SĂ-ȚI DEZVELEȘTI PIEPTUL ȘI RIDICI DEMN CĂCIULA ÎN FAȚA SENTINȚEI LA IAD

VII) SĂ-ȚI DEZVELEȘTI PIEPTUL ȘI RIDICI DEMN CĂCIULA ÎN FAȚA SENTINȚEI LA IAD

  A fi realist și cu bun simț înseamnă a conștientiza că fiind om făcut de Dumnezeu ești automat un făcător de păcate și nu e cale a te putea îndrepta, deci nu poți face față omenește la competiția pentru Rai. În acea zi după ce Domnul va pronunța sentința la iad trebuie să ridici căciula, să îți deschei cămașa și să te oferi decent damnării, cuminte și fără împotrivire haidamacilor care vor veni să te ia.
  Ca și tine, dragul meu prieten degrabă muritor, care tremuri că Domnul te va da la chinul veșnic, și eu voi trăi oroarea chinului de a fi pedepsit în iad. Și nu voi ști pe unde să scot cămașa la Înfricoşătoarea Judecată stând chircit cu fruntea brobonită de sudoare și groază, ca un câine cu blana mâncată de pecingine la picioarele Lui Dumnezeu, așteptându-mă în orice clipă de păcătos ce-am fost să am neșansa, pentru că L-am enervat pe Dumnezeu la culme cu erezia mea, de-a fi executat fără proces, pe loc, să-mi tragă Dumnezeu în capul meu prost un glonț direct în centrul frunții, un glonț de aur, paradisiac, parfumat, îmbălsămat de mireasma Lui Dumnezeu, măcar să mor de mâna Lui Sfântă decât de furca puturoasă și ruginită a unui diavol cinic, imoral, meschin și bestie, ca gardienii torționari care chinuiau pe deținuții din închisorile comuniste... Să mor de mâna Lui Dumnezeu... Ce eliberare și ce mândrie...! Împușcat în cap și fără proces, de mâna și de pistolul roz înflorat cu flori de Rai al Lui Dumnezeu, pe care-l scoate de la cingătoarea de curcubeu numai când e prea nervos, cum va fi când voi sta ca un câine tremurând ca la injecție înaintea Sa... Să mă-mpuşte Dumnezeu cu glonțul Lui de aur care să-mi sfârtece creierul și să simt o căldură și-o moleşeală prin cap, prin trup, prin inimă și ochi, ultimele senzații de viață și paradoxală bucurie și fericire că mori ucis chiar de mâna Lui Dumnezeu... Să mori astfel în extaz... Să ai o moarte completă, dramatică, explozivă ca o supernovă, iar suflul exploziei morții tale să cutremure vitraliile Judecătoriei Divine, să spargă geamurile, și vântul stârnit să învolbureze pletele îngerilor și să smulgă puf și pene din aripile lor... iar Ei să se sperie și să-și acopere pulpele dezgolite de vântul ce suflă în mantiile Lor...
   Dar până atunci, până la dramatica mea moarte, trebuie să trec printr-un lung și greu proces dinaintea Sa, a Domnului Iehova, sau Savaot cum îi spun alții, Krishna, Vishnu sau Hanuman zeul maimuță cum îi spun alții, în fața unuia dintre aceștia la Înfricoşătoarea Judecată... Toate judecățile Domnului sunt laborioase și lungi, poți sta la Judecată săptămâni și chiar luni pentru că Domnul e atât de drept încât nu vrea să scape nici un detaliu al judecății vieții tale, insistând cu lupa și ochelarii o oră, două, o zi sau două pe orice păcat al vieții tale, astfel încât poți fi sigur că nimic nu rămâne nepedepsit după dreapta judecată a Lui Dumnezeu...
  O singură Minte... Mintea infinită și Sfântă a Lui Dumnezeu, nu e decât un computer fără limite de putere care judecă pe fiecare muritor, fără preget și precupețire, instanstaneu... Oricând moare cineva, e judecat fără zăbavă, regulamentar și meticulos... Ce dacă la două secunde moare un om și la o secundă se naște altul pe-acest pământ de miliarde de oameni care-au fost și vor mai fi, care-au trăit aproape toți efemer de parcă nici n-ar fi fost, muritori de profesie, turmentați de dulcele vis și scop fundamental : ca să trăiești doar pentru Dumnezeu, doar pentru Rai și mântuire...? Dumnezeu are timp să-i judece pe toți, pasionat și cu erudiție oricâte mii de miliarde de oameni au fost și vor mai fi până la sfârșitul veacurilor cum se spune... Sfârșitul veacurilor, adică sfârșitul timpului... E năucitor să te gândești la așa noțiune când te gândești că după ce timpul se va sfârși, Dumnezeu îi va rezista... Dar ce nu e cu putință la Dumnezeu...?
  Vă dați seama ce coadă e la Sfânta Înfricoșătoare Judecată dacă din erudiție și meticulozitate judecă Dumnezeu săptămâni și luni, ani și veacuri la un singur caz din miliardele și miliardele pe care le are de judecat...? Actualmente încă mai judecă Domnul oameni trăitori și muritori în preistorie, de-acum sute de mii de ani... Homo sapiens sapiens, pitecantropi sau ce-or fi fost ei atunci căci din sudoarea frunții își câștigau hrana vânând cu sulița și tăind carnea mastodonților cu piatra ascuțită și frigând-o pe proțap... Abia acum îi judecă Domnul pe acei sălbatici după păcatele lor, încât nici măcar n-a început procesul nici unui creștin ortodox ori a acelora ce i-au pus Lui Iisus cununa de spini pe cap și i-au dat să bea fiere cu oțet... Și eu cred că sigur voi fi judecat și-mi va veni rândul abia peste șase sau șapte sute de mii de ani... Slavă Domnului, că o să mi se urască de atâta așteptare în purgatoriu, dar ce să fac...? Va veni și clipa asta a judecății de apoi, plină de o neagră voluptate, pohta ce-a pohtit Dumnezeu cu orice muritor, prilejul pentru orice credincios să trăiască emoția vieții lui pe care-a așteptat-o smerit în credincioșie o viață întreagă... Dacă nu ești credincios, nu ai nici o alternativă decât să-ți dezvelești pieptul și ridici demn căciula în fața sentinței la iad.

A TRĂI ÎNSEAMNĂ A PĂCĂTUI

  VI) A TRĂI ÎNSEAMNĂ A PĂCĂTUI
 
  Pentru ce să mai comitem deșertăciunea de a ne place ceva pe-această lume, de a ne bucura inerent de vreun gust sau senzație când știm că astfel cădem dramatic în dizgrația preceptului și impresiei Lui Dumnezeu că tot ce e gustos e dăunător și otrăvitor pentru noi robii Lui ? Pentru ce ne-ar place tot ce e bun când tot ce e bun e deşart și medical nesănătos, când tot ce e percepere directă și beneficiere a oricărei senzații practice de plăcere e promisiunea automată a comiterii indubitabile de păcat...? Inutil am fost dotați noi oamenii cu toate simțurile... Amară bucurie să fii conștientizat de Creator programatic și pragmatic că înfrânarea e totul și nu beneficiul și bucuria simțurilor integrale care ți-au fost date de a trăi totul cu plăcere și nesaț, exceptându-i pe criminali care tot o bucurie au când ucid... Ei, ducă-se dracului. Dar bucuria vieții celor cuminți e un concept relativ. Rămas singur naufragiat pe o insulă pustie, bucuria vieții îți poate fi o ladă de conserve pe care ai recuperat-o cu tine pe barca de salvare furând-o de foame de la cei mai slabi ca tine ; aceasta e viața de fapt și bucuria schiloadă a vieții pe care ți-o permite Dumnezeu, să-ți potolești simțurile primare ; în rest nu se poate vorbi de mari bucurii ale vieții ; nu se poate vorbi de așa ceva. Mai degrabă poți vorbi de bucuria morții. Există paradoxal bucuria morții, nu a morții fizice în sine ci a morții ca și condiție a împlinirii promisiunilor care te așteaptă dincolo pe lumea cealaltă. Condiția este numai să nu fii păcătos. Murind astfel, ai un cec în alb semnat chiar de Dumnezeu care ți-a spus că te ajută ca sufletul să îți plece în Rai în părtăşie cu El. Există în inima credinciosului încredințarea bucuriei acestui sentiment al părtăşiei cu Dumnezeu, chiar dacă nu știi și nu îți imaginezi ce înseamnă acest lucru. Fiind credincios simți cu toată convingerea că de fapt viața ta abia atunci începe după ce mori și sufletul îți face ce-a fost învățat de tine o viață-ntreagă, adică își ia zborul din tine și dintre ruinele corpului tău muribund învins de boli, întru eterna desfătare și odihnă doar în clubul fericiților cosmici alături de Făcătorul universului, Dumnezeu ; pe când pe pământ, toate sunt deșertăciuni și vânare de vânt... Azi o plăcere..., un păcat... Mâine altă plăcere, alt păcat... Păcat după păcat pe bandă rulantă încât rămânem și noi îngroziți de inconștientele noastre neputințe cu care putem trăi întru propria noastră distrugere ca niște odioase fabrici de păcate ce suntem, ale cărei utilaje chiar duduie de producție, producția zilnică, lunară, anuală de păcate cu care umplem tomuri întregi de registre divine scrise cu erudiție, consecvență și meticulozitate de Dumnezeu cu păcatele noastre, direct cu cerneală roșie, adunată în călimări uriașe de slujitorii și arhanghelii lui Dumnezeu de prin boziile Raiului, că toată producția de boz din Rai e exclusiv destinată fabricării de cerneală roșie (din forță majoră căci e foc continuu pe cealaltă lume la banda rulantă a deversării unei omeniri întregi la ghena Iadului). Se fabrică prolific cerneală roșie pe lumea cealaltă, bozul care crește acolo e roșu, numai bun de fabricat cerneala roșie cu care ne consemnează Dumnezeu păcatele, cerneală roșie cu tentă paradisiacă pentru consemnarea metodică a nemaisfârşitelor păcate (prevăzute de Domnul în Cartea Sfântă și îndreptările Sale, deci să n-avem vorbe, căci am fost avertizați), păcate comise câte o mie pe zi, și de mine și de tine și de o lume-ntreagă...

MOARTEA NOASTRĂ, CEL MAI COMPLET DIVORȚ

V) MOARTEA NOASTRĂ, CEL MAI COMPLET DIVORȚ                                 
  Pentru a căuta o satisfacție în moartea noastră și a ne mângâia cu un minim înțeles și partaj din acest divorț al divorțurilor pe care întotdeauna sufletele ni-l intentează corpurilor noastre bolnave și niciodată invers, vă propun lectura acestei cărți, urmărind pentru început de pe YouTube Cântecul celebru al lui Louis Armstrong "What a wonderful world"...
  Cântecul e minunat, Armstrong e minunat, lumea e minunată, cum o vede el în cântec... Cine ar mai crede că se mai poate îndoi cineva de minunățiile acestei lumi și că ar mai avea de adus vreo obiecție sau completare la toate de-au fost făurite de către cine altcineva decât Dumnezeul nostru al tuturor cel Atotputernic...? Toate-s minunate cum le cântă Armstrong, verdele copacilor, roșul trandafirilor, albastrul cerului, albul norilor, zilele strălucitoare, nopțile întunecate, culorile curcubeului, fețele zâmbitoare ale oamenilor fericiți, prietenii care te iubesc, copilașii care cresc și vor învăța mai multe decât vei ști tu vreodată... Chiar și Lady Gaga, cea îmbrăcată într-un videoclip într-o rochie din fleici de carne e minunată când spune în cântecul "Born this way" : "I'm perfect, 'cause God takes no mistakes... I'm born this way" (Sunt perfectă căci Domnul nu face greșeli... Așa m-am născut...)
Toate te aduc în extaz și îți sugerează că-s minunate și că sunt perfecte pe astă lume și numai nebun dacă ești mai poți cârcoti în vreun fel la perfecțiunea acestei lumi, la minunățiile și frumusețea ei, în fapt o capodoperă divină, cu toate ale ei, cu roșii trandafiri, cu spini veninoși, cu nori albi de vată de zahăr pe cerul albastru, cu nori negri de grindină care formează pe cer curcubeie frumoase iar pe pământ distrug legumele, fructele și toată avuția noastră. Nu avem de ales și trebuie să spunem ce minunată e lumea făcută de Dumnezeu cu cutremure, ploi și inundații, respectiv sinistrați sau oameni luați de puhoaie de ape ori ciobani trăsniți de fulgere pe câmp, cu secetă și animale duse la abator că nu mai au ce mânca, cu refugiați de război și garduri de sârmă ghimpată să nu treacă granițele, cu sărbători Pascale, lumină din lumină și îmbrânceli la biserică, căzături, leșinuri și gloată disperată să ia lumină, să pună mâna pe moaște, să pună cârpe și vată să se frece cu ele pe față, (pentru sănătate și spor în casă, evident), cu post, uneori dezlegare la pește, cu mărturisiri și împărtășiri, cu ședințele pioase duminicale la Sfânta Liturghie la biserică în miros de sfinți, tămâie, sicriu, lumânări și Rai, cu rugăciunile celor canceroşi pentru grabnică însănătoșire care vor muri creștinește peste o lună și cu prohodirea tuturor celor răposați ca să-i miluiască Dumnezeu după mare mila Sa... De asta zic și eu..., că e minunată totuși această lume, în fapt capodopera Lui Dumnezeu, bună, că bune-au fost toate foarte din câte le-a meșterit Sfânt, Sfânt Sfânt, Domnul Savaot, că așa-L cheamă pe Dumnezeu în Biblia creștin ortodoxă, iar în alte culte altfel Îl cheamă pe Dumnezeu, cu toate văzutele și nevăzutele acestei lumi, cu prinți și cerșetori, cu sfinți și cu hoți, cu criminali în libertate și inocenți condamnați... Nu mai poți adăuga și nu mai poți scoate nimic din această lume care e făurită perfect de-ar fi să dăm crezare din respect apologeților dedicați și stupizi ai Lui Dumnezeu, precum nu mai poți adăuga ori scoate vreo notă muzicală din vreo nocturnă de Chopin ori o piesă muzicală de ABBA, pentru că sunt perfecte. De asta zic că nimeni nu are dreptul a avea cu desăvârșire nici un gust amar la spectacolul acestei lumi, ci trebuie bucuroși să lăudăm totul, flori, lumină, soare, bube și mucegai, viermi, viruși, muște și țânțari, pentru că toate a văzut Domnul că sunt bune foarte și sunt făcute cu un nobil scop și sunt desăvârșite, și noroiul și stelele, și năpârcile, și ploşnițele umflate pe cearșaf cu sângele tău... De aceea trebuie să zic și eu... : Ce lume minunată... Nu mai poți adăuga sau scoate nimic, nu poți să comentezi nimic fără să cazi în disprețul, dizgrația sau anatema Lui Dumnezeu... Deci urmăriți expresia feței lui Louis Armstrong pe YouTube când se termină cântecul, cu un vers sau două înainte de final... Louis Armstrong pentru o secundă sau două, încheind cântecul se îngrozește și e dezamăgit, așa arată expresia instantaneu crispată și terifiată a feței lui... Ce caută acea secundă de crispare pe fața lui după ce tot cântecul a spus ce minunată e lumea...? Eu nu știu ce i-a dictat sufletește acea clipă de îngrozire încheindu-şi cântecul Louis despre ce lume minunată prezintă în piesa muzicală, dar îngrozirea lui din final dă măsura adevărului acestei lumi... Un adevăr îngrozitor ca o doctorie amară, ca un vin otrăvit băut de Vodă Lăpuşneanu pierind cu tot cu paharnicul lui... Și atunci, unora nebuni ca mine, servind și receptând frontal aceste senzații și condiții grele, draconice de viețuit care ni s-au dat de Domnul Savaot de am înțeles că pe astă lume în tot ceasul e pericol de păcat și trebuie care și cum putem să ne salvăm pielea într-o necesară credință și goană după aur a accederii în Rai și a mântuirii, nu ne mai rămâne decât să trăim cu un gust amar și sălciu, să rămânem cu gura pungă și limba opărită, cât ar fi lumea de frumoasă și bine întocmită, lăudată și cântată... Eu sunt unul din acei nebuni prevăzuți de fapt de scrierile sacre.... ( "zis-a nebunul în inima lui că nu e Dumnezeu..."), țineți minte...?, care sunt îngrozit și rămân pe vecie îngrozit de cât de minunată e această lume... A fi nebun astfel, pentru mine mai degrabă e un confort, inegalabil mai mare decât a nu fi nebun, decât a nu fi astfel un CAZ și a mă mulțumi vesel și inert să rumeg liniștit din iarba ce mi-a fost aruncată și mie în coteț cu indiferență și cu plictiseală dacă nu cu scârbă de Gestionarul a tot și a toate, al grajdului vieții noastre... Rămân mort de foame, rumegătoare nebună ce sunt, dar nu pot să m-ating de această iarbă amară, otrăvită ori cel putin insipidă și anostă, odată ce mi-a fost dat de Creație un simț..., un normal simț al gustului, un inutil simț al gustului urzicat de care nu pot să beneficiez fără să-mi otrăvesc limba când văd că nu-ți folosește nici un gust pentru a gusta viața trebuind să te pregătești doar pentru ce este important și veșnic, pentru moarte, acest divorț al divorțurilor din care pierzi tot și nu câștigi nimic decât dulceața fanteziei unui ultim vis al lumii celeilalte la care ai dreptul de la Dumnezeu ca să calmezi și uiți neajunsul de a te fi născut din intenția evidentă a Lui Dumnezeu...

FASTUL DE PROST GUST AL LUMII DE APOI

IV) FASTUL DE PROST GUST AL LUMII DE APOI

  Și totuși, Dumnezeu nu ne cere în mod expres să ni le folosim, viața, timpul, mintea și inima, decât într-un singur scop : a-L lăuda pe El din orice motiv și sub orice pretext, cu prețul vieții și al morții noastre. Nu trebuie să vedem noi în orice pe Dumnezeu ? Așa am fost învățați că e creștinește și bine. Cum încetăm a o mai face și ne deschidem mintea și inima și către chestiuni practice aruncându-le ca pe niște năvoade în apele infecte ale vieții, vom pescui și vom găsi acolo pești morți și împuțiți, exemple cu duiumul prin care rudimentul nostru de minte îngăduit de Dumnezeu începe să descopere motivele, cauzele și germenii tragediei ce fac din lumea creată de Dumnezeu o urâțenie și un neajuns care cauzează catastrofal oamenilor sau cel puțin unei părți însemnate a lor. Ce suntem noi oamenii cu mințile noastre care încep timide a vedea drama cu care ne-a pricopsit Dumnezeu din naștere punându-ne să trăim ? Culmea, noi oamenii suntem îndeletnicirea de căpătâi a Creatorului pentru care se pare că El a fost atât de mândru creându-ne din lut atunci demult în zilele Facerii și dându-ne moartea ca soluție finală apoi damnarea în iad ca soluție precară și simplistă crezând că astfel face dreptate, că face o mare scofală, că se rezolvă și se schimbă ceva valoric și în bine în univers și în vidul lui înghețat prin intervenția Sa creaționistă și soluția Sa juridic divină. Puțin probabil ca un Dumnezeu să fi aprobat și să fi fost de acord vreodată cu așa ceva, cu toate aceste erori și orori ale firii într-o lume creată de El. Bunătatea și geniul Lui Dumnezeu nu este plauzibil să fi generat și tolerat atâta rău în lume, rău care doar dacă lumea n-ar fi fost făcută de Dumnezeu ni-l mai putem explica. Ambiționați să credem însă în Dumnezeu, trebuie să acceptăm că dacă El a făcut această lume, atunci e și responsabil de ea, responsabil de toate minunățiile ei, la pachet cu toate ororile ei. De aceea în cazul în care Dumnezeu este Creatorul, El e și autorul moral a tot și a toate, bune, rele ; și nu trebuie să cauți mult ca să vezi această tragică situație care-L incriminează pe Dumnezeu ocupându-se să creeze o lume pe niște premize jalnice. Nu suntem noi oamenii niște produse jalnice, niște păcătoși prin definiție pentru care nici iadul nu mai are soluții ? Iată astfel se confirmă materia primă jalnică din care a catadicsit Dumnezeu să creeze această lume formată din călăii și victimele acestei lumi, pentru ca apoi păcătoși toți să moară ducându-se în iad,  făcând loc pe fața pământului altor călăi și victime care vor muri și ei umplând pământul cu cadavrele și scheletele noastre din care Dumnezeu stoarce sufletele ca mustul din struguri și le colecționează în dulapul de activități al Lui pentru a le lansa pe orbita veșniciei. Niște cadavre în putrefacție și niște schelete rânjite sunt tot ce a mai rămas din obiectul muncii creatoare divine din care Dumnezeu a stors sufletele ca să le aibă pentru El. Cu scheletele în pământ și cu sufletele în Cer, au rămas pe pământ faptele oribile ale acestor oameni făcuți și omorâți de Dumnezeu, pe o scenă plină de masacre a acestei lumi în care noi suntem actorii ei, conform descrierii lui Shakespeare, și n-avem încotro decât să jucăm pe ea acest teatru funest al vieții în miros de cadavru ce vine în valuri de jos de la bază unde totul e infect din startul creației, totul e putred și totul colcăie de viermi. De ce vă mirați ? Trăim în lumea făcută de Dumnezeu adică într-o morgă nedeclarată care e viața noastră și fiecare din noi nu e decât un cadavru viu care se luptă inutil un număr de ani să amâne, să măsluiască și să fardeze soarta și mirosul de cadavru iminent. Ar trebui să fim recunoscători viermilor, prietenii noștri cei din urmă și mai de nădejde care niciodată nu ne vor lăsa la greu. Când nimeni n-are chef a se atinge de un mort și pune îngrozit mâna la nas și la gură să nu vomite, când doar morga și firmele de pompe funebre mai pregetă a pune mâna contra cost pe cadavrele noastre, prietenii noștri viermii ne vor ajuta
în nevoie gratuit și se vor ocupa conștiincioși de noi,  din pasiune și plăcere ne vor descompune transformându-ne în niște cadavre autentice,  omniprezente, împuțite,  împânzind subteranul cu societatea mută, perfectă și fără de ambiții și vanităţi a cadavrelor. Nu sunt cadavrele noastre peste tot pe pământ și în pământ ? Și nu sunt ele atât de cuminți și docile, fără să mai aibă ambiții și fără să mai fie mândre și insolente niciodată ? Nu e plin pământul de mormintele noastre unde îngropăm și tragem pe linie moartă atâtea ambiții, atâtea demnități insistente și obstinate, atâtea mofturi și fasoane, atâtea vanităţi efemere și insolente pe care le credeam veșnice și importante, atâtea gânduri, atâtea lacrimi de bucurie și tristețe, atâta carne și atâtea simțuri care pier într-o clipă din ea, atâta viață a noastră creată de Dumnezeu cu atâtea surle și trâmbițe în Biblie, ca să ne-o ia apoi prin chinurile bolilor, accidentelor și suferințelor într-o zi, cu un nobil scop pe care niciodată nu-l dibuim ? Nu numai sufletele noastre se bucură de transformările la care le supun veșnicia alergând pe teritoriile mirobolante ale Raiului ca niște miei fericiți pe câmpii. Odată ce sufletele ne ies pe gură ducându-se la Domnul în Rai, noi nu rămânem fără nici o satisfacție ca și cadavre inerte în mormintele noastre. De acolo din mormânt ca și cadavre tragem totuși un folos, din putreziciunea și bezna mormântului, din societatea aceea neagră și negativ utopică dar dreaptă și suportabilă moral față de ce ne e dat să îndurăm ca ființe vii create de Dumnezeu, de acolo din mormânt, îngropați și subtilizați în pământul care ne astupă gura să mai protesteze și vorbească ceva vreodată spunând vorbe înțelepte sau tâmpenii, și ochii să mai vadă altceva, alte nedreptăți cu care a împuiat Dumnezeu lumea, din această ipostază de morți înfrânți dobândim totuși un înțeles. Din întunericul sicriului putem experimenta mai suportabil fața neagră și dramatică a veșniciei când sufletele ni se bucură în Rai de fața plăcută dar sterilă a ei. Voluptatea morții noastre e egală valoric în negativ în mizeria veșnică a mormântului cu voluptatea senină a sufletelor noastre în deliciul veșnic dar insipid al locației Raiului. Nu trebuie să fii disperat că mori. Mai mult decât să murim nu putem fi schingiuiți și nu putem fi omorâți fizic de două sau trei ori. Avem un avantaj în moarte de a muri doar odată pe când în viață ne dor atâtea lucruri de atâtea ori. Murind scăpăm ușor. O singură dată ni se taie capul și murim și din această dramă aparentă putem în liniștea și libertatea mormântului, în timpul berechet pe care-l avem la îndemână ca decedați să încercăm satisfacția neagră că murind, într-un fel ne-am răzbunat lăsându-i Lui Dumnezeu și universului cadavrele noastre inerte și insalubre pe cap, pline de bolile, durerile și grijile ce le-am avut, pline de păcatele noastre strigătoare la cer, pline de lacrimi și vaiete,  pline de sânge și ură, ura de cadavru împuns cu sulița, împușcat sau decapitat, mort prin accidente sau mort de moarte bună. Iată astfel, experimentând statutul de oameni creați de Dumnezeu și ipostaza de-a fi vii fiindcă Dumnezeu s-a jucat cu viața însuflețindu-ne apoi s-a jucat cu moartea omorându-ne, ne-am procopsit în noi și trăim toată viața cu o veninoasă ură, ura de cadavru iminent care e mai mare decât toate urile. După ce te vezi mort, ura ta de cadavru pulsează și mai tare și fierbe în pământ făcându-l să se cutremure uneori și dacă n-am ști cauza reală a tectonicii am putea jura de cutremure că sunt cauza urii cadavrelor noastre, pentru faptul că cineva și ceva ți-a dat țeapă, te-a ucis și te-a învins. Nici un cadavru nu poate rezista tentației de a înjura și a urî spațiul, timpul și cauza pentru care a ajuns în această tristă și dramatică ipostază. Cum cadavrele nu mai sunt capabile de nici o ispravă, ura lor față de moarte se manifestă în avans în oamenii vii până a muri. Trăind, avem ura de moarte încuibată în noi. Scârba morții o purtăm la breloc și urâm funciar această soluție a universului pentru noi, chiar dacă are apostila și aprobarea Lui Dumnezeu și pare o soluție normală, naturală biologic. Toți urâm biologia, toți urâm această soluție găsită de Dumnezeu cărnii noastre. Toți eludăm și negăm destinul și crepusculul finalității ei biologice care ne împinge la normalitatea morții pe care noi o vedem tragedie. Toți plângem pentru morții noștri, toți ne precipităm și frângem pentru această pacoste. De aceea nu avem momente de luciditate și respiro al conștiinței și toți ducem stresul morții pe picioare și suntem timorați până la capătul vieții și conștiinței noastre de posibilitatea și iminența propriei noastre morți. Chiar și credincioșii plâng de moartea celor dragi. Toți se îngrijesc și feresc să moară, urăsc acest lucru, urăsc starea cadaverică eternă și locul de veci din cimitir ce ni l-a hărăzit inexorabil Dumnezeu cărnurilor noastre. Dar cel puțin văzându-te mort și mai ales mort pe veci ai minima satisfacție că nu te mai doare nimic și nu te mai întristează nimic, că nu mai ai datorii, că nu mai ai griji, că nu mai ai șefi și dușmani pe care să-i detești, că nimeni nu-ți mai poate face nici un rău, deci mai degrabă poți zice că în moartea ta e mâna consolatoare a Lui Dumnezeu care omorându-te te-a scăpat totodată de tot necazul făcându-te apt pentru candidatura la Rai. Și totuși nu putem determina morții și cadavrele să înțeleagă acest argument al fericirii care e moartea care te duce în Rai. Nu poți fi fericit că mori chiar dacă știi că moartea e trenul care te duce în Rai. Nici un judecător nu va crede pe un criminal care în ultimul cuvânt de apărare va spune că a vrut să-i facă bine decedatului scăpându-l de tot răul și durerile vieții cu care Dumnezeu ne-a cadorisit odată ce ne-a făcut, ca să-i faciliteze mai curând călătoria în Rai. De aceea moartea oricât de perfectă ar fi și plină de virtuți favorizante rezolvând pacostea vieții plină de cadouri otrăvite pe care ni le-a oferit Dumnezeu, nimeni n-o acceptă, nici viii, nici morții. Ca și mort, deși simți că ești învins și doborât, totuși ai satisfacția unei liniștitoare răzbunări când universul nu te mai poate păcăli și eluda complet omorându-te la infinit, ci doar odată, după care gata ; nimeni nu mai are nici o putere asupra ta, asupra cadavrului tău care devine suveran în pământ bucurându-se de liniștea și pacea morții, de respectul tuturor. Văzându-te mort, știindu-te cadavru băgat în pământ, orice dușman se liniștește, ura sa asupra ta dispare și mai normal ar fi să se transforme în iubire astfel încât constatăm că mai degrabă moartea e o condiție veritabilă a iubirii și împăcării între oameni unde toți în cimitir vor deveni prieteni ; astfel, în mod trist și bizar, Dumnezeu a îngăduit ca moartea să fie soluția împrietenirii tuturor împărțind bucuroși același cimitir, și nu viața pe care Dumnezeu n-a făcut-o sau n-a putut s-o facă pentru prietenie, pentru iubire, pentru respect reciproc și pentru împăcare, pentru concordie și fericire, aceste idealuri fiind doar afișe, manifeste și pancarte adunate erudit și propagandistic într-o carte numită Biblia. Ideile nobile ale Bibliei sunt pe cât de frumoase, pe atât de irealizabile intenții și idealuri puse și înșirate pe zidurile lagărului vieții noastre dinăuntrul căruia se aud gemetele deținuților ce suntem noi oamenii care trăim holocaustul vieții amestecați în acest areal sinistru numit viață, fiind apți doar să fim pe de o parte călăi, pe de altă parte victime și să ne desăvârșim și specializăm doar în ură și crimă ca și călăi, și doar să vărsăm lacrimi de durere și chin ca și victime. Ca schelete, foste cadavre, ca relicve pândind veninoși, răzbunători și dușmănoşi din mormânt,  mâniați de soarta noastră funebră, amintindu-ne de drama vieții de care am scăpat, îi suntem martori universului și companioni sarcastici și zeflemişti până la sfârșitul timpului și universului când Dumnezeu se va da bătut și nu va mai suporta remușcările propriilor erori în a crea o lume de rahat și niște oameni decedați care Îl fixează și pândesc cu orbitele ochilor goale din mormânt iar catastrofa sfârșitului timpului și universului Îl va obosi, Îl va dovedi și-L va lăsa să moară în pace pe Dumnezeu alături de scheletele noastre, cele din urmă care Îl vor asista pe Dumnezeu în clipele agoniei Lui pe patul de moarte, și-L vor iubi martore fără voie la acest tragic și cosmic eveniment, sub formă de praf de stele, ceea ce și suntem de fapt. Sufletele ? Ele vor rămâne în continuare într-un Rai gol de Dumnezeu, se vor plictisi și îngrețoşa de atâta bine, vor plânge că nu mai au un corp cu care să simtă totul, și plăcerile, și durerile, daruri bune sau rele ale vieții noastre de carne. Într-un Rai părăsit de Dumnezeu și trist ca o fabrică închisă, sufletele nici nu vor ști cum Dumnezeu a murit, nici rău nu le vor părea prea mult, imorale cum au fost de-o viață cum fără vreun regret sau părere de rău s-au despărțit mereu de tot ce moare, de corpurile oamenilor, tot ce aveau mai scump și care le-au încălzit și crescut o viață la sân. În această carte vreau să vă învăț cum să trageți foloase din moartea voastră, să fiți mândri că muriți și că sunteți mai tari decât sufletele imorale care prin definiție sunt păsări călătoare care se duc în zborul lor în Cer ca în țările calde la mai bine lăsându-ne singuri cu cadavrul nostru să ne descurcăm cu el, să-L privim insistent pe Dumnezeu în ceafă cu ochii noștri morți din mormânt, cu orbitele goale ale craniilor, în spectacolul nefericirii noastre funebre în postura inexorabilă de cadavre, dar cel puțin eliberați de fastul de prost gust al lumii de apoi, posibilitate utopică imorală și grețoasă de care se poate bucura numai sufletul nu și cadavrul nostru care se mulțumește a putrezi împăcat cu logica și normalitatea defunctă.

MINTEA ȘI INIMA, DARURI OTRĂVITE DE LA DUMNEZEU

  III) MINTEA ȘI INIMA, DARURI OTRĂVITE DE LA DUMNEZEU
 
  Oricum, pentru-a muri trebuie să fii copt, trebuie să știi ce ți se întâmplă, tocmai pentru a da conținut și eficiență morții tale. Dacă ești om nu poți muri pur și simplu și indiferent ca o muscă strivită cu pliciul, trebuie să mori conștient și insolent cu ochii larg deschiși, explicându-ți drama care ți se întâmplă, trebuie să mori demn ca un erou care ia moartea în râs, care știe și care-şi asumă riscul de a pune demn singur gâtul pe butuc pentru a muri demn sfidând călăul oricine-ar fi, hulind și scuipând pe boli, pe dureri și pe moarte, pe nonsensul acestor invenții ale Lui Dumnezeu de care El este în primul rând atât de mândru cât și responsabil moral de când a creat lumea și pământul în zilele Facerii și exuberant ni le-a dat nouă oamenilor pe cap făcându-ne triști și bolnavi incurabil de această boală a bolilor și ispravă neisprăvită care se numește viață.
  În această viață nu putem numai să ne bucurăm de tot ce ne-a dat Dumnezeu. Pe fond, dacă ne ciupim carnea un pic vedem că totul ne doare, și chiar nu trebuie să facem nimic și iar ne umplu bubele, bolile, molimele, cancerul de care ne îmbolnăvim din senin și iar totul ne doare. Ni s-au dat ca o consolare râuri de lacrimi ca să plângem și să nu înnebunim detot de durere și iată ce-i viața, cadoul otrăvit ce ni l-a dat Dumnezeu, pastila amară care pe loc îți face bine dar ocult te ucide întârziat iar pentru asta n-avem de ales și nu putem decât să fim nemulțumiți și atât. Căci mai mereu suntem preponderent triști și morocănoși pentru că încercările vieții rânduite de Dumnezeu ne dau acest inexorabil și incomod motiv. Nu putem numai să-L lăudăm pe Domnul pentru tot ce ne-a dat sau ne-a luat. La un moment dat involuntar întoarcem capul și înjurăm că totul ne doare, totul ne e potrivnic, de tot ne e silă și scârbă, totul simțim că nedrept și prin cacealma ne învinge. Dar chiar dacă un dușman ne-a făcut rău noi n-avem nimic cu el, noi nu-l înjurăm pe el ci pe Dumnezeul mamei lui. Dumnezeu care i-a făcut mama dușmanului din sânul căreia a supt acel lapte otrăvit este autorul moral de fapt al creării dușmanului nostru. De aceea oamenii sunt logici judecând după cauzalitate. De ce să-ți înjuri dușmanul când mai logic și curat e să-L înjuri pe Dumnezeul mamei lui care l-a făcut ? El este artizanul și autorul moral al experimentului nefast al viețuirii care ne-a adus la pachet toate neajunsurile și neplăcerile inerente vieții, toți dușmanii și sabotorii bucuriei vieții noastre care se stinge cu zile sub ochii dușmanilor noștri care jubilează și calcă bucuroși cu bocancii pe sângele nostru negru și închegat. Oricât am fi de condescendenți cu Dumnezeu și invențiile Sale, tot mai rămâne o fărâmă de scârbă și dispreț pentru preocuparea Lui Dumnezeu de-a nu fi stat cuminte în acest univers și cinic a ne pricopsi cu durerile bolilor și oroarea morții noastre cea de toate zilele pentru care nu putem să nu simțim ca ființe vii și inteligente cum un Creator a putut să-şi bată joc în așa hal de specia Sa preferată, omul, ratându-şi șansa de a face carieră divină făcând ceva bun și memorabil în univers și complăcându-se în așa ieftină și sângeroasă prestație divină care e lumea și viața în care trăim. E cu neputință dacă suntem posibili și vii să nu dorim să trăim efectiv o utopie a binelui și fericirii alta decât speculația Raiului lumii celeilalte și e cu neputință ca fiind entități vii și declarat făcuți de Dumnezeu, acesta să nu fi pus umărul și să nu fi făcut pentru noi tot ce-i stătea în putință aici pe pe pământ ca să fim fericiți și să nu se mai audă niciodată de lacrimi,  pentru a da o mână de ajutor universului să ne ofere ipostaza și utopia cea mai benefică și adecvată a viețuirii dacă tot fu să fie de la Dumnezeu șansa de a exista. De aceea mulți ajung la concluzia că în asemenea condiții e puțin probabil să fi fost creați de un Dumnezeu care s-a purtat cu noi ca un tată vitreg. Dumnezeu care în idee și în fond nu e decât etalonul bunătății, milei și perfecțiunii în univers nu avea cum să ne umilească cu oroarea și nonsensul suferințelor, cu condimentul savorilor și senzațiilor negre ale iadului, ori chiar să facă iadul pe pământ după tot ce vedem. Dumnezeu care e etalonul bunătății și perfecțiunii nu avea cum să nu facă Raiul pe pământ și nu l-a făcut după tot ce vedem, iar dacă l-a făcut și l-a desființat mutându-i locația în cer, Dumnezeu și-a pierdut tot creditul în ochii noștri de obidiți de profesie ai sorții. Judecând practic după viața și lumea de-o avem în față, după felul cum suntem noi, îți vine să plângi și să râzi ca la teatru cu ce fiasco și dramă ne-am putut alege de pe urma universului și a preocupărilor creaționiste catastrofice ale Lui Dumnezeu. Merită să mulțumim Lui Dumnezeu numai pentru faptul că din întâmplare sau e rezultatul unei ultime resurse în penurie de milă, înțelepciune și bunătate divină, nu suntem toți orbi, ciungi, ologi, leproși și nenorociți și că mai avem ce mânca, și un pat unde dormi feriți de furtuni, fulgere, tsunami-uri, jivine, feriți și în siguranță între un război trecut și unul iminent viitor sau alte și alte nenorociri. Când însă pentru o însemnată parte din oameni aceste șanse sunt doar utopii și visuri și pentru unii din noi numai o întâmplare sau noroc a făcut să nu fim detot niște nenorociți, niște refugiați de război, niște imigranți cum sunt atâția sau niște ostatici amenințați cu decapitarea, ca să nu vezi acest neajuns existențial ce cu cinism Dumnezeu ni l-a pregătit cu discriminare numai unora din noi din startul Creației ar însemna să te abții de a vedea ceea ce-i atât de clar adică mizeria vieții noastre care e ascunsă de Dumnezeu cu grijă sub preș în acest univers al crimei. Ar trebui să-ți cenzurezi și oprești mintea de la reacțiile de repulsie firești sub efectul amăgitului nostru destin peste care Dumnezeu s-a pus gestionar și intendent de serviciu totalitar. Dar nu putem, odată ce am fost înzestrați cu minte, inimă și liber arbitru de Dumnezeu să nu mulțumim măcar că ne-a dat aceste daruri, mintea și inima iar dacă ni le-a dat nu putem să facem abstracție de aceste daruri pe care Dumnezeu nu că ni le-a dat, dar avar le-a scăpat din mână și noi le-am furat și folosit în ineficiența și deșertăciunile vieții noastre, ca să vedem că suntem goi și amărâți și că plângem nu din instinct ci că ne doare totul și nu înțelegem din vina cui.

DUMNEZEU, ASASINUL NOSTRU PREFERAT

2) DUMNEZEU, ASASINUL NOSTRU PREFERAT

  Ajunge să te gândești numai câte războaie, răutăți și orori au fost și vor mai fi pe lumea asta ca să realizezi că ele nu se explică a se fi întâmplat sub patronajul unui Dumnezeu bun dar oare de ce invizibil, mut, orb,  surd și incapabil a stopa odată pentru totdeauna răul din această lume, de unde ne ducem cu gândul : oare există ? ; și dacă există, cu bunătatea-i proverbială cum de mai tolerează jalnica stare a lumii pe care a creat-o ? Este incredibil să constați cum după ce-a creat lumea Dumnezeu se spală cu spirt grijuliu pe mâini având de a face cu noi cei mizerabili și infecțioşi, cei îndelung și iremediabil păcătoși, dar arată în sus spre Cer decretând că acolo totul e curat și drept, acolo e dreptatea și soluția tuturor soluțiilor, când normalitatea normalităților impunea ca dreptatea și binele să fie pe pământ acolo unde trăiesc și oamenii și nu în locația stupidă și neverosimilă a irealului din Rai, drapat cu nobile virtuți pe care l-a ales drept spațiu vital și locativ pentru Sine și pentru noi cei ce vom muri, dar nu pentru toți muritorii, nu, nu, nu ! ; ci doar pentru cei ce-L caută cu aviditate și încăpățânare și se mint că L-au găsit pe Dumnezeul de nicăieri și de niciunde. Doar cei ce n-au găsit nimic dar se mint atât de frumos și solemn religios și terapeutic că L-au găsit pe Dumnezeu în gaură de șarpe au șansa de a trăi în Cer veșnic alături de Creator beneficiind de toate privilegiile și facilitățile paradisiace oferite de El. Pentru toți ceilalți ce-L tăgăduiesc, Dumnezeu se ascunde și mai mult în infinitul neantului Său neclar ; căci altfel, dacă nu-L cauți pe Dumnezeu și-n gaură de șarpe și chiar dacă nu găsești nimic nu spui că l-ai găsit în sfârșit în toată splendoarea neființei Sale, jocul și sensul religios se strică chiar dacă nu mai pricepi nimic văzând că Dumnezeu sau tot ce ar fi putut El să fie, inexplicabil nu e limpede, nu e clar și incontestabil ca aerul, apa, soarele și lumina lui cum logic ar fi fost să fie, ci e intolerabil de negăsit și definitiv inaccesibil dacă nu ești încăpățânat și fanatic determinat a-L căuta și a-L găsi pe Dumnezeu în orice, chiar numai și în neuronii creierului tău ; e suficient pentru orice credincios că Dumnezeu a ales să existe în capul și inima lui măcar sub formă de impulsuri electrice și reacții chimice din creier care-i dau Lui Dumnezeu o șansă la existență, când universul și realitatea palpabilă și directă nu i-au dat nici o șansă. Un frizer care tundea un client, luându-se în discuție cu acesta pe tema religioasă i-a spus clientului după ce l-a terminat de tuns că Dumnezeu nu există ; și asta pentru faptul că este imposibil să existe un Dumnezeu sub patronajul căruia să se întâmple atâtea rele și orori pe lume. Clientul, un om cu frica Lui Dumnezeu, încurcat de alegația frizerului de a decreta că Dumnezeu nu există, a ieșit tulburat din frizerie, deranjat în confortul său religios care-i confirma prin toate simțurile sale că Dumnezeu slavă Domnului că există. Lângă frizerie era un boschetar care cerșea, cu o barbă și o claie de păr în cap gen din alea ca ale lui Bob Marley. Boschetarul întinse mâna să-i dea omul nostru ceva. Atunci acesta îi spuse că îi dă mai mult dacă acceptă să meargă la frizer și să se tundă și aranjeze. Întorcându-se din nou în frizerie cu boschetarul flocos la frizerul care credea că Dumnezeu nu există, omul nostru i-a spus că nici el frizerul nu există. Și apoi văzându-l pe frizer încurcat i-a spus : Nu înseamnă că tu nu exiști dacă acest om n-a venit până acum să te caute și să se tundă. Dumnezeu există și îi ajută doar pe cei ce-L caută și vin la El iar toate relele din lume se întâmplă tocmai pentru că oamenii nu-L caută pe Dumnezeu și nu vin la El. Iată pilda și adevărul credinciosului care Îl văd pe Dumnezeu în toate nemaicontând că El nu există în condițiile în care ar fi autorul moral al degringoladei lumii noastre sângeroase. Căci te potolești de toată frenezia religioasă iar toate pildele din lume care-L ajută pe Dumnezeu să existe și să aducă triumful credinței în sufletul omului te lasă rece abia dacă ții în brațe un copil înecat sau violat și vezi durerea crâncenă a mamei lui care se frânge în suspine și asta îți este de ajuns ca să-ți explici în sfârșit cu succes și simplu cum e imposibil să existe în Cer un Dumnezeu sfânt cu atâtea nobile intenții predicate în toate bisericile și cu o Atotputernicie atât de briliantă care să fi creat și să se mai laude cu o astfel de lume oribilă care nu dă semne că tragedia, răul, crima și războiul din ea vor înceta subit pe pământ din voia și ordinul imperios necesar al Domnului ; dimpotrivă, Dumnezeu ne lasă la infinit în balta mizeriilor și ororilor vieții noastre arătându-ne ceremonios doar Cerul, această locație vidă și insipidă și spunându-ne cu o voce caldă și cu o înțelepciune divină a cărei rațiune n-o mai înțelegem că în Cer toți copiii violați și înecați pe pământ se vor mântui. E mai simplu și îndrituit să ne spuzim la gură de setea și dorul unui Dumnezeu evident inexistent decât să ne mai prostituăm găsind laude și scuze unui Dumnezeu care și-a adus propria lume și universu-ntreg la tragedie, tortură și faliment cu toate nobilele intenții propovăduite atât de meșteșugit în atâtea scripturi și cărți sfinte. Dați-mi veste despre orice război care-a fost și incontestabil va mai fi sub comanda Dumnezeului curent în lume, unde copii inocenți au murit și vor mai muri sub bombe îmbrățișându-şi păpușile și vă spun că Dumnezeu nu există și nu poate exista în aceste condiții oricât l-ar căuta cineva frenetic și încăpățânat prin neantul negru și rece al cerului. Dumnezeu e însuși neantul, antropomorfizat și adaptat minților noastre bolnave de credință deci cum te mai poți mira că El rămâne atât de ascuns și invizibil, atât de negru, atât de nemuritor și totuși neviu și rece ? Și totuși în această lume de rahat mai găsim puterea să spunem ce minunată e lumea Lui Dumnezeu și cât de minunat e El însuși. Tocmai pentru că lumea e atât de minunată după cum spune și cântecul lui Armstrong, nu putem renunța la ea și nu putem muri așa simplu cum cred unii, împărtășindu-ne și făcându-ne semnul crucii, apoi împăcați cu soarta și datoria creștinească a răbda ștreangul morții într-o zi când ne asfixiem, căscăm larg gura gemând de agonia sfârșitului și facem o ultimă cruce măcar cu limba-n gură dacă mai putem, și mai clipim sfârșiți de vreo două ori din pleoapele căzute de canceroşi învinși de boală, apoi închidem ochii și gata, s-a terminat...
  Nu se moare atât de simplu, nu se poate muri atât de ușor cum cred unii care se lasă în mâinile Lui Dumnezeu fiecare mulțumiți și fericiți, ca o pasăre moartă care abia așteaptă să fie împăiată și expusă în ducele muzeu al Raiului din Cer. Nu poți muri atât de simplu și liniștit cum vor unii motivați de suficiența credinței religioase și revelației divine, închizând ochii și dezlegându-ți sufletul de lanțul cu care a fost legat de carnea noastră din născare, ca acesta văzându-se dezlegat să o ia la sănătoasa fugind și mâncând pământul dintre ruinele corpului nostru de care-a scăpat pentru totdeauna. Nu poți muri, vă spun și repet, dacă ești om și făcut de Dumnezeu nu poți muri.

..................................................

  Spre deosebire de tot regnul animal care moare natural cum a dat Dumnezeu, omul moare într-un mod foarte complicat. Omul are trei tipuri de a muri, iar dacă-i punem și pe sinucigași sunt patru. Dar să-i lăsăm pe sinucigași care ne încurcă și socotelile noastre și pe cele ale Lui Dumnezeu.
   Primul fel de moarte este când omul moare de bătrânețe, adică bătrân și bolnav, dacă n-am făcut un pleonasm asociind bătrânețea cu boala, ele oricum mergând braț la braț dintotdeauna, de la Facerea Lumii. Al doilea fel de moarte este când omul este omorât, asasinat. Al treilea fel de moarte este când omul este MURIT, adică nici omorât, nici mort de moarte bună ci pur și simplu murit de altcineva și vă spun imediat de cine poate fi murit un om și de ce am inventat această formulare bizară. În toate cazurile, că murim de moarte bună ori asasinați, Dumnezeu are un amestec moral nu direct, ci prin consimțire la moartea noastră, El oricum fiind specialist declarat în gestionarea morților noastre ale tuturor indiferent de unde ni se trage sfârșitul. Cum murim, Dumnezeu e prompt pregătit cu uneltele și ustensilele din Rai având lângă El ca aghiotant pe colaboratorul Său direct Satana cu instrumentele de tortură din iad și imediat ne și iau în primire. Să simtă ei, Dumnezeu și Satana o satisfacție în asta, în faptul că abia așteaptă să ne dăm obștescul sfârșit ? Să facă Dumnezeu o pasiune din moartea noastră, să fie El intendentul cel mai nimerit și priceput al cadavrelor noastre pe care abia le așteaptă să stoarcă din ele sufletele cu aceeași satisfacție cum stoarcem noi mustul din struguri ? Dar cum nu-i putem imputa Lui Dumnezeu faptul că murim, când nici Iisus nu i-a imputat asta ci s-a tânguit pe cruce și i-a zis Domnului : "Doamne, pentru ce m-ai părăsit... ?", noi doar Îl putem respectuoși dar siderați întreba pe Dumnezeu la Înfricoșătoarea Judecată următoarea întrebare simplă : "Doamne, pentru ce m-ai omorât ?" Aveți vreo vagă bănuială că vă omoară altceva și altcineva decât Dumnezeu atunci când vă sună ceasul și vă vine vremea să muriți ? Nimeni nu moare că vrea, întotdeauna ceva și cineva se opune dorinței noastre de a mai trăi un pic și când murim suntem de fapt omorâți cu forța, suntem învinși, deci asasinați într-o lume și un spațiu în care inima Lui Dumnezeu rămâne undeva vie să bată și bate bate undeva, ascunsă să n-o vedem : tica-tac, spre deosebire de inima noastră care putrezește cu toate emoțiile vieții încremenite în sângele închegat în ea... Prin tăcerea Sa Dumnezeu reușește să ne omoare pe toți. Paradoxal, numărul crimelor înfăptuite înnobilează. Din toate filele cărților sfinte citim și ni se inoculează în conștiință ideea că Dumnezeu după teorie e cea mai înnobilată ființă din univers. Și într-adevăr, numai nobil nu poți denumi pe un criminal care omoară un om sau câțiva, el numindu-se doar criminal odios ; dar cine omoară un milion de oameni se numește erou adulat ; iar cine-i omoară pe toți se numește Dumnezeu, cea mai nobilă ființă din univers, după teorie. Nu ai unde să evadezi din așa univers criminal inventat de Dumnezeu și trebuie să înghiți pe nemestecate politica Sa funebră. Căci fiind siguri după toate evidențele că de fapt Dumnezeu ne omoară, din respect și delicatețe pentru El trebuie să formulăm mai dulce verbul acțiunii Sale de a ne ucide, să chinuim și sacrificăm gramatica de dragul Lui Dumnezeu și să nu spunem că Dumnezeu ne omoară pur și simplu cum o face de fapt ci să spunem că ne moare... Astfel nu mai putem acuza pe Dumnezeu pentru moartea noastră căci El nu ne omoară după tipic ci ne moare perfid din chiar ziua când ne face, prin metoda varanului : suflând duh de viață peste noi, ne pomenim cu o viață de efemeridă plină de bacterii și viruși, scurtă și tristă care se termină în cancer și agonie : E de la Dumnezeu care face ca varanul care mușcă prada și aceasta moare în timp de septicemie datorită bacteriilor letale din bale, cum murim și noi de boli și de inimă rea pe care Dumnezeu ni le-a hărăzit inexorabil de la Facerea Lumii îndată după ce-a suflat duh de viață peste lutul din care-am fost făcuți. Deci Dumnezeu scapă oricum de acuzația de pruncucidere asupra noastră rămânând astfel cu mâinile curate de crimele făcute cu noi încât autorul morților noastre pe veci va rămâne necunoscut și nu vom ști niciodată pentru ce îmbătrânim, pentru ce ne îmbolnăvim și pentru ce murim, Dumnezeu rămânând asasinul nostru preferat în condițiile în care îți poți alege un asasin preferat și de treabă în acest univers oribil și incredibil al morții care de la viață ni se trage, de la viața legată cu ață dată nouă de Dumnezeu în bunătatea-i.

WHAT A WONDERFUL WORLD

1) WHAT A WONDERFUL WORLD

  Vă propun să analizăm o piesă muzicală clasică celebră : "What a wonderful world" de Louis Armstrong :

  1) I see trees of green, red roses too, (Văd verdele copacilor și roșul trandafirilor)/ I see them bloom for me and you, (Îi văd înflorind pentru mine și pentru tine)/ And I think to myself...what a wonderful world... (Și mă gândesc în sine... Ce lume minunată...)/

  2) I see skies of blue and clouds of white, (Văd albastrul cerului și albul norilor),/ The bright blessed day, the dark sacred night, (Ziua strălucitoare și binecuvântată, noaptea sfântă și întunecată),/ And I think to myself...what a wonderful world... (Și mă gândesc... Ce lume minunată...)/

  3) The colors of the rainbow so pretty in the sky, (Culorile curcubeului, atât de frumoase pe cer), /Are also on the faces of people going by, (La fel si fețele oamenilor ce trec pe lângă mine), / I see friends shaking hands saying how do you do, (Văd prieteni dând mâna, întrebând "Ce mai faci?") / They're really saying "I love you". (Ei îți spun de fapt că țin la tine). /

  4) I hear babies crying, I watch them grow, (Aud copilași plângând și îi văd crescând), / They'll learn much more than I'll never know, (Vor învăța mai multe decât voi ști eu vreodată), / And I think to myself... What a wonderful world... (Și mă gândesc... Ce lume minunată...) / Yes, I think to myself... What a wonderful world...(?) (Da, mă gândesc în sine... Ce lume minunată)...

  Cum poți muri într-o lume atât de minunată zugrăvită în cântecul lui Louis Armstrong ? Este imposibil ! Mai ales atunci când ești tânăr, ai douăzeci de ani și ești beat pe plaja de la Vama Veche, adormit pe plajă cu chitara plină de nisip, când n-ai timp și nici chef de moarte, de prostii de astea ; dar nu poți muri nici când ești bătrân, când în azil plimbat în cărucior de o infirmieră miloasă care ți-a dat să ronțăi un pachet de biscuiți expirați zici că ești în Rai și nu vei putrezi singur mâncat de viermi în casa ta, mort de o lună, cu ușa spartă de procuratură veniți în salopete albe să-ți ia cadavrul în sacul negru cu fermoar. Cum ai putea muri vreodată cu atâtea lucruri minunate în jur create de Dumnezeu ? Realizezi în final că nu poți muri, că e stupid și imposibil să te îmbolnăvești, să îmbătrânești și s-o termini cu viața atât de simplu și banal chiar dacă privești moartea ca pe o datorie creștinească cum citești cu pasiune și interes în Cărțile Sfinte. Odată ce conștientizezi că ești om, că ai fost făcut de Dumnezeu dintr-un gând și plan bun și genial al Său, că ți s-au pus în cap și inimă gânduri și sentimente și o conștiință de sine și a lucrurilor din jur, dar în fapt vezi că le pierzi atât de ușor și întreaga ta viață terestră devine atât de efemeră când trebuie într-o zi să mori ori bătrân în decrepitudine sfârșit de dureri și boli, ori de tânăr într-un accident stupid, într-o lume frumoasă făcută de Dumnezeu, deja Dumnezeu se pricopseşte din această realitate funestă și soartă dramatică a noastră ca și creaturi, cu  o problemă ; căci știe și El, vede cum nu te mai poate păcăli la infinit ca pe-un copil naiv cu povestea reparatorie a lumii celeilalte contrapusă disoluției și degringoladei concrete a acestei lumi pe care Dumnezeu a greșit-o, asta e, și demiurgii greșesc și dau buleli uneori dar trebuie înțeleși că nu e ușor să te apuci să faci lumi în univers. La mijloc suntem noi oamenii și nici nu știm dacă trebuie să mulțumim că ne-a dat Dumnezeu minte să pricepem tot rahatul în care-am fost băgați numit viață. Oricum, Dumnezeu nu se mai poate întoarce să ne facă pe toți proști cum ne-ar fi vrut din start când ne-a poruncit să nu mâncăm mere din pomul cunoașterii binelui și răului. Și atunci noi, cu rudimentul acesta de minte devenim monștri și vedem în mâhnirea noastră siderați cum Dumnezeu ne-a croit o soartă crudă, un destin mizerabil terestru inadmisibil în univers și nedemn de oferit unor ființe înzestrate cu cuget și cu rațiune. Dar Dumnezeu tace chitic urmărindu-ne cum ne prindem de figură și simțim că de fapt totul e o barbarie, o cacealma și o minciună și anume că trebuie să mori și să te duci apoi în Rai sau în iad. Totul este o manipulare dacă Dumnezeu a făcut lumea, o manipulare și un genocid nedemn și imposibil de atribuit ordinului celui mai pricăjit Dumnezeu care ar avea în atribuții a da atât certificate de naștere cât și de moarte, ordine și sentințe în acest univers. Nici un alt dumnezeu de mâna a doua nu s-ar fi putut gândi să-şi facă oamenii, aceste creaturi și jucării ale sale preferate, îndelung supuși suferințelor, durerilor și morții finale apoi să-i arunce în lagărul de exterminare al iadului și rareori potrivit unor condiții draconice și standarde ireal realizabile să-i primească pe unii în Rai. E adevărat, ca să intri în Rai e suficient să-ți golești buzunarele de bani, să-ți dezbraci haina și s-o dai săracilor devenind și tu ca ei, îmbrățișând virtutea sărăciei căci al săracilor e Raiul după cum bine știm, al celor ce nu au nimic în viața reală și au totul în himera reparatorie a lumii celeilalte. Cum ai rezista să fii sărac și nenorocit și să realizezi că nu e nici un Rai al săracilor pe lumea cealaltă fără să-ți smulgi părul din cap și să-ți rupi hainele de pe tine de ciudă trăind din plin această deziluzie ? E o nedreptate pentru oameni să nu existe un Rai în coordonate GPS reale în univers și nici măcar nu e importantă locația Raiului pentru oameni câtă vreme Raiul își are obârșia și viitorul asigurate în sinapsele neuronale ale creierului uman. E o nedreptate dacă în iad mai intră și altcineva decât criminalii și violatorii și cei ce înșeală din interes și opresc plata celor cinstiți și corecți. Avem ocazia să intrăm cu ghiotura în iad chiar dacă n-am omorât pe nimeni ci pentru că i s-a părut Lui Dumnezeu că n-am făcut o cruce atunci când trebuia ori am fluierat sau am tras un pârț în biserică, sau că nu am mâncat fasole ci carne fiind post sau am făcut amor în Săptămâna Mare. Aceasta, pedeapsa divină e realitatea și legea juridică a Lui Dumnezeu pe care n-avem dreptul s-o comentăm, ba chiar o iubim cum Îl iubim pe Dumnezeu odată pentru totdeauna alienați și seduși în această dragoste necondiționată și fără de motive a oamenilor care iubesc pe Dumnezeu din instinct și nu din dragoste ci mai ales de frică și se învârt în jurul Lui cum se învârt fluturii de noapte în jurul unui felinar, că dragostea, oricare-ar fi ea niciodată nu se motivează. Să fii Dumnezeu din Cer și să deguști în singurătatea și nonsensul caduc al atotputerniciei tale respectul și prosternarea credincioșilor la picioarele tale pare un atât de minunat și regesc nărav dar nu poți la infinit să te legeni în această vanitate și tabiet divin în a vedea cohorte de supuși târându-se ca râmele la picioarele tale și să nu conștientizezi și anticipezi fiind demiurg că ambiționându-te să creezi o lume, și ajungând în final să dai în dreapta și stânga cu ea de pământ pronunțând cu o floare la ureche sentințe la moarte și la iad, capeți ca și Creator nota 2 la concursul de creat lumi al universului... Să creezi soldăței de plumb cu care să te joci iar când nu-ți mai plac și te plictisești să-i topești în iad e stupid să accepți și să înțelegi cum s-ar putea un Creator compromite. Este incredibil cum fiind Dumnezeu, să nu poți dinainte să simți și anticipezi cum ale Tale creaturi vor dezvolta o ură indefinită, involuntară și ascunsă către Tine în final când ai comis greșeala fatală de a le arăta punitiv și preventiv eventual hăul și flăcările iadului din orice motiv și cu orice prilej și să nu reușești să-ți îmbunezi oamenii mai direct și simplu, din convingerea și din inima lor ci arătându-le Biblia și spectrul tortúrilor iadului care încrețesc fiecare centimetru de piele a credinciosului citind Blibia, cartea de căpătâi a lui... Este incredibil cum poți răbda să fii Dumnezeu, deci Judecător suprem care are prin program misiunea de-a condamna și să nu simți sau să eludezi cu bună știință că orice condamnat vinovat sau nu dezvoltă o otravă și o ură neîmpăcată contra judelui și gâdelui care aplică sentința oricât de dreaptă ar fi sentința și minunat ar fi judecătorul. E imposibil să înțelegi cum nu vede Dumnezeu acest lucru, ura celor ce-i reprimă și încă altele o mie de lucruri care întunecă și nefericesc această lume și această viață. Nu vezi rațiunea pentru care trebuie să mori și să te duci dracului în penitența iadului, afară de faptul că ai fost criminal, violator și tâlhar. Chinurile veșnice ale Gheenei nu au virtutea nici de a te învăța minte nimic, nici de a te reeduca. În pușcărie răul, ura și veninul din om mai mult se ascut neavând virtutea de a cuminți moral omul, ci de a-l învinge și pune cu botul pe labe, un bot din care curge veninul verde al urii. Nu pușcăria și nu iadul sunt soluția pentru cei răi. Când pentru răutate ai fi fost răsplătit cu bunătate, când pentru cruzime ai fi fost răsplătit cu milă, iată chinuri ale unui iad pozitiv și constructiv care te-ar fi făcut plin de remușcări și transpirații reci să-ți reconsideri atitudinea criminală și să-ți repari inima prin tine însuți pocăindu-te definitiv și din convingere și nu pentru că ar spune un Dumnezeu moral așa. Constatăm în schimb ororile iadului și gardienii lui diavolii și mai ales cum Dumnezeu suferă și tolerează nonsensul inuman al acestei triste realități represive. Să nu crezi în Dumnezeu e o crimă la fel de mare și odioasă ca și să fii criminal și tâlhar la drumul mare. Cei care din greșeală numai au tras pârțuri ori au fluierat în biserică, își așteaptă rândul la aceleași mașinării de tortură ale iadului cu cei care au ucis în masă nu din culpă ci din plăcere și pasiune. Cu toții ne vom tângui de durere în pușcăria iadului. Dar caracterul și răutatea condamnaților la iad sau la pușcăriile pământene nu se schimbă ; el se înrăieşte. Nu poți schimba caracterul rău sau bun al unui om și nu-i poți schimba convingerile oricât de greșite și odioase ar fi care-i plac și convin și care vin din el și nu din afară de unde anticorpii gândurilor lui atacă și distrug tot ce-i străin oricât ar fi de bun și moral. Reeducarea este o iluzie. Te naști genetic în tine cu răul sau cu binele și mori pe limba ta odată cu ele. Deci și sperietoarea iadului și în contrapondere exemplul fericit al Raiului, realitatea demonstrează că nu sunt eficace. Realitatea sângeroasă a pământului, a lumii și vieții acesteia arată ineficiența și imoralitatea dulcelui vis al izbăvirii într-o lume mai bună de apoi. Soluția iadului e o soluție la fel de imorală și caducă atâta vreme cât avem deja un iad veritabil pe pământ și în viață cărora Dumnezeu le-au zis creațiile și ocupațiunile Sale preferate în univers, drămuindu-ne nouă cu atâta preocupare destinele și viețile și uneori în final ajungând să ne condamne pe unii mai păcătoși dintre noi la iad. Să fii condamnat la iad e o barbarie căci înseamnă să fii condamnat nu la o moarte ca oricare ci la o moarte mai perfidă, intensă, vie și perpetuă în care nu ești de fapt mort ci ești resuscitat mereu ca să învii doar ca să fii din nou omorât și să simți veșnic și perpetuu și la infinit savorile otrăvite ale chinurilor iadului apoi să reînvii din nou în salonul de terapie intensivă și reanimare al iadului, după care să fii iar luat în transpirații și dus la camera de tortură ca să mori din nou cu inima și carnea friptă de chinurile iadului veșnic și veșnic căci așa a dispus Satana cu consimțământul tacit și ordinul direct dispozitor al creatorului și șefului său Dumnezeu, să îndrepte lumea și pe cei ce-au greșit, prin tortúri exemplare, pentru ca doar prin aceste chinuri inimaginabile doar vor lua de frică toți cei vii să asculte cuvântul Domnului și să nu mai greșească. Poți avea onoarea de a servi aceste chinuri în iad chiar dacă în umanitatea ta nu poți crede într-un Dumnezeu oricare-ar fi El și ai făcut păcatul de a lua numele Domnului în deșert, ori chiar ai fost un criminal odios și sinistru și atunci iadul e chiar prea blând pentru cât meriți după dreptate. Prin mâna diavolului a ales astfel Dumnezeu în mod operativ să-şi managerieze și îmblânzească lumea pe care-a creat-o, și pe cei răi din fire, și pe cei buni dar lipsiți de credință. Liberul arbitru nu înseamnă că ești liber în lumea creată de Dumnezeu să crezi ce vrei și să faci ce vrei. Ești doar liber să te înșeli în orice privință și să nu afli niciodată un punct de sprijin al adevărului și rațiunii, noțiuni care să-i placă și Lui Dumnezeu. Dimpotrivă, libertatea pe care ți-o permiți, scârbă este pentru Dumnezeu pentru că există doar libertatea de a fi rob al Lui Dumnezeu și să te bucuri de viață din această postură. Când nu reziști acestei robii trebuie să-ți iei adio de la Rai și să te împrietenești cu chinurile iadului. Așa ceva, așa cruzime conceptuală, așa idee nefastă și nefericită de a concepe o lume și o realitate inexorabil punitivă e neverosimil de atribuit planurilor unui Dumnezeu rațional și bun ci imaginației bolnave a oamenilor care au inventat și alegoria Raiului și a iadului fix după modelul terestru. E inadmisibil uman și filantropic cum în iad ești condamnat la moarte în fiecare secundă a timpului veșniciei chinului. Și de mori de durere și chin ești stropit cu apă, înviat pentru ca să fii din nou torturat și omorât la infinit. Cum poți să mai fii om, să mai ai timp și să nu te plictisești începând a vomita să fii spectatorul unui asemenea spectacol horror, al unui asemenea penitenciar al barbariei și groazei gândindu-te că asemenea locație are și un comandant suprem numit Dumnezeu sau Satana, oricare-ar fi ei ? Dumnezeul la care ne rugăm e imposibil să gireze și să gestioneze prin program divin asemenea barbarie și oroare a iadului. Iar Satana niciodată n-ar face nimic ce nu-i îngăduie Dumnezeu ; căci și Satana e făcut de Dumnezeu și mâna lungă a puterii divine e în stare să-L oprească pe ucigă-l toaca a face rău oamenilor ; dimpotrivă, are liber de la Dumnezeu să-i corupă pe toți în viață apoi să-i schingiuie o veșnicie în iad. Nu vedeți ce prostie, ce poveste îngrozitoare au creat oamenii făcând din Dumnezeu un ciocoi și satrap cosmic care-i bate la tălpi pe țăranii care-i fură de foame păpușoi din lanul de porumb și mere dulci din pomul cunoașterii ? Condamnații la moarte pe pământ sau la pușcărie pe viață tot mai au o speranță gândindu-se la izbăvirea de pe lumea cealaltă și resemnându-se în pușcărie,  pocăindu-se, luând Biblia și citind, devenind în sfârșit bigoți, cu gândul tot la Rai. Condamnații la iad nu mai au nici o speranță, așa a hotărât Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu mai are ce repara și îndrepta moral la condamnații la iad iar ochii celor ce sunt duși cu trenul morții la lagărul torturii din iad scapără scântei de ură așa cum ochii celor condamnați la fericire veșnică și la Rai scapără scântei de fericire. Nici după moarte nu poți evita ura ; în fapt ura de după moarte nu se mai poate orienta decât împotriva singurelor două entități și personaje care mai sunt prin preajmă, Dumnezeu, Judecătorul și Satana, aghiotantul și gâdele Său care face munca de jos a torturării damnaților la iad. Nu poți să vezi în această ocupațiune a celor doi decât o prostească și contraproductivă activitate, tot ce se găsea mai rău de făcut prin univers. Dacă tot s-a ajuns aici, la a fi băgați în iad și torturați înseamnă că acest exemplu al iadului nu a fost eficient și nu a împiedicat anticipat creatura să facă păcate iar pedeapsa la iad n-o poți privi decât cu ură ca și pedeapsa unui dușman care te-a prins în sfârșit și se răzbună torturându-te, fiind la fel de barbar și negru la suflet ca însuși iadul și torturile lui. Dumnezeu și Satana, Satana și Dumnezeu, cu toate că nu-i vezi și nu-i poți prinde ca să-i oprești să-ți facă acest rău, te-au prins și iată te torturează în iad. Se vede din avion că exemplul iadului e o copie mai condimentată fabricată de oameni a tot ce se petrece barbar pe pământ sub patronajul unui Dumnezeu și Satanei, singurii suspecți de nefericirile noastre, absenți nemotivați din coordonatele realității curente și stringente care-i cheamă la rațiune și să mai repare ceva când tocmai ei de la care așteptai totul au stricat totul cu această lume de rahat. Din acest motiv sperietoarea iadului nu mai e eficientă și actualitatea dovedește că răul jubilează nestingherit și peren în lumea ce Dumnezeu a creat-o pe pământ. În fapt realizezi că răul provine dintr-o genă creatoare a Lui Dumnezeu, din ambiția Lui Dumnezeu care s-a apucat să facă o lume. Și de ce n-a ieșit o lume minunată ci dimpotrivă sălbatică și plină de păcate e trist să constați și să mai poți înțelege. Și mai ales nu poți înțelege cum pentru asta omenirea este condamnată la iad. Nu poți să crezi că te condamnă Dumnezeu pentru păcate. Păcatele n-ar fi apărut în mulțimea posibilităților acestui univers dacă n-ar fi existat oamenii creați de Dumnezeu, cum nici puricii nu mai existau dacă nu erau câinii și pisicile unde să se aciueze. Fiind oameni înseamnă că suntem păcătoși și nu avem cum să fim altfel fără a ieși din normalitatea lumii sângeroase a Lui Dumnezeu. E problema Lui Dumnezeu și responsabilitatea Sa directă că a creat o lume cu probleme și niște oameni care pot fi criminali, bestii și păcătoși. Ei nu existau dacă Dumnezeu nu se gândea să-i creeze și i-a creat cu morbul crimei și al păcatului întipărit în codul lor genetic împrumutat din chipul și înfățișarea Lui Dumnezeu după care ne spune că ne-a creat pe toți. Dând vina pe diavol pentru defectele și păcatele noastre, Dumnezeu ascunde o problemă a creației Sale și Îl înțelegem că vrea să se apere și să se exonereze facil în acest fel de orice vină în ochii noștri proști și neînțelegători de nimic, plini de transa rugăciunilor și credinței intense în Dumnezeu. Dumnezeu e un personaj regal și pentru asta e absolvit și imunizat chiar de noi din start prin credința noastră, de orice vină și eroare de a fi creat o lume în fapt putred de defectă. Ca să se mușamalizeze această greșeală a creației nu e greu să constați cum s-a pus în cârca lui Satan tot răul și păcatul care de la el ni s-ar trage și nu de la codul genetic defect cu care ne-a dotat Dumnezeu unde avem cuibărit și răul și binele din noi care vin pe cale genetică direct din Dumnezeu, din carnea, din gândurile și din ideile Lui. Dumnezeu este creatorul tuturor codurilor genetice care de la El și din El vin ori nu mai vin din nimic ci din întâmplare și din evoluție și doar așa Dumnezeu rămâne exonerat de orice pocinog de creație, doar când El nu mai există și n-a făcut nimic niciodată. Dar dacă Dumnezeu a creat lumea atunci cum putem sta pasivi și să nu-L întrebăm pe Dumnezeu cum a putut crea o astfel de lume care fabrică venin și ură și pe care nici El n-o mai suportă și o aruncă de-a valma în iad, în potoape și apocalipse ? Dumnezeu ar fi putut să se răzbune și să omoare aruncând în carcerele iadului pe alți demiurgi și zei potrivnici și uzurpatori egali în grad și puteri veleitare. Iată Bachus, zeul vinului și al plăcerilor, iată Afrodita sau Venus, zeițele păgâne ale frumuseții ; pe ei ar fi putut să se răzbune Dumnezeu sau să-şi descarce nervii, pe stele neutronice și găuri negre, pe galaxii îndepărtate și nebuloase stelare, să fie iadul plin de aceste stihii, să detoneze Dumnezeu explozii nucleare în deșertul Atacama sau în subteran ca să-și calmeze nervii, nicicum să abată asupra noastră, atât de firavi și neputincioși cum suntem, răzbunarea Sa inexorabilă cu moartea și cu iadul, ca fatalități și scop final al creaturilor create cu atâta exuberanță din lut.  Dumnezeu a ales această variantă mizerabilă a pedepsei cu moartea contra ființelor create ; apoi, cu iadul. E de neînțeles, e trist și incredibil cum a putut să-L rabde inima pe Domnul asemenea irațională sentință la moarte a creaturilor, sau la viață care înseamnă o moarte perfidă cu efect întârziat, e trist dar e adevărat cum a putut Dumnezeu să dispună așa ceva. Nu mă interesează că dacă am fi veșnici și fericiți pe pământ, Raiul din Cer s-ar depopula și n-ar mai avea căutare devenind o locație fără sens și utilitate și nu mă interesează că înmulțindu-ne atât de mult s-ar umple pământul de oameni și n-am avea loc să trăim toți. Un Dumnezeu al atotputerniciei,  responsabilității și creativității avea competența, previziunea și predictibilitatea să ne ofere toate cele de ajuns tuturor celor ce ne-a creat oricât de mulți am fi fost, punându-ne să trăim în infinitul univers pe nenumărate planete prospere care să îndepărteze din gândurile oamenilor visul de salvare într-o lume iluzorie și reparatorie de apoi, transcendentă și nepractică și atât de târzie, a Raiului. Puteau exista planete în univers căcălău și suficiente ca în ele să ne simțim aidoma ca în Rai, locuri întotdeauna mai multe la număr, mai mirifice și mai dotate și utilate decât speranțele și imaginația vizionară a tuturor oamenilor de pe pământ care-au fost și vor fi vreodată, lumi întotdeauna mai dotate, utilate și pregătite a deservi și oferi resursele, confortul și fericirea umanității decât puteau spera și visa oamenii vreodată în Cer, planete pe care să le facă Dumnezeu locuibile și potrivite tocmai de dragul nostru al oamenilor oricât de mulți am fi fost căci Dumnezeu când ne-a creat ne-a creat bucuros și exuberant și n-a scontat că vom fi prea mulți, vom muri de foame și vom fi refugiați de război fugind din calea răului doar pentru ca într-o zi să facem și noi alt rău acolo unde ne-am aciuat și am primit găzduire. Dumnezeu ne-a făcut încrezător și optimist că vom fi fericiți și o vom duce bine. Aceasta tocmai fiindcă Lui Dumnezeu i-a venit în singurătatea și neantul universului ideea bună și nobilă să ne facă iar ideea Lui primordială a fost bună. Ce s-a stricat între timp de am ieșit noi răi și nenorociți ai sorții nu putem înțelege și tot înspre tăcerea vinovată a Lui Dumnezeu căşunăm și privim siderați cu o neîmpăcată nedumerire. Dacă știa cât rău va face lumii Sale Dumnezeu ar fi putut să stea degeaba și într-o zi să nu se mai apuce hotărât să facă ceva, oamenii și lumea pe care absolut sigur putea s-o facă fericită și putea în idee să dea o replică exemplară oricărei provocări i s-ar fi ivit în cale în legătură cu starea și rostul creării lumilor din univers, lesne având orice competență, ambiție și abilitate cosmică oriunde te-ai duce cu gândul a-i cere și aștepta de la El, de la un Creator. Nu stă în picioare realitatea tristă a ruinei unei lumi care să fi fost la origine creată de un Creator. În definitiv în talentul și competența Sa Dumnezeu ne putea face infailibil fericiți și ne putea da la toți orice, evitând redundanța inutilă a Raiului,  împroprietărindu-ne pe fiecare cu câte o planetă, să avem micul nostru Rai, noi și cei dragi nouă ca să nu deranjăm pe nimeni, să avem autobuze zburătoare cu care să ne mai vizităm prietenii și rudele de pe alte planete, totul uite-aşa că ar fi vrut mușchii Lui Dumnezeu să se ambiționeze a ne crea Raiul pe pământ, și a ne oferi o soartă cu adevărat dumnezeiască ce nu L-ar fi costat nimic în plus în actul Său creator. Dumnezeu a preferat însă să ne înghesuie pe toți pe un singur pământ pe care nu mai avem loc, de trebuie să ni-l furăm unii altora și să ne dăm în cap unii altora să ne furăm tot ce produce acest pământ, cei puțini și bogați să fure tot iar cei mulți și săraci să rămână cu resturile iar drept compensare pentru ei să ofere Dumnezeu o lume reparatorie în Cer, în lumea celor drepți, adică nicăieri ; astfel e de neînțeles cum de n-a scontat și oprit Dumnezeu acest neajuns ; ba mai mult, ne-a făcut muritori ca atunci când murim să poată spune afabil și ceremonios, solemn, exuberant și mulțumit de legile-i divine că ceea ce-i făcut din pământ, în pământ trebuie să ajungă... Pentru ce și de ce asemenea mizerie și stupizenie conceptuală aruncată discreționar pe capul unor creaturi care sunt oamenii...? Este culmea absurdului și manipulării de către Creator care și-a împilat propria creație, specia umană creată, într-un tratament ciocoiesc, despotic și barbar îmbătându-i pe toți cu basmul chior și pueril al unei alte vieți mai bune după moarte sau după o viață de rahat numai de Dumnezeu nefiind verosimil a fi creată în așa hal ! Dacă ai murit, logic trebuie să vezi evidența că mort rămâi pe vecie, atât numai că Dumnezeu nu vrea să recunoască această fatalitate și neajuns pentru oameni povățuindu-ne să privim moartea ca pe o binefacere și un reviriment, o rampă de lansare și o condiție a accederii și lansării la fericirea insipidă și inconceptibilă a Raiului, unde vom face o competiție și un duel insolent cu însuși universul și infinitul, noi cei făcuți din lut de oale și ulcele și nu din raze de soare cum e Dumnezeu. Această speranță a noastră de a rezista timpului în arealul comod al Raiului nu e numai o formă de confort moral a omului dar o formă încăpățânată a noastră de autoterapie contra alienării constatând că nu e nici urmă de Dumnezeu și Rai în tot cerul. Toți am vrea să degustăm dulceața Raiului dar se pare că întâi trebuie să mori în savoarea amară a chinurilor cancerului ori infarctelor miocardice pentru asta. Și nimeni nu vrea să experimenteze în avans și demonstrativ această dulceață a Raiului și să moară voluntar pentru asta, cu toții ținând cu dinții încă de orice zi amărâtă a hârbului vieții și durerilor ei. Pentru că nu se poate muri odată ce ești și conștientizezi că ești om, asta trebuia s-o afle și Dumnezeu de-atâta timp odată ce s-a instalat cu şorțul și mânecile suflecate la roata olarului și ne-a făcut din lut, și a pus o minte și o inimă în noi toți, și nu poți intra în pământ atât de simplu, mizerabil și categoric cu inima ce-o avem în piept de-a prins aripi, după cum vrea oricine s-ar da drept Creator și după cum spune orice religie totalitară care îi cântă în strună. Această alegație și vis urât al religiei care susține și întreține într-o liturgică meticulozitate și erudiție soarta mizerabilă pe care o avem și trebuie blazați s-o suportăm așa ca să nutrim ca Iov speranțe într-o altă lume mai bună și reparatorie din Cer, se vede de la o poștă că e o minciună și o dezgustătoare manipulare și nici un Dumnezeu al geniului și responsabilității din univers nu se compromitea a livra exclusivist, dictatorial și satrapic oamenilor această crudă ursire a unei sorți de rahat căci odată pentru totdeauna oamenii au prins cu mințile și inimile lor a vedea cât de minunată e și poate fi lumea și cât de veșnici pot fi ei, veșnici și fericiți la propriu, abandonând de bun simț speculația și minciuna jenantă a lumii celeilalte...! Oare nu mai logic și normal suntem determinați a crede că toată mizeria existențială în care trăim nu e decât rezultatul clar al hazardului, al legii dezordinii universale a entropiei, a întâmplării pure, evoluției libere și goale de existența oricărui Dumnezeu imposibil de conceput și încadrat a fi gestionarul fără viziune și fără inimă, responsabil al datelor concrete ale realității noastre triste, nude și disperate ? Dacă universul a oferit oamenilor posibilitatea acestei ipostaze a gândirii umane analitice care ajunge cu lupa la însăși posibilitatea de a nu-i găsi Lui Dumnezeu nici o scuză, nici un rost și nici o rațiune față cu efectele catastrofale care au venit ca un val tsunami odată cu experimentul Lui creaționist eșuat, înseamnă că ceva nu-i curat în univers cu Dumnezeu și cu rostul Său și avem dreptul să protestăm la porțile Raiului, să batem întâi cuminți, apoi să aruncăm cu pietre și cu ouă să vedem de e cineva acolo ori sunt numai lilieci, pânze de păianjen milenare, iluzii și fantome antice expirate.