TERAPIA PRIN CIMITIR (REACTUALIZAT)

11) TERAPIA PRIN CIMITIR ( REACTUALIZAT )
 
( În acest text am folosit citate din "Demiurgul cel rău" de Emil Cioran pe care mi-am permis să le completez în mare parte cu recenzia și opiniile mele pe marginea textului pe care consider că l-am îmbunătățit ajutându-l pe Emil Cioran să fie înțeles mai bine și de cei care nu au o apetență deosebită pentru opera lui filozofică în a fi scepticul de serviciu al universului... )
  
 Citat din Emil Cioran,  completat substanțial cu adăugirile mele :
 
                        1)

   "O vizită în cimitir e un lucru terapeutic și ai multe de învățat ; dacă nu în cimitir măcar într-un muzeu, într-un osuar ca cel de la Soveja. Să vezi acele schelete, acele cranii în toată splendoarea lor și-n toată perenitatea lor inutilă și lugubră. Ce poate fi mai liniștitor și terapeutic decât să meditezi la oase goale, la această ultimă simplificare a ființelor ? Brusc, risipindu-se febra urgenței cărnii zilei de azi, te vezi așa cum vei fi mâine, poimâine : o lecție, ba nu, o criză de modestie,  oase dezarmant de goale, o caricatură și un fiasco a tot ce a mai rămas în final din Opera și lucrarea preferată și de căpătâi a Lui Dumnezeu în univers, omul !

                       2)

  Să reflectăm asupra bunei folosințe a scheletului nostru : Ar trebui să ne servim de el în momentele noastre de mândrie, fasoane și ambiții ale vieții mai ales că ne avem la îndemână scheletul ; el stă cuminte sub pielea noastră așteptând nerăbdător ca ea să putrezească și dinții ne rânjesc lugubru sub buzele țuguiate a săruta. De m-ar privi orice muritor cu normala-i atitudine de dispreț sau ură, și tot n-ar reuși să mă împiedice să-l despoi de învelișul de carne și să râd lugubru ca Frankenstein spunându-i : "Drag dușman care exulți privindu-mă-n necaz și pregătindu-te să-mi tai gâtul, o vei păți exemplar ! Așteaptă... Mai ai puțin".

                       3)

  De ce-aş privi cu pizmă ori cu teamă aceste oase ce poartă un nume, acest craniu ce nu mă iubește...? Și de asemeni, de ce-aş iubi pe cineva sau altcineva m-ar iubi pe mine, sau de ce m-aş iubi eu însumi, suferind egal în toate aceste cazuri, când știu ce trebuie să-mi imaginez : cranii împânzite de pânze de păianjeni în cavouri, pentru a potoli aceste exuberanțe fără căpătâi ale viermuirii vieții și a privi realist mizeriile și meschinăriile noastre...?
  Să privim cu ochii minții scheletele cuminți din cimitir, să admirăm craniile rânjind lugubru din osuare e o adevărată terapeutică pentru că nu poți uita acele orbite ce te fixează, nu le poți eluda, mai insistente decât niște ochi, acel talcioc de cranii, acel rânjet automat la toate nivelurile zoologiei, fie că ești craniu de câine ori craniu de om. Niciunde nu ești mai bine servit în materie de trecut și consecință a morții decât în cimitir, la IML pe masa de autopsie, în osuar sau la muzeu. Posibilul, viața, pulsul, sistolele și diastolele inimii noastre par acolo de neconceput, niște eforturi extravagante ale cărnii noastre. În cimitir sau în muzeul regal britanic când craniul tău va fi expus pe soclu peste o sută de mii de ani ai sentimentul că, încă din zorii ei, carnea s-a eclipsat, că nici n-a existat vreodată, că este exclus să fi îmbrăcat vreodată aceste oase atât de solemne, atât de pline de ele însele, atât de infatuate. Ea, carnea, în finalitatea perenă a scheletului apare ca o impostură, ca un deghizament ce nu ascunde nimic. Să fie deci, carnea, numai atât ? Iar dacă nu e mai mult, cum reușește să-mi inspire milă, silă sau groază ? Există filozofi obsedați de nulitatea ei, care-au pus-o pe tapet : Baudelaire, Swift, Buddha... Carnea, atât de evidentă, e totuși o anomalie ; cu cât te gândești mai mult la ea, cu atât fugi de ea îngrozit, și, sătul să o tot cântărești, te îndrepți către mineral, te pietrifici și vrei mai degrabă să fii stâncă fără dureri și fără temeri. Și devii stâncă.

                       4)

  Pentru a suporta spectacolul ori ideea cărnii tale nu-i suficient curajul : îți trebuie cinism. Oricum ai privi-o, înseamnă să te înșeli asupra cărnii și asupra naturii ei ; înseamnă, de asemeni, s-o ții la prea mare cinste. Căci sărmana noastră carne nu-i nici ciudată, nici tenebroasă : e PERISABILĂ până la indecență, până la nebunie ; nu doar că-i sediul tuturor bolilor, ea însăși este boală, neant incurabil, ficțiune degenerată în calamitate cu toate spitalele puse să aranjeze, repare și gestioneze ineficace urmările tragice ale cărnii puse nefericit și de mântuială de Dumnezeu pe oasele noastre să ne facă rău intenționat sau inconștient, totuna. A sta cu gândul și fapta numai la ea, la carnea noastră e preocuparea noastră principală în viață. Poți să trăiești cumva, ignorant și fericit ca un animal dacă ignori urmările tragice ale cărnii tale. Dar dacă o aprofundezi într-o clipă de luciditate și îți privești scheletul viitor descărnat, vezi un adevăr bulversant : Pe lângă soliditatea, pe lângă SERIOZITATEA scheletului, carnea noastră pare ridicol de provizorie și de frivolă. În van suntem cuceriți de seducția cărnii mânați de câteva delicii și plăceri precare. Rânjetul craniilor noastre în interiorul sicrielor e o prioritate și-un adevăr delirant mult mai substanțial care ne ridică de pe ochi vălul amăgirii chiar dacă această viziune inițial ne face părul măciucă în cap aprofundând iminența, tragismul și lugubrul morții cu care nu suntem obișnuiți. Dar iată de ce în final te simți atât de bine vizitând un cimitir, un osuar, un muzeu al oamenilor plastifiați cum e cel din Germania al lui von Hagens, unde contra cost dacă vrei poți alege să devii după moarte îmbălsămat și plastifiat, expus lugubru cu viscerele dezgolite vizitatorilor curioși din Human Body Museum. Doar astfel, putrezit, schelet gol în cavou, ori expus plastifiat în muzeu, poți trăi un soi de pace ultimă, unde totul invită la euforia unui univers curățit de carne, la jubilația de dincolo de moarte.

                      5)

  Nu are rost să ne tulbure imaginea cu scheletul și rânjetul craniului nostru viitor cu lucrări dentare atât de scumpe și inutile în eterna grevă a foamei din sicriu... Scheletul e singura evidență și metamorfoză ultimă a noastră ce nu ne preocupă. Pe noi doar carnea, vreau să spun hoitul nostru iminent ne tulbură și ne îngrijorează ; și ne consumă mai tot timpul, pierzând ani și ani de viață mâncând, săpându-ne astfel mormântul cu lingura și furculița, dormind, alinându-ne iluzoriu și ineficace această temporară carne cu gusturile și simțurile ei. Față de schelet nu avem nici o considerație. Nu-l putem mângâia, nu-l putem spăla și parfuma pentru că-i acoperit de uzurpatoarea și impostoarea carne care ne trădează și ne vine de hac în finalul inalienabil al bolilor inexorabile care se agață mai toate de carne că-i mai dulce, și mai puțin de schelet care nu are nici o veleitate estetică, fiind urât și respingător, un rău lugubru necesar, grinzile noastre de rezistență pe care ni se lăfăie carnea. Totul ne este inutil și dăunător în precara noastră ființă compusă din carnea și scheletele noastre. Și chiar și sufletul ne e inutil când trebuie să-l detestăm de moarte când fuge din noi imediat la Rai îndată ce se oprește curentul electric în hoitul nostru în ziua când murim când ne e lumea mai dragă. Carnea nu mai e a noastră, moartea ne-o revendică, ne-o fură, ne-o violează văduvind-o de toate simțurile și senzațiile viețuirii. Rămânem numai cu scheletul, atât mai rămâne reprezentativ din noi. Amară consolare căci nu ne putem săruta cu craniile descărnate. În pacea și tăcerea neagră a mormântului ne amintim doar senzația păguboasă de a fi fost odată vii și printre dinții tigvei goale degeaba mai dăm cu oasele mâinii că nu dăm decât de dinții rânjiți, de senzația și amintirea buzelor și a limbii care ne aduceau atâtea voluptăți amar de trecătoare... Ca schelete e musai și trebuie neavând de ales decât să ne abținem de la senzații și plăceri. Astfel craniile ne rămân virgine și veșnic doritoare de-un sărut al vieții ; doar de sărutul etern al morții au parte. A zăbovi și a contempla într-un osuar devine o plăcere și o eliberare, căci unde-ai putea mai bine să îngheți dorința și să te rupi de sub puterea ei îmbolnăvitoare...? Oribilul, spectacolul sfârșitului nostru, este totuși o cale de izbăvire. Căci cum te poți izbăvi mai bine dacă nu să accepți tot ce ți se pune dinainte pentru mântuire : Fervoarea credinței, apoi moartea și ritualul rămășițelor noastre pământești, spectacole care se bucură de mare trecere printre noi...? Pentru cadavrul nostru cheltuim atâta energie și atâția bani, muncim pentru el o viață, el e rezultatul înflorit mustind de credința noastră în Dumnezeu atât de viguroasă, neîmblânzită, care iubește lividul și fetidul morții ca gestiune și ritual capital al religiei și știe ce beneficii religioase se pot scoate din putregaiul și oroarea cadavrului nostru aruncat în ritualurile sicriului. Ajunge să privim aceste spectre funeste, să ne gândim la destinul cărnii ce adera la ele, ca să-nțelegem urgența detașării, a fugii de tot și de toate amăgirile. Adică să ne luăm scheletul, singura avere invulnerabilă, și să fugim cu el în pustie, în asceză. Nu există asceză fără dublă meditație asupra cărnii și a scheletului deopotrivă, asupra înfiorătoarei perisabilităţi a celei dintâi și-a inutilei permanențe a celui de-al doilea.

                       6)

  Din când în când, cu titlu de exercițiu, e bine să ne separăm de chipul nostru, de pielea noastră, să înlăturăm acest înveliș mincinos, să dăm apoi deoparte, măcar preț de o clipă, grămada de osânză ce ne împiedică să deslușim FUNDAMENTALUL din noi. Exercițiul odată terminat, suntem mai liberi și mai singuri, aproape invulnerabili. Ca să învingem neajunsurile ce decurg din consecințele cărnii noastre, ar trebui să contemplăm nuditatea ultimă a unei ființe, să-i sfredelim cu privirea măruntaiele și tot restul, să ne bălăcim în grozăvia secrețiilor, în mațele și viscerele, în fiziologia ei de hoit iminent. Această viziune n-ar trebui să fie morbidă, ci metodică, o obsesie dirijată, extrem de salutară în momente de cumpănă. Scheletul ne incită la seninătatea scontatei mântuiri serafice. Doar ajungând schelet gol de carnea noastră iubită sufletul își poate lua zborul către Rai. Aceasta e condiția. Fantezia Raiului e tributară necesității descărnării și triumfului oaselor. Declinul cărnii noastre ajunsă cadavru ne incită la renunțare și la tristețea promisiunii ororilor sicriului și iadului. În lecția de deșertăciune pe care ne-o servesc și unul și celălalt din locuri, iadul și Raiul, fericirea se confundă cu distrugerea legăturilor noastre și cu un loc, Raiul, și cu celălalt, iadul. Să fii un călugăr eretic smintit dar lucid până la ultima consecință a nebuniei tale și în acest monahism negativ să-ți sondezi abisul și tragismul stării de-a fi dincolo de limita rezistenței și rațiunii umane. Și să nu aderi niciodată prea tare la nimic, nici la Rai, nici la iad știind că oricum de fiecare dată greșești. Călugărul, nebunul satului, cel ce e un caz și nu face astfel parte din turmă, nu face decât să-și supraviețuiască. Cui să i se adreseze într-o lume  ce-l tratează drept parazit ? Monahismul, chiar dacă ar avea doar părți odioase, tot ar prețui mai mult decât orice alt ideal. Mai mult ca oricând, ar trebui să construim mănăstiri..., adică ospicii pentru cei ce pot și vor să creadă în orice și pentru cei ce nu pot și nu vor să creadă în nimic.

                       7)

  Încotro să fugi ? Nici în mormânt nu mai e o soluție. Nu mai există nici un ungher unde să poți urî această lume cât și lumea cealaltă cu profesionalism tocmai fiindcă n-ai nimic mai bun de făcut când lumea și viața sunt un kitsch de prost gust și o parodie a vieții fericite din Rai. Atât această lume s-o urăști cât mai ales cealaltă, ambele creații inutile și cinice ale unui personaj ce nu a putut sta cuminte în neant și ne-a condamnat nu numai la univers dar la un univers al ororilor și durerilor. Căci suntem triste și chinuite creații ale Lui Dumnezeu, iar înaintea morții ca scârbă finală, oricum toată viața vomităm de toate scârbele. Ne este scârbă și groază dar n-avem ce face căci suntem produsul finit al Lui Dumnezeu și astfel, ca să putem continua o luăm mereu de la capăt în drama noastră inexorabilă numită viață și lingem de unde am vomitat zicând mereu că asta e viața. Ce e viața noastră și ce suntem noi ca produs finit divin decât niște ierbivore hăituite de felinele îndoielilor și percepțiilor noastre subiective de unde am căpătat automat trista inteligență de-a simți că nu poți trăi ori muri decât cu constrângerea obsesiei agregatului biologic ce ești care vei cădea răpus fie de un accident sau crimă, fie te vei defecta, datorită dereglării stupide a unui releu din tine ? Agregatul ce ești nu mai funcționează din cauza unui accident stupid, crime sau boli ce crește în tine, cimitirul e singura soluție. Mașinile vechi tot sunt mai utile într-un parc de dezmembrări ; din tine nu se va folosi nimic ; doar sufletul va avea o căutare în Cer vândut și cumpărat de îngeri samsari la piața de sclavi a Cerului. Căci dac-ai fost robul Lui Dumnezeu o viață nu poți avea pretenția să încetezi a fi rob al Lui Dumnezeu în cer în calitate de înger sub formă de suflet despre care nu știi oricum sigur ce soartă va avea decât că va fi tot un rob în Raiul Lui Dumnezeu, ca lagăr de concentrare suprem unde conceptului de libertate umană i se dă lovitura de grație pentru veșnicie. În calitate de rob al Lui Dumnezeu și al Raiului Devii cu totul inutil, apatrid, neendemic Raiului și nici iadului dar foarte căutat și vânat de diavoli în această ultimă, stupidă și blestemată nenorocită locație a penitenței care e iadul. Nu poți trăi decât cu obsesia că ești un agregat biologic perisabil pentru care se luptă cete întregi de draci să le intri-n posesie și să-și facă jocul cu tine, o biată ființă vânată în cer de atâtea duhuri rele și foarte puține duhuri bune care nu fac un caz din faptul că niște diavoli te-au câștigat trișând cum le stă în caracter și devii marfă, materie primă pentru industria schingiuirii în defavoarea unor îngeri care îți pregăteau terapia și deliciul mântuirii dar te-au scăpat din neatenție în balta nenorocirilor și ororilor iadului ca pe un pește din ciorpac. Cu ce curaj să întâmpini viața când vezi că ești doar un vânat hăituit al Cerului, fugărit ba de îngeri, ba de demoni, subiect de dispută între Rai și iad și trăiești dezabuzat cu sentimentul tot mai acut că nu ești nimic altceva decât un nimic, un șoarece hăituit disputat între Dumnezeu, o pisică de rasă și diavol, o mâță de maidan ? Spre paguba și nefericirea ta, nu ești ca om și ispravă a Lui Dumnezeu decât locul întâlnirii efemere a câtorva elemente care se vor strica, îmbinate anatomic și chimic precar și firav pentru o clipă efemeră. Cu ce optimism și curaj să privim elementele chimice din noi știind că suntem la mâna legilor fizicii și chimiei care nu știu de Dumnezeu și de pretențiile noastre paradisiace ? Cum să nu râzi a pagubă și dezgust constatând că ești doar un laborator unde niște elemente chimice își fac numărul ignorând și neștiind cine ești și faptul că reprezinți ceva ? Din faptul că vreo câteva elemente chimice din tabelul lui Mendeleev își fac de cap cu tine în viața asta de carne rezultă corpul și viața ta, apoi moartea și un suflet, o electricitate în noi, ce avem pretenția ca să o putem transmite fără fir în cer alături de stele și galaxii, în absolut, la Dumnezeu, în Rai, chiar dacă se taie curentul și ceva ne taie samavolnic cablul vieții din noi și murim. Dar noi vrem teleportare. Vrem în Rai. Dar nu vrem să devenim savanți și să găsim științific modul de a o realiza această teleportare ca să dispărem instantaneu din fața dușmanului ce tocmai se pregătea să ne taie gâtul. Lăsăm iresponsabili, că e mai simplu așa, toată treaba tehnică și minunile pe seama pravilelor Lui Dumnezeu bune de urmat fără cârtire și fără interpretare dintre filele roase și îndoite de răsfoit ale ceaslovului din mănăstiri. Iar noi, copiii autiști ai Lui Dumnezeu așteptăm cu bale la gură să ne poarte Dumnezeu pe scaunul cu rotile către mântuire cu pretenție veșnică. Avem dreptul să cultivăm cu pasiune aceste fantezii ale credinței ce Dumnezeu ni le perfuzează printr-o linie intravenoasă cu branula religiei la patul rulant unde toți ne vom îmbolnăvi și vom cădea murind împăcați, așteptând terapia mântuirii de la medicul de gardă al universului, Dumnezeu. Bun și milos din fire Dumnezeu pe toți ne va asista la patul de boală a credinței pe care ne-o injectează din viață în vene și ne-o toarnă în creier ca pe o doctorie bună dar amară, amară dar bună. Avem dreptul să credem în această doctorie și să escamotăm că orice doctorie e un drog. Pentru scopul mântuirii, drogul credinței e scuzabil și avem dreptul să ne împărtășim din el precum avem dreptul să ne scuturăm de toate fantasmele și toate prejudecățile religioase pentru a experimenta libertatea și dreptul de a ne înșela sau nu, până la paroxism și ultima consecință a ratării noastre paradisiace. Până la urmă trebuie să ne vedem din exterior, să ne detașăm din corpul și din capul nostru, de toate prejudecățile noastre ca să vedem clar cât de strâmb ducem piciorul în fasoanele, convingerile și credințele noastre, văzând cum am fost făcuți de Dumnezeu. Atunci vom vedea cât de meschini și mărunți suntem și cât de pervers și otrăvitor și strâmb a fost pus de Dumnezeu în noi un "Eu", o credință, o conștiință de sine, un liber arbitru conceput ca un dat substanțial și ireductibil care mai mult dezorientează și otrăvește decât liniștește.

                        8)

  Cum să admitem că acel CEVA ce suntem, ce părea să țină și funcționeze atât de bine încetează să fie într-o zi ? Cum putem vorbi de un mâine imposibil ? Și nu vorbim acum de suflet care subzistă căci are, cum ni se promite, pașaportul în alb pentru Rai asigurat, fiind la mare căutare de Dumnezeu care vine prompt cu apostila, cu ambulanța și smurd-ul mântuirii și te găsește oriunde ai fi mort în univers. În schimb cum să te desparți de respirația ta, de ceea ce durează prin sine, de ceea ce ESTE, de ceea ce ești ? Poți părăsi o iluzie, oricât ar fi de înrădăcinată ; dar ce te faci cu ceea ce e consistent, durabil, care e conștiința ta de sine care moare ? Dacă pe lume se află palpabil și evident doar ceea ce există și vedem, dacă ființa ta se întinde pretutindeni ca o iederă să afle răspunsuri la toate întrebările dar nu găsește și se consolează aderând supusă și dezolată la suprafața tristă și sângeroasă a acestei lumi căci după legile fizicii nu are de ales altcumva să se târâie și agațe, atunci cum să te rupi brusc de aceste habitudini și obișnuințe, cum să mori pur și simplu, cum să te rupi de ființa ta înșelată de univers încă din născare, fără să-ți pierzi busola...? Leacul e simplu și comod căci comozi și simplificativi din fire oamenii au găsit leacul credinței oarbe în Dumnezeu și fără de întrebări. Deci să postulăm și promovăm această amăgire universală a credinței, din prudență ori în scop terapeutic așa cum o fac toți. N-avem nici o altă șansă ori alternativă mai dulce și rezonabilă. Credem în Dumnezeu numai din teamă de El ; din disperare, nu din normalitate și rațiune ; de frică. Dacă n-am avea această teamă tot ar apărea teama că nu există nimic. După teama că există ceva, un Dumnezeu izbăvitor, urmează teama că nu există nimic. În ce delir ne-a pus Dumnezeu să trăim numai între niște temeri și orori și ce satisfacție cinică a avut când a scontat că ne va crea atât de sensibili și speriați...?! De aceea remediul, ori boala supremă după optica încetățenită, pare a fi într-un tărâm neutru al scepticismului vigilent, când vezi că Dumnezeu, totul, pare a exista și nimic nu există. De aceea, orice căutare deliberată, chiar și a mântuirii, dacă nu suntem liberi să renunțăm la ea e o constrângere ca oricare alta. Există frica de iad și frica de Rai. Frica de Rai, da, de un loc atât de select și de bon ton încât lenea și inaptitudinile tale nu le-ar putea face față nici într-un milion de ani exigențelor și elevărilor, obişnuințelor și habitudinilor traiului serafic. Duhurile Raiului ne intimidează. Ele sunt excelențe ; foști olimpici religioși pământeni cu zece pe linie. Știi că în cel mai probabil caz nu vei face față preliminariilor probelor calificării în campionatul mondial al mântuirii în Rai. Varianta morții și iadului o percepi ca singura evidență prietenă, verosimilă, potrivită puterilor tale, singura comoditate negativă ce ți-e accesibilă la preț redus promoțional și după bugetul tău sărac de putințe și rezultate slabe religioase în viață. Raiul, oricât ar fi de dulce, nu e acasă căci nici în Rai nu e ca acasă. De aceea devine insuportabil și irațional, imoral, ofensator gândul că trebuie să te duci oriunde altundeva decât în amara-ți viață cu care de bine de rău ești obișnuit. Dacă pleci în Rai, nu ai bilet dus întors ci e pentru totdeauna, că-ți va conveni sau nu. Drumul către Rai nu e ușor ci se plătește cu viața și cu abținerea de la totul, de la orice păcat. Noi, amărâții universului tot n-avem cu ce plăti niciodată un confort pentru viața noastră și bucuroși ne dăm viață și tot pentru confortul postum de pe lumea cealaltă, pentru o bucățică efemeră de Rai să răcorească limba noastră de mujici ai universului uscată de setea zadarnică de viață. Îți vinzi viața pentru Rai căci n-ai ce alte resurse să vinzi, cum își vinde un sărac un rinichi să aibă ce să cumpere de mâncare copiilor. După setea insațiabilă de viață urmează setea de Dumnezeu arătându-ne ceea ce suntem de fapt în univers : niște morți de foame și de sete în acest univers, niște coate goale pe care Dumnezeu a tatuat mândru ștampila creaționistă. După scârba ororilor vieții urmează scârba că nu poți cel mai probabil să treci examenul mântuirii și să-L impresionezi pe Dumnezeu cu numărul tău slab, lipsit de talent și strălucire și implicit că trebuie să urmezi chinul iadului departe de un Dumnezeu care te-a lăsat cu curul în baltă să te chinui în viață, în greutățile și încercările ei și în neputința ta după ce mândru te-a creat fără un scop cert și explicit ci pentru că așa a vrut. Nu ai cum să reperezi cu ochii rațiunii un Dumnezeu verosimil și al bunei măsuri care să răsfețe și mângâie logica gândirii tale limitate, singurul bun de preț de la Dumnezeu, când tot ce trebuia să fie mai vizibil, palpabil, real și rațional, adică existența Lui Dumnezeu e dimpotrivă, un concept simptomatic și inutil, criptat și de nedeslușit. Cum să nu rămâi rece și siderat când la întrebările simple și directe de copil inocent și curios Dumnezeu îți răspunde cu tăcerea-i eternă nespartă decât de visuri și revelații ce oamenii le numesc divine ? Când a vedea pe Dumnezeu trebuia să fie o evidență a actualității, ceva logic, natural, direct și nemijlocit, dimpotrivă acest lucru e privit ca un noroc postum al tău și un privilegiu al morții tale. Nu poți să privești înspre Dumnezeu decât ca la un patron căruia îi recunoști apriori din respect și condescendență autoritatea și din respect pentru ideea divină nu-i vei cere niciodată să se legitimeze logic și rezonabil cine este și ce vrea cu tine și cu noi toți de ne merge atât de prost totul de la Facerea Lumii și până azi. Devine toxic gândul că trebuie să deshami de la toate obligațiile, de la toate senzațiile cunoscute vii și perceptibile ca să te duci să mori și să-L vezi în sfârșit pe Dumnezeu, să faci un ocol prin tot universul, să ajungi la Rai și la iad doar ca să-ți satisfaci pofta ezoterică ce-ai poftit. De ce carnea și ochii noștri cât mai sunt vii trebuie să fie văduvite de nenorocul de a nu-L vedea pe Dumnezeu în viață numai pentru că El a ales să se ascundă de noi definitiv, fiind mai tare ca vidul și ca minciuna ? Să fie carnea noastră urât mirositoare și fără gust de a ales Dumnezeu că nu se merită a ne-o atinge și alina de vii cu degetele Sale alinătoare de suferințe și că doar prin propriile resurse umane ale efectului placebo simțim degetele Lui Dumnezeu ștergându-ne de pe frunte transpirațiile agoniei cancerului ? Asta e ceea ce ți-ai dori mai mult, să-ți poți lua carnea cu tine în Rai ca să fie curățită de cancer de îngeri salvatori, ca să simtă ea pentru tine plăcerile de-acolo, ca să învingi infatuarea sufletului de a se lăuda că numai el e demn a simți fiorii plăcerii paradisiace. Atunci când sufletul sau scheletul e incert ce senzații îți vor aduce în Rai, singurele senzații certe din toate timpurile îți sunt date de carne, aici și acum. Căci doar cu carnea ne înfricoșăm ori ne bucurăm un pic printre lacrimi. Scheletul și sufletul trădător care pleacă fugind dintre coastele noastre mâncând pământul, sunt scutite de aceste mizerii ale morții. Nu ne rămâne decât carnea. Este aproape incredibil în ce măsură frica aderă la carne ; e lipită de ea, este inseparabilă și aproape indistinctă de ea. Scheletele astea n-o simt, fericitele ! Frica e singura legătură fraternă și sănătoasă ce ne leagă de animale, măcar că ele n-o cunosc decât sub forma ei naturală, bestială, sănătoasă dacă vreți. Animalele, fericitele, nu cunosc frica cealaltă, cea umană, ce țâșnește fără motiv din noi, pe care, în funcție de capriciile noastre, o putem reduce fie la un proces metafizic, fie la o chimie dementă și care, în fiecare zi, la o oră imprevizibilă, ne asaltează și ne copleșește. Pentru a reuși s-o învingem poate ar trebui să ne vină în ajutor toți foștii zei : Jupiter, Afrodita, Bachus și toți câți au fost uzurpați de Dumnezeul nostru care s-a înscăunat pe tronul universului și e o întâmplare conjuncturală ce ține de istoria beligeranței dintre zei că noi acum Îl cunoaștem pe Dumnezeu Savaot sau Iehova de suveran la putere. Acest ajutor al zeilor pentru inimile noastre înfricoșate nu se poate obține câtă vreme avem acest monoteism și pe Dumnezeul acesta unic de prieten veșnic, inamovibil. Prieten ori nu, se simte în aer că epoca constrângerii religioase de a-ți dedica toată dragostea unui singur zeu va sfârși prin alternanța la putere peste mii de ani a vechilor zei, într-un reviriment și renaștere furibundă și răzbunătoare a lor, închinându-se fiecare muritor după plac, unui zeu sau altuia, funcție de gust și preferință. Poate că astfel, cine știe, moartea și frica vor fi mai democratice și suportabile, poate că moartea și frica noastră vor progresa și se vor îmbunătăți funcție de starea de spirit a Dumnezeului de serviciu ce va fi la putere sau modă peste mii de veacuri. Nu vrem să nu murim, dar vrem să murim mai elegant, comod, demn, uman și democratic și cu folos dacă se poate și asistați de zei pe măsura caracterului si suportabilității noastre. Dacă nu, asta e... ! Ne mulțumim cu Dumnezeul unic pe care-l avem acum, căci cel mai bun Dumnezeu e cel pe care-l ai. De aceea nu ne rămâne decât să ne delectăm plimbându-ne prin cimitir, umblând printre aceste carcase îngropate în pământ și încercând să ne imaginăm cantitatea de frică a cărnii pe care o târau după ele cândva. Și râzând, învârtindu-ne și dansând cu mâinile sus, dansând sub ploi de flori de vișin prin cimitir, să ne gândim cum au scăpat toți cei din gropi, toți cei ce-au trăit, cum au scăpat de frică. Tot ce trăiește, de la animal la insecta cea mai respingătoare, de la om la viermele cel mai neevoluat și năpârca cea mai veninoasă, tresar de frică, nu fac decât sa tresară ; tot ce trăiește, pentru simplul fapt de a trăi, e vrednic de milă. Și mă gândesc la toți cei pe care i-am cunoscut ori nu și care nu mai sunt, tolăniți demult în sicriele lor, scăpați pe veci de carne, și de frică. Și simt povara morții lor luându-mi-se de pe umeri și năvălind, tot mai grea și apăsătoare pe umerii Lui Dumnezeu după cum a vrut-o de la început când a făcut lumea declarându-se intendentul nostru și purtătorul de grijă al nimicniciilor și efemerității noastre în Atotputernicia-i autoservită, evidentă și clamată. Plimbându-ne prin cimitir, poate-am câștigat ceva. În orice caz, o experiență și o lecție în plus. Oricum, ne-am mai liniști experimentând această terapie prin cimitir care e cu atât mai puternică cu cât se face noaptea, când cucuvelele și liliecii sunt activi și noi mai pregătiți pentru sperietură și deces. Pentru cei cărora le e frică le propun o soluție mai ușoară : Să urmeze măcar un curs la Academia Sicrielor din Coreea de Sud.

                       9)

  Academia sicrielor e o soluție pentru cei disperați, pentru cei ce nu mai pot să ducă greul vieții și e o soluție practică împotriva sinuciderii. Spun un nu hotărât sinuciderii. Leacul e la Academia Sicrielor. Vii la primul curs, ți se ține o prelegere, ți se face instructajul, ți se citesc termenii și condițiile, apoi semnezi. Ți se face o poză mortuară, un portret de pus pe cruce. Apoi ți se scrie un necrolog, un epitaf sau îl scrii chiar tu dacă ai chef. Te duci la baie, faci baie ca și cum ai fi la scăldătoare spălat de cei ce te vor spăla inert. Apoi niște oameni te șterg și te îmbracă în hainele de mort : cu pantofi noi, legați, cu vată în nas, cu mâinile încrucișate și crucea cu prescura între degetele mâinilor. Te așezi în sicriu, ușor, preotul te prohodeşte, se roagă pentru odihna ta la loc cu verdeață, câțiva te plâng pe bune, ca să te impresioneze și să ți se frângă inima, și ridice părul măciucă în cap apoi ți se pune capacul sicriului. Se bate în cuie. Și auzi bubuielile în întunericul ce se face. Ești pus pe dric și purtat până la groapă. Ți se hurducă măruntaiele. Ești un mort viu. Ți se coboară sicriul în mormânt și chiar se toarnă pământ peste tine. În sicriu ai un mic recipient de oxigen și o cameră de luat vederi ca să vezi pământul ce se toarnă peste tine. Și mai ai un rotopercutor cu care să spargi sicriul dacă ți-e teamă că nu te vor mai scoate de-acolo. Ca să fie cât mai identic cu mormântul, pe undeva printr-un tub ți se vâră vreun kil de râme ca să simți cam cum ar fi să te colcăie viermii. Ia cea mai mare notă la această Academie a Sicrielor cel ce rezistă mai mult în sicriu : o oră, două, o zi și o noapte. Când decizi să fii scos vei apăsa pe un buton de la mâna dreaptă. Dacă decizi să mai rămâi apeși pe butonul de la mâna stângă. Dacă nu apeși nici un buton vei fi scos după cinci minute. Dacă nu vei fi scos vei ieși tu cu picamerul și lopățica ce le ai în sicriu. Dar vei ieși lecuit. Nimeni, oricât de încărcat de necazuri va fi încercat în viață nu se va mai sinucide niciodată. Adio sinuciderilor într-un oraș cu o Academie a Sicrielor. Și e o solutie foarte bună pentru a deschide o afacere profitabilă ajutând lumea să-și revină de angoasele vieții și ale morții. Și să se lecuiască atât de iad cât si de Rai cu terapia prin cimitir.

                       10)

  Înțelegeam să am abilitatea de-a accede în Rai ca o ființă evoluată, demnă de manufactura unui Dumnezeu după al cărui chip și asemănare eram făcut, fără a avea tragica neșansă a unei efemeride muribunde ce n-are nici o șansă la excelența similitudinii caracteristicilor superiorității rudei noastre de drept, Dumnezeu. Când colo constatăm diferența de clasă, de rasă, și că nu suntem rudele, copiii Lui Dumnezeu ci orfanii Lui de serviciu. Dumnezeu e fericit. Noi de ce n-am fi fost automat și nemijlocit molipsiți de fericirea Tatălui nostru definitiv...? Nu iubire și părtinire constatăm. Ci că suntem lepădături ale Părintelui nostru. Avortoni cărora Dumnezeu le mai dă o șansă să se întoarcă în Rai după lungi și imposibile chinuri ale vieții târându-ne prin noroaiele de sub zidurile palatelor din Rai unde se degustă caviar, se bea șampanie din partea casei, se dansează cadril și menuet de către duhurile Raiului, noi bătându-ne pentru câteva ciozvârte și oase cu bucăți de mântuire aruncate în noroi pentru noi de către sfinții și preafericiții ce benchetuiesc în sfârșit în Rai după pofta ce-au poftit. Înțelegeam să fim prinți ai Lui Dumnezeu, nu cerșetori și sclavi, atât pe pământ cât și în cer. Astfel, pe pământul pustiit de dramă, dacă mai respirăm, o facem ca niște bastarzi și nu ca ființe cu os divin. Putregaiul și nepăsarea Lui Dumnezeu e rezultatul vieții noastre degenerată în soarta noastră crudă și nefericirea ca profesie, când sublima moarte ne dă lovitura de grație și ne jignește insurmontabil văduviți de un destin fericit de progenituri divine surghiunite în iad. Uitați în acest orfelinat, nu filantropie constatăm ci curată mizantropie și pruncucidere din partea Tatălui nostru care s-a ascuns de noi în ceruri și ne-a părăsit din naștere. Să tăcem din gură să nu-L supărăm și mai mult pe Dumnezeu e singura opțiune înțeleaptă. Căci într-o lume făcută de Dumnezeu așa încât tăcerea e de aur, omul e stăpânul fericit al cuvintelor nerostite și sclavul umilit al celor rostite care se întorc împotriva lui. Lui Dumnezeu nu-i pasă de tăcerea noastră, fie ea cât de mâhnită și otrăvită. Doar cuvintele și întrebările noastre Îl irită pe Dumnezeu. La drept vorbind Tatăl nostru care e în ceruri putea să ne dea o viață de trei ori mai amară și o moarte de o cutremurătoare intensitate. Cui nu-i convine poate să se lecuiască de tot : și de viață, și de moarte, și de iadul stupid, și de Raiul ciocoiesc. Simplu. Cu terapia prin cimitir, admirând oase goale, singurul adevăr care ne e mai aproape de trecătoarea piele decât un Dumnezeu tot mai ocupat cu vidul și cu nimicul și care datorită legilor universului se depărtează ireversibil de noi și de toate, încă de la Big-bang..."
   
(Text construit pe baza și pe osatura unui citat din "Demiurgul cel rău" de Emil Cioran pe care mi-am permis să îl modific și completez mai mult de 80% cu viziunea, opiniile și recenzia mea)

INCENDIUL ȘI RUINELE RAIULUI (REACTUALIZAT)

12) INCENDIUL ȘI RUINELE RAIULUI ( REACTUALIZAT )
 
                       1)

  Un milion de ani... Atât de puțin totuși... Căci un milion de ani sunt o mie de-alde o mie de ani. Adică o mie de mii de veri, și-o mie de mii de ierni, o mie de mii de Crăciunuri, o mie de mii de Învieri Pascale și-o mie de mii de Rusalii. Atât de puțin totuși e-un milion de ani... Cinci sute de ere creștine... Cinci sute de perioade de două mii de ani de când trebuie să ne facem cruce creștinească : "Numele Tatălui, al Fiului, al Sfântului Duh, amin !" potrivit religiei ce ne-au adus-o romanii prin cucerirea Daciei spulberându-ne religia noastră dacică păgână zamolxiană. Nu e mult un milion de ani. Cinci sute de perioade cât a trecut de când s-a născut și a venit printre noi Iisus. Cu inima sus și mustind de credință, cu o floare la ureche, noi putem răbda încă cinci sute de ere creștine... Adică încă un milion de ani. E credința noastră strămoșească ce n-o putem eluda odată cu moartea. Chiar dacă restul nostru de viață cât mai avem de trăit creștinește reprezintă abia 0,00003 dintr-un milion de ani, avem ambiția să gândim într-atât de departe, proiectând tabieturile noastre, visurile, fasoanele și nimicniciile noastre, credința noastră, religia noastră, sângele și sănătatea noastra spirituală încă un milion de ani și chiar mai mult... Infinit și nesimțit de mult.
  
                        2)

  Nu vom mai putea fi credincioși peste un milion de ani. Căci am privit pământul cum va fi peste un milion de ani... Am mai văzut ceva urme de oameni, dar doar urme. Ceva din statuile președinților americani sculptate în munți se mai vedeau, niște urme de moloz de la blocurile, bisericile și catedralele noastre amintind de măreția metropolelor lumii, sticle de plastic și cruci de lemn de prin cimitirele noastre plutind pe oceane. Căci într-adevăr, oceanele își vor lua partea peste un milion de ani. Omenirea creștină, de fapt toată omenirea religioasă sau nu, vor consuma trâmbițând,  credința ori necredința, smerenia, evlavia, milostenia ori ateismul și satanismul (toate ocupații, de bine de rău omenești), toți vor consuma și ultima resursă de energie convențională ascunsă sub pământ în hidrocarburi.

                       3)

  În loc să se ocupe și chinuie omenirea cum să nu mai consume hidrocarburile pământului, să nu mai polueze atmosfera și să nu mai provoace încălzirea planetei și topirea calotelor glaciare și înghițirea pământului de ape cum se va întâmpla peste un milion de ani, și în loc să găsească soluții concrete de a aduce și utiliza energia direct din soare că și-aşa acesta o risipește inutil în spațiu și nici Dumnezeu, ferit-a Sfântul nu ne-a dat vreodată această soluție prin cap pentru viața noastră și trăirea noastră pământească deși putea în Atotputernicia Sa, oamenii, dragii de ei, s-au complăcut în lene ; și-n zăbăvnicie. Căci duminicile și sărbătorile cu cruce roșie în calendar, în loc să fi muncit mai cu spor și să fi inventat și muncit și noi ceva, ne-am dus cătinel la Sfânta Liturghie. Am ascultat pioşi și smeriți postind, pilda și evanghelia potrivită expusă de preot, am mers acasă obosiți de-atâta stat în picioare la biserică și hămesiți de foame, am mâncat apoi ne-a luat stomacul oxigenul din creier pentru digestie, și am adormit udând pernele de transpirație și somn adânc creștinesc... Duminica se roagă și se doarme. Așa am fost învățați. Iar savanții care au muncit și duminica și-n sărbătoare, chinuindu-se cu ceva, să inventeze spre exemplu telefonul mobil ce-l folosesc și preoții să sune la 112 când hoții fură icoanele din altar, aceștia, savanții vor arde frumuşel în iad. E normal și creștinește așa..., nu ?

                      4)

Peste un milion de ani ne vor înghiți apele...! Ne va ajunge apa până la burtă, apoi până la coate, iar mâinile ne vor plescăi în apă de crucile făcute frenetic în disperare și groază. Vom răsfoi cărțile de rugăciuni ude să citim rugăciunile de cuviință la vreme de inundație. Și vom spune amin și aceluia cu apa intrându-ne în gură și în nări. Credința noastră va pieri odată cu noi. Și obiceiul crucii și toate obiceiurile speciei umane, o specie despre care se va putea spune câte ceva în istorie. De pildă că a dezvoltat gene religioase, în procent de doi, trei la sută față de cimpanzeu, ruda noastră primată, în rest fiind identici la gene cu maimuțele primate care neavând gene religioase nu au nici îngâmfarea, nici conceptul de Dumnezeu și nici de Rai. Singura specie pentru care Dumnezeu a catadicsit să iasă din neant spre a-i amăgi sunt oamenii care numai fiindcă inteligența i-a determinat să dezvolte frici și temeri existențiale, deci genele religioase, Dumnezeu și-a găsit astfel în tot universul ostil, cel mai potrivit culcuș în inima acestor oameni. Cu toate astea peste un milion de ani ne vor înghiți apele și ne vor îneca chiar și cocoțați pe turlele catedralelor înalte ale mântuirii neamurilor...

                      5)

  Așa va fi peste doar un. milion de ani... Apoi, văzând tragedia umană în desfășurare ce va să vină, m-am cocoțat și mai sus în modulul meu spațial și l-am forțat la limită. Să-mi arate cum va fi pământul nu peste un milion, ci peste o sută de milioane de ani... Atât poate aparatul meu să arate... Și când am privit pe monitor, stupoare...! Pământul, total schimbat, înghițit de ape... Continentele, conturul lor, total deplasate de plăcile tectonice pârâind sub râurile de lavă, și schimbate... Europa, doar jumătatea nordică mai era și munții Alpi se mai vedeau deveniți mici insule departe de țărmuri. Restul, țara noastră, la 4000 m sub fundul oceanului iar Catedrala Mântuirii Neamului făcută cu atâția bani de la buget adânc înecată cu icoane și picturi pe pereți reprezentând Raiul și toți sfinții fiind adăpost peștilor abisali care nu vor pricepe o iotă din peisajul paradisiac pictat pe turlele catedralei scufundate. Africa, cu țărmuri total zdrențuite și apa adânc intrând în continent. Sahara, o amintire sub ape. America de nord fără Mexic, peninsula Florida și peninsula Californiei. America de sud cu toată jungla amazoniană sub ape. Australia sub ape, doar câteva insulițe mici rămase. Peninsula indiană, n-o mai vedeam nici pe ea. Peninsula Italică, cu piața de unde la Vatican în fiecare duminică se adresa Papa mulțimii, dispărută și ea sub ape. Antarctica topită toată. Și m-am cutremurat... Chiar așa vom ajunge cu toată credința noastră și crucile și mătăniile de ajutor făcute în toate posturile...? Dar m-am liniștit și relaxat un pic. Mi-am amintit că noi oamenii vom fi de mult în Rai asigurați, relaxându-ne și bucurându-ne alături de Domnul, niște copii zurbagii, încurcându-i picioarele Domnului și călcându-i bombeurile... Muzici, festivaluri, psalmi, poezie, relaxare, asta vom face în Rai, nu...? Nu vom munci nimic... Gata cu munca. Munca a fost pentru pământ și hoitul nostru de carne care a putrezit demult căci din pământ a fost făcut și în pământ s-a dus după poruncă. Dar în Rai ne vom relaxa, fiecare legănând piciorul din hamacul lui serafic la umbră de palmier și gustând dulceață de trandafir paradisiac cu un pahar brumat de apă rece din izvoare cristaline paradisiace neîmbuteliate. Apoi Domnul va începe să intre la bănuieli și să transpire pe fruntea-i îngrijorată. Căci pe pământul înghițit de ape nu vor mai fi oameni candidați la admiterea în facultățile Raiului. Oamenii și bisericile lor vor fi demult sub ape cum spuneam cu peștii înotând printre filele ceasloavelor, cărților de rugăciuni și tratatelor teologice. Și atunci, în lipsă de oameni noi, proaspeți,  materie primă pentru Rai, toată piața imobiliară din Rai va cădea. Ce să faci cu Raiul dacă n-or mai fi oameni să-l populeze fericiți și mântuiți ? Un palat din Rai se va vinde pe-un pachet de țigări fără filtru. Căci nu vor mai fi investitori să investească nici în palatele, nici în cocioabele din Rai, unde numai niște măscărici nebuni, și înnebuniți de atâta bine de o sută de milioane de ani alături de Domnul, adică noi fiind aceia, ne vom plimba prin Raiul depopulat și făcut ruină, ca niște șobolani pe o corabie ce ia apă... Întotdeauna dacă pe pământ a fost rău, în Rai musai a fost opusul, adică a fost bine. De aceea când pământul în evoluția sa va fi înghițit de ape, în Rai totul va lua foc. Iar noi vom zbura de-acolo ca niște muște zburând amețite de fumul gros ce se va ridica din incendiul și ruinele Raiului...

DUMNEZEU NU MAI POATE FI CE-A FOST PÂN-ACUM (REACTUALIZAT)

13) DUMNEZEU NU MAI POATE FI CE-A FOST PÂN-ACUM (REACTUALIZAT)
 
                       1)
 
  Când într-o zi de realism și luciditate vezi că ai trecut demult de jumătatea vieții, deci ai uzat mare parte din posibilitățile ei, poți spune că poți să mori liniștit : ai trăit totul, ai văzut totul și te-ai înțelepțit sau ai înnebunit, după părerile altora. Atunci ai șansa să fii unul din cei trei inși necesari la cvorum pentru a vota și accepta că tot ce s-a crezut despre Dumnezeu până acum trebuie cumva îmbunătățit, repostulat, revizuit și actualizat, când se simte în aer tot mai mult că Dumnezeu nu mai e ce-a fost și nu mai poate fi ce este acum. Dacă până acum tot am mai dus-o cum am dus-o cu un Dumnezeu care ne-a făcut atâta bine după cât a putut și El, declarându-ne cu toate ocaziile și în toate cărțile sfinte cât de mult ne-a iubit, ei bine noi îi mulțumim pentru asta dar nu putem să ne abținem și să nu cerem cerului și universului să-L determine cumva și motiveze pe Dumnezeu să detalieze și să se explice mai clar dacă nu este cu supărare. Este inadmisibil cum motivarea acțiunilor unui Dumnezeu întârzie și nu avem nimic, nici o adeverință și nici o certitudine decât Cartea Sfântă care ține loc de orice lămuriri în legătură cu Dumnezeu și orice întrebări ar fi de pus în legătură cu El. De aceea e clar că nimeni, nici o acțiune umană nu poate să facă nimic pentru a-L revela, descoperi și explica pe Dumnezeu așa cum n-a mai fost explicat până acum și nu rămâne decât El însuși, Dumnezeu în persoană dacă într-adevăr există să facă ceva și El însuși să determine să se termine cu această şaradă a discreției Sale simptomatice față de noi. Iată, vrem pur și simplu să-L convingem pe Dumnezeu să renunțe cel puțin la încăpățânarea de a se ascunde de noi atât de simptomatic și irațional, printre nori și versete biblice de la Facerea Lumii și până azi. Atâta vreme cât Dumnezeu nu e o entitate care poate răspunde și poate fi contactat și găsit relativ ușor la o adresă, număr de telefon, email sau site de socializare, ori măcar printre stele și galaxii cu cel mai puternic telescop, ceva nu-i curat cu existența Lui Dumnezeu de trebuie să așteptăm să murim ca să-L vedem și putem contacta. De aceea cred că a venit vremea ca Dumnezeu să se explice, să se schimbe ceva în atitudinea și comportamentul Său în relațiile terestre cu oamenii. De aceea am vrea respectuos să-i cerem Lui Dumnezeu să înceteze a se mai ascunde de noi după nori și întuneric într-un joc stupid de-a v-ați ascunselea în care suntem amăgiți generații după generații de la Facerea Lumii cu șantajul credinței oarbe în El contra mântuirii. Cred că a venit vremea ca Dumnezeu să înceteze cu această poveste și trebuie singur să facă ceva pentru adevăr căci este singurul calificat din calitatea Sa divină care poate lămuri întregul adevăr : ori există, ori nu există. Mingea e în terenul Lui Dumnezeu și așteptăm explicații pe măsura competenței Sale clamate. În caz că explicațiile nu vor veni omenirea va mai continua la infinit cu speculații și explicații surogat stupide în legătură cu Dumnezeu de aceea a devenit atât de pertinent să supunem religia și credința în Dumnezeu unei analize logice și matematice dacă Lui Dumnezeu însuși nu-i putem cere asta, neavând acces, din calitatea noastră umilă de oameni, la impozanța și prestanța înălțimii Sale divine clamate și nici El însuși n-a făcut nimic în acest sens de la Facerea Lumii și până azi. Din aceste motive totul este dubios în legătură cu credința, cu religia și cu Dumnezeu iar cei ce sunt atinși de morbul credinței nestrămutate și ireversibile în Dumnezeu ar trebui să se privească din exterior și să se imagineze pentru o zi bolnavi de această maladie a credinței și să spună franc dacă tot atât de buni și umani ar fi constatând lipsa oricărui Dumnezeu sau s-ar transforma subit în bestii și criminali, bețivani și narcomani. Oamenii nu pot face nimic. De aceea Dumnezeu însuși trebuie și e urgent să facă ceva și ceva trebuie să se schimbe în univers cu Dumnezeu și în Dumnezeu însuși. Există în aer nevoia unei resurecții și renașteri divine pentru ca Dumnezeu să devină mai explicit, mai accesibil, mai uman, oricum altfel decât cum este și ce este acum. Nu avem niște date concrete ale problemei în legătură cu chestiunea Dumnezeu. Tot ce avem sunt speculații și interpretări antropomorfe subiective atinse de mirajul molipsirii umane de aceea explicațiile pe care oamenii înșiși le dau despre Dumnezeu sunt eronate în cel mai bun caz. Orice explicații în legătură cu Dumnezeu sunt atât de puține, criptice, inexplicite și precare încât din acest moloz și balast de opinii trecute toate în literatura teologică și evanghelică nu putem extrage urma nici unui filon de adevăr, nu putem trage nici o concluzie clară în legătură cu ce a vrut și ce vrea Dumnezeu cu noi, cine este, de unde a venit, unde este, unde se va duce și cum trebuie să ne raportăm noi oamenii la El, ce vrea El de la noi și ce vrem noi de la El. Avem parte în schimb numai de legende și basme în care Dumnezeu și Iisus sunt cele două personaje pozitive care luptă exact ca în povești cu diavolii încornorați care ne sabotează pe noi oamenii, supușii și robii Lui Dumnezeu. Îndoctrinarea și cutumele religioase ni-L explică pe Dumnezeu într-un mod alegoric, evanghelic, şamanic, deci neanalitic și neștiințific. De aceea orice minte curată doritoare de clarități și limpezimi matematice rămâne siderată când pe chestiunea Dumnezeu societatea în mare parte oficial îndoctrinată religios vine în mod oficial, impus și forțat cu soluția precară a explicării religioase a inexplicabilului. Până la a găsi un răspuns mai mulțumitor nici unul dintre noi nu are nici o soluție decât să abdice de la spiritul analitic de a căuta în logic și rațiune motivarea existenței unui Dumnezeu în spațiu și timp și să accepte de conivență și din respect și condscendență pentru ideea nobilă de Dumnezeu tot ce s-a spus și crezut despre El și rostul Lui și al nostru în univers. Obosiți datorită condiției noastre precare a fi făcuți din carne, nu ne rămâne decât să ne mulțumim cu trista constatare cum pur și simplu această carne a noastră este inaptă de a ne susține adecvat intelectul sau ideea unui intelect integru și conștiința mai aderent și adecvat provocărilor existenței. Într-o carne firavă și plină de boli intelectul și conștiința noastră suferă, sunt precare și șubrede. În carnea noastră bolnăvicioasă și șubredă, intelectul nostru se chinuie la o subzistență la nivelul cel mai de jos al excelenței și obosiți și dovediți de viață și de condiția deplorabilă a cărnii noastre nu mai putem decât să oficializăm acest vis frumos al nostru numit Dumnezeu, să-i dăm viață din viața visurilor și obsesiilor noastre existențiale și să credem în El, să-i mulțumim chiar și pentru atât, pentru nimicul și nimeniul care este dacă trebuie să mulțumim cuiva pentru asta, pentru binele primit sau care credem noi că ni-L dă, pentru atenția Lui Dumnezeu de a ne da o șansă ciudată și deplorabilă în acest univers de altfel cu totul impropriu vieții biologice, chestiune care pe Dumnezeu nu L-a deranjat să persevereze în imboldul Său creator încăpățânat și incurabil de a purcede să creeze ceva, cășunând astfel pe oameni, pe noi toți ca să ne angajeze astfel firava existență în aceste condiții dure și periculoase pentru existența umană, condiții ce caracterizează tot universul. Nimic nu garanta astfel în mediul înconjurător ostil că este potrivit și oportun ca Dumnezeu să se apuce și să facă niște humanoizi de ne-a făcut din carne și în modul și maniera vulnerabilă și defectuoasă în care ne-a făcut. Explică-i astfel unui bărbat tânăr impotent cum Dumnezeu a făcut totul excelent dar din multitudinea de oase care i le-a pus în schelet nu a catadicsit să-i mai pună unul și în penis astfel încât acesta să fie mereu oportun pregătit necesităților virilității și erecției în ultimă instanță. Soluția precară găsită de Dumnezeu, erecția prin presiune de sânge este prea complicată și astfel lesne defectabilă de unde putem să întrebăm zadarnic un Dumnezeu al eficienței cum totuși a găsit cu cale de a ne face astfel, din carne cu complicațiile și dezavantajele ei, obligându-ne vrând, nevrând la această condiție improprie rezistenței noastre în fața provocărilor universului...? O condiție deloc adecvată pentru siguranța noastră căci suntem supuși tuturor riscurilor și accidentelor inerente mediului în care trăim, rezistența noastră în fața provocărilor naturii în care trăim fiind precară, de unde ne alegem cu tot felul de metehne, boli și tragedii ce fac din noi niște efemeride care mor atât de lesne dar pentru care nu trebuie să disperăm pentru imensul rău care ni-l aduce neajunsul de a fi inventați de Dumnezeu așa și plasați în așa dimensiune periculoasă locativă. Din aceste motive raționaliștii găsesc proba clară că doar evoluția și deloc creația goală de orice autor explicit explică toate accidentele și defectuozitățile biologiei care nu este verosimil să fie creată așa de un creator genial ci defectuozitățile firii și cărnii se explică a fi doar o etapă dintr-un continuu proces de îmbunătățire evolutivă ce la minutul actual din era ce ne aparține ne-a făcut să fim așa, atât de moi și vulnerabili, supuși destructurării și răului. Oamenii privesc simplist problema. Prin implementarea conceptului de Dumnezeu în tot mediul înconjurător își explică totul, tot binele și tot răul din viața lor, din lumea lor, din univers, Dumnezeu fiind paradigma și filtrul prin care totul trece și se raportează. În etapa actuală a evoluției lor biologice și socio-culturale oamenii sunt inapți a-și explica lumea, viața și sensul lor în univers decât în cheia religiozității curente care-i dau astfel Lui Dumnezeu un sens și o legitimare, făcând ca supunerea noastră obedientă față de suveranitatea Sa să capete o noimă. Și astfel, cuminți, credincioși, supuși, ce mai putem face noi oamenii decât să credem că tot răul și situațiile inconvenabile din viața noastră, pericolele și situațiile vulnerabile ce ne compromit tot timpul și spațiul vital, cu cap și cu skepsis au fost puse de cineva în calea noastră, (de Domnul, de diavol ori de amândoi, uneori și cu concursul nostru conștient ori subconștient), ca o contrapondere, ca un purgativ spre a curăța și echilibra stările noastre terestre de bine și fericire date nouă de Dumnezeu, de rutina și plictiseala a atât bine primit de la divinitate conform rugăciunilor pioase pe care i le adresăm ca și un mod de viață al nostru, loial religios, creștinesc, dedicat ? A fi religios este un mod de viață și este numai potrivit aerului și snobismului oficial al vremii și societății actuale ca și o calitate curentă a prezentului și contemporaneității. Trebuie să fii religios. Acest deziderat îți este obsesiv dictat de aerul și conștiința vremii. Trebuie să crezi în ceva, de preferință în ceva supranatural și deloc verosimil posibilității și realității practice demonstrabile și verificabile, numit Dumnezeu. Nu contează că sunt două sute de dumnezei diferiți. Fiecare dumnezeu are arondată gestiunea superstițiilor unei părți corespunzătoare din omenire, definită prin diversitatea tuturor națiilor, popoarelor și semințiilor. Nu contează că papuaşii n-au auzit de Iisus și puțin le-ar păsa de El și nici cumetrele de la biserica din sat la Sfânta Liturghie n-au auzit de Hanuman, zeul maimuță al hinduşilor. Dacă ești papuaş sau cumătră cu broboadă trebuie să crezi în dumnezeul regional al locului tău, fie el o glugă de bambus cu frunze de palmier și pene în cazul papuaşilor, fie Domnul Savaot al creștinilor ortodocși, fie Domnul Iehova al iehoviştilor. Ești ok dacă ești credincios potrivit cultului tău religios care îți spune mulțumitor pentru credința și prejudecățile tale religioase că fiecare se va mântui în credința sa. Dimpotrivă, ești privit ciudat, cu dispreț și poate cu ură de credincioși dacă le spui că e stupid să fii religios și nimic din nonsensul ridicolelor lor cutume religioase supranaturale nu au cum să te mobilizeze și pe tine. Cuvântul "ateist" ar trebui desființat ; nu că n-ar fi corect ilustrând că e un nonsens din punct de vedere rațional uman să fii apologetul unui zeu regional al vremii sau al altuia din multitudinea celor peste două sute de religii cu aproape tot atâția zei diferiți, care impun proceduri religioase corespunzătoare și stupide, obscurantiste potrivit locului unde te-ai născut. Dumnezeul local regional potrivit locului unde te-ai născut și ți-ai căpătat credința strămoșească zonală, nu are nici o vină. Deci nu trebuie și n-ai cum să fii împotriva acelui Dumnezeu al religiei din aerul regional al locului care-L popularizează și în care te-ai născut întâmplător și tu. Astfel este ineficace să fii a-teu, când nici un dumnezeu nu are nici o vină pentru rătăcirea religioasă în care conștiința ta a ajuns sclavă și prizonieră datorită conjuncturii sociale și întâmplării că te-ai născut acolo. Dacă vreodată în devotamentul tău față de Dumnezeu ceva îți va spune că ceva nu-i curat în comportamentul divin, abandonează ideea de a-i face personal Lui Dumnezeu un reproș sau amendament săturându-te de iraționalul și supranaturalul din acțiunile cu care Dumnezeu operează în fața ochilor tăi uluiți și siderați de nonsensul și absurdul acestui spectacol numit divin care trebuie să-ți provoace și zdruncine prin insistența acestui comportament supranatural, conștiința. Astfel este ineficace și inadecvat a te denumi a-teu, fără obligația morală și civică de a fi obedient unui zeu sau altul și puterii sale autoritare și discreționare corespunzătoare ci mai curat și potrivit ar fi să spui că ești și simți că trebuie să fii a-religios și nu poți, bunul simț și rațiunea nu-ți dau voie să subscrii și să faci benevol legământul stupid de vasalitate față de normele locale și iraționale ale unei religii sau alta care impun oamenilor trăitori pe diferite meleaguri un dumnezeu sau altul aferent locului. Motivul și rațiunea pentru a fi astfel a-religios este simplu de demonstrat. Dumnezeii diferiți ai atâtor religii nu sunt de acuzat. Ei trebuie lăsați în pace căci sunt coșmarul plăcut și visul mobilizator al unor oameni care nu pot altfel a fi buni prin natura lor și apelează la mijloace imaginare, exterioare voinței și puterii lor. Prin acest mijloc, prin această sperietoare numită Dumnezeu, omenirea e departe de utopia de a fi bună, rațională, pașnică și morală și vedem de fapt că media de comportament a omenirii este preponderent de imoralitate și criminalitate, ieri, azi și mâine pentru totdeauna, neschimbat și neoprit. Dumnezeii care nu pot opri răul din intențiile oamenilor stau liniștiți la locurile lor din creierele oamenilor și lucrează după ghidul religios fabricat de oameni. Ei, dumnezeii nu sunt vinovați, ci teoriile religioase care îi susțin și livrează pe piața umanității, uzurpând rațiunea pură și punându-i la butoanele de comandă ale actualității și realității.  Atâta vreme cât există mai multe religii, deci mai mulți dumnezei există și fani loiali corespunzători care merg până în pânzele albe și până la a fi fanatici deci partizani pentru religia și dumnezeul lor. Partizanatul naște mândrie personală față de ipostaza ta plăcută în care narcisist te admiri ce bun poți fi adulând principiile partizane care te-au făcut bolnav de credința în ele și doritor de a o populariza și împărtăși oricui. Dacă nu reușești atunci simți dorința de a persevera, de a fi tenace în susținerea idealului tău. Când vezi că nenorociții nu se lasă ușor convinși de emulația ta partizană simți dorința neostoită de confruntare tenace de opinii și idei. Atunci simți dorința acerbă de a țipa în urechile tuturor idealurile mobilizatoare pentru tine. De ce naiba nu înțeleg alții ceea ce tu înțelegi și te fascinează ? De ce dracu' sunt atât de proști toți ? La fel fac și ceilalți cu tine, țipându-ți în ureche idealurile lor care pe tine te lasă rece, ba chiar te enervează. Un dialog al surzilor sub ochii obosiți și indiferenți ai Lui Dumnezeu face ca nimeni să nu se înțeleagă cu nimeni în această lume și "toți să vorbească iar nimeni să asculte" . Când această harababură și confruntare de idei degenerează normal în haos și fiasco în conștiința indivizilor și între seminții cu crezuri și principii diferite și antagonice, se naște atunci între indivizi, între popoare și rase de oameni, între religii diferite, dispreț reciproc, care naște corespunzător ură și apoi conflicte, dispute, războaie. Pare normal potrivit eticii și moralei lumii curente să-ți aperi liderul și mentorul de idei și învățături mai ales când acesta este decretat de tine ca fiind însuși Dumnezeu. Pare normal să lupți și să mori pentru El cu alte popoare care slăvesc alte zeități păgâne potrivit convingerii tale. Dacă reușești să le stârpeşti pe acele popoare păgâne te vei simți mândru de sentimentul datoriei împlinite iar dumnezeul tău te va aplauda și-ți va ține hangul și partea acolo în Cer pentru că i-ai demonstrat dreapta credință în El și consecvența în religia pe care ți-a oferit-o când te-ai născut. De asemeni te va aplauda dumnezeul tău și dacă reușești prin prozelitism și misionarism să-i convingi și pe alții să creadă în dumnezeul tău pe care Îl iubești și căruia îi ești rob de bună voie. Ți se va bate la ușă, vei fi oprit pe stradă de misionari și ți se vor da cărți religioase să citești ca să te luminezi. Dacă refuzi vei fi blestemat să arzi în focul cel veșnic. În alte religii pur și simplu ești lapidat și ți se ia gâtul dacă refuzi îndoctrinarea religioasă locală oficială. Cu aceste cuvinte v-am descris pământul și cauza întregii istorii sângeroase a lumii : religia. Iată ce-am avut de la Facerea Lumii și după cum bine vedeți, nu e un motiv de mândrie creatoare pentru nici un demiurg să fi îndrăznit a crea așa o lume, niște oameni împărțiți în diferite seminții cu diferite religii și dumnezei, mai totdeauna antagonici și beligeranți între ei, ca și oamenii, exact după model uman, astfel că toți dumnezeii diferiți se și numesc diferit și sunt corespunzător ostili unii altora după model antropomorf, indiferent că acești dumnezei se numesc Savaot, Iehova, Hanuman, Krishna sau alții care fiecare, bineînțeles are capricii de caracter și comportament similar umane potrivit oamenilor din societatea umană care i-a fabricat,  consacrat și uns dumnezei în religia locală. Iată, fiecare dintre acești zei face furori în lumea regională care i-a născut și i-a impus pe plan local și tocmai de aceea se naște competiție, ură și conflicte între seminții și popoare. Fiecare e mândru de dumnezeul și religia sa și se simte dator să le impună fie și cu forța restului omenirii păgâne. Cum a îndrăznit Dumnezeu, acela care pretinde că a creat universul, lumea și pe noi să creeze așa o lume, cu o așa stare conflictuală perenă între indivizi, într-o lume sângeroasă pretins divin manufacturată ? Cum a îndrăznit Dumnezeu să inventeze niște diavoli, sau să pretindă că au fost îngeri și singuri s-au răsculat împotriva Lui Dumnezeu ca El să dea vina pe ei pentru tot răul care ni se întâmplă zicând că suntem slabi ispitelor cu care ne corup ? Cum a îndrăznit Dumnezeu să gireze o astfel de lume și să persevereze în a o lăsa în liberul ei arbitru terestru să devină criminali și lupi unii împotriva altora ? Și cum a îndrăznit cineva să se numească Dumnezeu și constatând vădit disoluția unei astfel de lumi create în realitate, să plaseze o soluție redundantă reparatorie într-o irealitate pe care-o denumește lumea cealaltă din cer ? Și cum ar catadicsi un Dumnezeu al rațiunii și seriozității să oficializeze în societatea umană dezideratul către această lume de basm a Raiului în bunele noastre moravuri și intenții și să-i dea un caracter atât de motivant în creierele și conștiințele noastre ce au prins dependență de așa ceva, în comparație cu o altă lume a răului numită iad în care vei intra dacă n-ai putut să trăiești din visul stupid și prea siropos al unui Rai virtual ? Eu sunt creștin ortodox, deci în această religie m-am născut, chiar dacă asta nu mai are nici o valoare căci tocmai am explicat motivul pentru care mai degrabă e rațional și de bun simț să fii a-religios decât a-teu în ultimă instanță ca și o salvare a unei ultime resurse de raționalitate și rezonabilitate într-o lume încă barbară, deci stupid îndoctrinată religios în mijlocul căreia trăim în acest secol al gigabiților străini de necesitatea oricărui obscurantism și intruziune inutilă și corozivă religioasă. Dar chiar și a-religioşi, trebuie să fim pașnici și nu trebuie să fim intoleranți cum îndeobște sunt unii cu alții mai toți adepții diferitelor religii. Dimpotrivă, să lăsăm tumora religioasă să-şi facă de cap în creierii omenirii. Oricum, nu putem face această operație de encefalectomie religioasă când creierul întreg mustește și e împânzit de doctrina religioasă în fiecare individ. Chiar și ateii au gene religioase în creier pe care le ignoră pentru că le urăsc disprețuind să fie mințiți datorită unor gene din capul lor pe care prin evoluție le-au moștenit de la strămoși.  Această doctrină, doctrina religioasă e tot ce vrea și tot ce poate omenirea. Dacă omenirea atâta poate și atâta vrea, atâta face și atâta poate să aibă, mângâindu-se bineînțeles cu iluzia unei lumi reparatorii în Cer unde tronează evident un Dumnezeu Bun și mântuitor. Să nu negăm orice dumnezeu regional al locului, să fim respectuoși cu toți dumnezeii. Respectându-i pe dumnezeii umanității îi respecți pe oamenii înșiși și le demonstrezi cu armele lor precare și antice consacrate de religie cum poți tu să nu-i urăști pentru iraționalitatea și intoleranța lor religioasă cum te urăsc ei pe tine care nu subscrii religiei lor. E perfect de înțeles cum oamenii chiar văzând cum cu religie ori fără, viața pe pământ tot o tragedie e, soluția pentru umanitate este soluția terapiei subiective prin credință. Prin credința într-o lume reparatorie din Cer, toată drama umană rămâne la fel de cruntă și se salvează numai individul din mijlocul dramei existențiale, fiecare în coconul său egocentrist religios, în fagurele său personal de mântuire la care s-a rugat Lui Dumnezeu și Dumnezeu l-a ascultat, normal, bineînțeles, și i-a oferit un loc prielnic în Cer în părtăşie cu El. Toată omenirea se poate duce dracului cu dracii și viciile ei cu tot. Dacă tu cel religios ești salvat și mântuit în Cer conform credinței și rugăciunilor tale fervente, ce te mai interesează restul lumii care crezi cu toată convingerea că este rătăcită și va fi damnată la chinurile iadului ? Fiind absolut și indestructibil convins de credința ta religioasă poți găsi tot timpul argumente și explicații nonexplicabilului, și motivări tuturor dramelor din această lume net dezavantajată față de lumea cealaltă a binelui și dreptății eterne care te așteaptă în care în sfârșit te vei lăfăi în hamacul tău paradisiac. Poți spune, ceremonios și teatral, shakespearian, legănându-te în acel hamac paradisiac și gustând dintr-o chesea dulceață de trandafiri paradisiaci și bând apă cristalină dintr-un pahar brumat, poți spune relaxat astfel că răul și ispitele în lumea noastră cu cap au fost date de Dumnezeu. Poți spune astfel că fără nici un rău și nici un necaz în viața noastră, binele și fericirea eternă care de la Domnul ni se trag evident, ne-ar fi fost fatale cum prea mult bun și prea mult dulce te îmbolnăvesc, de colesterol, de diabet, de ceva iar tot răul care ni se întâmplă în viața asta e pentru ca binele din lumea cealaltă a vieții viitoare să capete prin contrast cu răul prezent, o motivare, o valoare și relevanță în mintea noastră obligată astfel a se supune terapeutic sub asediul suferințelor cotidiene narcozei și tratamentului religios paliativ dar salvator.
        
                        2)

  Viața pe pământ a zis Domnul că este bună așa cum bune sunt toate câte le-a făcut și nu avem ce mai comenta în legătură cu tot ce ni se întâmplă. Dumnezeu ne-a dat și necazurile și a creat diavolii ca să ne ispitească, Raiul ca să ne amăgească și iadul ca să ne înfioare. Chiar dacă nu poți rezista omenește unei asemenea anomalii conceptuale creaționiste cu care s-a ocupat Dumnezeu în încercarea Sa ratată de a face o lume și te-a trântit astfel pe pământ să te descurci oricum în jungla unor astfel de odioşenii ale firii pe care Dumnezeu ni le-a scos în cale zicându-ne că asta e viața, ăsta e pământul, să trăim, să creștem, să ne înmulțim și să-l umplem, noi rasa umană cum suntem perfect adaptabili la condiții neprielnice, religia venindu-ne astfel în foarte mare ajutor, putem prin urmare să găsim scuze Lui Dumnezeu și lumii Lui create și să filozofăm liturgic zicând că suntem mulțumiți de lucrarea Lui Dumnezeu. Dacă noi suntem mulțumiți de viața pe care Dumnezeu ne-a făcut-o cadou, înmiresmați de exuberanța religioasă spunem că nu puteam noi oamenii la infinit exulta numai în fericire pe pământ fără o porție corespunzătoare de necaz și rău cum și maimuțele năsoase din Borneo când le doare stomacul mai coboară pe pământ să mănânce sol, argilă cu minerale spre a stinge otrăvurile frunzelor cu care se hrănesc. Și astfel, prizând și binele și răul noi putem fi oameni așa cum suntem, cu bune, cu rele, având mai multă sau mai puțină răbdare ca Iov în încercările noastre. Întrebarea e : în Rai oare nu vom avea încercări ? După teoria și așteptările religioase se pare că nu. În Rai, după teoria religioasă vom trăi numai și numai bine la nesfârșit fără să pălim și căscăm cumva de plictiseală și ghiftuială eternă niciodată. Această dorință de răsfăț nesfârșit al sufletului nemuritor din lumea cealaltă a binelui și dreptății ar trebui privită ca un deziderat artificial nonlucrativ, o boală a gândirii moștenită de suflet din timpul vieții de la trupul obosit de încercările vieții care numai asta a dorit ca ultimă doleanță : relaxare și odihnă, plăcere, răsfăț, pace și liniște într-o viață de altfel atât de activă, plină de munci și osteneli, pericole și greutăți la tot pasul la care este supus un om în întreg timpul vieții sale. Nu poți condamna un om care este credincios tocmai pentru că nu mai suportă ideea greutăților și stresului acestei lumi și dorește să scape de ele în oportunitatea unei lumi ideale după moarte, adică prea târziu, dar e dreptul fiecăruia de opta pentru acest ideal, singurul posibil consolator al vieții, în iluzoriu, ideal cu atât mai inutil cu cât e vădit tardiv și imaginativ. Cei ce și-au pus speranța liniștii personale într-un Rai izbăvitor și reparator sunt niște visători, dar niște visători imperfecți. Căci dovedești lipsă de viziune, creativitate și personalitate, dovedești că ești un vierme care nu vrea și visează decât siguranța mărului pe care-l strică dacă ți-ai visat liniștea, pacea și fericirea pentru o veșnicie într-un Rai indefinit fără să prevezi că trebuie să te simți moral și apt depășit de ce vei face acolo în Rai o eternitate în slujba Lui Dumnezeu, așteptând numai ca acesta să dispună totul pentru tine în ceea ce privește destinul tău paradisiac fericit, culmea, veșnic. Nu cred că există o succesiune perfect armonică a evenimentelor paradisiace perfecte, fericite, mirobolante care conferă sufletelor fericirea eternă corespunzătoare. Legea entropiei, a haosului și întâmplării care guvernează evenimentele întregului univers nu are cum să nu fie prezentă și în realitatea Raiului, astfel ca măcar o piatră să se sfărâme acolo întâmplător și neprevăzut și să dărâme ceva sau să spargă și risipească armonia, estetica și simetria perfectă a Raiului. Nu cred că Raiul a clacat dacă vreun suflet a scăpat o băşină acolo sau a scuipat după colț un scuipat cu muci verzi. Cred că e imoral și pueril să-ți imaginezi viitorul etern într-o lume neverosimil utopică, antiseptică și perfectă a evenimentelor factuale exclusiv fericite și pozitive ale Raiului. Ce fel de Dumnezeu ar fi acela care ar fi obligat să privească spectacolul etern și obositor al unor suflete care nu mai contenesc și prididesc de fericire, beatitudine, răsfăț, voluptate, stări nenaturale în care timpul curge monoton și artificial,  neîntrerupt de nici un eveniment neprevăzut și surpriză neplăcută ? Îmi imaginez un Dumnezeu care prin propriul meșteșug și-a făcut-o cu mâna Sa făcând un Rai perfect, iritat și obosit de corul neîntrerupt a miliarde de suflete gemând și juisând de extaz și plăcere paradisiacă. Acest spectacol burlesc și grotesc al gemetelor de plăcere a adormiților întru Domnul în Rai mi se pare imoral și în disonanță cu bunul simț. De aceea nu poți continua să perseverezi religios pe aceeași notă cum fac toți și să te rogi Domnului pentru fericire eternă, pentru izbăvire și mântuire personală fără să prevezi aportul tău inconștient la plictiseala și anxietatea Lui Dumnezeu care a scăpat de sub control lumea religioasă de crede că poate aspira la veșnicia universului și să se facă una cu ea datorită formulării unor simple doleanțe în acest sens numite rugăciuni. Nu cred că este interesant să accezi în Rai și să cazi pradă nesimțirii de a crede că nu ai nimic laborios, costisitor, istovitor de făcut în Rai trebuind numai să te lași pe mâinile îngerilor grijulii care vor roi plini de solicitudine în jurul tău ca să îți aplice tratamentul spa prevăzut de recuperare în Cer a identității trupului tău chinuit în viață de tot felul de boli, nedreptăți și suferințe. Nu cred că e interesant să dai ani infiniți vieții tale paradisiace și să nu începi să faci ceva, să te ocupi cu ceva constructiv și lucrativ așteptând numai odihnă eternă în Paradis. Ar trebui să te scoli în capul oaselor din patul de odihnă veșnică paradisiac și rupând tot instrumentarul medical cu care ești înconjurat și linia venoasă a branulei prin care ți se administrează în vene laptele și mierea corespunzătoare terapiei intensive de fericire la care ești supus, să fugi în pijamaua albă cu număr matricol undeva unde poți să găsești un rost și un înțeles șederii tale în Rai și să începi să gândești sau să plângi, în nici un caz să râzi și să te scarpini pe burtă și să te întinzi de lene și plăcere conform programului divin care te scutește de îndatorirea oricărui efort și neplăceri în Rai. În afară de pământ nu cred că mai există altundeva necesitatea stringentă a unei reforme administrative totale cum ar trebui să se întâmple în organigrama Raiului. De aceea trebuie, dacă nu vrei să te plictisești stând o eternitate în divanurile paradisiace între perne cu fețe de mătase roză mâncând pandișpan și tort de ciocolată, trebuie să ieși și să faci ceva, să fugi și să militezi pentru ceva, să împrăștii cu manifeste pentru reformă, pentru schimbare, pentru resurecție în Rai. Trebuie, prin nonconformismul tău să impresionezi pe Dumnezeu și să-L distragi din plictiseala Sa vădită și eternă gestionând destinul fad și chermezele unor preafericiți adormiți întru Domnul în Rai. Când toți se vor ruga pentru fericire, tu să te rogi Domnului pentru nefericire. Când toți vor plânge de fericire paradisiacă, tu să plângi și să urli de nefericire, acolo, tocmai în Rai, să se oprească toți din dans și din petrecere și să se uite la tine făcându-şi cruce uluiți. Ca o măsură a bunului simț și ca un exemplu al răbdării și smereniei noastre pe pământ, în loc să cerem ajutor Domnului care ni-L acordă pe lumea cealaltă tot mai plictisit și maşinal, ar trebui mai degrabă să mai cerem de la Domnul și câte-un necaz, două, trei, chiar dacă în Rai tolba de rău și necaz îi e goală Domnului pentru noi cei veșnic aleși, mângâiați și alintați de El cu nemăsurat de mult bine...  Mai moral și supracreştineste ar fi să ne rugăm măcar odată-n viață, sau dacă nu apucăm, măcar odată-n Rai și pentru răul și necazurile noastre. Că dac-avem prea puține, atunci să ne rugăm Domnului să vină mai multe și mai chinuitoare, ca să vadă și mediteze mai profund Dumnezeu la ce lume a ieșit de pe mâinile-i divine. Plusând și mizând voit în suferință, mai presus decât a îngăduit Dumnezeu pentru noi nu numai pe pământ dar chiar și în Rai, alegând suferința și martiriul ei, vom putea să plusăm în smerenie și să-L intimidăm pe Domnul în gestionarea destinelor noastre paradisiace, Iov și răbdările lui, Lazăr și sărăcia lui fiind deja istorie și recorduri depășite de noi cei ce-am ales benevol consecvența virtuții suferinței eterne care este mai etică și morală pentru remușcările oricărui demiurg ar fi îndrăznit să creeze o lume în care creaturile conștientizează neplăcerile și neajunsurile existenței și au ajuns din cauza disperării să nădăjduiască într-o lume a dreptății postume și de aceea tardive și atât de inutile. 

                        3)

  Să ne rugăm dar pentru suferința noastră perenă și constantă, atât în viață, cât și după ce murim. E o voluptate să vrei să suferi continuu un număr efemer și infim de ani cât trăiești și apoi o eternitate în calitate de suflet locuind în Cer. Așa ceva Dumnezeu n-a mai auzit : Să protestezi în fața Lui rugându-te pentru suferință eternă și să plângi în Rai de durere arătându-i Lui Dumnezeu că acel cor al fericiților Raiului care cântă psalmi de fericire și ode către Creator, este un spectacol grotesc și imoral pus în oglinda unei lumi care geme de durere pe pământ. Vrem să vedem până când răul și răutățile acestei lumi sângeroase vor mai fi prezente atât de acut pe pământ sub ochii unui Dumnezeu se pare mulțumit și atât de mândru de creația Sa. De aceea știu că lumea va ajunge la un măcel complet în care își va vărsa tot sângele și toate lacrimile înroșind toate oceanele lumii și întunecând tot cerul de norii exploziilor nucleare. Atunci, poate Dumnezeu își va reconsidera atitudinea veșnic pasivă și va ieși din neant și din nimicul unde este ca să încerce să mai repare ceva în acest rebut care l-a chemat Facerea Lumii. De aceea noi, răniți de război, cu carnea arsă de explozii și incendii, grozăvii care se petrec tocmai în lumea creată cu mândrie de Dumnezeu, să ne rugăm căzuți prin şanțuri și printre mormane de moloz care-au fost casele noastre bombardate sau dărâmate de cutremur, și așa plini de sânge și puroi amestecat cu praf să ne rugăm Domnului că și-aşa nu-l putem împiedica, pentru răul nostru, să fie mai mult și mai odios, dușmanii să ne fie mai puternici și fericiți și să ne batjocorească după mare pofta lor, să ne rugăm să fi avut și noi cei și așa triști și obidiți din linia întâi a frontului vieții o mie de obraze să le fi întors la pălmuit, nu numai două, să le întoarcem pentru zeci de palme la rând să ne rămână zvârci pe obraji de la câte palme primim și de la câte bice pe spinare primim nevinovați în lumea creată de Dumnezeu cu mândrie,  asigurându-ne martiriul și antrenamentul pentru finala campionatului cosmic de accedere în Rai. Mai moral e decât să ne rugăm pentru mântuirea noastră, să ne fi rugat în această viață pentru pedeapsa noastră chiar dacă nu ne simțim vinovați ; și decât să ne rugăm pentru belșugul nostru mai normal ar fi să ne rugăm pentru sărăcia noastră, că dacă tot a fost inventată de Dumnezeu pentru oameni, atunci sărăcia să ne fie sărăcie lucie, iar foamea să ne fie cu dureri de stomac. Căci oricum înfometați, nouă bogaților lumii ne va fi mai bine decât durerile foamei tuturor copiilor costelivi ai Africii, chinuiți de soare și muște, și ei creaturi ale Lui Dumnezeu. Să ne rugăm pentru foamea noastră cea de toate zilele, să ne rugăm Domnului să fie cât mai grea și mai amară, ca să mâncăm rădăcini și buruieni cum s-a mai întâmplat pe timp de foamete cu creaturile Domnului care își îngropau morții numai după ce femeilor le tăiau sânii și alte bucăți de carne netrebuincioase în sicriu, apoi în taină le prăjeau și le mâncau rugând pe Domnul pentru iertare. Să ne rugăm pentru foamea noastră să fie mai mare decât a acelor înfometați și nenorociți copii costelivi ai Africii și să fim geloși pe ei văzând cum prin suferința lor cumplită în această viață vor avea primii șansa să zboare la Rai fără judecată, căci Raiul e doar al celor înfometați, bătuți, nedreptățiți și chinuiți. De aceea ce înălțător ar fi să ne rugăm să murim de foame noi toți oamenii cum se roagă secta jainiştilor prin ritualul numit salekhana, care spun că așa îi povățuiește dumnezeul lor cu chip de maimuță, să moară de foame, să moară oricum, să moară pentru el. A muri de foame e singura soluție se pare de a scăpa de iadul din lumea terestră, de colesterolul rău, deci o soluție și pentru sănătate, căci numai mort devii sănătos, macerat și pregătit pentru ritualul morții căruia Dumnezeu îi place atât de mult la noi numindu-l înmormântare căci de o eternitate așteaptă bucuros să ne înmormânteze pe fiecare, aceasta fiind specializarea Sa predilectă, pofta ce-a poftit cu noi,  adică s-o termini cu lumea și lumeștile ambiții, deșertăciuni și păcate și muribund pe patul de moarte să vezi cum Dumnezeu îți bagă mâna în piept fără anestezie și îți extrage sufletul dintre cărnuri, rupând vene și artere, umplându-se de sânge pe mâini. Mort vei avea în sfârșit ocazia să stai în fața Domnului copt pentru Înfricoșătoarea Judecată și să scapi de păcate, așa cum a rânduit Domnul...! Și mai cinstit și demn ar fi cât mai suntem vii să ne rugăm Domnului să nu ne ierte nouă niciodată greșelile noastre precum nici noi nu iertăm de fapt greșiților și odioşilor noștri dușmani care ne disprețuiesc, ne amenință și ne scuipă, care sunt făcuți și ei săracii într-o zi de Domnul să trăiască și ei, să-şi hrănească copiii și să umple pământul cu ei astfel încât copii dușmanilor noștri să fie dușmanii copiilor noștri, iar copiii șefilor noștri să fie șefii copiilor noștri și în vecii vecilor să ne disprețuim, zgâriem și scuipăm ca și câinii cu pisicile în vecii vecilor, noi oamenii, Opera de căpătâi a Lui Dumnezeu. Și aidoma măcelului nostru pe pământ, tot așa și-n Rai să ne rugăm să fie, ca să nu ne ieșim din mâna suferinței, ci să suportăm stoic toate aceste încercări și mizerii ale firii și pe lumea cealaltă, fiind pregătiți să înghițim o eternitate de dureri și suferință.
  Pentru ce să refuzăm a încerca pe pielea noastră tot inventarul de suferințe ale celor proscrişi a se chinui în iad, suferințe și suplicii dispuse cu erudiție de cătanele Lui Dumnezeu, diavolii cei neadormiți care lucrează și torturează meticulos sufletele damnate, potrivit procedurilor de schingiuire din constituția iadului ? Pentru a le ușura suferința frumos și etic ar fi să cerem noi înșine benevol de la Dumnezeu și de la draci să dăm și noi obolul suferinței și să împărțim frățește chinul și suferința îndureraților din iad, să nu stăm degeaba și să frecăm mangalul în Rai, să le mai luăm de pe umeri greul și suferința tortúrilor de care au parte condamnații la iad, mă refer la cei care n-au fost criminali ci doar au fluierat în biserică. Criminalii și violatorii se pot duce dracului veșnic, cu toate rugăciunile rudelor către Dumnezeu pentru a-i salva și ierta ; noi să îi tragem și mai tare în jos, să le punem piedică și să cadă din nou în prăpastia iadului la focul cel veșnic, în disperarea Lui Dumnezeu care îi iertase după îndelungile rugăciuni ale mamelor lor. Dar noi să ne rugăm pentru salvarea din iad a celor ce n-au postit de hrană și trupește și au păcătuit făcând amor în postul Crăciunului ; că e plin iadul de ei și nu înțelegem de ce. Să ne rugăm Domnului să mai ia de pe umerii lor greul suferinței iadului și să pună pe umerii noștri, încât să fim tot la fel de pregătiți și apți să suportăm chinurile iadului la fel ca pe pământ și când vom ajunge în Rai. Să arătăm Domnului că putem ajunge într-o zi pe culmile umilinței și disperării nu numai pe pământ, dar cu același dor de suferință, cu aceeași inimă demnă și pustie, rănită, putem sângera și-n Rai pe niște culmi ale disperării la care nici Dumnezeu nu s-a gândit, pe niște pietre în Rai care niciodată n-au mai fost udate de sudorile noastre de durere și lacrimile noastre de necaz țipat și trâmbițat să se audă până la guvernul din Rai, să se întrerupă măcar un minut balul și muzica de la castelul fericiților din Rai, să se oprească din dans toate duhurile bune ale Cerului și toți să ne asculte oripilați și scârbiți corul plânsetelor noastre, al robilor și obidiților Lui Dumnezeu. Și cine știe, țipând, urlând, ieșind (în închipuire) în stradă, făcând scandal și răzmeriță în Rai cât suntem vii, poate se va îndura Domnul Dumnezeu dacă nu de țipetele și gemetele noastre de durere și necaz pe pământ, măcar de dubioasa, simptomatica și dureroasa fericire din Rai să ne-o dea și nouă și mai grozavă, să ne dea și nouă puțin rău în acel Rai, puțin necaz, puțină argilă să stingem acea inimaginabilă și insuportabilă otravă de plăceri și bine din Rai. Doar astfel, rugându-ne sporit pentru necazul nostru structural și universal, pentru moartea noastră cât mai grabnică și cancerul nostru în și mai mari chinuri, pentru șansa noastră sinucigașă de a rata complet fericirea prea dulce și prea pufoasă și comodă a Raiului, Îl vom determina pe Domnul să schimbe ceva la noi ăştia care suflând duh de viață peste lutul nostru murdar ne-a aruncat oricum să aderăm o clipă efemeră la suprafața acestui univers interesant de altfel și pretabil curiozităților și emulațiilor noastre în măsura în care nu eram făcuți cum suntem din carne și slănină bolnave, amestecate cu credincioșia noastră acerbă, bolnavă și ea. În schimb făcându-ne Domnul din lut, adică din carne care e sediul tuturor bolilor și nu din wolfram sau carbură de vanadiu ca să fi fost tari și invulnerabili ca și cuțitele de strung cu care se aşchiază metalele, Dumnezeu, poate fără să vrea, (ori dimpotrivă, aceasta-i întrebarea...), ne-a ucis din fașă toate curiozitățile și emulațiile senzației, șansei și experienței de-a fi viu, făcându-ne niște cobai ai experiențelor Sale divine, această înjosire fiindu-ne destin și mormânt peren. Cu atât mai rău, dându-ne insolența de-a crede că suntem inteligenți și vedem toate dramele noastre și străchinile în care călcăm, schingiuirea noastră a devenit și mai infamă încât a crede că inteligența-ne mai poate tolera un minut această barbarie de destin la care suntem condamnați draconic de diavol sau de divinitate, e o infamie și mai prăpăstioasă... Așa nu se mai poate, vedem bine cu toții... De aceea să nu fie cu păcat că am vrea și noi dacă se poate să se schimbe ceva cu noi oamenii, cu pământul, cu calea către Rai sau cea către iad, depinde cum te-ai îngrijit, prin credință sau necredință să-ți netezești calea. Noi cei nu atei ci a-religioşi ar trebui să ne rugăm Domnului nu pentru mântuirea noastră efemeră și scârbavnică în subiectivismul ei egocentrist ci să ne rugăm mai cu folos să se reformeze totul, că noi, biata rasă umană suportăm ascultători orice schimbare de la Dumnezeu : ori mai bine, ori mai rău, că tot așa nu se mai poate, ori unii zic că e minunat totul și că în primul rând trebuie să schimbăm ceva în bine în noi și credința noastră, să fie cât mai adâncă, cât mai loială indiferent cărui dumnezeu te-ai ruga, când orice om știe, de orice nație, religie și rasă că dumnezeul lui e cel mai bun iar al altuia e rău și pute, e dezgustător și dăunător de aceea toți cei ce cred în alt dumnezeu decât al nostru trebuie neapărat să piară și să se ducă dracului în iad,  Domnul fie lăudat.

                       4)

  Cu ce puteri să fim mai buni și mai drepți, păcatele noastre, și ce forță să avem pe lumea de orori cu corpurile noastre degrabă canceroase de la chimicalele din pâinea cea de toate zilele ce are initium în ea și mâncarea cu E-uri pe care ni le dă Domnul milostiv după pioasele noastre rugăciuni de le mâncăm recunoscători și smeriți ? Trebuie să ne rugăm, trebuie să înghițim pe nemestecate tot, ori mâncare otrăvită, ori rugăciuni fără noimă și sens și să ne rugăm neîncetat pentru putregaiul cărnurilor care suntem și pentru a nu muri mâine măcar ci poimâine, ca să menajăm pe Domnul să mai audă încă o zi, azi, vaietele și gemetele durerilor cancerelor noastre, să nu-L tulburăm pe Domnul azi cu scâncetele noastre de suferință, ci să amânăm totul pentru mâine când nu mai putem de durere ; să urlăm de durere și să murim când va fi mai dispus Dumnezeu a ne auzi și chema la Judecata Sa zicând și făcând semn cu degetul haidamacilor care ne vor arunca sus la Rai sau jos la iad ca pe niște saci de cartofi. Trebuie să menajăm urechile și ochii Domnului,  noi cei care putem răbda și tremura de durere în tăcere căci în urechile divine se sparge ecoul tuturor vaietelor și gemetelor noastre, a miliarde de oameni. Ce ne-am face cu un Dumnezeu care și-ar ieși din pepeni agasat și surmenat de atâta suferință umană care se sparge în El ca valurile mării de stânci ? Să menajăm și să avem grijă de Dumnezeul cel de toate zilele, căci cum Îl îngrijim așa Îl avem. Asemeni și credința în Dumnezeu să o păstrăm căci fără ea vom înnebuni și mai mult. Nu mai contează că învățătura religioasă fiind pe cât de justă, pare pe-atât de contraproductivă practic. Să uităm și să înghițim nodul în gât că totdeauna pe pământ, sub flamurile religiei orice bine va putea avea una porție de răsplată perfect posibilă de rău, orice clipă a dezastrului existenței noastre va putea fi urmată negreșit de altă clipă geamănă în rău, în corul fierbinte al rugăciunilor noastre astfel încât sarabanda și-acest bâlci al mizeriilor terestre va continua cel mai verosimil tot așa până la sfârșitul vieții noastre, a copiilor noștri, și-a tuturor urmașilor și urmașilor noștri condamnați practic iremediabil de-a ne moșteni acest rău și dacă noi nu l-am suferit și băut până la drojdie, să purceadă copiii și urmașii noștri a sorbi toată otrava minunii de a fi viu pe care noi n-am apucat a o mai termina.

                       5)

  Putem spune orice în apărarea religiei noastre și a Lui Dumnezeu făcătorul nostru și al tuturor văzutelor și nevăzutelor dar amărăciunea și dezastrul existenței noastre nu apăreau singure din vid dacă Dumnezeu stătea locului și nu se mai gândea să ne facă și mă mir ce dor L-a încălzit într-o zi să ne facă atât de chinuiți și triști...!? Noi, prin păcatele noastre numai L-am ajutat pe Domnul ca a Sa Operă, lumea și omul să se lustruiască și definitiveze în degringoladă și rău și să devină un vădit rebut cosmic iremediabil. Dacă Dumnezeu ne-a făcut totuși așa și nu altminteri înseamnă că ne-a făcut dintr-o fantezie sau într-un moment de relaxare când nu s-a gândit la consecințe. Iată, au îndrăznit creaturile, robii Săi să se răscoale și să-i critice Creația. Așa ceva nu este verosimil unui Dumnezeu de-a avut grijă de tot și toate dintru început să nu se strice. Iară noi ne-am stricat și ne-am umplut de rău și de necaz. Nu rămânem decât cu un singur surogat de mângâiere : Nu rămânem decât cu credința noastră oarbă în Dumnezeu, o fantezie mai mult sau mai puțin otrăvitoare, dar singura posibilă și mai ales terapeutică pentru beteşugurile vieții noastre. Și dacă Lui Dumnezeu nu-i pasă că noi ne punem atâtea întrebări fără răspuns, cui să-i mai pese ? Simt însă că a venit vremea îndreptării și reparației universale și că a venit vremea ca Dumnezeul și Tatăl nostru care este în Ceruri să se arate și să îndrepte totul, să ne îndrepte și pe noi după mare mila Sa dacă n-a făcut-o destul de la începutul facerii noastre și ne-a dat otrăvitoarea libertate să ne ratăm cu mânuțele și creieraşele noastre mântuirea din Cer prin ceea ce îndeobște a denumit liberul arbitru. Să facă Domnul pentru noi ceva practic ori să nu mai facă nimic niciodată adeverindu-se că ori nu poate, ori nu vrea, tot un drac și astfel triști și dezmoşteniți să ne lase în pace Domnul să ne lingem rănile de rebuturi cosmice și să murim triști în durerile noastre dar eliberați de un Dumnezeu curat mizantrop și mare iubitor de lacrimi, sânge și dureri omenești date pe capul oamenilor cu ghiotura de la Facerea Lumii. Cred că fanteziile și experimentele creaționiste pe lumea asta s-au terminat, cred că repetițiile și antrenamentele în sportul demiurgic de faceri de lumi în acest univers s-au terminat și ele. Și cred că trebuie să înceapă Olimpiada Divină ; că trebuie să înceapă campionatul mondial de Faceri ale Lumii. Trebuie să înceapă Acțiunea Supremă a Lui Dumnezeu, nu Armaghedonul imoral unde iar e vorba de război, luptă și sânge, fie și sângele necuratului învins de Iisus curgând pe ulițele Raiului cu care să ne ungem pe față și pe piept râzând exuberanți că s-a terminat cu războiul și cu măcelul și cu minciuna și prosteala pe față, visând muribunzi la o dreptate utopică din această lume pentru care nu putem aspira la o îndreptare practică de trebuie să visăm neapărat binele vieții noastre nu în lumea asta ci neapărat în lumea cealaltă !

                      6)

  Să-i iertăm pe Dumnezeu și pe Antihrist, singurii doi suspecți reperați ai împilării noastre cosmice pentru tot răul pe care prin experimentul creaționist au vrut din greșeală ori voit și premeditat să ni-l facă dar noi să le răspundem cu bine și cu smerenie și să nu cârtim, că așa e creștinește. Gata cu experiențele, gata cu cobaii rozalii fericiți și în van credincioși ce-i suntem Lui Dumnezeu, vrem demnitate și să râdem de moarte, să moară șoarecii, țânțarii și gândacii de bucătărie și ploşnițele cele pline de sângele condamnaților din erori judiciare băgați nevinovați în penitenciare, că se mai întâmplă să greșească cu voie sau fără voie și judecătorii, că doar oameni sunt și ei, puși de Dumnezeu pe pământ să-i țină locul în toate pricinile lor. Dumnezeu nu mai are timp să împartă toată dreptatea în lume și câte unul, doi mai sunt băgați nevinovați la pușcărie de judecători, iar criminalii rămân de negăsit,  că așa e-n lumea făcută de Dumnezeu. Noi, să fim fericiți. Căci dacă încă nu s-a împlinit sorocul să murim mai avem o infinit de mică șansă ca să apucăm ziua în care Dumnezeu să se răzgândească și să ne facă în sfârșit cum era și normal, pui de Dumnezei. Poate noi vom apuca să ne vedem sfințindu-ne de vii când crescându-ne aripi de înger pe nebăgate de seamă la spate vom râde în sfârșit cu lacrimi de fericire văzând cum se demolează și se taie la fier vechi atât iadul cât și Raiul, ca dovadă că au fost dintotdeauna inutile și imorale și o simplă reconsiderare a Lui Dumnezeu a adus în sfârșit normalitatea și dreptatea în univers între creaturi. Asta pentru că așa-i normal. Suntem Opera nemijlocită a Lui Dumnezeu și moștenitorii Raiului nemijlocit ce se va face pe pământ și niciodată în cer. Ori cred că pentru asta Dumnezeu nu mai poate fi ce-a fost pân-acum. După evoluția noastră în continuare se va cunoaște dacă Dumnezeu s-a schimbat în bine cu ceva ca să ne curme suferința și să ne ierte nouă de-am formulat această tristă și nefericită pleonastică doleanță de a dori ca Dumnezeu să se schimbe în bine, când după teorie Dumnezeu este binele suprem... Această dorință aparent lipsită de sens a noastră vine din efectul concret al posibilității ca Dumnezeu nici să nu existe și atunci e explicabil tot răul și degringolada noastră care nu puteau apărea cu un Dumnezeu al atotputerniciei și excelenței îndelung trâmbițate veghind eficace la tot și la toate dar mai ales ocrotitor la propria Operă. Astfel, după grija Lui Dumnezeu ca opera Sa, lumea și omul să funcționeze perfect, aidoma mâinii divine creatoare,  trebuia să avem oameni perfecți și Raiul pe pământ că legile fizicii permiteau căcălău să avem o existență și o viață fericită aici pe pământ, nu neapărat în Cer unde astfel Raiul să fi fost un nonsens locativ. Din păcate, trezindu-ne din vis vedem că voința concretă a Lui Dumnezeu în schimb nu are nimic comun cu legile fizicii, cu logica, cu bunul simț, cu rațiunea și cu realitatea înconjurătoare care pentru noi oamenii oferă atâta dramă și suferință fără rost sub ochii pe veci închiși ai unui Dumnezeu inexistent ori cel puțin demult decedat. Mai amar e gândul că am fost creați de mântuială pe picior și în grabă de un demiurg al răului, cinic și nemilos ieșind așa triști și obidiți cum suntem să murim cu miliardele pe scena teatrului odios al vieții, decât gândul eliberator dar realist și resemnat că suntem rezultatul pur al evoluției și selecției naturale goală până în măduvă de orice urmă de Dumnezeu ca cel mai frumos și fantezist vis iresponsabil al omenirii. Mai degrabă accept după toate indiciile triste ale realității umane că există într-adevăr un Dumnezeu, dar un Dumnezeu al răului cum am zis, care astfel explică trista realitate că a creat ori îngăduit diavolii și iadul cu instrumentele de tortură corespunzătoare și explică teama și sila noastră că din te miri ce vom fi acuzați de acest Dumnezeu al răului și damnați în iad, pentru că atâta poate religia și patronul ei, un demiurg al răului inexorabil, să ne acuze de tot și toate și degrabă să ne citească capetele de acuzare din versetele și capitolele indicate și precise din scripturi și evanghelii și să ne pregătească dulce și cătinel drumul către iadul și către diavolii de pe lumea cealaltă care slavă Domnului că nu există, altfel ce ne-am fi făcut...? În fapt să ne amăgim că în iad vor fi pedepsiți toți cei care pe pământ nu mai au nici o șansă de îndreptare, adică criminalii, violatorii, tâlharii și stricătorii de pace care fac ca viața pe pământ să fie imposibilă de ne fac pe toți să ne dorim să rezistăm morții și să înviem și renaştem într-o lume a dreptății și bunătății în Rai. Tot scrutând cerul vom orbi și nu vom vedea niciodată cu ochii vii minunățiile Raiului. E absolut creștinesc și moral să fim îndelung înțelegători și toleranți unii cu alții și să-i lăsăm în pace pe toți cei care vor în alienarea lor să se bucure exultând de fericirea credinței în iluzia irezistibilă uman a unei lumi mai bune după moarte și pentru care fac totul ca să merite un loc în Rai de unde lipsesc toate personalitățile interesante cum spunea Nietzsche.