aici unde a zis Dumnezeu să mă nasc și eu și Papa, și nu direct în Rai, aici pe pământ unde ne-a alungat Dumnezeu din Rai, aici pe pământul plin de bube și mucegai, de viruși și de boli, de tunete și fulgere, cutremure, inundații și toate molimele știute și neștiute, printre atâtea grozăvii puse de Dumnezeu cu migală pe pământ când a creat lumea, aici vreau să rămân și să boicotez fericirea imorală și inutilă a Raiului, rămânând pe pământul plin de atâtea orori cu care atât de mult ne-am învățat și obișnuit noi oamenii din cauza adaptării la o viață atât de mizerabilă oferită de Dumnezeu pe pământ, iar viața mea și a multora norocoși ca mine este minunată în comparație cu a tuturor nenorociților pământului pentru care Dumnezeu a găsit compensarea și despăgubirea morală de a-i teleporta în Cer la vremea cuvenită ca să moştenească Raiul și să guste deliciile lui cu buzele arse și putrezite de mort care a murit de setea și amarul vieții. Deprins cu această viață legată cu ață, bună, rea, nu ai cum să vrei să dorești mai mult dacă ești realist și plin de modestie ca să îi arăți Lui Dumnezeu ce Operă a făcut, în ce lume a catadicsit să pună a trăi ființele umane și ce eroare a comis când i-a alungat pe toți din Rai pentru motivele stupide scrise ca într-un basm prost și pueril în Cartea Sfântă. De aceea nu poți să vrei mai mult în această viață decât să trăiești și să mori ca un câine dacă Dumnezeu așa a îngăduit că e foarte posibil să ți se întâmple, să poți muri ca și câinii, de boli, de răpciugă sau ucis de bâte, de molime, de gloanțe și de bombe, departe de protecția și siguranța unui Rai imoral cu care ești momit abia după moarte, atât de nepermis de târziu. Nu ai cum să vrei ca ducându-te în Rai parfumurile de-acolo să-ți pută ca unui țăran troglodit scos la plimbare la un stand de parfumuri din mall. Nu poți să vrei ca în Rai să fii stingher ca mâța-n fierărie și să-ți fie dor de moarte, dor de urât și dor de acasă, de iadul în care Dumnezeu a avut cinismul și cruzimea ori neinspirația să ne lase a trăi pe pământ. Nu poți să vrei decât să rămâi normal... De aceea, maxima rugăciune ce i-ai putea-o adresa Lui Dumnezeu este următoarea :
  "Doamne, dă-mi puterea să nu mă rog niciodată, cruță-mă de nesăbuința oricărei adorații, îndepărtează de mine ispita iubirii care m-ar aservi Ție de-a pururi. Fie ca golul să stăpânească între inima mea și cer ! Nu doresc ca pustietățile să-mi fie pline de prezența Ta, nopțile tiranizate de lumina Ta, Siberiile mele să se topească sub soarele Tău distructiv vulnerabilităților noastre de oameni sensibili și lesne pieritori cum ne-ai făcut. Mai singur decât Tine Doamne, vreau ca mâinile mele să rămână curate spre deosebire de ale Tale, care s-au mânjit pentru totdeauna frământând lutul și amestecându-se turbulent și catastrofic în treburile acestei lumi. Nu cer de la stupida-Ți Atotputernicie decât respectul cuvenit singurătății și chinurilor mele, ca ființă apărută efemer din ordinul, capriciul și îngăduința Ta ocultă. N-am ce face cu vorbele Tale ; și mă tem de nebunia care m-ar sili să le aud. Dăruieşte-mi minunea în sine a liniștii din inima mea reculeasă și recuperată de dinaintea primei clipe în care Te-ai decis să scoți din neant o lume, pacea pe care n-ai putut-o îndura și care Te-a îndemnat să faci o spărtură în neant ca să deschizi acest bâlci al timpurilor, viața,  condamnându-mă astfel la univers, la umilința, rușinea și groaza de a fi, de a fi carne de tun, materie primă din abatorul ororilor vieții pentru industria morții sau orice o fi pe cealaltă lume ale cărei chei le ții mândru și afabil la cingătoare impunând lumii să încheie abrupt socotelile cu lumea și cu viața asta imposibilă pe care ai creat-o tocmai pentru ca să impui prin stagiul ei o stupidă goană după aur către lumea cealaltă, către NIMIC...》 (Recenzie după un text de Emil Cioran : "AROGANȚA RUGĂCIUNII")

                        3)
 
  Văzând această goană după aur a credinciosului în căutarea mântuirii în Cer motivat de forța care-i dă putere și determinare numită speranță, tu cel sceptic ce-ți mai rămâne să speri când toate speranțele au fost uzate de oameni pentru credința în Dumnezeu ? Umil poți spera ca religia să nu capete în omenire accente mai fanatice decât până acum astfel încât oameni atât de motivați religios văzând că nu subscrii dumnezeului și credinței lor să nu te considere ca fiind dușmanul lor și al dumnezeului lor și să nu-ți taie capul cu sabia în piața publică zicând că ești necredincios și prin necredința ta aduci blasfemii dumnezeului care face furori în inima lor astfel încât ei Îl apără, îi apără reputația dumnezeului lor, punând de câte un atentat și explozie în gări și aeroporturi ca să te învețe minte să nu atentezi la demnitatea dumnezeului lor încât sângele tău păgân curgând pe jos i-ar mai liniști. Credincioșii din toate timpurile și din toate locurile tot speră ca dumnezeul lor pe care îl apără, să-i apere și el, astfel încât ce ușor e să constați cauza cruzimii în lume, motivul tuturor conflictelor și războaielor, unde popoare diferite, cu concepții și culturi diferite își apără fiecare cu prețul sângelui dumnezeul fabricat de ei în dauna dumnezeului mai rău fabricat de dușmani. Să speri că un astfel de dumnezeu care nu e în stare a asigura pacea între ființele create îți va asigura pacea și odihna în Cer e o nerozie criminală și dezgustătoare. De aceea ca unul pe care te-au dezamăgit toți zeii și dumnezeii și modelul lor falit de lume și de viață, tu nu mai poți spera în mod realist și de bun simț decât ca omenirea, măcar peste un veac sau două de războaie și conflicte care vor mai pustií omenirea, să-şi dea seama în sfârșit de cauza reală a conflictelor interumane care este vana jignire pe care o percepe un popor cu o religie și un Dumnezeu, că i-o aduce un alt popor cu altă credință și alt Dumnezeu, numai pentru faptul că se încumetă să creadă în altă religie și alt Dumnezeu și să îi ia Dumnezeul și religia în râs și de aici rezultă ofensa, și de aici rezultă dorința de răzbunare și asta e cauza motivantă și laitmotivul tuturor conflictelor interumane și a lipsei de pace în omenire, atâta vreme cât oamenii se ocupă cu religia și Dumnezeul lor, din cele peste două sute de religii și Dumnezei care toți generează dragoste între seminții înfrățite, dar ură și război între seminții diferite, iar istoria omenirii ne stă dovadă vie și sângeroasă în în acest sens. Nu poți avea nici un fel de speranță cum speră toți cu ajutorul dumnezeului lor la conservarea egoismului lor mărunt într-un Cer depozitar al tuturor caracterelor găunoase și defecte care speră de la un dumnezeu o pace și o mântuire meschină și sinistră, după viziunea oricărui criminal care și-a apărat credința și dumnezeul lui ucigând și disprețuind pe alții de altă credință sau de nici o credință. Într-o lume de criminali aflați pe poziții de luptă, cu cărți sfinte și lozinci de luptă împotriva păgânilor, nu mai poți să speri decât ca să nu apuci ziua și spectacolul tragico-psihiatric să vezi cum un credincios descoperă că nu există Dumnezeu, când va începe să tremure, să facă atacuri de panică, să înnebunească, să se apuce de băut, de fumat și desfrânat, să te omoare și mai lesne, ca dovadă că nu umanitatea din el și nu pura rațiune umană l-a ținut în frâu ca să nu fie rău și să fie uman ci o forță străină și artificială numită Dumnezeu care poate fi privit bun până la punctul când a damnat omenirea să fie dezmoştenită de Rai pentru un stupid păcat strămoșesc al dorinței naturale a omului de cunoaștere. De atunci încolo Îl putem privi pe Dumnezeu ca autor și dispozitor moral al lumii pe care o avem, care numai lume de manufactură divină n-o putem numi și pe care o condamnă în masă la iad dovedind că nu își poate repara ce-a creat, ca "să își ia înapoi TOT lucrul mâinilor Sale în Rai", nu numai pe unii aleși pe sprânceană numiți credincioși .

                        4)

  Nu poți spera decât să nu apuci ziua jenantă când credincioșii se vor simți ridicol când își vor apleca ochii și spre alte evanghelii interzise și arse prin hotărârea consiliului de la Niceea de împăratul Constantin în anul 325, care fiindcă a visat un vis în care i s-a zis : "Prin semnul acesta vei învinge" : (crucea) , a rămas recunoscător lui Iisus și crucii Lui și de aceea a consacrat creștinismul cu Iisus mesia ca religie de stat și a interzis toate celelalte culte religioase împreună cu rivali puternici și în vogă ai lui Iisus în vreme, cu destui adepți la timpul respectiv, cum ar fi personaje mesia cum au fost : Apollonius din Tyana, Simon Magul, rival al apostolului Petru, zeul Mythra, zeița Isis, fecioară care l-a născut pe Horus tot pe 25 decembrie ca și Maria pe Iisus, Ioan botezătorul care a săltat în pântecele mamei sale bătrâne Elisabeta când Maria însărcinată tot atunci cu Iisus era în preajma Elisabetei. Ioan botezătorul a avut chiar și adepți, maldeenii, care erau bineînțeles împotriva urmării Lui Iisus. Suntem creștini datorită împăratului roman Constantin care a interzis pe toți acești mesia, a lăsat doar evangheliile prezente să se popularizeze în omenire, iar pe cele agnostice le-au ars, care vorbeau despre un Iisus mai uman care chiar și râdea sau se săruta mereu cu Maria Magdalena, și chiar a avut o fată cu ea, care după moartea Lui Iisus s-au retras în Franța și are moștenitori direct din Iisus pe linie genetică până în ziua de azi. Bineînțeles că celelalte evanghelii diferite de cele acceptate de Constantin, a pus de le-au ars iar câțiva au ascuns câteva în grotele de la Qumran descoperite în 1947. Omenirea n-a știut că există evanghelii după Iuda, după Toma și după Maria Magdalena, care vorbeau altceva și au fost interzise și distruse de Constantin, împăratul roman, sărbătorit cu fast în calendarul creștin ortodox. Astfel, datorită întâmplării aleatorii a hotărârii unui împărat roman a rămas consacrat doar Iisus ca mesia, așa cum îl știm, sobru, care n-a râs niciodată, virgin etc și creștinismul, și de asta suntem astăzi creștini și nu apollinişti, mythraişti, isisişti etc. Nădăjduința mea este să nu privesc un creștin cum se jenează descoperind toate acestea și faptul că este un creștin dedicat și fervent dintr-o întâmplare, un vis și o hotărâre a împăratului roman Constantin luată la consiliul de la Niceea în anul 325. Nu-ți mai poți dori, într-o lume unde Dumnezeu există și se manifestă datorită visului împăraților antici, nu-ți mai poți dori decât ca murind mâine poimâine să nu apuci să nimerești într-un Rai agreat de un Dumnezeu preferat de un simplu împărat care L-a impus tuturor, un Dumnezeu care a creat un Rai unde și în prezent este interzisă cunoașterea binelui și răului, unde merele din Rai cad toate pe jos nemâncate de nimeni de la Facerea Lumii și fac muşițe bețive de te îmbeți numai de alcool din aer la câte mere putrezesc inutile pe jos și prin ramuri. Este o angoasă și o neliniște să știi că murind poți din marea și buna mărinimie a unui Dumnezeu să nimerești într-un Rai în care așa cum spune Ecleziastul în Vechiul Testament este o lume care te primește doar mort, "iar în locuinţa morţilor în care te vei duce nu se află nici faptă, nici punere la cale, nici ştiinţă, nici înțelepciune", adică o tristețe colosală și o lipsă totală de orizont și satisfacție indefinită și de aceea total inutilă. De aceea nu știu pentru ce murind vor toți oamenii în Rai dacă nu știu ce vor face acolo și pentru care oamenii se topesc de interes și nu știu cum au această plăcere irațională și imposibilă, pentru că nici în Rai nu e ca acasă, aici în lumea noastră vie și deșartă, plină de păcate și ispite, unde am fost deportați ca niște câini de Dumnezeu, Tatăl nostru din Ceruri, din Rai pe care îl împuțeam cu hoiturile noastre și îi luam Lui Dumnezeu nasul din loc.

                        5)

  Unui credincios care te privește circumspect și acuzator pentru blasfemiile pe care simte că i le aduci Dumnezeului lui nu-i poți spune decât aceste cuvinte :
  -Tot respectul bunul meu samaritean dacă cuvintele mele ți s-au părut afronturi, nu atât pentru demnitatea și onoarea credinței tale, cât a Dumnezeului care e fabricat de tine și îți apără credința, concepțiile despre lume și viață și tu Îl aperi la rândul tău pentru că ți-a pus în cap așa ambiție. Creatorul universului, a tuturor celor peste două miliarde de galaxii nu poate fi apărat de un exemplar biologic mărunt și efemer numit credincios, cu totul întâmplător de pe o planetă infimă, Terra, de la marginea unei galaxii din cele două miliarde de galaxii. Este evident că dacă exista Dumnezeu și voia să mă facă hindus eram hindus, dacă voia să mă facă musulman eram musulman, iar dacă m-a făcut creștin asta nu înseamnă că eu împreună cu două miliarde de creștini suntem pe calea cea bună iar două miliarde de musulmani și alte două miliarde de hinduși, şintoişti ori de altă credință se înșeală. Căci dacă ei nu se înșeală în credința lor și credința și Dumnezeul lor este bun, atunci credința mea creștină și Iisus se înșeală și sunt minciuni. Or dacă nu se înșeală atunci alte credințe și alți Dumnezei necreştini sunt minciuni. Aceasta este o probă suficient de bun simț ca să-şi dea seama tot prostul că Dumnezeu nu există ci există numai o ceartă între ambiția semințiilor și popoarelor diferite de a-şi consacra dumnezeul lor care le convine după propriul lor model de lume și de viață. Un Dumnezeu prin absurd existând nu avea nici un interes să se dedubleze în atâția dumnezei diferiți puși pe harță așijderi ca și apologeții lor, credincioșii atâtor credințe care pur și simplu i-au fabricat și sunt răi sau buni precum ei, dumnezeii lor. Descoperind că Dumnezeu nu există și spunându-le-o în față nici un credincios nu te-ar agreea și nu te-ar răbda să le iei Dumnezeul și să nu pui nimic în vidul creat în inima lor. Le poți vorbi de umanitate și că pot fi buni și fără conceptul de Dumnezeu care a adus războaie și crime între seminții și popoare de la Facerea Lumii. Spunând credincioșilor că nu există Dumnezeu, ei te pun la disecție și se miră ce fel de organism poți fi ca să nu simți ca ei credința și te urăsc mai mult și mai cu temei cu cât le vorbești mai logic despre imposibilitatea Lui Dumnezeu, cum din veci urăsc credincioșii pe cei de altă credință sau de nici o credință. Istoria sângeroasă a omenirii începe și de la unii ca noi, asta e trista mea constatare și motivare a nădăjduinței mele prezente și viitoare. Or nădăjduința mea viitoare e imposibilă căci e oprită de Dumnezeu prin chiar sistemul oribil pe care l-a implementat pe fața acestui pământ, căci lumea propusă de credință e o lume utopică din cer, cățărată pe un munte de cadavre, trecute, prezente și viitoare. O fericire din Rai sub podelele căruia curge sângele și lacrimile pământenilor din toate timpurile îmi repugnă ; și mă întreb cum de ne-a dat ochi Dumnezeu să vedem așa dezastru existențial în care a scăpat lumea de sub control ?, iar singura reparațiune care ne-o dă este lumea neverosimilă și fără acoperire a Raiului unde într-adevăr poate fi foarte frumos, dar de unde, așa cum spunea Nietzsche, lipsesc toate personalitățile interesante și e plin doar de sfinți și preafericiți, care au rumeguş în piept și nu emoții umane. 

AICI ȘI ACUM ȘI NU PE LUMEA CEALALTĂ, ADICĂ NICĂIERI

                       1)

  Un Dumnezeu făcând eroarea de-a crea un stol de ageamii numiți oameni pe care încercând să-i mustre pentru neputințele și greșelile lor nu reușește a-i face să se îndrepte și drept pedeapsă și soluție coercitivă se supără pe toți și toate de îi aruncă de-a valma la gunoi în iad după tocmai ce bucuros i-a creat, dar pe care îi iubește atât de mult și se declară mândru a le fi Tatăl lor din Cer, un astfel de Dumnezeu este un paradox al iubirii și grijii părintești. Cum poate fi mândru de Opera Sa, omul,  un Dumnezeu cu o asemenea pisică moartă în brațe, cu o omenire defectă și păcătoasă la activ pe care trebuie în majoritate s-o damneze la iad când nu mai are soluții pentru îndreptarea ei, când ideea de excelență creatoare divină este nobilă și nu admite paradoxuri ? Deci puțin probabil ca un Dumnezeu puțin atent la detalii să poată exista și să fie autorul moral al unei lumi triste și defecte care trăiește în așa tragicomică și sângeroasă realitate care nu se explică a se petrece sub o autoritate infailibilă și perfectă numită Dumnezeu. Or noi înșine, cu soarta noastră mizerabilă, or dacă nu chiar noi, atunci cei mai triști ca noi și mai urgisiți de soartă și de viață, dacă noi cu toți aici de față numiți oameni nu suntem o pură întâmplare nefericită a cosmosului și a evoluției biologice darwiniene, atunci suntem o eroare a Lui Dumnezeu, un accident neverosimil oricărei manufacturi și gestiuni divine. Accidentul e efectul unei greșeli ; or un Dumnezeu adevărat e exclus programatic a fi putut face greșeli vreodată.

                         2)

  Din această ecuație fără soluții numită Facerea Lumii, act plin până în cele mai mici detalii de disoluții care fac din viața noastră un chin și o încercare disperată de a ne stăpâni și a nu ne podidi lacrimile cu orice prilej și din orice circumstanță a vieții,  Dumnezeu trebuie să iasă basma curată, așa vrem noi. Și iese. Atât de buni și concilianți suntem noi oamenii încât văzând clar că suntem actori pe scena vieții într-o dramă inexorabilă și fără de sfârșit în care Dumnezeu e dramaturgul, singurul autor care a avut ambiția de a ne face actori pe scena acestei vieți ratate, noi îi dăm Lui Dumnezeu toată lauda și tot creditul, lăudându-L pentru toate lacrimile și sângele ce-l vărsăm pe scenă, pentru ideea de a ne insera obligatoriu viețile în acest neajuns existențial. Nu-i putem imputa Lui Dumnezeu tot ce ne doare și ne e insuportabil, totdeauna coborâm ochii din Cer unde căutăm inutil o vină cosmică pentru motivul puținelor plăceri și noianului de dureri ale vieții și ne resemnăm să dăm vina pe diavol pentru tot ce e rău și ne doare, pentru că Dumnezeu n-a creat diavolul în primul rând ca să ne ispitească și probeze credința și să ne facă rău dacă nu avem credință, ci a făcut diavolul ca să fie un scut pentru El contra tuturor nemulțumirilor noastre în fața vieții, ceva pe care noi oamenii să dăm vina când ceva ne face să ne îndoim de planul bun divin pentru noi oamenii. Din mocirla vieții, din bălțile de sânge închegat cu noroi de la războaiele și crimele noastre constante de la începutul lumii, diavolul a preluat toată vina, iar Dumnezeu creând o astfel de lume a ieșit basma curată. Omenirea a început astfel a-L iubi pe Dumnezeu și pentru bucurie și pentru necaz, spunând pentru toate că Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat și rezolvând astfel onorabil prestanța divină. Uitând că suntem niște copii ai foamei și ai crimei, că ne sugrumăm de la Facerea Lumii într-o astfel de lume odioasă care nu se mai termină și e gulagul nostru pe viață, îi zâmbim tandru Lui Dumnezeu știind că tuturor Dumnezeu ne pregătește o compensare extraordinară în Cer pentru tot neajunsul ce-l întâmpinăm în fața vieții de ne-am pomenit cu ea din ambiția Lui Dumnezeu de a crea o lume, ceva în acest univers. Scârbiți de această lume, de insuccesul evident pe care l-a avut această operă divină în actualitate, suntem în schimb definitiv amețiți de puterea magică a promisiunilor Raiului. Cine ar rezista unei asemenea narcoze a promisiunilor paradisiace și sub satisfacția și beneficiul lor scontat să mai aibă insolența și curajul de-a se uita critic și gemând de dureri către Cer, acolo unde e un Dumnezeu creator, autor moral a tot, și al noroiului, și al stelelor, și al florilor, și al bubelor ? Din mijlocul agoniei vieții noastre privim spre Dumnezeu cu nădejde, nu fiindcă semnele logice ale crudei evidențe ne-ar îndemna așa ci din prudență să nu-L provocăm și irităm pe Creator, din frica de gândaci care se tem de a nu fi striviți de bocancul divin al urgiei Sale îi mulțumim cu condescendență pentru tot, cerându-i iertare, milă și îndurare, într-o dezolantă realitate a văicărelii continue de robi îngenuncheați.

                       3)

  Ne place a fi robi ai Lui Dumnezeu pentru că există o plăcere și o necesitate a îngenunchea și a te supune celui mai tare ca tine. Există plăcerea și necesitatea de a da din cozi în fața stăpânului, plăcere pe care și câinii o au ; noi de ce să nu ne imaginăm un stăpân suprem căruia să-i fim credincioși și să i ne închinăm cu atâta exuberanță într-o lume cu dușmani și stăpâni de regulă cruzi la tot pasul ? Dar dacă Din Dumnezeu, stăpânul suprem putem să ne facem un prieten de nădejde, nu pentru că El ar vrea, ci pentru că noi vrem, de ce-am rata această șansă și oportunitate a fericirii ? De aceea, cum Dumnezeu de regulă tace și ne acceptă din taina tăcerii Lui orice rugăciuni pe care i le facem din suflet, a acceptat și să fie pentru noi oamenii totul. Prinzând atâta curaj datorită tăcerii Lui Dumnezeu, oamenii i-au pus în cârcă și i-au plasat în atribuții a fi intendentul lor de serviciu, creatorul universului să fie purtătorul de toată grija și pântecăraia unor viermi cosmici cu ochi și cu gânduri numiți oameni. Astfel încurajați de atotputernicia Lui Dumnezeu de a fi cel mai bun duhovnic și doctor ceresc, ne ducem cu toții la El smeriți, fiecare cu ghebul și junghiul său, cu pântecăraia și băşinile sale,  cerând toți sănătate,  îndreptare, pace și liniște adunăturii întâmplătoare de celule care suntem și îi dăm Lui Dumnezeu un rol atât de dezonorant pentru un rang divin, să se mânjească și compromită în Măreția-i divină și treburile-i importante prin Cer cu gestionarea tuturor nimicurilor noastre efemere, trebuind să se fi murdărit pe mâini de lut să ne facă, trebuind tuturor să ne dea ca unor cerșetori o pâine cea de toate zilele spre ființă, să mâncăm pâine cu initium să ne potolim mațele, să bem apă cu nitriți să ne potolim buzele, și să visăm exuberanți la Rai și la cai verzi pe pereți într-o emulație religioasă și-o credincioșie apriori și de aceea iresponsabilă și mioapă.

                       4)

  E cu neputință să existe o lume cum e a noastră atât de rudimentar evoluată în univers având prost gustul și mândria excelenței unei incerte geneze divine în care omenirea se obligă moral de frică și de neputință să creadă în Dumnezeu și să nu-L vadă decât în vis și în ultima vedenie a ochilor pierduți în orbite în agonia de pe patul morții când toți Îl văd de frică pe Dumnezeu cum se apropie și se împrietenesc pe veci cu El murmurând cu gura muribundă ultima spovedanie și luând de la preot ultima împărtășanie mulțumiți și împăcați cu soarta. Oricum, ceea ce ni s-a întâmplat nouă oamenilor la scara acestei planete în experiența noastră antropologică și socială face parte din colecția și panoplia de erori și tragedii monumentale și de top pe care le-au putut suferi formele de viață din univers, unde umanitatea e cea mai urgisită din civilizațiile componente ale întregului univers. După câte vedem și simțim pe propria piele, suntem ciuca bătăii de joc a universului, cea mai jignită și dezavantajată civilizație, nu zic din tot universul, dar măcar din galaxia Calea Lactee. Dacă tot ce vedem și trăim în destinul nostru e atât de tragic de adevărat, dacă carnea noastră s-a apucat să fabrice atâtea dureri și ochii noștri s-au apucat să verse atâtea lacrimi sărate, atunci aceasta nu este viață și Dumnezeu nu ne-a făcut, când nu putea avea această cruzime cu noi, copii Lui. Căci nu-L putem bănui pe Dumnezeu că nu știa cum ne va durea de crunt carnea de pe noi și ne vor ustura lacrimile de pe obraz când s-a apucat să ne facă, de aceea în cuanticul și măruntul nostru destin uman s-au adunat atâta incertitudine și alean crezând într-un Dumnezeu sub comanda căruia s-au adunat în trista noastră lume chintesența și etalonul împilării și oprimării, neşansei și mizeriei pe care o putea suferi o specie prin grija unui Creator. Nu un Dumnezeu verosimil sau imaginabil ar putea fi responsabil în Măreția-i neştirbită de un asemenea eșec civilizațional. Extremele evoluției speciilor, inclusiv umane, încă clocotesc și lucrează. Suntem încă în miezul evoluției noastre ca specie. N-am terminat să evoluăm și încă mai evoluăm. În mijlocul unei astfel de metamorfoze a speciei umane către viitorul evoluției ei ca specie de top a regnului animal, iată că ne-am născut și noi și auzind de la străbunii și părinții noștri de Dumnezeu,  iată că și în creierul nostru reacția religioasă a avut loc,  când s-a întâmplat să avem, solidar cu străbunii noștri și la fel ca ei și noi la scara timpului nostru contemporan, s-a întâmplat să avem acest frison al conceptului de Dumnezeu în destinul și micimea îndeletnicirilor noastre umane, în istoria noastră socio-culturală. Nici un Dumnezeu cu un minim de calificare demiurgică, cu un minim de responsabilitate și cu un altruism extrem de răbdător nu ar fi subscris voluntar a se ocupa cu specia nevolnică a oamenilor, scontând și prevăzând dumnezeiește dinainte fiascoul și catastrofa ce a cuprins această specie tristă și planeta ei ; specie tristă dar totuși respectuoasă și condescendentă față de Dumnezeu pe care o clipă nu-L face responsabil de eșecul ei, dimpotrivă, Îl iubește cu asupra de măsură oricâte pogromuri, neajunsuri existențiale și mustrări pentru păcate ar avea pe cap de la El, de la Dumnezeul ei, trista omenire.

                       5)

  Tristă soartă să adulmeci că trăind, în concepția Lui Dumnezeu nu ești decât o fabrică de păcate pe care nu le mai poți controla și păcătuiești precum respiri. Când în sfârșit îți dai seama că ți-e imposibil să mai devii sfânt, te resemnezi ca motanul Tom căzând de la etaj din cauza lui Jerry, făcând trist cu mâna copiilor din fața televizorului, care râd. Atunci constați ca om că ești singur în univers, că nimeni nu poate fi vinovat de inexistența Lui Dumnezeu, că e o întâmplare a spațiului și a timpului că legile fizicii au dictat în normalitatea lor ca universul fizic, științific și verificabil să nu accepte conceptul practic de Dumnezeu ci doar universul spiritual și ezoteric să permită Lui Dumnezeu cel teoretic să se afișeze în transcendent, deci nu în actualitate, deci nu în realitate, numai în mințile și inimile credincioșilor, produs al neuronilor și fierbințelii sângelui care curge din inimă într-un circuit închis unde nu biologia, ci Dumnezeu, creatorul galaxiilor e motorul. Când oamenii vor realiza că nu există Dumnezeu, că nu sunt decât ceea ce sunt, adică biologie pură și evoluție naturală,  majoritatea vor înnebuni, își vor da singuri cu tigăi în cap, majoritatea credincioșilor se vor apuca de băut, de fumat și se vor desfrâna. Este o tristă realitate să constați că universul material, practic și palpabil, evident și verificabil nu au permis unui Dumnezeu să se afișeze mai pregnant și temeinic, mai bun și eficient, mai real și veridic și trebuie să fie doar taina și atuul unor exemplare biologice umane care își iau ca pe un merit blazonul de credincioși. Tristă soartă că noi ca oameni, creație de top a Lui Dumnezeu încercăm dar nu reușim să fim mai buni și mai drepți în această viață, întocmai ca Dumnezeul la care visăm și-L plasăm incredibil exclusiv în Cer de la Facerea Lumii, văduviți total pe pământ de prezența Sa nemijlocită printre noi care ar fi rezolvat în concret și nu doar în abstract, atâtea probleme sub care murim îngropați. Frumoasă omenire totuși, care reușește să demonstreze prin sentimentul religios calitățile deosebite pe care le extrag din nutrimentul dorinței și visului unui Dumnezeu ca paradigmă perfectă și autoîndreptar moral prea frumos și utopic ca să poată fi adevărat. Dacă orfani cum suntem în univers ne-ar găsi ca pe niște copii dați de suflet și de pripas prin univers un Dumnezeu entuziast și dornic de veșnicie, dornic să se pună să facă treabă responsabilă creatoare, atunci precis din câțiva oameni buni, drepți, smeriți, cinstiți și religioși, buni samariteni pe care i-ar mai găsi pe pământ, i-ar înmulți și ar face din ei o lume perfectă și Dumnezeiască cum probabil trebuia să facă Dumnezeul nostru de la început, o lume unde iubirea, respectul și seriozitatea între oameni ar triumfa și asta ar scoate Raiul din Cer la faliment ; căci pe pământ ar fi niște oameni în sfârșit buni, buni ca Dumnezeu, căci putem avea măcar ambiția de a fi buni ca El dacă nu putem avea șansa practică de a fi veșnici ca Dumnezeu rămas singur în univers într-un Rai ajuns la faliment când oamenii și-ar fi făcut responsabili un rai autentic din pământul și din viața lor. Atunci Dumnezeu se putea lăuda cu ceva în univers, putea să fie mândru de Opera Sa, Facerea Lumii ; și această mândrie a Lui, această bucuria de a crea și a face ceva fericit pe pământ ar fi fost veșnic reciproce într-o concordie și înfrățire mirobolantă între sentimentele Lui Dumnezeu și ale noastre. Nu mai trebuia să crezi în Dumnezeu când efectiv stând la coadă ne puteam ține cu El de gât într-o tandrețe evidentă în fiecare duminică când ar fi decretat ziua porților deschise în rai, în raiul pământesc și de aceea mai plăcut, logic și frumos, să ne plimbăm pe aleile paradisiace sub ploi de flori de cireși și de meri din care puteam culege vara fără teamă și fără bani, cum niciodată în Raiul din Cer nu vei putea să culegi mere roșii, iar copiii noștri, în raiul decretat de Dumnezeu pe pământ să se plimbe cu bicicletele și să se dea cu rolele, iar bebelușii să doarmă în cărucioare morfolind suzetele, visând ca îngerașii la Dumnezeu și la rai. Atunci, prezența Lui Dumnezeu și rezultatul acțiunilor Sale pe acest pământ ar fi fost certe și evidente, puternice și eficace, limpezi și logice ca elementele naturii, ca și curentul alternativ care se întoarce de la plus la minus de atâtea ori, ceea ce îi dă putere și îl face o forță atât de utilă vieților noastre pe cât este de invizibilă. Dar dacă Dumnezeu e invizibil și nu există, cum oare singuri și neputincioși mai putem fi buni noi oamenii, "iubirea dintâi a Lui Dumnezeu și visul Lui din urmă" ? Suntem noi, precum Nietzsche spunea, un vis spulberat și o gafă a Lui Dumnezeu sau Dumnezeu e visul și gafa noastră monumentală ?

                        6)

  Până la acea lume utopică în care să putem palpa și verifica existența unui Dumnezeu Bun coordonator și gestionar, suntem obligați de bunul simț și buna măsură a visa măcar la așa ceva, la a fi religioși și a ne potrivi ceasul bătăilor inimii după ceasul bătăilor inimii Lui Dumnezeu ; și să încercăm să fim măcar o fracțiune din cât e Dumnezeu de bun, drept și curat ; și mai degrabă decât să cerem ceva, să dăruim ceva neaşteptând nimic în schimb, căci dar din dar se face Rai și cine știe, într-o zi când nu vom băga de seamă noi oamenii credincioși, Dumnezeu va lua ceva, niște lut de pe unde știe El din coclaurile cosmosului de se va inventa pe Sine în sfârșit, apoi va inventa și Raiul, iar iadul, va turna otravă în el, acid clorhidric, apă tare și bombe chimice și bacteriologice ca să piară toți dracii și doar ei de molime și urgii cum pierim noi acum. Dar când Dumnezeu va deschide Raiul pe pământ la liber pentru toți, atunci evident că va desființa iadul și îl va arunca în aer cu o mega bombă nucleară, făcând pentru noi pe cer cel mai frumos spectacol de artificii ; și astfel nici nu vom ști cum în timpul vieții noastre nici Raiul și nici Dumnezeu n-au existat niciodată, dar văzând că este atâta cerere, în taină și fără ca să simțim și vedem noi, Dumnezeu s-a îndurat în sfârșit să se creeze pentru noi și ambiția noastră de-a fi veșnici ca El, când de dragul nostru Dumnezeu s-a îndurat să se nască și să vorbească direct cu noi, aici și acum și nu pe lumea cealaltă, adică nicăieri. 

DE CE CREDEM ÎN DUMNEZEU

DE CE CREDEM ÎN DUMNEZEU

                         1)

  Suntem nimic și pulbere, praf obișnuit de stele și nu putem spune că fiind descendenți din stele în acest univers așa cum spune știința, pentru că și stelele au carbon, nichel și fier cum avem și noi, nu putem spune că pentru asta suntem fericiți și mulțumiți oricâte stele am avea în noi. Ce putem lăsa după noi pe acest pământ decât o brumă de amintire și asta doar în mințile copiilor noștri care și ei sărmanii vor muri peste mai puțin de un veac ? Peste două veacuri nici măcar mormânt nu vom mai avea, cimitirele vor fi arate și se vor face ogoare unde holde de grâu se vor legăna și coace în bătaia vântului și soarelui ca să facem pâine, multă pâine pentru foamea tuturor săracilor pământului, din ce în ce mai mulți, mai înfometați și de aceea determinați să-L caute pe Dumnezeu, nădejdea și reazemul săracilor, ca ei să-i mulțumească pentru pâine, pentru foame, pentru boli și sărăcie, pentru tot. Peste un veac nu va rămâne nimic din cei ce-am fost azi. Dacă Dumnezeu s-a bucurat făcându-ne din lut, iată va trebui să ne stricăm, să murim, să nu se mai aleagă nimic din amintirea noastră lumească, să trecem pur și simplu în gropile uitării cum se spune la Biblie, pentru ca Dumnezeu în sfârșit, după pofta-i măreață să-şi ia lucrul făcut din lut înapoi, să ne ridicăm cu toți la Cer,  chiar dacă nu înțelegem pentru ce atâta ocol de-a trebuit ca să trecem prin această experiență a Lui Dumnezeu numită viață și cum de s-a îndurat Creatorul nostru vreodată să-şi piardă lucrul făcut din lut, omul, lăsat să se chinuie pe pământ, prin ceea ce se numește alungarea strămoșilor noștri din Rai și plata stupidă incredibilă solidară a tuturor pentru păcatul strămoșesc. De ce credem în Dumnezeu ? Nu putem altfel : Deci cum am putea muri toți ca niște câini necredincioși și din această tristă și efemeră ipostază de muribunzi să nu sperăm măcar entuziaști că trebuie să socotim pe cineva mai mare decât această omenire în care nu suntem câini ci oameni, trestii gânditoare ? ; și să sperăm și să dorim ca din această ipostază de trestii gânditoare și visătoare, amintirea despre noi să fie păstrată într-o locație, în memoria respectivă a Celui ce L-am intitulat în fantezia creierilor noștri pur și simplu Dumnezeu ? (recenzie după un citat) . Iată, Dumnezeu e o acumulare valorică a conștiinței umane, un spațiu de depozitare a conștiințelor noastre moarte care avide de veșnicie și atemporalitate se încăpățânează și ambiționează să nu moară ci să rămână pe mâini bune, pe mâna bună a Lui Dumnezeu, un deziderat antropologizat, făcut după chipul și asemănarea omului și viceversa, astfel încât combinația să fie perfectă și Dumnezeu să devină o utilitate, un bun uzual pentru consum omenesc. Creatorul universului și al tuturor galaxiilor, prin ritualul credinței în El ca într-un doctor și resuscitator de suflete ale unor ființe minuscule de la marginea unei galaxii din miliardele ce compun acest cosmos, e revendicat de orice cadavru mumificat în cavou de pe o planetă insignifiantă numită Terra, în speranța febrilă a acelei mumii iminente câtă vreme are puls în ea și trăiește că ea va învia odată și chiar veșnic într-o lume mai bună undeva în Cer se spune, la marginea galaxiei sau la capătul universului unde e Raiul. Visul de aur al omenirii din povești, tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, veleități ale lui Harap Alb, iată că oamenii îl transpun cu succes în realitate și e suficient doar să citească niște scrieri antice adunate într-o carte de căpătâi numită Biblie care îmbie și droghează frumos omul cu visul copilăresc la nemurire. Ce să-ți dorești mai mult și mai tare ca fost copil ce ești decât continuarea visurilor copilărești prin oportunitatea numită credință și religie, scuză a oamenilor mari pentru năravul de-a visa frumos o lume frumoasă, puerilă, fantastică imaginată în Cer fiindcă pe pământ unde este legea junglei și a selecției naturale a speciilor este imposibil ? Cum să nu rămâi influențat și să nu devii spre bătrânețe bigot și pravoslavnic al credinței când în Biblie sunt inserate elevate și îmbietoare, motivante scrieri de felul : "Dacă omul a murit odată, fi-va el iarăşi viu ? Toate zilele robiei mele aş aştepta până ce vor veni să mă schimbe.
Atunci Tu mă vei chema şi eu Îţi voi răspunde ; Tu vei cere înapoi lucrul mâinilor Tale." Iată de ce oamenii își rup pur și simplu inima din piept și și-o aruncă în Cer ca nadă, ca să-i ofere Lui Dumnezeu lucrul mâinilor Sale înapoi și în acest fel să-L prindă pe Dumnezeu, peștele vieții lor, speranța și unealta, linia lor venoasă, aparatul lor de resuscitare de la terapia intensivă a vieții, agregatul lor artificial cardiorespirator care-i ține în viață, de care se leagă visul lor la nemurire. La aceasta cred că se referă Biblia când zice :
"ai pus în inima lor chiar și nemurirea". Oamenii au inima în cer acolo unde-şi programează nemurirea, și cerul în inimă. De aceea inima oamenilor este plină de visul la nemurire. Ia acest vis din inima lor și vei transforma pe oameni în niște manechine cu rumeguș în piept, îi vei omorî efectiv când le vei lua inima plină de Dumnezeu, cum omori un telefon dacă îi iei cartela. Drama vieții umane explică redundanța și necesitatea, terapia reparatorie numită Dumnezeu ; animalele nu au această necesitate pentru că nu au rațiune și nu conștientizează drama lor existențială unde sunt inserați în selecția naturală a speciilor în mediul totdeauna arid și ostil, cum suntem inserați și noi oamenii ; și de aceea, pentru că noi nu suportăm selecția naturală și nu suportăm ca cineva barbar să ne elimine brusc și natural, să ne pălmuiască, să ne bată, să ne omoare și să ne mănânce, ne-am aruncat nădejdea în brațele Lui Dumnezeu, singura ființă cu chip de om bun care hălăduieşte prin cosmos, om pe care noi L-am înscăunat Împărat ceresc al nostru, să putem lua și noi din brațu-i plin de flori cu care îmbietor stă Dumnezeu la intrarea în Rai, să putem lua puțină fericire, pace și nădejde de la El ; căci Dumnezeu este mina de aur din care putem lua toate aceste bogății de speranță și fericire. Din toate timpurile masele au fost fascinate de personaje mesianice care să le vorbească despre aceste lucruri frumoase, să le vorbească despre eliberări prin Dumnezeu, promisiuni de bine pentru tristele lor vieți ce vor să le audă din gura cuiva pe care l-au uns ca fiind Mesia, mijlocitorul între Ei și Dumnezeu. Și n-a fost Iisus un Mesia care a spus și spune încă oamenilor dintotdeauna amărâți de greul vieții că acest neajuns va înceta și că la Dumnezeu, unde doar acolo e alinarea se ajunge prin El ? La fel au spus și alți mesia, popoarelor diferite de pe fața acestui pământ, la fel de frumos le-au vorbit oamenilor despre Dumnezeu. Iată un alt mesia, contemporan cu Iisus, care a fost Apollonius din Tyana al romanilor, apoi Simon magul care a cerut și a oferit bani pentru a primi puterea de la apostolul Pentru dar a fost refuzat și acuzat de simonie. Au mai fost rivali ai Lui Iisus care vorbeau maselor frumos și convingător despre Dumnezeu și eliberarea mentală a oamenilor prin părtăşia cu Creatorul într-un Rai care-i așteaptă pe oamenii cuminți și credincioși. Iată, Tiberiu și Augustus, împărați romani care au instaurat pacea și bunăstarea în imperiu și au fost venerați de mase ca fiind dumnezei. Evreii au mai avut un mesia, pe Simon Bar Kochba, rebel militar evreu care a eliberat temporar evreii de sub jugul împăratului Hadrian, a ajuns și el să fie venerat de poporul evreu ca un mesia militar, ca un haiduc sfânt, pentru că așa credeau ei, numai un sfânt putea să-i elibereze de sub crunta robie romană. Astfel, pentru pacea și eliberarea adusă el a fost adulat, venerat și proclamat mesia de popor. Iată, în altă parte a lumii avem drept mesia pe zeul Mythra, născut dintr-o fecioară tot pe 25 decembrie. Egiptenii au avut pe mesia Isis, mamă fecioară, regina cerurilor,  soția lui Osiris, mama zeului Horus, născut tot din fecioară și tot pe 25 decembrie. Iată, au mai fost lideri mesianici, bunăoară chiar Ioan Botezătorul care este unul dintre cei aleși de Dumnezeu ca și Iisus, născut tot prin proorocia unui înger, Gavril, care i-a vorbit în vis lui Zaharia, un preot al vremii, că bătrâna sa soție Elisabeta va naște un prunc. Și întrucât când Fecioara Maria însărcinată și ea cu Iisus atunci s-a apropiat de Elisabeta, pruncul Ioan din burta ei a săltat, ca semn distinct de curtoazie între lideri mesianici, unul născut dintr-o fecioară, celălalt dintr-o mamă bătrână și la menopauză. Deci Ioan botezătorul predica și el învățături bune oamenilor dar fiindcă s-a retras din această ipostază mesianică din respect în favoarea Lui Iisus, adepții l-au părăsit pe Ioan și l-au considerat mesia pe Iisus, chiar dacă Ioan a fost înaintemergătorul și botezătorul Lui Iisus. Iată, avem pe mandeeni, vechi popor antic, adepți ai lui Ioan botezătorul și rivali ai lui Iisus, determinați să creadă că Ioan botezătorul era mesia și nu Iisus care a fost botezat de el. Dar îl avem și pe Constantin, împărat roman care la consiliul de la Niceea din anul 325 a consacrat ortodoxismul hotărând odată pentru totdeauna abolirea și interzicerea tuturor celorlalți lideri mesianici : Apollonius, Mythra, Isis, Simon magul, etc. , printr-un vis pe care l-a avut unde i s-a spus în somn : "Prin semnul acesta vei învinge" (crucea). Iată cum în acest fel Iisus a fost consacrat ca lider spiritual mesianic al creștinilor, și creștinismul ca religie a jumătate din omenire, prin visul lui Constantin prin care i s-a spus că va învinge cu armata sa sub semnul crucii creștinismului și al Lui Iisus. Iată de ce suntem creștini și nu mythraişti sau apollonişti sau isisişti. Și de atunci ne rugăm Lui Iisus care a fost consacrat de consiliul de la Niceea drept Fiul Lui Dumnezeu. În lipsa acestui consiliu, puteam avea drept fiu al Lui Dumnezeu pe Apollonius din Tyana, pe Mythra sau pe Horus, fiul mamei cerești fecioare Isis. În orice caz în Cer ne e speranța, indiferent de zeul oficial consacrat al vremii ; așa au simțit oamenii din toate timpurile.

                         2)

Ne rugăm cu atâta osârdie Creatorului din treburile-i sfinte să-şi coboare ochii peste nefericirea noastră dar constatăm că cu greu putem să-i culegem Lui Dumnezeu un fir sau două de flori din brațu-i plin de acolo din Rai, când noi încă n-am murit ca să ajungem la poarta Raiului și trebuie să trăim oleacă și noi aici pe pământul plin de noroi, bube și mucegai, malarie, SIDA și ebola, și datorită tuturor acestor neajunsuri suntem atât de motivați, nerămânându-ne nimic mai bun de făcut decât să ne încununăm sufletele și viețile cu puține flori de la Dumnezeu, flori de speranță, de sănătate și pace, flori care să îndrepte toate beteşugurile din noi și toate suferințele noastre, flori pe care atât de avizi vrem să le culegem din brațele pline ale Lui Dumnezeu care stă la poarta Raiului și ne îndeamnă pe toți afabil : "Veniți la mine și luați, veniți căci Eu sunt calea, adevărul și viața !". Dar e și normal că Dumnezeu nu ne dă direct flori de fericire din brațele-i pline, ci cum e mai frumos și original, ne propune să fim grădinari și să le cultivăm singuri florile fericirii și speranței noastre ; și nici pești nu ne dă Dumnezeu de foame ci ne dă undițe să pescuim. Cum putem avea iluzia că toți vom prinde pești, că atâtea miliarde de guri își vor putea potoli foamea cu pescuitul, că sunt atâția pești să potolească chiolhanul tuturor burților și milioanele de kilometri de mațe înfometate, și că pentru asta sunt atâtea flori în brațele Lui Dumnezeu și atâta Duh sfânt disponibil să satisfacă vanitatea dorinței de siguranță, sănătate și fericire terestră a tuturor ? Dumnezeu ne spune că pe pământ e deșertăciune și vânare de vânt și să ne punem speranța în Cer și în El, Doctorul tuturor beteşugurilor noastre, tocmai pentru că puțini dintre noi suntem apți să răzbim în fața încercărilor vieții și selecției naturale care ne decimează și pe noi ca pe animale ; majoritatea dintre noi, ca și ele, ca și dobitoacele, suntem slabi, handicapați, nimicuri cu ochi și cu gură și tocmai de aceea cerem milă, îndurare și ajutor de la Dumnezeu. Și bogații cer ajutor, darămite cei săraci, nu mai spun de cei săraci cu duhul, când Dumnezeu decretează că a lor va fi Împărăția Cerurilor, a celor ratați, a celor învinși de viață și de selecția naturală a speciilor... Oare nu Dumnezeu e cauza propriei noastre nimicnicii, a eliminării noastre plenare de pe scena acestei evoluții a speciilor ? Oare nu suntem noi un nimic colosal atunci când am fost făcuți de El pentru a fi declarați și autodeclarați robi ai Lui Dumnezeu ? Oare nu Dumnezeu este declarat Împărat al nostru, Rege Ceresc al Regilor și Rigă al Rigilor ? Cum de putem avea insolența și tupeul a ne înălța prin rugăciunile noastre efemere și mărunte adresate Șefului universului la pretenția de a ne oferi El privilegiul cosmic și veleitatea ca noi în vulnerabilitatea noastră biologică să rezistăm prin produsul tarat al biologiei noastre, sufletul, să rezistăm cu acest suflet timpului și universului în ceea ce ambițioși și vanitoşi numim viața noastră viitoare veșnică în Rai ? După statutul inferior de rob al Lui Dumnezeu, doar datorită acestui statut, cu cununa lui pe cap când primești acest nimb de merit din partea Creatorului, vine Dumnezeu atunci și doar cu ajutorul Lui și cu medaliile atârnate pe gât de sărac, bolnav și asuprit în viață, capeți de la Dumnezeu statutul superior de conchistador al veșniciei și al fericirii în dulcele areal al Raiului, oricât de prăpădit ai fi ; căci Raiul nu e al excelențelor și somităților ci al tuturor prăpădiților și celor smeriți în fața necazurilor și greutăților vieții, dar dacă te rogi Lui Dumnezeu, totul este posibil, iar timpul și veșnicia sunt doar un mizilic pe care îl atârni entuziast la breloc și pe care îl îngâni și ridiculuzezi scoțând limba timpului și veșniciei care nu vor fi mai tari ca sufletul tău în Rai. Un asemenea iresponsabil vis de pace, concordie, fericire și satisfacție numit mântuire care vine prin credință, numai homo sapiens era în stare să-şi scapere între neuronii creierului lovit de problemele și încercările vieții și nici o altă jivină necuvântătoare care nu are nici minte și de aceea nici visul la Rai și evident că nici un Dumnezeu. Noi oamenii suntem inteligenți și datorită acestei capacități Dumnezeu are șansa de a exista când noi ni L-am proclamat de Împărat și de boier, cel mai luminat și bun boier pentru care merită să fii rob și să mori în genunchi, că tot nu ai altceva mai bun ce face.  Există o plăcere în a fi rob și a te deroba de toate responsabilitățile, de a lăsa Lui Dumnezeu gestiunea destinului tău, iar tu astfel eliberat, a pluti liber într-o liniștitoare lipsă de atribuții, sarcini, complexități și misiuni acaparante și solicitante atât moral cât și mental. Nu e mai bine să fii rob, să nu gândești, să nu acționezi, să nu fii responsabil de nici o acțiune posibil eronată și să-i lași Lui Dumnezeu dreptul și competența de-a vorbi și acționa în chestiuni hotărâtoare în locul tău și în numele tău ? Nu mai bine îi lași Lui Dumnezeu dreptul de a face ce vrea cu viața ta știind că sunt puține neșanse să dai chix în univers dându-ți viața și încrederea pe mâinile Lui ? Potrivit minții tale îmbălsămată de credință care nu exista dacă întâmplător evoluția nu-ți arunca sămânța în turma celor numiți homo sapiens ca să ai oleacă de minte și imaginație în cap, credința din acest cap și din mintea ta te salvează, îți salvează și conservă pentru veșnicie efemeritatea existențială, te scoate din lumea umbrelor și a nimicniciei iar speranța și soarele răspunzător pentru această terapie se numește simplu, Dumnezeu, fără să ne complicăm prea mult cu alte eresuri și trebuind să uităm de toți zeii păgâni și alți lideri mesianici tot atât de încântători pe care timpul și istoria i-a abolit. Mai bine te lași pe mâinile Lui Dumnezeu, cel al vremii tale și al patriei tale, al credinței tale, al părinților și strămoșilor tăi, oricum ar fi și oriunde ar fi El, chiar dacă nu L-ai perceput vreodată cu simțurile vii ci doar cu simptomatica bolii tale psihice numită credință, care te determină să spui sofist și erudit teologic, cu Biblia în mână drept dovadă,  că Dumnezeu nu se observă, ci El se revelează inițiaților care au citit și înțeles Biblia și celor ce-şi dedică mintea, țelul și dezideratul acestui scop punctual care transpare din Biblie unde este adunat cuvântul Lui Dumnezeu, cuvânt care-ți inspiră credința care ține loc de bucurie a vieții. Potrivit acestui scop, Dumnezeu are autoritatea și dreptul, ce vine din superioritatea de-a fi liderul suprem propus de tine de a lua orice decizie în ce te privește pe tine și destinul tău. Din noianul de necazuri și probleme ale vieții și existenței, toate le luăm în răspunderea noastră, că nu ne-am știut descurca în viață, că asta ne-a fost soarta, că ce ne e scris în frunte ne e pus, că "Dumnezeu a dat și Dumnezeu a luat, fie numele Lui binecuvântat", iar Dumnezeu care e autorul moral al nostru s-a spălat pe mâini după ce ne-a făcut, după ce ne-a alungat din Rai și după ce ne-a spus din sudoarea frunții să ne câștigăm existența iar femeile în dureri groaznice să nască prunci din ele, de parcă era și altfel posibil, dar ce nu e posibil la Dumnezeu ? Rămânem cu gustul amar că suntem singuri răspunzători de eșecul nostru uman, pe când Dumnezeu, autorul moral al nostru, atât de puternic și atotputernic fuge de răspunderea fiascoului nostru uman, iar sentimentul Lui de vinovăție pentru tristul destin al rasei umane, fuge de pe El ca apa de pe gâscă ; și atunci nu mai poți spune că Dumnezeu a greșit lumea. Dumnezeu scapă de orice acuzație căci chiar tu ești avocatul Lui și credința ta Îi ia apărarea. De aceea niciodată nu mai poți vedea cum Creatorul și autorul moral al nostru a greșit lumea, din chiar postura de-a fi Împărat cum e. Căci nu cred că-i nimic perfect și frumos și are o noimă atunci când ești Demiurg și atotputernic și ai purces să-ți faci niște creaturi și să le dai pe veci statutul de robi, supuși îngenunchiați și să gândești că ei din asta pot dibui vreo fericire, vreo satisfacție, decât mizerabila satisfacție a robului îngenuncheat care tremură cu frica de Dumnezeu și de Satana, ca un câine la injecție știind că este tolerat și nu grabnic strivit ca un gândac, doar pentru că se roagă de milă și iertare satrapului, boierului de a cărui moșie este legat. Să nu uităm că Dumnezeu este boierul suprem care are drept de viață și de moarte asupra noastră și că noi suntem robi ai Lui dar culmea, îi suntem fii și fiice și Dumnezeu ne iubește atât de mult din această mizerabilă postură de robi tolerați, încât pentru mântuirea noastră și-a dat morții pe propriul fiu favorit special, Iisus, noi ceilalți fiind lepădături, fii și fiice vitrege, de alte mame și de alți tați, neavând privilegiul să ne naștem din fecioare ca Iisus ci din mame care s-au însoțit cu tații noștri și care ne-au hrănit cu ciclu menstrual în burtă, substanță septică urât mirositoare de care Dumnezeu pune mâna la nas pe care tocmai El a dat-o femeilor dar nu o acceptă în biserică și mai ales în altar.

                     3)

  Nu e ușor să fii Dumnezeu și să ai în răspundere manufactura acestei lumi făcute de mântuială, defectă și nepricopsită, de-a trebuit să inventezi iadul ca să mai repari ce nu ți-a ieșit bine la croială dintâi, și Raiul unde calci și netezești croiala unor oameni considerați virtuoși în credință și mari erudiți care-ți arată cu texte și citate din Biblie unde greșești și nu înțeleg cu mâinile ridicate către cer cum de nu poți fi și tu atins ca ei de credința în atâția zei sau numai în unul suprem, numit Domnul tuturor zeilor, sau simplu Dumnezeu, toate, forme ale unei boli de gândire explicată științific în tratatele psihiatrice secrete care ne arată de ce suntem religioși și credem în Dumnezeu. Cu Dumnezeu sau fără Dumnezeu, oricum toți suntem niște nebuni, niște bolnavi, bolnavi de credință sau de necredință, rebuturi ale Lui Dumnezeu cu care nu are a se mândrí la nici un concurs de creație în acest univers. Alternativa și soluția salvatoare pentru noi, pentru Dumnezeu și prestanța Sa putea să fie simplă : Raiul pe pământ. Cum nu există așa ceva, orice mai tocăm despre credință sau necredință, despre Dumnezeu sau nedumnezeu, e o pierdere de vreme, e o simptomatică psihiatrică tipic umană, când animalele, fericitele nu suferă de așa ceva, și nu le pasă de Cer și de Dumnezeu, sunt fericite, când nu știu nimic, nici măcar că le mâncăm, când noi știm totul și ne închipuim totul, în frunte cu Dumnezeu.

DE PAȘTE SĂ ARUNCĂM ARMELE ÎN FÂNTÂNI

DE PAȘTE SĂ ARUNCĂM ARMELE ÎN FÂNTÂNI.

  Marea Familie Universală a Sufletelor care Viețuiesc în Armonie, cu adevărat este doar în Cer, acolo la Dumnezeu unde este pace și înțelegere ! ; și păcat că năzuința noastră ultimă și fundamentală este doar acolo. De Paște imboldul nostru e să ne împăcăm și să fim toți prieteni, să plângem unii pe umerii altora de iertare, concordie și împăcare. Efectul paradisiac transpus pentru trei zile ale Paştelui în terestru e minunat dar e atât de scurt și ineficient... Îl risipim ca neghiobii și gata , abia așteptăm ca de săptămâna viitoare să reînceapă măcelul, mofturile, fasoanele,  ambițiile și vanitatea noastră de acolo de unde le-am lăsat. Disprețul reciproc și ura viscerală pentru tot ce nu ești tu, și tot ce nu crede ca tine în valorile tale ne vor otrăvi și ne vom îneca mâine din nou cu veninul lor, cu propriul nostru venin. Vom reveni la "normalitatea" urii reciproce pentru că nu ne-am programat Raiul și interesul pe pământ ci exclusiv în Cer ca și ambiție și deziderat personal, în Cer lângă Dumnezeu, atât de departe, atât de tardiv și atât de inutil, căci e după moarte și nu mai putem mișca UN DEGET din poziția culcat a mortului, iar ca suflete vom muri de remușcare că nu mai putem mișca un deget spre pace și înțelegere dacă n-am făcut-o la timp cât am fost atât de vii și posibili. Ca și suflete suntem la o cotă ratată și inutilă a bunătății de care puteam da dovadă și n-am dat cât am fost vii. Un mort bun, fie și sufletul tău din Cer, e o inutilitate când un viu rău care ești, are atâta putere și influență în arealul terestru. Sărbătorile Pascale să le iubim ca pe lumina ochilor căci sunt comori rare de umanitate prin sfințenie și sfințenie prin umanitate și sunt neprețuite, scurte și ciclice exerciții motivante și morale pentru omenire de a face precum în Cer, așa și pe pământ. Insuficient totuși ! Ar trebui ca întreaga viață să ne fie o sărbătoare Pascală și să aruncăm armele în fundul fântânilor conștiințelor, afară din inimile noastre, încât iluminați de harul divin perpetuu, să nu mai avem timp niciodată de ură și dispreț reciproc ! Și să facem între noi o competiție a smereniei : care poate fi mai bun fără să primească nimic în schimb și care poate fi mai drept fiind mai prigonit și hulit de toți, așa cum ne-a învățat Iisus. Ne vedem poimâine ca să reluăm armele, disputele și polemicile, neînțelegerile, ura și disprețul reciproc de-acolo de unde le-am pus cu grijă... Un Paște fericit sub lacrimi de durere și disperare până la anul când iarăși ne vom sfințí !