VIAȚA CA UN STÂRV DE PRADĂ (REACTUALIZAT)

33) VIAȚA CA UN STÂRV DE PRADĂ ( REACTUALIZAT )
 
                        1)
 
  "Viața ca o pradă", de Marin Preda, e o carte în care autorul nu a apucat să spună tot ce a avut de spus ; trebuia să arate în ultimul capitol cum cu toții tragem cu dinții, unii râzând, alții plângând, din viața ca un stârv de pradă ; şi-n tot acest timp, Dumnezeu ne omoară, cu mâinile noastre bineînțeles, că doar nu-L putem bănui direct pe Domnul nostru Creator de asasinat căci El și-a luat preventiv toate măsurile și toate alibiurile ca să nu se mai murdărească pe mâini cu noi și mizeriile noastre odată ce terminând facerea primului om din lut s-a spălat totuși pe mâini de toate și spălat a rămas până în ziua de azi. Cu lingura și cu furculița noastră ne omorâm singuri prin voia Lui Dumnezeu când El ne dă libertatea, dorințele și plăcerea să mâncăm tot ce-i bun ; iar tot ce-i bun bineînțeles că-i prea gras sau prea sărat ori prea dulce ; ori toate aceste dulcețuri și finețuri ale vieții au un preț de cost : totul ne dăunează iar noi ne săpăm astfel singuri mormântul cu o simplă furculiță, încet, încet și sigur. Tot ce mai face Dumnezeu e că ne dă numai aprobarea la toți, aprobarea să ne îmbolnăvim și să murim și fiindcă noi nu avem curaj singuri, ne face Dumnezeu vânt în prăpastia bolilor, suferințelor și durerilor vieții și morții ajutându-ne pe toți să murim metodic, mai râzând, mai plângând, după caz, pe toți servindu-ne darnic Domnul să murim după datoria creștinească, și pe oamenii normali ca noi, și pe idioți și pe genii deopotrivă, fiindcă ne-a iubit atât de mult Dumnezeu, așa cum știm din evanghelii. Apoi, privindu-ne cum suntem morți țepeni în sicriu, cu lacrimi divine în ochi, Dumnezeu e pe după pomi în țintirim, în spatele lumii îndoliate, încântat de prohodirile preotului la îngropăciunea noastră, de tămâia cu care ne tămâiază părintele la proaspătul mormânt, încântat de jalea florilor din coroanele noastre mortuare ori a celor plantate pe mormânt, condamnate și obligate să trăiască și să moară pentru memoria morților. Dumnezeu e ahtiat după spectacolul înmormântărilor, în taină suferă că fanfarele mortuare nu mai sunt în vogă și sunt desuete, nemaifiind prezente la înmormântările noastre. Parcurile de relaxare preferate în care Dumnezeu se retrage și se reface după atâta muncă la Judecătoria din Cer sunt cimitirele noastre iar spectacolul înmormântărilor noastre e tot ce-i place și Îl impresionează mai mult ; căci atunci Dumnezeu se gândește în reverie și cu un nod în gât că am fost creația Lui și totuși, în adâncul sufletului Lui se căiește că a semnat și promulgat moartea noastră, dar asta e, Dumnezeu se dezmeticeştete repede din melancolie și visare : datoria divină întâi și mai apoi sentimentele. Dumnezeu nu amestecă afacerile cu plăcerile, de aceea El nu lucrează în cazul nostru al oamenilor cu sentimentele ; pentru afacerea peste care e patron, numită afacerea declinului vieții noastre și a morții care urmează inexorabil, Dumnezeu aplică litera strictă a Cărții Sfinte ; căci în moartea noastră a oamenilor, mai puțin a dobitoacelor Dumnezeu are un interes și un profit ; altfel nu era de acord să-i populăm Raiul cu toate sufletele noastre și nu se făcea gestionar suprem al morții noastre și a vieții noastre veșnice în Cer de la care Dumnezeu obține natural un profit, măcar simpla bucurie că având compania sufletelor noastre izbăvite în Cer El nu rămâne să înnebunească de singurătate într-un Cer vid ca El Însuși. Deci să murim, că este bine, și pentru noi și pentru Dumnezeu, că toate câte le-a rânduit Dumnezeu sunt bune foarte, așa se spune în Sfânta Scriptură ; iar însăși nefericirea și neajunsul existenței noastre culminând cu boala și moartea fac parte dintr-un inventar și program divin. Pentru ce atunci să ne mai mirăm cu câtă ușurință și cât de comun și banal omoară Dumnezeu și geniile și analfabeții, și ereticii și fețele bisericești, și animalele și tot ce mișcă sub soare...!? O moarte abruptă și nedorită întotdeauna e pregătită pentru toți, stupid, cândva, într-o zi, odată, garantat, definitiv.

                         2)

  Nu-mi pot imagina cum poate cu aceeași măsură omorî Dumnezeu un geniu ori un om simplu, un animal sau un microb...! E neverosimil semnul egalității și similitudinii între moartea umană și cea a restul regnului viu neinteligent și nereligios. E inexplicabil cum omul murind lasă în urmă aceeași carcasă inertă devenită hoit ca și hoiturile tuturor celorlalte dobitoace care cu toate se umplu de viermi, de festinul și chiolhanul lor sordid rozând din noi. Același principiu și aceeași mizerie se aplică morții oamenilor la fel ca în cazul morții unei năpârci ori a unui vierme de căcat care are și el un obștesc și natural sfârșit. Prin prisma acestei mizerii existențiale similară tuturor entităților vii din lumea creată de Dumnezeu, prin prisma perceperii scadenței unui sfârșit de către ființe inteligente numite oameni, acest capitol din îndeletnicirile Lui Dumnezeu privind Facerea Lumii și sfârșitul ei, e un cumplit accident cosmic și cea mai neagră filă și eroare din istoria universului, de fapt o rușine monumentală pentru ce consideră Dumnezeu a fi creație autentică a Sa. Facerea Lumii așa cum a fost popularizată în cărțile sfinte privită prin prisma fiasco-ului practic în care a degenerat în cele din urmă sub ochii noștri muți de oripilare e o nefericită scofală cu care meșteșugăresc nu are a se lăuda nici cel mai pricăjit sau necalificat dumnezeu în univers care nu și-ar fi făcut niciodată muritoare și bicisnice propriile ființe făcute cu atâta mândrie și migală din lut ; ei uite că Dumnezeul nostru e mândru și se laudă cu lumea sângeroasă și sângerândă creată de El în șase zile, după care s-a și odihnit o zi, în ziua a șaptea. Cât de stupid și cât de omenesc s-a odihnit Dumnezeu pe care L-au durut oasele și mușchii ca pe oameni de atâta muncă ! Să fii om al aerului și vremii contemporane și să crezi în asemenea prostii e ceva incredibil și inimaginabil cum o omenire de se intitulează religioasă se poate prostitua atât în simptomatologia unui misticism religios care nu mai are leac. Măcar minunat ar fi fost, dacă tot ne-a spus Dumnezeu că ne-a creat și ne-a oferit o Biblie în care ne-a descris povestea Sa, măcar putea să facă Domnul ceva pentru noi oamenii, că nu l-ar fi costat nici un efort creator în plus, să fi pus Dumnezeu în noi propriile atuuri divine, deci minunat era să fi pus în noi și în sângele nostru Dumnezeu anticorpii propriilor caracteristici de nemurire divine ; să fi grefat în noi Domnul atunci când ne-a făcut din lut numai un procent din etalonul de bunătate, sfințenie și invulnerabilitate de care abundă viața Marelui Creator. Cum să nu rămâi uimit când pe noi, prima Sa Operă de căpătâi, oamenii, ne-a făcut Domnul atât de efemeri și lesne pieritori similar tuturor dobitoacelor, atât de bicisnici și chinuiți, atât de amăgiți în schimb cu tichia de mărgăritar a salvării postume într-o lume a morților înviați, a iluziei garantat mai bună și reparatorie ? Nouă nu ne pare rău că Dumnezeu și toți sfinții Lui din Cer au ales statutul privilegiat să fie veșnici pe când noi trebuie să dăm obolul, să murim după poruncă și datorie creștinească, dar chinurile care ne conduc cătinel la moarte după o viață oricum în chin și durere mai mică sau mai mare și la sfârșit în agonie deplină, sunt demne de ordinul și îngăduința unui creator satrap și unui zbir cosmic a cărui cruzime cu tot ce e viu și mișcă sub soare e infinită, necum demnă de bunătatea legendară a unui Creator milos și rezonabil prin definiție. Drama boală-durere-moarte reparată prin speculația reparatorie a unei lumi mai bune în Cer face ca orice Creator care ar fi avut așa ceva de gând ab initio cu ființele create să se descalifice din bunele intenții și calități ale unui Creator etalon cu un bon ton divin și cu o manieră creatoare rezonabilă, cu ștaif cum se spune. Nu poți fi Creator de soi și să urseşti ființelor create cu bucurie, pasiune și exuberanță o viață și o soartă pe care ele, ființele numite oameni și-o definesc îndeobște ca fiind de căcat a cărui miasmă e pueril să poți crede că poate fi risipită și acoperită cu deodorantul impresiei și unui vis searbăd paradisiac unde îngeri din Cer vin să-ți stea la dispoziție, să-ți facă aer cu frunze de palmier și să-ți alunge coșmarurile existențiale ștergându-ți de pe frunte transpirațiile tuturor temerilor tale. Constatăm că de fapt Facerea Lumii, a unei întregi lumi condamnată în ultimă instanță la neajunsul generic al tragediei umane culminată cu moartea ca și destinație terminus sine qua non a tot ce mișcă, a tot ce e organic și are inteligență, e o stupizenie creaționistă antagonică conceptului de îngăduință și talent divin și o eroare a tuturor erorilor posibile în coordonatele factuale ale realităților și posibilităților inteligente și nobile ale acestui univers. Moartea noastră a oamenilor religioși, privită strict biologic și natural este ceva normal în cazul inexistenței Lui Dumnezeu. Când vorbim de un Dumnezeu real sau căruia noi îi dăm un credit, durerile și moartea noastră, a creației și operei Lui de căpătâi, nu se mai susține și nu se mai explică. Să dispui prin program divin moartea unor oxiuri și gândaci de bălegar nu e totuna cu a dispune sfârșitul unor ființe inteligente numite oameni, capabili de sentimente în general și sentimente religioase în special. Nu pot să cred că noi oamenii, făcând parte din tagma ființelor inteligente, făcute inteligente de un Creator mândru de Opera Sa, care au dezvoltat o pasiune pentru religie și pentru Dumnezeu puteam și meritam a fi atât de discreditați și nedreptățiți ca specie încât să fim supuși și condamnați tuturor tragediilor mizerabile curente care încearcă spița umană și să fim jigniți prin hărăzirea unui concept stupid și demoralizator de moarte finală ca datorie, pentru ca să fim așteptați cu brațele deschise de Dumnezeu în Cer pentru reparație ; și n-ar fi moartea un capăt de țară dar condițiile, premizele și cauzele care ne duc la ea sau care ne duc atât de lesne la ea pot fi privite ca o schingiuire genocidară a spiței umane, o schingiuire a întregii firi ca să ne dăm sfârșitul mai după pofta schingiuitorului. Să murim, să dormim etern cum spunea Shakespeare e tot ce știm mai sigur și concret despre viitorul nostru negăsindu-i o rațiune și un rost aidoma cu trecutul și prezentul nostru la fel de efemere și insignifiante. Numai noi, ființele vii și vulnerabile urâm visceral în posibilitățile universului accidentul mai ușor de a trăi îngăduit de oricine-ar fi fost un Creator a toate văzutelor și nevăzutelor, după care urmează accidentul complet, zdrobitor și definitiv de a muri și a fi destructurat complet și ireversibil ca ființă ce ai fost odată inteligentă și ai conștientizat asta și toate celelalte.

                       3)

Dumnezeu nu ne omoară numai pe noi dar prin faptul că nu ne-a făcut fericiți, invulnerabili și veșnici ca Măria Sa omoară în noi chiar esența nobilă și sfântă cu care ne-a atins un pic și de unde ne-am molipsit și noi. Atât de multe avem în noi de la esența Lui Dumnezeu și toate pier odată cu noi pentru că Dumnezeu n-a avut încredere în noi și nu ne-a dat șansa Sa la fericire și la nemurire și nu ne-a scutit de dureri, boli și moarte. Odată cu noi, toate mor ; și Dumnezeu moare căci e tare păcat de Opera Sa să aibă această soartă... Mâna divină care ne-a dispus și îngăduit această soartă o privim în clipa morții cu ochi sticloşi și goi ; iar gura noastră căscată în agonia morții când de dăm răbdători sfârșitul e un țipăt mut și reținut de a nu blestema mâna pe care am ajuns și ne-a hărăzit această soartă. Nu putem muri și să nu lăsăm nimic în urmă ; în fapt Dumnezeu asta ne cere : să lăsăm totul și să-L urmăm orbi neabătut în țara de niciunde către care ne îmbie. Murind de fapt pierdem totul spre câștigul Lui Dumnezeu de a ne goli și exorciza complet de conținutul lumesc în clipa morții spre a fi încărcați cu conținutul lumii celeilalte. Dintr-o dată nu mai avem nimic în noi din ce-am avut ; gânduri, sentimente și suflet, toate pleacă din noi schelălăind și ne lasă cadavrul inert pregătit pentru simbioza cu pământul din care-am fost făcuți. Ne-ar fi plăcut să fim făcuți din praf de stele. Dar iată că Dumnezeu a fost mai practic și ne-a făcut din pământ și lut direct și simplu. Nu poți să ceri lutului să aibă sentimente și trăiri de aceea toate pleacă din noi când devenim din nou lut. Și unde se duc toate gândurile noastre ? Nu vom ști niciodată ; mai mult ca sigur că se pierd și se topesc în neant când sufletul care are o unică șansă la veșnicie pleacă singur în Cer la Dumnezeu, eliberat de orice balast și complicație inutilă a gândurilor și inimilor noastre. Sufletul lui Eminescu a zburat la Cer ; nu-l mai recunoști acolo lângă Domnul ; dacă-i spui "Luceafărul" sau "Somnoroase păsărele" sufletul lui Eminescu se uită ciudat la tine. Sufletul lui Eminescu e răpit și spălat de imensa atracție și putere a gravitației divine astfel încât în Cer lângă Dumnezeu nimeni nu mai e ce-a fost și nu mai e nimic. Câte poeme de dragoste n-ar mai fi scris Eminescu dacă n-ar fi murit asasinat de serviciile secrete austro-ungare pe care Dumnezeu nu le-a împiedicat a-l omorî că milita, jurnalist fiind, în cronica vremii pentru întoarcerea Ardealului la patria mamă, lucru care oricum s-a întâmplat după aceea...! Legat în cămașa de forță și dus la nebuni, otrăvit metodic cu mercur, iată "sifilisul" de care-a murit Eminescu despre care știți și voi oficial... "Pe lângă plopii fără soţ...", "Vezi, rândunelele se duc,/Se scutur frunzele de nuc,/Se-aşează bruma peste vii.../De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii...?" Câte n-ar mai fi scris Eminescu de n-ar fi fost omorât atât de tânăr...! Au cine s-a gândit vreodată la mulțimea capodoperelor care n-au mai putut fi scrise de Eminescu ori oricare alt geniu din orice știință ori disciplină, Beethoven, Chopin, Pasteur cu penicilina lui, Tesla, Henry Coandă etc, oameni care n-au putut sta locului și au inventat câte ceva, oameni pe care Pavel Coruț îi numește îngeri rebeli, îngeri oameni ca noi toți, dar îngeri, însă cu aceleași metehne și boli ca și noi și pe care Dumnezeu îi ucide deopotrivă cu același cancer și fără partipriuri ori separatisme ? Câte opere nescrise și neinventate rămase în capul acestor nebuni care au ajutat lumea și viața ivind câte ceva benefic ei, nu lenea și comoditatea, suficiența oamenilor normali ca noi care n-am făcut nimic niciodată, crezul nostru curent fiind relaxarea și distracția și să trăim cuminte și comod, ortodox, ironizând sau disprețuind pe cei care s-au cheltuit și au făcut ceva măreț pe lume și benefic tuturor, altceva decât îndeletnicirea religioasă și murind în final de aceeași abruptă și mizerabilă moarte care ni se întâmplă tuturor...?! Unde e mulțimea operelor care n-au mai fost făurite niciodată de geniile pustii sub trebuința datoriei cazone și prozaice de-a se îmbolnăvi și muri unilateral și inexorabil după datoria creștinească...? Unde sunt sinapsele neuronilor creierelor geniale de la care Dumnezeu a oprit curentul și care au cheltuit o viață pentru o idee făcându-ne bine tuturor prin invențiile lor și care au închis și sigilat în ele atâtea alte idei nespuse și nerealizate, fapt pentru care trăim văduviți de beneficiile descoperirilor nedescoperite, într-o lume și într-o viață barbară și irespirabilă plină de rău și disoluție...? Binele suprem și utopic s-a dat în porții mici și promoționale pe pământ, urmând ca acesta să-l servim și prizăm în porții generoase abia în Cer și în Rai. Unii, îngerii rebeli, geniile și oamenii de ispravă au furat din Rai câteva bunuri pentru noi și pentru uzul, comoditatea și fericirea noastră pe pământ ; mai mult nu s-a putut căci aceștia, haiducii și eroii temerari care au furat din buzunarul Domnului câteva bunătăți să ni le dea nouă cum ar fi muzica, medicamentele, științele și morfina pentru calmarea durerilor cancerelor noastre, sunt puțini, vulnerabili și muritori ca noi toți. Extincția unilaterală ne paşte pe toți, viermii ne sunt singurii viitori adevărați prieteni loiali pentru veșnicie, de-ai fi geniu sau idiot, ori om normal ca și noi, năpârcă sau vierme de muscă într-un căcat cu moț. Tot ce nu s-a inventat și descoperit pentru binele vieții noastre pe pământ există în contrapondere doar în Cer și în Rai. Și dacă pe pământ și în viață totul e-un fiasco și-o tragedie e pentru ca totul să fie împlinit în Cer, undeva, în Rai, fără de care a noastră viață ar fi fost imposibil de gestionat și trăit fără să nutrim vitalul sentiment al rezolvării irezolvabile a nefericirii noastre într-o transcendență verificată cu succes doar postum, doar când murim și e mult prea târziu, în teritoriul Raiului unde există un Guvernator care e soluția psihică și spirituală a tuturor psihopatiilor și disoluțiilor noastre practice. Raiul și mântuirea noastră la nivelul de evoluție umană la care am ajuns sunt o necesitate ; ori dacă nu, vom înnebuni și muri de stres ca un animal sălbatic pus în cușcă. Dacă nu putem plasa și zări într-un loc concret din Univers Raiul și bunătățile lui și pe Domnul care le guvernează, e bine că am găsit pentru Dumnezeu și pentru Statul pe care-l conduce, Raiul, un loc în inima noastră pustiită de spaime și disconforturi existențiale. Nouă ne e suficient să-L știm pe Dumnezeu cuibărit în inimă și cuget chiar dacă El nu figurează practic în coordonatele nici unui GPS dintr-o mulțime matematică reală și nici un computer tomograf nu-L va descoperi pe Dumnezeu cuibărit în capul și inima noastră ca o tumoare extinsă generalizată, El fiind doar un gând, o impresie și un sentiment în inima noastră. Dumnezeu ca realitate există cel mult în mulțimea matematică a numerelor complexe ori în multimea vidă sau a numerelor iraționale. Toate poeziile pe care Eminescu nu le-a mai scris și toate nocturnele pe care Chopin nu le-a mai compus, există undeva, acolo în spațiul metafizic unde e Dumnezeu și unde e Raiul, concepte și realități care atât de mărețe fiind, încap, uite, liniștit și integral în inimile noastre suficient de largi și primitoare, în tigvele noastre în interiorul acelei adunături organice numită creier, nemaitrebuind util să existe altundeva. Dumnezeu are loc berechet în inimile noastre. Asta nu e de ajuns pentru El. Avid să câștige teritorii, de la care și oamenii au moștenit această hachiță, Dumnezeu după ce ne-a cucerit inimile dă asupra noastră asaltul și asediul final și ne cucerește și creierele. El își face loc și spațiu vital astfel în noi, în lobul parietal sau occipital al scrombăielii aceleia organice sensibile și vulnerabile numită creier,  chiar dacă le ocupă până la refuz și complet. Ce rost are să-L căutăm inutil pe Dumnezeu printr-un Cer insesizabil și un orizont material neverosimil...? Nici măcar în biserici și catedrale nu vrea să se mute Dumnezeu. El preferă capurile și inimile noastre să ni le umple și amețească irecuperabil în euforia credinței până la moarte. Crezul creștin ortodox stă mărturie acestei ambiții irevocabile a credinței care spune că bunătatea, fericirea noastră, împlinirea și mântuirea noastră există rezervate generos într-un loc din Rai în care există simfonia neterminată de Beethoven și multe, multe alte minunății. Acolo în Rai când vom ajunge, ne va fi atât de bine alături de Dumnezeu sub auspiciile căruia toți aleșii Lui au audiat deja partea neterminată a simfoniei de Beethoven, și au trăit partea neterminată a fericirii și bucuriei vieții noastre pe pământ, fericiri care pe pământ nu există. Doar în Rai există partea neterminată a fericirii și vieții noastre, a speranțelor noastre în viață și tot binele și toată voluptatea și plăcerea netrăită aici în viața ca un stârv de pradă putred, urât mirositor dar din care rupem cu dinții ca dintr-un surogat unic fizic posibil să fie aici și acum. Mestecăm din acest stârv de viață și ni se-apleacă, mai borâm dar lingem din nou voma, dar gustul plăcut al acestui cadavru al vieții din care rupem disperați îl vom simți doar în Rai și doar după ce trecem de Înfricoşătoarea Judecată a bunului Dumnezeu. Bunătățile autentice ale lumii pe care nu le-am gustat niciodată și fericirea pe care n-o vom simți niciodată, și bucuria vieții de care nu ne-am bucurat niciodată, există toate rezervate pentru noi în Cer, în Rai chiar dacă acum ați da un regat pentru o cărămidă, ceva, o bucățică de moloz real din Rai cu care să vă frecați pe față și pe care s-o puneți fericiți pe inimă ca un pandantiv pentru liniștea voastră, dar nu se poate încă pentru că n-ați murit încă de cancer în fază terminală... Mai așteptați puțin... Abia atunci în agonia și transpirația cancerului și a morții veți simți voluptatea și beneficiul Raiului. Cei care nu-și imaginează Raiul cu binele și bunătățile din El e suficient să învețe matematica și să vadă că în această știință exactă tot ce este imposibil și inconceptibil are o rezolvare ori în mulțimea numerelor complexe, ori în mulțimea vidă sau a numerelor iraționale, ori inventați voi încă un capitol în matematică, numit capitolul despre Dumnezeu, prin care să-L descoperiți tuturor pe Dumnezeu simplu, analitic și lesne, că tot vorbeam de inventatori care trebuie să moară de cancer și nu mai au disponibil atât de mult timp pentru invențiile care nu mai pot fi inventate niciodată...! Dacă acum trăim încă într-un ev sângeros și barbar și plin de tot felul de primejdii pentru noi, e pentru ca stabilitatea, securitatea, liniștea și siguranța noastră să le căpătăm în Cer. Dacă acum murim cu zile de cancer în chinuri e pentru că savantul nebun a murit din cauza păcatelor de voie și fără de voie, pedepsit de Dumnezeu că a muncit duminica și astfel, murind de pedeapsa Lui Dumnezeu de-a păcătui muncind duminica, n-a mai avut timp să inventeze într-o banală zi penicilina cancerului, un fleac pentru terapeutica din Cer unde toate doctoriile și penicilinele s-au inventat și abia ne-aşteaptă, pe pielea îngerilor făcând furori atâtea și atâtea peniciline care îi scapă de tot răul, de toate lacrimile și de toate durerile și bolile îngerești. Iar noi sărmanii nu mai trebuie decât să îndeplinim un fleac să probăm toate aceste delicii paradisiace : să murim ! Nu trebuie să fim triști dacă plângem acum căci lacrimile noastre se vor aduna picătură cu picătură și vor forma un fluviu la vărsarea în Rai, într-o deltă a fericirii atât de frumoasă, cu stuf, lişițe și cormorani și cu nuferi albi și roz plutind pe marea de-amar a nefericirii și necazurilor noastre de-acum... Fericirea există în Rai, unde-l căutați aiurea în Cer...? Căci Raiul e aici, în noi, e totuna cu inima noastră, care e totuna cu bunătatea noastră nedescoperită de nimeni , care e totuna cu Dumnezeu însuși nedescoperit de nimeni, care e totuna cu tot binele și toate lucrurile bune și frumoase și nedescoperite de nimeni, fericiri care ne mișcă și emoționează, și care există undeva, brute, neprocesate, fierbând, într-o mulțime matematică, cum e mulțimea numerelor complexe sau mulțimea vidă... Puneți mâna pe piept, pe inimă și veți simți o căldură, o mulțime și mai extraordinară a numerelor complexe, în care Dumnezeu e capitolul cel mai dificil dar cel mai frumos și captivant, nu contează că și cel mai iluzoriu... Încet, încet toate aceste bunătăți vor fi descoperite și pe pământ, prin munca câte unui geniu care va mai descoperi câte ceva pentru noi și risipirea durerilor, suferințelor, aleanului inimilor și minților noastre, asta dacă va mai avea vreme, când un cancer galopant îl poate curăța în șase luni. Cum e greu să fii geniu, de asta e explicabil de ce nu face nimeni ceva și să exploreze acele mulțimi matematice iraționale și imposibile unde există și Dumnezeu. Mai mult ca oricând se simte nevoia alertă de la Facerea Lumii și până azi de voluntari și genii care să fie exploratori în căutarea Lui Dumnezeu și a lumii Sale din Cer ; și nu numai exploratori ci chiar conchistadori ai Lui Dumnezeu ; să fie prins cu forța și adus odată pe pământ când vedem în schimb cum inexplicabil, Dumnezeu niciodată nu se dă prins și nu vrea să aibă relații practice și contemporane cu noi preferând să se lăfăiască pe teritoriul sigur al lumii celeilalte unde se simte El mai bine, când pentru noi este deja prea târziu căci murim și nu mai avem simțuri să-L simțim pe Dumnezeu viu și nici ochi deschiși să-L vedem cum de-o viață întreagă Îl tot așteptăm și El nu mai vine. Mai mult ca oricând trebuie să-L prindem pe Dumnezeu viu, să facem cruciada vieții noastre și să-L convertim pe Dumnezeu la umanitatea și vulnerabilitatea noastră când El ne-a cerut nonsensul de-a ne converti la imposibilitatea Lui. Dumnezeu nu se caută pe pământ deși unii spun că este în tot și în toate. Dumnezeu nu va veni niciodată la noi voluntar ci noi va trebui să plecăm după El în Cer și să-L cucerim ca pe orice bun care se cucerește și nu se primește de-a gata. Porniți în aventura vieții noastre de-a cuceri Raiul și pe Dumnezeu vom avea sau nu sorți de izbândă. Și chiar dacă Dumnezeu ne va aluneca printre degete prins în Rai, ca un țipar cleios scăpat de pescar în apă, tot ne vom alege cu ceva din expediția noastră în Rai. Vom putea măcar să descoperim alte și alte bunătăți care nu se găsesc pe pământ. Vom putea să descoperim pe marginea drumului în Rai și să scoatem la iveală de acolo toate poeziile nescrise de poeți și toate invențiile neinventate de acei îngeri rebeli, invenții care n-au mai existat în capul lor pentru că acei inventatori sărmanii de ei au fost în primul rând ocupați cu boala și cu moartea... Printre picături, unii au mai inventat câte ceva de luni până sâmbătă, și în nici un caz duminica în sărbătoare, când au mers la liturghie și nu s-a mai muncit de dinainte de Crăciun până după Sfântul Vasile sau Ion. Penicilina, insulina, mobilul, internetul sau tabletele, motoarele, mașinile, locomotivele, avioanele, toate acestea nu s-au inventat duminica și în sărbătoare când e păcat să muncești și nici în spitale nu e deschis la toate secțiile, doar la pompele funebre mai e deschis non stop și răspunde la telefon câte un patron plictisit și trezit din somn în puterea nopții. Sunt sigur că în Univers în mulțimea posibilităților reale există un plan prin care nici un avion nu trebuie să cadă și nici un șofer să nu adoarmă la volan, nici o locuință să nu cadă la cutremur sau să fie luată de ape la inundații, nici o casă să ia foc și să moară toți cei din ea ca șobolanii arși de vii, dar care, toate aceste posibilități, temporar nu au fost descoperite pentru că savantul a murit prea devreme poate de sărăcie și foame și caietele cu rigla, compasul și echerul i-au rămas împrăștiate pe masa de lucru și-au fost vândute mercantil la licitație pe doi lei de vajnicii epigoni și executorii fiscali ai savantului datornic la bancă, ca noi toți. Ori că Dumnezeu a îmbolnăvit acel posibil inventator al fericirii noastre pământene și l-a murit de cancer, ori a considerat că visăm prea multe și pe pământ nu tre' să avem atâtea facilități și beneficii încât să fie totul perfect ca în Rai, oricum trebuie să primim cu bucurie tot ce ne dă Domnul, lapte și miere în Rai ori cucută amară pe gât în viața ca un iad de care ținem cu dinții ca de un stârv de pradă. Oricum trăim mai bine ca în evul mediu, că putem totuși suna salvarea la 112 de pe mobil din șanț unde-am căzut cu bicicleta loviți de un șofer neatent și beat, și preot pe deasupra, culmea... Dar până la urmă bineînțeles că mori căci șoferul a fugit de la locul accidentului iar salvarea vine după o oră că a fost distrus de viitură podul căci s-au furat banii pentru îndiguiri și reabilitarea cursului râului din sat, apoi totul e simplu : Dacă am fost credincioși ne ducem cătinel în Rai cu o floare la ureche, o formalitate, un mizilic, râzând în nas tuturor răilor care ne-au schingiuit o viață, tuturor necredincioșilor și ateilor.  Dar dacă am fost păcătoși, vom merge la fiertură în catran la atelierul de tortură al lui Satan care niciodată nu va fi concediat având atâta de treabă cu noi, cu păcatele și răutățile noastre... Dumnezeu poate vrea să-l dea afară pe Satan, am auzit că asta ar fi avut de gând dar nu vrem noi care, religioși ori nu, trăim încă într-un ev mediu întunecat atât prin spiritul cât și prin atitudinea și manierele noastre, ne omorâm la fel ca atunci când tăiam carnea mastodonților cu cremenea, și trăim în același nor obscurantist ca atunci în preistorie unde nimic nu se explica științific, nor care ne acoperă cerul și universul și în secolul de grație al XXI-lea și nor după care-i ascuns Dumnezeu definitiv și irevocabil ca să nu-L putem vedea niciodată cu ochii noștri miopi, plini de cataracta prejudecăților și spaimelor religioase iremediabile de-acum și până în secolul 121. Astfel, dacă vă-ntrebați în definitiv ce suntem noi de la Facerea Lumii și până în secolul 121 (anul 12015), adică peste zece mii de ani, când probabil va veni iar Mântuitorul să ne mai salveze a câta oară fără nici o eficiență, până atunci e lesne să vedem că suntem doar niște hiene care trag cu dinții, unii râzând, alții plângând, din viața ca un stârv de pradă...

ÎN RAI NU EXISTĂ PIANE ( REACTUALIZAT)

34) ÎN RAI NU EXISTĂ PIANE (REACTUALIZAT)
 
  În Rai nu există piane. Pianul e un instrument muzical ce amintește de moarte... O să vă explic mai încolo de ce. În Rai există doar flaute și viori, naiuri și poate acordeoane și muzicuțe, nu mai vorbesc de orgi cu tuburi din acelea ca în catedrale. În Rai nu trebuie să existe instrumente care să amintească de moarte și de oameni muritori, de boală și suferință, de această neşansă care ni s-a întâmplat în viață, de-a trăi strepeziți de gândul că trebuie să murim definitiv, complet și iremediabil, musai după niște chinuri ale agoniei morții. În Rai o să avem o bună dispoziție și un tonus extraordinar, sănătate veșnică bineînțeles, spre deosebire de pământ unde gândurile trebuie să ne fie spuzite de această dilemă îngrozitoare de-a nu ne putea încrede în rostul și sensul vieții, de-a nu ne putea face planuri, de-a nu ne putea bucura de nimic, de nici o senzație ce aparține vieții sau a ne bucura prostește și efemer de ceva, când știm ce crudă soartă ne paşte, când știm cum trebuie să plătim prețul că am fost făcuți de Dumnezeu din lut care s-a transformat în carne, cel mai slab și vulnerabil material de construcție al vieții, sediul tuturor bolilor și lacrimilor noastre, fapt pentru care nici Dumnezeu nu ne-a primit cu tot cu carne la Cer, că îi făceam de rușine atmosfera antiseptică a Raiului cu bolile și beteşugurile cărnii noastre infecțioase iar pe toți sfinții din Cer i-am fi molipsit de virusurile și pandemiile noastre, omorându-i cu zile de boli omenești când Dumnezeu avea atâta treabă cu ei în Cer... De aceea a trebuit practic să murim și să ne băgăm în pământ să-i lăsăm pe Dumnezeu și pe sfinți în pace să se ocupe sănătoși de arte frumoase, bucurii și plăceri paradisiace în Rai, să cânte la vioară, flaut și harpă pentru ca urechile Domnului să se bucure și delecteze, iar noi să cântăm manele, să cântăm la frunză, la fluier doina tristă a baciului moldovean etern perdant și asasinat la fel ca și noi, sau să cântăm la pian, instrument care nu există în Rai. Vioara și flautul sunt instrumente ale fericirii, ale Raiului, ele sunt nemuritoare și exultă de fericire și extaz în Cer alături de Domnul și cei aleși Lui, pe când pianul plânge aici pe pământ, pianul și noi cei muritori asemeni lui. Nu auziți sunetul pianului...? Nu-l înțelegeți...? Nu vedeți că vibrațiile corzilor pianului sărman plâng și se sting în timp neînțelese, la fel ca vibrațiile sufletelor noastre ? Corzile pianului deodată sună puternic apoi sunetul se stinge progresiv, ca fierberea de început a sentimentelor noastre, apoi sub vitregiile vieții și loviturilor ei, trupul, sufletul și viața ni se sting în extincție și în tăcere până când nu se mai înțelege nimic din ele, parcă nici n-am fost vreodată, pe când sufletul pleacă nepăsător și exuberant la Rai, în timp ce nouă ni se stinge inima în dureri de moarte și infarcte miocardice, ni se stinge suflarea și viața ca sunetul corzii unui pian lovită de ciocănel, sunet care la început e puternic apoi se stinge în intensitate în timp, nu e continuu și veșnic ca sunetul viorii ori flautului, ori muzicuței, instrumente ale Raiului și vieții veșnice. Aici, exilați pe pământ, noi și pianul suntem condamnați să fim muritori, suntem prieteni de suferință, și chiar dacă Dumnezeu ne iubește și pe noi căci El ne-a creat pe toți, viorile și flautele și sfinții din cer niciodată nu ne vor iubi pe noi și pianele noastre muritoare, la fel cum cadânele sultanilor otomani urau de moarte orice nou venită în harem și îi pregăteau în taină sticluța de otravă ori lațul de sugrumare. Decât să suferim ura și disprețul duhurilor bune ale Raiului alese de Dummnezeu, noi cei din linia întâi a universului proscrişi și muritori odată cu pianele noastre am fost nevoiți să ne descurcăm aici pe pământ în suferințele noastre, îndulcindu-ne viața, ca înlocuitor și surogat pentru visatul extaz al Raiului de care doar viorile și flautele au parte, cu puțină muzică tristă de pian muritor ca și noi. Ori când nici această muzică n-a mai fost de ajuns să ne bandajeze sufletele distruse de necazurile și durerile vieții am căutat și am inventat dragostea, un calmant și înlocuitor temporar și paliativ al fericirilor Raiului. Fericirile și deliciile Raiului, ca și crude și evidente amăgiri, demne de impresionat copiii de la grădiniță și cel mult ciclul întâi de gimnaziu niciodată nu ne mai pot impresiona ca și pe un cățel căruia-i spui cuțu-cuțu, îl chemi, el dă din coadă, se gudură pe lângă tine, se urcă cu labele pe tine, se linge pe bot, dar tu pervers nu-i dai intenționat nimic, ba îl mai înnebunești și cu aparat de speriat câinii cu unde ultrasonice cum suntem noi înnebuniți de religia curentă cu sperietoarea iadului și a dracilor. Apoi Azorel pleacă cu coada între picioare, se mai uită în urmă, poate îi dai ceva, tu cu religia și promisiunea Raiului iar strigi cuțu-cuțu, el vine iar la tine, dar tu intenționat tot nimic nu-i dai, să vezi ce face.... Apoi strigi tot așa în neștire cuțu-cuțu și nu-i dai nimic. Uită-te în ochii unui câine amăgit după care arunci cu un lemn, și vei vedea dezamăgirea oamenilor amăgiți cu fantezia paradisiacă și cu minciuna unui Dumnezeu ascuns după un colț după o plasă de păianjen în orice biserică... Aș vrea să fiu pictor să pictez dezamăgirea din ochii unui câine care așteaptă un os și din sufletul unui om care așteaptă inutil cu sufletul spuzit pe Dumnezeu și Raiul care nu fac parte din această realitate curentă și din acest univers... Și să mai fi pictat aș fi vrut obrazul roșu al femeii pălmuite de nemernicul de bărbat și lacrimile curgând pe obraz ca picurii ploii de toamnă tristă pe geamul ferestrei tale... Toate aceste suferințe sunt proprii doar nouă oamenilor și ne înnobilează... Ele sunt îngăduite de Dumnezeul nostru pe care Îl iubim.  Sfinții din Cer ne fac sâc și ne dau cu piciorul în cap când încercăm să ieșim din valurile suferințelor vieții să intrăm și mai adânc în abisurile ei astfel încât ei, sfinții, îngerii nu au parte decât de fericire și îndestulare în Cer, ei nu au inimi de carne ca să sufere cu ele ca și noi, ei doar petrec și se desfată lângă Domnul, prin bunăvoința Lui la care sperăm și noi. Dar până atunci, câinii, pianele și noi oamenii ne asemănăm atât de mult și plângem fiecare pe limba noastră muritoare, dar fiindcă nouă oamenilor Dumnezeu tot ne-a dat ceva măreț, mintea și sufletul, tot am inventat ceva : dragostea, cum spuneam, cel mai dulce divertisment pentru stresul pușcăriei pe viață la care suntem condamnați fiindcă atât de mult ne-a iubit Dumnezeu... Cineva a furat netrebnic dragostea dintr-un buzunar al Lui Dumnezeu și a dat-o oamenilor să se ocupe cu ea pentru a nu înnebuni de urât și durere și astfel ne-am înnobilat de plăcere vie și tactilă, fiind salvați de acest medicament pe care oamenii singuri și l-au revendicat și furat din buzunarul descheiat de fermoar al mantiei Lui Dumnezeu căci în Rai nu există nici un fermoar, nici un lacăt, nici un zăvor, totul este liber, poți să iei mere ionatane dulci acrișoare, parfumate din pomul cunoașterii să mănânci după poftă și plac... Chestia e că nimeni nu se atinge de merele din Rai și cam bănuim de ce. De aceea, în lipsă de alte dulcețuri noi am băgat degetele în borcanele cu dulceață și compot de dragoste din cămările nesigilate ale Domnului, căci în Rai nu există nici sigilii. Există de toate în rafturile cămărilor Lui Dumnezeu spre îndestularea duhurilor bune și sfinților Raiului, care în ființa și rărunchii lor ne urăsc și disprețuiesc visceral totuși că venim să le facem concurență în Rai și mai ales pentru că noi oamenii ne ocupăm cu dragostea și ei nu mai pot, căci acest borcan de dulceață a dragostei și pasiunii a fost furat pe vecie din Rai de om, pentru om... Sfinții nu pot iubi și ne urăsc, dar Dumnezeu ne iubește. Sfinții ne urăsc degeaba căci chiar dacă noi le-am furat dragostea din inventarul Raiului doar pentru noi, ei și-aşa nu puteau iubi niciodată căci nu aveau cu ce, ei neavând alt suflet cu care să iubească, fiind deja un suflet și un duh, și neavând carne și măruntaie bolnave ca noi cu care să simtă, să trăiască și să moară, ci doar un rumeguș fin și parfumat care umflă tot corpul lor de manechine serafice care nu mai e capabil de pasiuni și neprecupețite eforturi ale unor îndeletniciri lumești considerate toate deșertăciuni. Chiar și așa, nepunând iubi ca noi, sfinții și îngerii tot sunt geloși pe noi căci noi putem simți dragostea și cu carnea și nu numai cu sufletul ca și ei. Ce paradox...! Ei vor să fie ca noi și noi vrem în locul lor să huzurim în Rai în plăceri spirituale, neînțelegând că în Rai nu se poate pipăi fizic plăcerea, ci doar spiritual,  măcar Domnul în marea-i bunătate ne-a dat plăcerea pentru noi oamenii, iar ca răzbunare a sfinților de vom ajunge în Rai, niciodată dacă vom fi însetați în deșertul acela cu verdeață din Rai să nu bem din pocale de aur puse cu dărnicie pe buza fântânilor, evitând otrăvurile geloziei îngerilor Domnului, că ei nu pot iubi ca noi oamenii și de aceea nici pe noi nu ne lasă, mergând cu pâra la Dumnezeu cum mergeau boierii în vechime de-l pârau pe vodă la poarta otomană. Îngerii și sfinții din Cer pentru că nu au carne sunt geloși pe noi oamenii pentru cele câteva plăceri ale cărnii de care avem parte de la Dumnezeu. De aceea ei ne sunt cei mai zeloși detractori și torționari ai chinurilor noastre, după draci care barem sunt specializați și au patalama și autorizație semnată de Dumnezeu să ne chinuie și barem sunt sinceri vrându-ne răul. Îngerii diafani nu pot înțelege cât preț plătim noi pentru viața și pentru dragoste, plătim cu inima și cu sănătatea, plătim cu liniștea și cu viața însăși. De aceea, niciodată înțeleși de îngeri, doar noi oamenii știm să iubim dar pentru asta să și murim cu pianele noastre cu tot, plângând, trăind și murind ca niște câini amăgiți cu oase goale cum vom ajunge și noi. Cine își înțelege această soartă mizerabilă ce ne așteaptă, atât cât mai este viu și mai poate, iubește cu o patimă și o putere ca și cum ar fi pentru prima și ultima dată, cum nici un sfânt n-ar putea vreodată. Ai iubit și tu prietene așa...? Fiecare om se pare că-şi amintește de o zi și un vis de dragoste trăit cu care a spulberat toată ura și invidia îngerilor... Apropo, dacă vreți să ascultați pe viu și nu așa virtual ca îngerii glasul unui pian îndrăgostit și care plânge de dragoste și de moarte, căutați pe Youtube "Liebestraum" (Vis de dragoste) de Richard Clayderman. Neapărat să ascultați cu căști stereo căci altfel nu veți înțelege nimic, și veți audia o prelucrare minunată după "Vis de dragoste" de Franz Liszt. Veți auzi dragostea exprimată de un pian, instrument interzis în Rai cum spuneam, acompaniat de o minunată orchestră de viori care sunt instrumente proprii Raiului. De acolo din Rai, viorile privesc cu disimulat dispreț la pianul muritor, instrument odios pentru îngeri și comun doar nouă oamenilor muritori de rând, condamnați la vid și la extincție așa precum se stinge și moare și sunetul corzii pianului, gradual, până nu se mai aude nimic din el ca și de viața noastră în sunetul tobelor și al viorilor din Rai de ale căror larmă vaietele și țipetele schingiuiților condamnați la iad se estompează și nu se mai aud. Așa vom fi și noi în Rai, când vom ajunge alături de sfinți și îngeri : nesuferiți unii altora ca pianele muritoare și interzise din Rai, cu viorile care sunt de-ale locului acela sfânt. Doar Dumnezeu va înțelege că împreună vom face o muzică superbă cu care-L vom înduioșa pe Creator până la lacrimi. Așa că să nu ne speriem și mirăm când vom ajunge în Rai în preajma îngerilor care ne scot limba și ne bagă bățul prin gard a dispreț și silă de noi... Ce contează...!?  Dumnezeu ne iubește pe toți, proști ori deștepți, criminali ori fețe bisericești, credincioși ori sceptici, căci Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului ci îndreptarea sa și ne iubește pe toți la fel de mult de la Facerea Lumii și de la Facerea iadului și a Raiului unde cât ai căuta, nu există piane...!

A FI CREDINCIOS, ORI NECREDINCIOS ? , ACEASTA-I ÎNTREBAREA

35) A FI CREDINCIOS ORI NECREDINCIOS ? ACEASTA-I ÎNTREBAREA (REACTUALIZAT)
 
                        1)
 
  Fiecare om prin definiție e prost în felul lui. Starea normală a unui om simplu nu e starea de inteligență, de excelență, de genialitate, nu mai vorbesc de sfințenie, căci aceasta aparține doar aleșilor lui Dumnezeu. Aleșii Lui Dumnezeu sunt cei săraci și cei ce plâng. În învăţăturile Domnului se scrie : "Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor va fi împărăția cerurilor" ; deci iată cine sunt aleșii Lui Dumnezeu ; astfel încât a fi prost și sărac cu duhul e o virtute, o condiție pentru a deveni sfânt bine plăcut Domnului și locuitor asigurat al Raiului. Sfințenia nu necesită neuroni mulți în creier ci febră a credinței multă în inimă, flăcări de dragoste pentru Dumnezeu, ochi care ard și plâng pentru această idee. Fervoarea credinței e cheia dobândirii Raiului. Inteligența, analiza, cercetarea, rațiunea și cugetul liber sunt pericole de moarte și rugină pentru această cheie care deschide poarta Raiului. Să fii autist și mai degrabă să fii prost sau cel puțin naiv, sărac cu duhul, smerit, sărac lipit sau modest, stoic și iovic, iată calități care mențin lustruită și unsă cu iarba fiarelor cheia Raiului, iată virtuți care nu sunt o nefericire și un handicap insurmontabil ci mai degrabă un beneficiu și o calitate de care ai parte inconștient, involuntar și gratuit în startul și goana nebună după aurul credinței pentru dobândirea fericirii, liniștii, păcii eterne și mântuirii ca unică soluție statuată în univers pentru om. A fi prost e în firea umană, e natural, e normal și benefic dar nu oricum ; căci fericit deplin vei fi dacă ești prost numai când nu știi că ești prost. În momentul când prinzi de veste că ești prost, pierzi totul : fericirea, liniștea, tot, și devii un perdant : în fapt, un prost și mai mare, autentic, deplin ; iar astfel cheia Raiului se îndoaie și se strâmbă în clanța porților Raiului și mântuirea rămâne un vis îndepărtat.
 
                      2)

  Eu unul recunosc că am prins de veste că sunt și eu cumva un prost ca muritor de rând. Dar pentru asta sunt pierdut. A ști că ești prost nu înseamnă a fi un prost autentic și copt așa cum îi place Lui Dumnezeu ; căci prostia conștientă e de fapt o deșteptăciune ocultă, bolnavă, care dă de bănuit Lui Dumnezeu, caracteristici inacceptabile pentru răbdarea, etica și valorile divine, când Creatorul ne-a interzis în fapt să gândim, să fim deștepți, prin porunca hotărâtă de a nu gusta din merele pomului cunoașterii binelui și răului... Ce-au câștigat Adam și Eva dac-au mâncat din pomul cunoașterii...? Au devenit deștepți și au văzut de fapt că sunt goi și pentru asta știți ce-au pățit, și odată cu ei și noi, o întreagă omenire, dezmoşteniți și surghiuniți din vina altora, a strămoșilor noștri Adam și Eva dați afară din patria Raiului. Ca la armată, ororile instrucției soldaților răcani le suferim toți pentru unul și unul pentru toți. Toți suferim deportarea din Rai cu cățel și cu purcel, generații după generații de la Facerea Lumii împlinind Lui Dumnezeu pofta de a face prima Sa Operă de căpătâi, lumea, atât de nenorocită ca un lagăr de concentrare unde ne-a adunat pe toți să plătim cu penitența și mizeria greutăților vieții pentru moștenirea păcatului strămoșesc. Toți plătim pentru Adam și Eva, noi fiind vinovați că le suntem strănepoți, toți plătim pentru prostia acestor antici barbari, ignoranți, analfabeți care nu știau nici măcar să se iscălească pentru că n-aveau nevoie și nici Lui Dumnezeu nu i-a dat prin gând să-i învețe, aveau totul pe gratis de la Domnul, mai puțin dreptul de a uza de minte, de libertatea conștiinței și dreptului la cunoaștere căci îndată ce au uzat de dorința de cunoaștere au fost trăsniți de Dumnezeu. Fără minte și fără conștiință, prin păcatul unei singure încercări de a le dobândi furând un măr din Rai, primii oameni ai universului, primele piese și prototipuri fabricate din carne de Dumnezeu și lansate pe piața universului au devenit astfel totalmente iresponsabili în acțiunile lor, dovadă că imboldul natural și omenesc de-a vrea să uzeze de minte și rațiune le-a fost fatal și astfel și-au tăiat singuri din rădăcină norocul și ne-au molipsit și pe noi de prostia și ghinionul lor. Dumnezeu a creat întâi un bărbat, pe Adam, apoi din coasta sa pe Eva, dar oare făcând nătângiile și greșeala ce-au făcut acești primi oameni prototip, Adamii, n-ajungi să conchizi c-au fost făcuți de Domnul din cel mai prost și ieftin lut, când era atâta aur, nichel și diamant în măruntaiele pământului care ar fi putut să susțină chimic, fizic și tehnic o minte și niște intenții ireproșabile, nicidecum neascultare și păcat...? Am fost făcuți oameni din carne și n-a fost bine căci suntem inapți și vulnerabili mediului și competiției obstacolelor și încercărilor acestui univers. Nici rezistenți nu suntem în fața stihiilor naturii, nici voință de pace și sfințenie n-avem, carnea ne-a adus în creieri vanitatea prejudecăților și răutăților de tot felul, ne-a adus mândrii și fasoane meschine și efemere prin care ne distrugem moral și social pe noi înșine și pe cei din jurul nostru. Cum de n-a prevăzut Dumnezeu toate aceste inconveniente și să nu ne mai facă din lut transformat în carne numindu-ne oameni, ci eventual să ne facă dintr-o combinație de carne și alte materiale mai rezistente și puțin probabil a dezvolta ură, ambiții deșarte și criminale, chestiuni efemere și meschine care ne-au distrus ca specie ? Trebuia să ne facă Dumnezeu probabil cyborgi și robocopi, am fi fost cel puțin o idee mai buni decât am fost vreodată ca oameni ; și am fi fost mai rezistenți în fața atacurilor de tot felul ale gloanțelor, bolilor, suferințelor, durerilor și lacrimilor. Și ne-a pus în gură nouă Domnul dinți de os care se cariază și te dor de-nnebuneşti, când era atâta crom și nichel ori platină sau bazalt tare și rezistent în adâncuri cu care să ne armeze maxilarele să mestecăm... Nu știu de ce, dar parcă Domnul intenționat ne-a făcut atât de lesne defectabili și inapți a suporta cumsecade și tenace vicisitudinile vieții... Nu ne-a făcut Dumnezeu deștepți și înțelepți ci precum pe Adam ne-a făcut, trebuind programatic să fim proști, mulți și cuminți, adică în optica Domnului numai buni, drepți și cinstiți, cu adevărat copți pentru Rai. Așa trebuia să rămânem, fără mândrie și fără ambiții deșarte, fără patimi și vanităţi, imuni de orice păcate, ambiții și nelegiuiri... Să fi fost și să fi rămas proști dar buni, ignoranți de top dar drepți, într-o lume dreaptă în care nu mai găseai criminali și hoți, și nu mai era nevoie de procurori, judecători, perceptori, jandarmi, avocați și pușcării, lanțuri, gratii, lacăte, puști, spânzurători și ghilotine. Iată astfel cum reiese în evidență înțelepciunea și planul genial primordial al Domnului pentru om, că nu degeaba ne-a interzis să mâncăm din mărul cunoașterii, știa de fapt că ne protejează astfel ca să devenim deștepți și implicit răi, astfel că ne-a interzis să mâncăm din mărul cunoașterii tocmai pentru ca să rămânem proști sadea dar buni la inimă și copți pentru buna plăcere a Lui Dumnezeu de a ne ști autiști băloşi cum facem totul pentru credință, cum ne rugăm pios pentru conducătorii noștri și pentru clerul nostru care ne îndeamnă creștinește să contribuim mai mult la construirea Catedralei Mântuirii Neamului și a celor optsprezece mii de biserici câte au construit românii comparativ cu cele patru sute douăzecişicinci de spitale din care medicii pleacă. Iată, Catedrala Mântuirii Neamului, un monument faraonic de fast deşănțat, va avea nenumărate candelabre de o tonă iluminate electric în timp ce la noi mai sunt bordeie fără curent electric, fără apă și canalizare în care trăiesc săraci bine plăcuți Lui Dumnezeu care nu fac un capăt de țară din suferința și umilința lor care de fapt omenește e intolerabilă și imposibil de îndurat... În maleficele noastre eforturi am vrut să fim bogați, deștepți, să gândim, să simțim, să iubim și nu ponderat și cuminte ca proștii ci năvalnic, eficace și malign ca pătimașii. Am vrut să evoluăm, să progresăm, să ne civilizăm, să acumulăm, să fim rapace și venali, să avem, să sperăm și să visăm, să iubim năvalnic, să juisăm și să avem tabieturi, voluptăți și fantezii sexuale aducătoare de orgasme tulburătoare, să ne ducem în cluburi la distracție și relaxare și iacătă c-am dat-o-n gard cu bafta noastră căci ni s-au dovedit malefice și dăunătoare atâtea ighemoniconuri și deziderate căci cu ele am devenit răi, cârcotași, vanitoşi, mândri și spurcați, hoți, violatori și sodomişti, asasini ai propriei specii, stricători ai operei Lui Dumnezeu... Toți tună și fulgeră pe cler că nu a scos un cuvânt duhovnicesc de mângâiere și întărire pentru oameni la incendiul infernal din clubul bucureștean Colectiv. Tăcerea fețelor bisericești definește cum nu se poate mai bine și optica Lui Dumnezeu care nu are o părere tocmai bună despre distracțiile și divertismentul omenesc, în general privit ca satanic. Singura bucurie a Lui Dumnezeu este când oamenii se adună în biserică sau în orice loc și o fac în numele Lui ; atunci vine și Dumnezeu între ei și îi apără pe smeriții credincioși de toate relele și toate urgiile deși s-a pomenit de cutremure și incendii devastatoare și în biserici. Dumnezeu n-a făcut nici o diferență între apocalipsa Sodomei și Gomorei și cea de la clubul Colectiv. Dumnezeu a închis ochii și a lăsat focul să ardă fiindcă orice puteau face acei tineri în club, numai numele Domnului nu-L pomeneau și numai în numele Lui nu erau adunați acolo. Tăcerea bisericii e aceeași cu tăcerea Lui Dumnezeu și sila bisericii e aceeași cu sila Lui Dumnezeu de a privi răbdător și tolerant spectacolul uman al divertismentului și relaxărilor umane, altele decât psalmii și rugăciunile și necum în cluburi, săli de jocuri, adunări laice altele decât în Sfânta biserică unde Dumnezeu se simte în elementul Său privind bucuros pe robii Săi care-i aduc închinăciuni în miros de lumânări și tămâie. Cei ce caută fericirea în biserică sunt cei care nu caută altă plăcere decât să guste cuvântul Domnului ce se predică în biserici care ne îndeamnă să fim smeriți, modești, săraci și să întoarcem obrajii la pălmuitori și să ne dăm răbdători viața la făcătorii de rău și nedreptate nădăjduind răbdători dreptatea și viața veșnică doar în Cer. Ferice de eram toți călugări, fără a vrea să mai nutrim dorința distracției, divertismentului și fericirii vremelnice și deșarte ; iată, adunându-te în cluburi la distracție și destindere riști să pieri ca în iad. Dumnezeu nu a avut nici o părere, nici o reacție emoțională în momentul când au pierit ca în iad toți tinerii din acel club în incendiul devastator. Dumnezeu a privit de sus, a tăcut, a pus mâna pe servietă unde își ține Biblia și a căutat să-şi amintească unde a scris că e permis să se ducă oamenii în cluburi și să cânte alte cântece decât psalmii ; știa că nu a scris nicăieri că omul trebuie să aibă vreo altă bucurie, relaxare și divertisment decât bucuria de a-L lăuda pe El în orice cântec și în orice adunare cum fac penticostalii care numai în numele Domnului se adună și nu au altă distracție decât lauda către Dumnezeu ; tot ce e altceva este privit ca venind de la diavol. Deci să ne fie cu iertare, Dumnezeu nu s-a bucurat de moartea oamenilor în clubul bucureștean dar nici bine n-a privit adunarea lor privată în manifestări și cântece lumești cu sticla în mână și țigara, iarba dracului în colțul gurii. Ce e greu de înțeles că Dumnezeu nu e democratic, nu e tolerant în fond și nu permite decât de formă divertismentul uman laic, pe fond fiind extrem de supărat că oamenii îi uită poruncile și ascultările și se îndulcesc cu cântece și petreceri lumești altele decât psalmii și acatistele ?  Acesta e Dumnezeu și e dreptul Lui să apere pe cine consideră de foc, de apă, de cutremure și toate urgiile. Lumea s-a adunat îndurerată la locul tragediei și a protestat că nu a venit clerul să facă slujbă la locul unde și-au găsit sfârșitul atâția oameni. Clerul nu-i vinovat ; el a simțit și intuit exact în maniera părerii Lui Dumnezeu care a privit împietrit și întărit emoțional drama umană a arşilor, căci Dumnezeu a mai văzut catastrofe din astea cu oameni pierind în foc sau apă, doar Dumnezeu e autorul apocalipselor și potoapelor și de la Facerea Lumii a tot văzut oameni stingându-se de groaza morții în atâtea apocalipse câte a dat și câte va mai da, așa că sufletește Dumnezeu e tare și nu îi vine rău când vede sângele uman cum curge, lacrimile și urletele de durere ale muribunzilor ; le aude în fiecare zi și pe pământ și în Cer de la schingiuirile din iad care sunt la o aruncătură de băț de Rai. Deci și în cazul bieților arși de la clubul Colectiv Dumnezeu a tăcut, a arătat Biblia Sfântă oamenilor încă odată și a trecut mai departe supărat ignorând și dezavuând protestele oamenilor care strigau : "Îngerii mor în spitale, joacă dracii-n catedrale". Și într-adevăr, pe la ora patru dimineața când toate victimele fuseseră duse ba la spitale, ba la morgă iar mai toți se duseseră îngroziți pe la casele lor, unde credeți că erau lumini și mișcare în puterea nopții ? Pe șantierul de construcție al Catedralei Mântuirii Neamului unde macarale iluminate lucrau de zor în schimbul de noapte în timp ce clubul Colectiv ardea. Nu cred să mai fi fost vreun șantier unde să se muncească asiduu și noaptea, vreun șantier de autostradă, de școală sau spital ; doar Casa Domnului are prioritate maximă deci trebuie să se muncească de zor la competiția pentru Rai, nimic în Cer nu e mai important ca mântuirea, iar pe pământ,  ca bisericile ; deci ferice de ne călugăream cu toții, fără să mergem în cluburi la distracții lumești ci doar în biserici să ne fi scăldat ochii noștri grei de emoțiile evlaviei clătindu-i cu imaginile sfinților pictați pe pereți, că nu pieream în foc, asta e sigur, prin grija Lui Dumnezeu de a ne izbăvi negreșit fiecare după credința sa ; și ferice de rămâneam toți simpli, modești, săraci, smeriți, pocăiți de deșertăciunile lumești, buni și proști cum Dumnezeu ne-a făcut și ne-a vrut, cum însăși țara ne-o cere. Căci omul bun e omul prost, așa am văzut noi că e-n viață, iar noi ne-am făcut deștepți și răi, doritori de distracție și divertisment, crezând zadarnic toți că putem atinge nirvana altfel decât prin psalmi biblici și închinăciuni înfiorate și înfocate în miez de noapte...
                        3)

  Eu unul am înțeles această mâhnire a Lui Dumnezeu privind rătăcirea oamenilor care își pierd credința și țin atât de mult la vanitatea și mândria lor intelectuală, lumească de aceea eu unul vreau sus și tare să fiu cel mai prost, cel mai autist și cel mai simplu, asemeni Adamului abia născut din lut galben, ca să fiu cel mai bun și bine primit înaintea Domnului... Dar ce mă fac, că Satan și-a băgat coada și m-a făcut să fiu un prost care vede asta, care e conștient de prostia lui..., un prost neautentic și un prost care nu mai e de soi ? Astfel, Dumnezeu nu mai este impresionat de mine de vreme ce eu fac eforturi ca să fiu prost, căci am vanitatea și dezideratul de-a vrea să fiu măcar cel mai deștept dintre proști... Nu-i o prostie și o îngâmfare asta...? Căci mai cumsecade era să fiu cel mai prost dintre proști și cel mai umil și smerit dintre smeriți ca să fiu copt și bun pentru Dumnezeu, să poată lucra El în mine după bunul plac, să nu întâmpine nici o ambiție deșartă de-a mea și a putea Domnul mai lesne de-a face ce vrea din mine și cu mine după cum i-a fost planul și voia pentru toți oamenii căci adevărat s-a zis, ce mult a iubit Dumnezeu omul, încât pentru mântuirea lui a dat morții pe propriul fiu, Iisus... Aș fi vrut mai degrabă să fiu cu creierul gol și spălat înaintea Lui Dumnezeu ca El să-mi poată induce adânc și fără opreliști starea Sa de sfințenie și bunătate... Nu mai pot fi făcut bun Doamne de tine, căci în loc să fi rămas prost gol goluț, eu am stricat întreg CD-uL arzând pe el o cât de mică impresie și idee că n-aş fi detot prost ci oleacă măcar inteligent, sau măcar cel mai deștept dintre proști... Amară și perdantă ambiție asta când la Dumnezeu sistemul de valori e altul și-L pierdem pe Domnul printre degete ca pe-un albuș de ou care alunecă și s-a dus... Doamne fă-mă prost din nou..., după cum ți-a fost voia dintâi cu Adamul, căci Tu m-ai vrut prost și bun, precum și "țara ne vrea proști" și calmi cum spuneam mai înainte, (citat dintr-o piesă a trupei TAXI). N-ai cum și de ce, nu trebuie să fii pe pământ cel mai deștept din cei mai deștepți și nici cel mai bun din cei mai buni ori cel mai frumos dintre cei frumoși. Doar duhurile bune, sfinții, îngerii, Iisus și Dumnezeu pot fi geniali și cei mai deștepți și buni din cei mai buni. Și n-ai cum să fii cel mai prost și păcătos, cel mai rău și urât dintre cei mai proști, urâți și răi... Doar duhurile rele, diavolul și Satan au aceste "calități" și nimeni nu i-ar întrece vreodată, nici cel mai prost, păcătos ori rău om... Pentru oameni sunt rezervate în ordine următoarele două categorii de opțiuni adică nu poți mai mult decât să vrei, modest, să fii cel mai deștept dintre proști, ori după gust, culmea modestiei, cel mai prost dintre deștepți. Dar și așa, nu știi care-i valoarea mai mare să te reprezinte. Căci să fii cel mai prost înseamnă să fii pe podium pe locul întâi în prostie. Ori dacă ești pe locul doi în prostie înseamnă că ai medalia de argint deci ești un pic mai deștept decât prostul de pe locul întâi. Cel medaliat cu bronz dintre proști e și mai luminat și deștept, paradoxal, decât ceilalți proști medaliați de pe podium... Cel de pe ultimul loc al proștilor e de fapt cel mai deștept și câștigat după logică, acum înțelegeți de ce ne-a făcut și ne-a vrut inițial Dumnezeu proști...? Ca să fim astfel cei mai câștigați, cei mai deștepți și cei mai buni, cei mai drepți și cei mai blânzi, cei mai apți pentru Rai... Căci în Rai nu sunt deștepți de drept, nu sunt genii și somități, nu sunt ierarhii și măriri academice ; doar Dumnezeu e cel mai deștept, cel mai bun, cel mai frumos, cel mai mare și drept. Bucurați-vă când vă face cineva prost căci e o onoare, asta vă dă valoare, asta vine din voia Lui Dumnezeu care pentru că e cel mai Deștept și Bun din cei mai buni îi are la inimă pe cei mai proști și mai puțin fuduli, Dumnezeu fiind gelos și mândru, astfel încât El nu suportă nici o competiție din partea oricui s-ar crede deștept, El adoră ca toți, indiferent că proști sau deștepți să-L linguşească, să-i facă cultul personalității Sale, care se cheamă credință deci iubire necondiționată față de un Dumnezeu oricare-ar fi El... De aceea sunt atât de trist că asemeni majorității oamenilor sunt și eu prost dar fudul și n-aş mai vrea să fiu așa. Aș vrea să fiu un prost și un bicisnic cât mai umil și complet, ca să pot și eu spera o fărâmă de coajă de mântuire cum sperați voi toți, și cei proști și cei geniali, și cei mai acătării decât mine care îl iubiți pe Domnul cu asupra de măsură...
 
                       4)

  Atâția oameni geniali sunt pe lume, sunt destui oricum, oameni de o inteligență rară, teologi și teoreticieni erudiți ai credinței înfocați pe care-i asculți cu gura căscată câtă cultură și câtă expertiză au în tot și-n toate și mai ales în chestiunile teologice... Ei Îl scot pe Dumnezeu din piatră seacă, Îl explică științific cu argumente tari, se pricep în toate și puține mai sunt pe lume lucruri la care ei să n-aibă un răspuns și o opinie competentă care să ducă la Dumnezeu cum toate drumurile duc la Roma... Nu poți să nu admiri un jurnalist cu expertiză ca C. T. Popescu, cu niște comentarii atât de lustruite și pertinente, originale și simpatice..., nu poți să nu ridici pălăria în fața unui monument de cultură și credință ca poetul C.V.Tudor, fie-i țărâna ușoară, nu poți să nu regreți mari dispăruți ca Octavian Paler ori Alexandru Paleologu, nu poți să nu admiri elocința și verbul teologic seducător al domului avocat Daniel Ionaşcu, nu poți să nu rămâi uimit de geniul sfințeniei copilului numit copilul diamant pe nume Alexandru Pârgaru care prin vorbele și înțelepciunea sa îi dau Lui Dumnezeu un credit și o valoare nesecată, sau alții și alții pe care eu de prost ce sunt cum vă spuneam, nici nu-i știu și nici n-am auzit vreodată de ei. Nu mă pot compara nici pe departe eu cu acești titani, cu aceste minți luminate, cu toți sfinții părinți, fețele bisericești, sporiți în credință și morală. Ce sunt fețele bisericești decât leneși tolerați și întreținuți ai societății și bugetului sărac care și de pe mine ia pielea să se umple bugetul statului ca să fie plătiți clerul și Preafericiții noștri, toți bravi și bine plăcuți Domnului, avangarda omenirii și reprezentanții ei de soi când ei își scot grosul banilor practicând în fapt ocupațiuni particulare, botezuri, cununii, înmormântări, acatiste,  ajunul bobotezelor, toate aducătoare de venituri consistente pentru care nu se plătește impozit statului ? Dar nu sunt trist pentru asta și pentru că eu sunt atât de rătăcit în ignoranța mea față de ei și misiunea lor sacră... O ascunsă și delicioasă bucurie și liniște mă cuprinde când știu că toți se înșeală, toți deștepții și geniile lumii, toți învățații, toți teologii, toți cei sporiți întru religiozitate și ale ei strălucite conduite... Simt cu fervoare în prostia mea independența și fericirea perfect liberă de orice artificiale prejudecăți religioase în care toți sunt angajați plenar, încât simt pentru asta că toți sunt într-o totală eroare și numai eu simt că am dreptate, acolo în mocirla mea de prostie și necredință. Toți se înșeală, incredibil, în inteligența lor și astfel eu exult de liniște și mândrie văzând absurdul și grotescul teatrului tuturor, în ce eroare colcăie toți sau aproape toți în etica vieții și conduitei lor. Căci etica vieții și normalitatea ei se întemeiază pe aerul și moda vremii care statuează ca și calitate curentă și oficială strictețea autosuficienței atitudinii religioase, care Îl pune pe un Dumnezeu șef peste tot, un Șef mândru și care se laudă cu binele nostru zicând că de la El vine, și un Șef care se spală pe mâini de răul nostru și de mocirla tragediilor noastre în care ne-a lăsat să trăim, zicând că Satan e de vină și noi că nu-i rezistăm ademenirilor cu care ne seduce a face păcate, de la Facerea Lumii și până în ziua de azi și încă două mii de ani de-acum încolo încât nu se mai poate face nimic ; orice zici împotriva credinței poate și va fi folosit împotriva ta. Deci să fii religios e o modă, o obligațiune morală, o învățătură decurgând din experiența unui simptom natural omenesc al fricii și tremurului cărnii față de tot ce ne e inaccesibil și inexplicabil gândirii dar ne pârleşte imaginația cu variante terifiante apocaliptice pentru noi și vulnerabilitățile noastre și ne face pentru asta să ne apropiem de Dumnezeu, de îngeri și de toate duhurile bune ale Cerului tot mai mult, speriați, terifiați de vid și întuneric. Frica de vid, oroarea de neant face atitudinea religioasă o indispensabilă habitudine și o lege a firii, a cărnii tremurând de frică. Și pentru că s-a constatat că această carne se strică și volatilizează în sordida mizerie a morții, această scârbă și oroare funestă toți oamenii normali, și cei deștepți, și geniile, și idioții cu o minimă frică de necunoscut și-o neutralizează toți printr-o strălucită și liniștitoare terapeutică : Ei își populează și armează mintea cu medicamentul tare numit Dumnezeu și cu medicamente mai mici și ușoare adică tot felul de îngeri apărători care impun respectul și mulțumirea noastră pentru serviciul lor divin pe lângă noi ; deci iată că automat oamenii devin determinați și încredințați că religiozitatea noastră un sentiment firesc, determinându-ne tuturor respectul și pioșenia cuvenite față de un Dumnezeu milos și salvator, Șeful tuturor îngerilor noștri păzitori, care cu toții, această armată ezoterică și divină vin și ne apără, ne păzesc și eliberează de tot ce nu ne convine, de tot ce ne cauzează și repugnă, ne apără și scutesc până și de moarte, de dureroasa angoasă a dispariției, inacceptabile firii umane, întru neant. Nu puteam să fim oameni așa cum natural suntem limitați fizic cât și psihic și nu ne puteam permite să nu găsim o soluție directă și simplă cum e credința, soluție atât de convenabilă și liniștitoare pentru contracararea sentimentului de vid rece și intransigent ce ne succede inexorabil după această viață atât de firavă și scurtă. De aceea L-am găsit pe Dumnezeu cu îngerii Lui, o întreagă armată echipată corespunzător cu aripi și baghete magice care să ne ofere un loc călduț și mai ales veșnic în Patria onirică a Raiului. Da, Raiul e un loc dorit și visat căci e ultima și cea mai tare utopie a fericirii, binelui, siguranței, confortului și comodității, chestiuni mult prea greu și nesatisfăcător de obținut pe pământ. Oamenii în sentimentul și habitudinea lor naturală cultivă copios comoditatea în viață, scaunele și fotoliile ne sunt și le proiectăm cât mai ergonomice, carnea trebuie să ne stea cât mai liniștită, relaxarea și confortul e acadeaua după care suntem avizi precum câinii, de oase să le îngroape... Viața ne e dragă și facem alergie la vicisitudinile ei și la durere. Pentru viață vrem siguranța, confortul, binele. De ce n-ar fi încercat oamenii și în moarte prin religia ca specializare pe problema gestionării morții, o astfel de poliță de asigurare care să neutralizeze inconvenabila senzație a disconfortului sentimentului morții ca accident stupid și insurmontabil, dar atât de definitiv și normal...? E insuportabil firii umane să știi că mori definitiv, complet și fără nici o compensație adusă inimii tremurând de frica de moarte, de volatilizare întru nimic ; e de la inteligența pe care ne-a dat-o Dumnezeu, neștiind că de moarte o să tremurăm de frică și pentru asta o să inventăm Raiul și pe Dumnezeu să ne calmăm.  Oamenii nu acceptă să dispară atât de ieftin ca un pui mâncat cu mujdei de usturoi și care astfel dispare ineficient sie însuși, atât ca trup de carne, cât și ca suflet, cât și ca schelet... Unde sunt sunt sufletele puilor de găină prăjiți în meniurile de la KFC și Mc  Donald ? Nu ne-am pus niciodată problema că ar avea suflete. Unde sunt scheletele lor ? Le-am dat la câini când bătând din coadă în fața noastră așteptau să le aruncăm un os. Nici o orătanie nu are nici un suflet, nici un Rai, nici un iad, nici un Dumnezeu și nici o credință dar nici o pretenție la nemurire când nu știe că există și nici că va muri dar instinctual se apără de moarte și accidentele potențiale ce duc la dispariție iar prin instinctul de conservare se apără de dispariție vrând să uzeze de bucuria, comoditatea și norocul de a fi aici și acum unde totul este cu atât mai evident cu cât lipsește inteligența. Când a apărut omul capabil de inteligență și de visare, evidența conceptului de aici și acum s-a volatilizat și a trecut în derizoriu în favoarea dulcelui și mângâietorului concept al unui mâine izbăvitor de pe lumea cealaltă a ezotericului, a teleportării omului într-o lume transcendentă pentru a scăpa de neajunsul și drama de a te fi născut, sentiment conștientizat numai de oameni. Animalele nu sunt nici fericite, nici nefericite. Ele în inconștiența lor naturală au șansa de a nu cădea în nici o eroare a gândirii deoarece nu au gândire și nu-şi pot imagina o apărare iluzorie într-o existență paranormală mai bună și mai puțin fioroasă în care de fapt trăiesc, apanajul strict al oamenilor. Oamenii nu creditează animalele nici cu suflet, uită sau eludează că și animalele au dureri și suferințe. Deci oamenii nu se mai simt bine dacă țin cont de durerile și suferința animalelor. Deci ca să se simtă bine și să nu se complice cu vertijuri ale gândirii oamenii trebuie să uite că și pe puiul de găină ori pe porcul de Crăciun, ori pe mielul de Paște îi doare carnea când le tai gâtul și-i mănânci cu mujdei și mămăliguță și-un pahar de vin bun fiindcă așa a rânduit Domnul după postul ținut în curăție și smerenie... Doar oamenii cred că au un suflet autointitulat ales și privilegiat, chiar dacă trupul are aceleași dureri în fața măcelului, cu ale oricărui alt mamifer care defechează, are constipații ori diarii puturoase și se băşeşte la fel ca noi... Și tare mai pute și rahatul nostru la fel ca balega vitelor tăiate în abatoare fiindcă n-au suflet dar noi slavă Domnului, da ; şi mai ales avem îngeri salvatori, norocul noroacelor din univers ! Privilegiați în viață, era musai să fim privilegiați și mult mai egali și în fața morții decât tot ce naște și moare și este făcut din carne, astfel încât rahatul nostru uman e mai select și nu mai pute așa tare față de balega întregului regn animal care face caca, care moare și se descompune după aceeași formulă chimică, găzduind aceiași viermi și aceeași sordidă putrezire în bezna pământului, spre deosebire de porci, oi și găini pe care mâncându-i, ei se transformă în scârnăvie digerați în mațele noastre după bogata masă de Crăciun astfel că toate orătăniile mâncate de noi cu poftă și nesaț nu putrezesc în pământ ca norocoșii de noi pe care nu ne mănâncă nimeni și nu ne stresează sufletul când ne iese pe gură să se ducă la Rai. Toate animalele fără suflet date nouă de Domnul să le mâncăm nu au nici o șansă la veșnicie și la paradis cum avem noi oamenii dragii de noi iar urmarea răposării lor este de a ieși toate prin fundurile noastre și veceul le e mormântul fără de preoți și fără de cruci...

                       5)

  Credința într-un Dumnezeu ne-a salvat de orice rău presentiment și disconfort al morții precise și universal valabilă ca și o axiomă matematică... În definitiv avem dreptul și libertatea să sorbim în înghițituri mici și regulate acest decoct și poțiune a credinței care ne face bine, acest bitter suedez care ne tămăduieşte de orice vătămătură, și de moartea ca vătămătură supremă... Și fiindcă nu puteam singuri, L-am exilat pe Dumnezeu aducându-L din cel mai îndepărtat și neverosimil colț al universului aici în inimile noastre, făcându-L musai antropomorf după chipul și asemănarea noastră, util pentru noi și doar pentru noi și credința noastră, necercetând și nesondând niciodată în sfânta-i voință și conștiință să fi văzut noi dacă și El vrea să fie intendentul nostru și șef la magazia de cazarmament și izmene a oamenilor sau nu ar fi avut și alte treburi mai importante prin univers de la care l-am răpit egoiști și iresponsabili doar pentru noi și credința noastră regională particulară pământească... Dumnezeul nostru e doar al nostru și e proprietatea noastră privată autoatribuită de la Facerea Lumii de la care nu renunțăm odată cu capul și cu moartea... Dumnezeul nostru bun, acest minunat Haiduc care pentru noi îi fură morții suprema bucurie și voluptate de-a ne extermina deplin și unilateral, era cu neputință să nu fie însușit și iubit de cineva și iată, de oameni, cu o plenară și adâncă recunoștință și emulație. Cum să nu iubești pe Cel ce te scoate din nisipurile mișcătoare ale dezastrului existențial și-ți șterge fruntea transpirată de febra fricii de necunoscut...? Identitatea națională a unui popor numai Dumnezeu și religia au alimentat-o făcând posibil de-a lungul vremii ca poporul să lupte contra agresorilor de altă credință, ca un Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul și Mircea cel Bătrân să lupte cu Dumnezeu în gând atâtea sute de ani contra osmanlâilor apărându-ne de credința lor ce noi o vedem păgână și viceversa, ei văzând păgână credința noastră și apărându-ne de cotropirea lor pentru ca noi cei de azi să mai putem mânca carne de porc și bea vin după postul Paştelui ori Crăciunului. Deci Dumnezeul și religia fiecărui popor e de prețuit și lăudat căci reprezintă spiritul acelui popor și identitatea lui. A fi ateu sau sceptic înseamnă altă opțiune și nu înseamnă să lupți contra nici unui Dumnezeu contradictoriu și astfel neverosimil ci a pune lupa și reflectorul pe conceptul de Dumnezeu și pe Regatul Său și a vedea dedesubturile nu tocmai perfecte și ideale ale religiei și mentorului religios numit cu atâta afectare Dumnezeu. De dragul oamenilor Îl poți iubi și respecta pe Dumnezeul în care ei cred atât de motivați.   Cum să nu-L slăvești ca și credincios pe Dumnezeu ce-ți pune cu succes în operația mântuirii o grefă și o morfină reușită peste carnea arsă a inimii distrusă de incendiul fricii de moarte și întuneric al neființei...? Numai animalele nu-nțeleg că vrei să le administrezi un medicament și te mușcă dacă nu le tranchilizezi. Oamenii înțeleg medicamentul cu care ne tratează Dumnezeu, ei înșiși şi-l inoculează în vene de aceea ei Îl iubesc și slăvesc pe Domnul ca pe lumina ochilor, de acum și până-n veac. Credința e bună ca un panaceu direct și eficace și e medicamentul suprem pentru muritorul de rând. Cultura și civilizația actuală sunt încă tributare prin excelență credinței și religiei cu tot ce derivă din această practică : fundamentalismul și intoleranța precum și reversul medaliei, oamenii buni care seamănă leit cu Dumnezeu dar care sunt extrem de puțini încât misionarismul lor e ineficace și inutil. Toți fac misionarism fervent în contrariile diverselor lor religii diferite și mai mereu dușmane ; pentru asta toți sunt ridicoli și jalnici pe fond din punct de vedere uman. Majoritatea oamenilor caracterizați prin credințe diferite se dezavuează și detestă reciproc unii pe alții disprețuindu-şi visceral unii altora crezurile și credințele. Întotdeauna un credincios va spune : cine nu e cu Dumnezeul meu e împotriva Lui și a mea, exact cum stă scris în învăţăturile biblice care cultivă acest antic și sălbatic concept maniheist ce a generat ura și disprețul între oameni, între rase și seminții, ura și scârba în general pentru tot ce nu suntem noi, încât cauza tuturor conflictelor și războaielor devine acum atât de evidentă. În lipsa atâtor dumnezei și a credinței oamenilor în ei probabil ar fi curs pe pământ și mai mult sânge dar gestiunea și exercițiul funcțiunii dumnezeilor în vogă acum te fac să rămâi siderat cum de au tolerat măcar și atâta sânge gârlă care a curs și e suficient să realizezi că toți dumnezeii și zeii din univers sau Cel curent de serviciu care se simte Creator, deci responsabil peste această degringoladă și tragedie umană are o problemă, cu toate bunele intenții pentru lume și crearea ei. Oamenii credincioși sunt prin urmare așijderi ca toți zeii lor : iresponsabili autoexonerați de tot răul care-l fac conștient sau nu și la fel de intoleranți și obscuri în simțiri : Cine nu e cu ei și convingerile lor e împotriva lor. Originea războaielor lumii are la bază sălbăticia ocultă a intoleranței religioase care include prin definiție această anomalie și boală nevindecabilă a gândirii și a firii umane, religia, o filozofie de castă exclusivistă. Frica de moarte și necunoscut generează o venă prin care circulă mândru și fierbinte sângele credinței ce face convingerea religioasă inalienabilă, tumorală. Credinciosul urăște visceral moartea, deci urăște asemeni și pe cei ce șovăie a-i recunoaște medicamentul adecvat, credința. E ceva firesc să fie așa. Nu poți fi bun în ochii oamenilor decât dacă ai în tine cuibărit morbul și stafilococul credinței și religiei, moda timpului care îi animă pe ei. Nu poți fi uman și nu valorezi nimc dacă nu ești virusat de prejudecățile valorilor religioase ; altfel colcăi în eroare și eretism potrivit părerii oficiale comune și ești pierdut, ești malefic și păcătos, ești prietenul, materia primă și aliatul diavolului, al răului, nu faci parte din casta normală a oamenilor buni, ești rătăcit din calea cea dreaptă, ești demn de a fi disprețuit și urât de moarte nu numai de oameni dar și de Dumnezeu care te-a creat iubindu-te și te-a iubit creându-te. Ți se dau și incontestabile argumente și învățături și argumente tari și nedemonabile contra necredinței tale : Ți se spune că dacă nu există Dumnezeu n-ai pierdut nimic, dar dacă acesta există și ai tăgăduit credința, ai pierdut totul. O exemplară și meschină poliță de asigurare și șantaj sentimental care se uzează plenar atât de sălbaticul înfricoșat religios al preistoriei, antichității și evului mediu cât și de credinciosul contemporan. Toți încearcă să te convingă ce bună e lumea lor, Dumnezeul lor și viziunea lor despre lume și viață. Și poți să spui că n-au dreptate toți și nu sunt relativ admirabili apărându-şi valorile și crezurile...? Ăştia sunt oamenii, buni sau răi, tot ce-a inventat mai bun Dumnezeu în univers chiar dacă pe fond oamenii sunt jalnici dacă în tot ce au mai profund în ei numai religia îi poate mobiliza, uneori în stări conflictuale iremediabile. Totuși, ăștia sunt oamenii și în fața fricii universale omenești față de stihiile naturii credința și religia le sunt cel mai la îndemână remediu și medicament, sunt soluția ideală atât pentru omul preistoric, antic, cât și incredibil pentru omul contemporan, dar și pentru omul viitorului, având a vorbi încă două, trei mii de ani de-acum încolo de Dumnezeu și medicamentul ce-L reprezintă El pentru omul conștient. Privind și mai în viitor, nu știu ce se va întâmpla cu umanitatea și spiritul religios peste zece mii de ani. Bănuiesc că evoluția minții și spiritului uman vor găsi altceva, tot o formă de terapeutică religioasă proprie ființei umane sub stringența realităților și actualităților curente ale viitorului ca soluție pertinentă pentru gestionarea problemelor sufletului uman și a conduitei de viață a omului secolului 121, adică în anul 12015, peste zece mii de ani când credința și religia curentă vor fi poate și mai înfocate decât acum iar Dumnezeul acesta sau poate altul va exulta mulțumit ca un învingător pruncucigător peste întreaga rasă umană, nefiind deplin fericit decât exterminându-ne periodic pe toți prin potoapele și apocalipsele de cuviință ce-i aduc periodic mulțumire și satisfacție Lui Dumnezeu și oricărui Dumnezeu, cum și noi ne bucurăm când facem un lucru bine făcut sau când ne ucidem dușmanul, dușmanul de opinie și dușmanul de clasă. Nu pot să cred că și atunci, peste zece mii de ani, anii se vor număra tot de la Iisus, un antic erou al vechiului popor evreu care nu și-a lăsat nici măcar o iscălitură pentru curiozitatea noastră arheologică și grafologică, și că nu se va găsi sub presiunea timpului și modernității un alt sistem de numerotare a anilor, fie că va mai fi nevoie sau nu de a-i număra inutil vreodată. Și nu pot să cred că omenirea nu-și va găsi un sistem de valori adecvat viitorului și va continua să-și exercite conduita tot pe regulile religioase din Biblia veche și actuală, o istorie a conduitelor unor popoare semibarbare, unui popor antic, poporul vechi iudeu, cu eroii lui, cu moravurile inerente vremurilor antice și înapoiate, cultivate și venerate cu atâta scrupulozitate incredibil până în ziua de azi. Nu pot să cred în involuția speciei umane atât de evidentă încât nici după două mii de ani nu a găsit un sistem de valori adecvat momentului și-şi întemeiază viața pe morala, conduita și teoriile ce-au avut niște oameni antici, în cazul creștinismului strămoșii poporului evreu cu eroii de-atunci, Ioan Botezătorul și mai ales Iisus Nazarineanul, cu istoriile, legendele și filozofia lor care ne ține de cald până azi și hăt de-acum încolo. Atât de mare a fost robia și prigoana romană față de poporul antic evreu, încât a fost nevoie de un Iisus revoluționar care cu geniul și sfințenia Sa mesianică să elibereze prin cuvântul de îmbărbătare al evangheliilor spiritul uman al evreilor de sub împilarea și jugul roman și să-l transporte în teritoriul salvator al transcendenței, în Rai, alături de Tatăl ceresc, căci pe pământ, sub jugul roman era de neconceput a se trăi. Mai bine ca și evreu împilat să urmezi un Iisus, care-ți oferea cel puțin o salvare sigură și singura de conceput, adică în Rai în părtășie cu Creatorul Universului și cu Iisus, fiul și Mareșalul de război al Domnului. Dacă lumea s-ar fi făcut cumva bună din capul locului nu mai era nevoie de această plapumă a speranțelor, credința și religia, medicamente terapeutice adecvate contra durerilor omenești insurmontabile ale vieții din toate timpurile... Omenirea întotdeauna a fost pe picior de război, a fost rea și malefică cu ea însăși încât soluția Iisus și soluția Rai a rămas atât de actuală și eficace în decursul întregii istorii care nu este, cum spunea filozoful decât povestea și cronica unor crime. Istoria trecută este povestea unor crime. Istoria prezentă este povestea unor crime. Istoria viitoare va fi povestea unor crime. Față de această dezagreabilă impresie și acest funest sentiment, nu e de mirare de ce omenirea a rămas tributară și fidelă Lui Dumnezeu și Lui Iisus, singurele ființe bune din Univers în care poți avea încredere că te vor elibera din mizeria degradării și a morții în dureri din cauza chinurilor vieții îngăduite tocmai de Dumnezeul care te-a creat pe tine și o lume-ntreagă. Astfel încât Biblia nu mai trebuie revizuită. E suficient c-a făcut-o inutil și ineficient Iisus odată schimbând Vechiul testament cu Noul testament și nouă oamenilor ne-a plăcut tare mult așa... Și acum vorbim în cadrul adunărilor noastre religioase de Isaac și de Avraam, de personaje antice ignorante potrivit spiritului civilizației precare a vremii de atunci, de istoriile lor de-atunci, de morala și credința lor, încât e cu neputință a le nega și a cere Lui Dumnezeu să ne reveleze o altă conștiință religioasă adecvată a momentului, a contemporaneității, când pildele de moralitate ale evangheliilor sunt atât de captivante și eficace pentru omenirea incapabilă a fi umană prin sine și spiritul desțelenit de prejudecăți și opinii mistice religioase despre tot și toate. Nu se poate așa ceva... Ba uite că se poate căci și noi oamenii contemporani suntem tributari antichității și momentelor, moravurilor vechi și expirate de-atunci de când n-am mai evoluat moralmente, grefând contra naturii precaritatea moravurilor antice religioase pe spiritul nostru modern, complăcându-ne în era modernă și contemporană cu valorile religioase clasice, antice și expirate moralmente ce-am moștenit prin tradiție venerând după atâtea generații evangheliile antice, făcându-ni-le cărți de căpătâi. Nu înțeleg cum omenirea venerând atât de profund un Dumnezeu a ajuns în ordine să fie înnebunită și ahtiată și de subalternii divinității, oricare-ar fi ei, reprezentați de atâtea duhuri sfinte și Sfinți și îngeri din Rai care cu toții, sunt perimați, sunt antici, expirați, depășiți, n-au haine moderne, n-au mai evoluat, sunt îmbrăcați în aceleași cearșafuri antice ca romanii și precis n-au lenjerie intimă, probabil miros urât, neavând acces la gelurile de duş, parfumurile și deodorantele din ziua de azi. Dar cu dragoste sărutăm icoanele și picioarele lor cu călcâie crăpate cu sandale antice când pioşi pășim în biserică la sfânta liturghie. Astăzi adevărul și dreptatea e la oamenii deștepți și nerătăciți, adică la oamenii cu frică de Dumnezeu, tributari și ei aceleiași credințe neevoluate moștenite din antica și sălbatica istorie. Să stai și să privești o lume întreagă colcăind înnămolită iremediabil în acest handicap vicios sub simpaticele și plăcutele intenții ale religiei te umple de-o adâncă mulțumire dulce și amară că măcar tu nu te înșeli în eroarea ta particulară a necredinței la care ții, în liota și vacarmul tuturor deștepților teologi ai lumii care oricând îți pot da o lecție usturătoare de credință, lecție de care nu mai ai nevoie. Căci ai ales să fii prost doar pentru a nu te înșela sau dimpotrivă a fi liber să te înșeli total și profund chiar dacă poți avea sau nu dreptate. A nu te înșela în ideea libertății de conștiință, a spiritului liber și neîncorsetat de lianele asfixiante ale prejudecăților religioase și a oricăror prejudecăți, e mai dulce și suportabil decât îngâmfarea că ești deștept și deții monopolul adevărului, fie el și religios. Dreptul și libertatea de a te înșela prin necredința ta că nu există un Dumnezeu, e mai dulce și suportabil decât siguranța și confortul interior și cecul în alb semnat pentru tine credinciosul de Dumnezeu, dat de Dumnezeu conștiinței tale drogate și viciate iremediabil pentru destinația Rai. Având această dulce asigurare o lume întreagă îndoctrinată religios îți râde în nas fericită, ridiculizându-ți minusul percepției tale primare că Dumnezeu nu există. Cine-o avea dreptate, gloata multeştiutoare sau tu singur ratatul ? Mai bine să rămâi un ratat al credinței, un candidat plin și copt pentru iad, să rămâi astfel anatemizat, damnat de lumea credincioasă și de Dumnezeu, să rămâi prost și simplu decât să te îndoctrinezi cu un adevar insondabil al religiei, adevăr găunos, ridicol și cu picioare de lut. Ca și credincios, adevărul religiei tale îți dă mândria bolnavă de-a fi sigur de ceva pe lume, fie ea și credința strămoșească într-un Dumnezeu convenabil potrivit necesităților tale interioare subiective personalizate religios prin propria-ți voință. Astfel, nici eu nu sunt sigur și nu mă simt confortabil în legătură cu necredința mea, dar nu contează, în ghearele ei mă arunc și mă simt mai liber și scutit de complicația batjocurii amare ce-o sorbim până la drojdie în legătură cu simțământul insuportabil al neajunsului de-a ne fi născut într-o lume a chinului și suferinței, fie ea și care se spune că-i făcută de Dumnezeu să fie așa, să fie rea ca să nu șomeze Dumnezeu ci să aibă mereu treabă juridică ce să ne condamne la iad sau să ne ierte pe lumea cealaltă și să ne condamne la Rai. Nu poți să fii bucuros că te vei duce în Rai căci la un moment dat nostalgia și dorul omenesc de casă te vor răpune și vei simți că nicăieri, nici în Rai nu e ca acasă. De aceea simt că numai eu am dreptate în eroarea necredinței mele într-un loc atât de trist cum e Raiul, iar toți ceilalți, smeriții drept credincioși mândri și exuberanți în emulația lor religioasă eu unul socot că toți pe-un capăt se-nşeală și trăiesc activ și vocali încă în larma religioasă a unei lumi antice și simptomatic neevoluată ca și lumea antică străveche, prin civica uzanțelor religioase expirate ale momentului, demne de o soartă mai bună, de o irealizabilă evoluție istorică morală și socială a contemporaneității. Mă topesc de suferință și dezgust în această singurătate a necredinței mele și în această lume guvernată și tributară totalitarismului religios dictat de spiritul obscurantist și mistic dintotdeauna al omenirii dar această suferință tot e mai dulce decât să m-amestec voluntar și activ în perimatele, desuetele și sălbaticele moravuri ale lumii actuale religioase care nu s-au cizelat și actualizat în atâta istorie și experiență socială sângeroasă de la Facerea Lumii și până azi. În această lume sângeroasă, fie ea și religioasă, drama umană evidentă, suferințele și durerile noastre rod prolific ca un cancer în viața noastră mânată de spiritul retrograd adică religios al umanității de azi și dintotdeauna. Oamenii nu vor fi neapărat mai buni cu îndreptările religioase și a lor ineficientă propagandă. Practica și proba timpului demonstrează că iadul și diavolii vor avea mereu de lucru cu noi sub controlul și învățăturile unui Dumnezeu depășit de situație căruia ori nu-i pasă de degringolada noastră, ori ne-a scăpat iremediabil de sub control, ambele variante fiind nefericite și neverosimile cu voința și puterea ideatică a conceptului nobil al autorității unui Dumnezeu care se respectă și i-ar păsa de soarta noastră tristă de copii orfani ai Lui. Nu putea Dumnezeu să ne facă așa chinuiți și așa definitiv și nevindecabil triști. Și nu putea pentru asta să ne dea un Rai consolator și izbăvitor. E o rușine pentru noi oamenii să înghițim pe nemestecate acest șantaj sentimental și speculație care ni se prezintă a fi Raiul și povestea sa puerilă lipsită de rațiune și sens. Astfel, n-am decât să constat cu stupoare că votând pro în legătură cu Dumnezeu și cu subiectul religios toți se-nşeală, știu că toți se-nşeală și devin ridicoli ; îi privesc ca pe niște manechine caraghioase fără viață, cu rumeguș în ele nu cu carne și simțăminte, iar în mine viața fierbe dar o ponderez, într-o lume care și-a proiectat trăirea și viața veșnică nu pe lumea asta ci pe cealaltă în mod inimaginabil de trist. Îl amintesc aici pe Emil Cioran care într-un interviu cu Gabriel Liiceanu se spovedea că a umblat toată viața singur și modest pe cărările vieții simțind cum se înșeală absolut toată lumea, iar el, în singurătatea eretismului și scepticismului lui, simțind neajunsul de a se fi născut al tuturor, știa, sconta, simțea, pe culmile disperării lui, că măcar el are dreptate, iar toți ceilalti, turma, cu totul, genii, somități și deștepți ai credinței și ai părerii oficiale se zbat într-o monumentală și inexorabilă eroare. A te crede cel mai prost dintre deștepți, ori cel mai deștept dintre proști sau cel mai credincios dintre necredincioși tot e mai bun și onorabil decât să subscrii mândriei religioase a dreptei credințe oricare-ar fi ea ce molipseşte incurabil și simptomatic omenirea de azi, omul religios, bun și frumos, pe placul și pofta Lui Dumnezeu, pe care îl descrie atât de grăitor ilustrul filozof Dan Puric în elocința și înțelepciunea sa... Shakespeare este depășit. Hamlet nu și-a pus toate problemele și toate întrebările. Întrebarea nu mai e să te întrebi simplu, a fi sau a nu fi. A fi credincios ori necredincios ?, aceasta-i întrebarea.