FRATELE MAI MIC AL LUI DUMNEZEU (REACTUALIZAT)

77) FRATELE MAI MIC AL LUI DUMNEZEU (REACTUALIZAT)
 
                       1)

  Priviți pământul, cu munții lui, cu apele lui, cu zilele cu soarele sus pe cer și cu nopțile cu lună și stele. Nu vei vedea niciodată soarele pe cer în miezul nopții și nici stelele și greierii cântând în amiaza toridă de vară. Toate au un rost și o măsură pe acest pământ, nu vă mai bateți capul să întrebați cine a făcut toate aceste minunății și cine a făcut noaptea cu lună și stele și ziua cu soare și albine și nu invers. Nu vă mai întrebați cine ține și învârte pe orbită universu-ntreg atât de precis și sigur... În șase zile pe toate le-a făcut nimeni altul decât bunul Dumnezeu, nu vă mai chinuiți capetele obosite de corvoadele vieții, vi s-au dat mură în gură toate explicațiile, toate teoriile și tot ce vreți. Vi s-au dat cărțile sfinte și vi s-a dat de Dumnezeu însăși Cartea Cărților și de Sfinții Apostoli evangheliile ca să pricepeți totul, ca să aflați adăpost minții voastre iscoditoare și s-o lăsați să rumege liniștită din tainul ce i s-a pus cu îngrijire în față, spre liniștire și consolare, spre vindecare de ispite, boli trupești și sufletești și erezii: Să urmăriți Cuvântul Domnului și tot ce a scris El și veți fi sănătoși, sănătoși tun la minte și la trup, veți fi grași și rumeni, liniștiți și împăcați și nu veți muri. Veți fi veșnici gustând izbăvirea Bunului și darnicului Dumnezeu. Eu unul, cu mintea mea îndărătnică, iarăși m-am pus să cârcotesc și să fac deranj în ora de dirigenție a Lui Dumnezeu în care toți tac mâlc și ascultă cutremurați pe Domnul și tocmai eu m-am găsit să ridic mâna scolăreşte cutezând a-L întrerupe din predarea materiei Sale, credința. Căci aș vrea respectuos să-L întreb pe Dumnezeu de nu-nțeleg, e adevăr sau minciună că există locuri pe pământ nefăcute pur și simplu de Domnia Sa cu puterea Sa magică în numai șase zile cum ne-a povestit ?
                       2)

  Dumnezeu nu ne-a spus totul... Minciună să fie, dar am aflat că la poli unde a lăsat Dumnezeu frig și crivăț cumplit de nu pot trăi oameni închinători Lui, nu există zi și noapte așa cum ni le-a dat nouă, ziua durează continuu o jumătate de an și noaptea așijderea, soarele e sus pe cer în miez de noapte după care e-ntuneric și stele după șase luni pentru încă șase luni continuu. Acolo nu sunt oameni, robi și oi ale Lui Dumnezeu, e prea frig, iar dacă sunt, sunt atei, liberi cugetători și sceptici, nu sunt de-ai locului fiind exploratori și oameni de știință, iar dac-ar fi de-ai locului ar rămâne cruciți că în alte locuri decât ale lor ziua durează o zi atât cât poate munci omul și noaptea durează o noapte,  atât cât poate dormi creatura închinătoare a Domnului. Creștinele cuvioase cu broboadă de pe la noi n-au auzit că oamenilor frigului neștiuți de pe la poli cu gheață în barbă nu le-au spus Sfinții Părinți în cărțile lor să nu mănânce carne de focă în Postul Paştelui. Ei mănâncă în disperare carne crudă când prind foci ori delfini beluga sau narvali, în disprețul postului de care n-au auzit în viața lor și mai ales fiindcă n-au fasole și cartofi să postească creștinește până la miezul nopții de Înviere când la ei la polul nord răsare soarele și stă sus pe cer cu voia Domnului încă șase luni, zi și noapte. Nu ne-a spus Dumnezeu de aceste rânduieli ale pământului, opera Lui, ne-a lăsat a cârcoti că în lucrarea Creației Sale are taine ce nu merităm a le afla și pricepe și să ne mulțumim cu puținul, sărmanul și insațiabilul surogat de știință după care de n-ar fi fost nebunii și inovatorii științei care potrivit canoanelor religioase se puteau pentru ei acolo mântui și fără scorneli și erezii drăcești, am fi fost și azi, ce-i drept bine văzuți de Dumnezeu dar tot cu arcul și săgeata la vânătoare în pădure ne-am fi câștigat existența și ne-am fi șters la cur tot cu frunze ori coceni de porumb. De n-ar fi fost nebunii, ereticii și inovatorii ca să caute singuri știința ce Dumnezeu nu a recomandat-o expres nimănui pentru mântuire, astăzi preoții, episcopii, preafericitele fețe bisericești nu ar mai fi avut telefoane mobile 4G și nici paratrăsnet la biserică, mașini luxoase, și ar fi mâncat dulceață de trandafiri cu mâna sau cu lingurița de lemn și nu de argint. Să fim bine înțeleși : Acești aleși ai Domnului, fețe bisericești din orice cult nu au nevoie de confort și relaxare, nu au nevoie să fie plătiți din munca sărmanilor contribuabili pălmaşi de rând pentru ca să le tihnească aici pe pământ, nu au nevoie să strângă dări și chete la cutia milei pentru a se mântui ei și enoriașii lor, pentru a servi lor și lui Dumnezeu. Îmi cer scuze dar și-au ales o meserie de foc continuu unde se cere numai sărăcie, smerenie și muncă fără de arginți în folosul lor și al tuturor muritorilor. Iubesc din suflet pustnicii cei sporiți în evlavie și sărăcie care stau ore întregi în prosternare cu mâinile ridicate către Cer, care se hrănesc cu rădăcini și ciuperci și care beau apă din urme de copite de cerb și care sunt buni, autentic buni așa cum a poruncit Dumnezeu, nefiind în stare să facă nici un rău sau strâmbătate semenilor cum facem noi. Pe aceștia, pe acești sihaştri îi divinizez căci ei seamănă leit cu Dumnezeu. Dar că s-a facut din sfințenie și religie o instituție cu ranguri, ierarhii și pretenții, cu bani alocați regulat de la bugetul țării  deja mi se pare prea mult, deja mi se pare indecent și scârbavnic și simt că pe aceștia nu i-a facut Dumnezeu, cum nu a făcut Dumnezeu nici capelele din spitale unde se cer bani mulți și grei pe operații din partea unor doctori rânduiți de Domnul pe pământ, plătiți prost de stat și care trăiesc de fapt cu bani frumușei dați de rudele și aparținătorii disperați ai canceroşilor ori cardiacilor ciopârțiți pe masa de operație.

                      3)

  Din mâna Domnului nu putea ieși decât ceva bun și desăvârșit și care să nu-ți lase permanent un gust amar de nedreptate și disconfort pe care-l înghiți la tot ceasul în această existență austeră așa cum se manifestă ea și cum ne-a fost aruncată în scârbă și dispreț în cotețul vieții să ne repezim la ea ca porcii la lături. Nu vedeți că toți avem un gust amar, că nu ne convine și tihneşte cu nădejde nimic din sărmana viețuire cum searbăd și exclusiv a însăilat-o Domnul și starea generală a indivizilor e de seriozitate și posăcenie, iar rictusul feței tuturor e de morocănoşenie și trădează dezgustul de mizeriile vieții, de nedreptățile ei, de ororile și barbariile ce unii le fac și alții le înghit ? Opera sublimă a Lui Dumnezeu, nu pot, în gândirea mea scârbavnică să cred că e unica variantă viabilă și că a ursit exclusiv pentru existența invenției sale, Terra și creaturile ei, o atât de austeră și crudă, mizeră soartă, praful etern și suveran al drumurilor, munții de gunoaie, mocirlele scârboase, radiațiile letale pentru bietele și neputincioasele creaturi, radiații ce vin de sus, de la mândrul Soare creat de Domnul cu atâta trudă într-o zi, cancerul de piele ce ne vine de la sfântul soare prin gaura de ozon de la poli, rezultatul greșelilor, poluării și viermuirii unei omeniri lăsată de Dumnezeu de izbeliște într-o libertate care-i este toxică și improprie omenirii, libertate inaptă oricărui ideal uman rezonabil... Să nu fi scontat Dumnezeu decadența și stricăciunile ce aveau să urmeze și infesteze bulgărele Lui de lut și efemerul și nonsensul perfect al viețuirii muritorilor de profesie ce viermuiesc bezmetic într-o implacabilă turmentare a lipsei unui sens productiv și constructiv al lucrului veșnic prost făcut pe acest pământ din care nu rezultă decât declin și moarte promisă de însuși acest sperat Bun Creator...? De ce moartea să fie lait motivul etern al religiozității și nu viața, sănătatea și triumful muncii, hărniciei și constructivității pe acest pământ lăsat nouă pe mâini de Dumnezeu? De ce nu ne-a fost inspirat sentimentul ca să trudim și slujim devotat și asiduu unui Dumnezeu în carne și oase pe acest pustiit pământ, singura dorită dar neconcludentă dovadă a existenței unui Sublim Meșter ce a creat aceste meleaguri pentru noi, iar noi să nu fi avut sentimentul otrăvit al morții, al inutilității desăvârșite în a servi cu ceva productiv acestor tărâmuri create de Dumnezeu, și să fi trăit frumos si exuberanți, motivați aici, cu același respect și râvnă cu care scontăm a trăi veșnic și exclusiv în Rai, alt tărâm creat tot de Dumnezeu, și nu a ne chinui veșnic în iad, un alt tărâm creat de Domnul care a iubit atât de mult omul încât a dat morții pe singurul Său fiu Iisus pentru mântuirea zăbavnicilor și păcătoșilor... N-am fi fost aici, în Raiul de pe pământ cel puțin tot atât de motivați și potriviți ca și în Rai, n-am fi avut tălpile mai aproape de un liman și o realitate palpabilă sperată? N-am fi înțeles noi mai temeinic aici pe pământ limba lui Dumnezeu fiindcă suntem neaoși, de-ai locului, endemici ? De ce și cum să servim mai bine în Rai, o Patrie în care nu ne-am născut și din care am fost surghiuniți generație după generație și pentru care cu greu găsim abilități temeinice și acomodări încurajatoare, iar aici pe pământ oricât ne-am propune facem doar figurație, nu suntem actori autentici, nu ni se încredințează nici o sarcină responsabilă, nu ni se hărăzesc aptitudini și idealuri când ni se spune că doar în Cer avem un rost și o finalitate de nădejde, iar tocmai pe pământul creat de Dumnezeu pentru noi n-avem nici un rost și nici o căutare, trăind aici doar pentru o competiție stupidă eliminatorie pentru Rai, într-un stagiu descurajant al unei ulterioare și inutile eliberări.

                       4)

  S-a ostenit șase zile și ne-a dat Dumnezeu pământul ca pe un dar apoi ni l-a atribuit supărat ca pe o pușcărie în care trebuie să facem penitență și din care trebuie și putem să scăpăm doar exclusiv după moarte,  simțindu-ne pe aici ca niște venetici, punându-ni-se în inimă o programatică silă și inabilitate a trăi și înțelege ceva din umilii pași ce stingheri ni-i perindăm pe aceste meleaguri fumegând de război și moarte create de Dumnezeu cu mâinile noastre. Dacă a făcut Dumnezeu pământul și oamenii, cum de ne-a făcut lesne a ne îmbolnăvi cu puterile sfârșite ale unor muritori în chinuri și nefericiți nu ne-a dat fiecăruia minte, pricepere și putere, sănătate nemijlocită și invulnerabilă pentru sarcini responsabile aici pe pământ, să lucrăm acest ogor terestru cu sârguință și devotament, sfințind prin acțiunile noastre de bună credință și activitate conştiincioasă fiecare centimetru pătrat al teritoriilor create cu trudă de acest prea puternic și Sfânt Creator, ca să cred că din mâna Sa au rezultat niște veșnici ageamii și netrebnici care fac totul pentru a se rata oricărei șanse de a accede în Sfântul Rai, toți suferind de lene nevindecabilă și vrând să aibă bogății și vacanțe interminabile, să calce unul pe nefericirea altuia pentru a fi ei fericiți, să fie sănătoși și voinici când toți fac totul pentru decadența lor și a omenirii întregi, pentru spurcarea, profanarea și distrugerea acestei nave, Pământul ce ne ține pe toți relativ răbdător și mut un timp, departe de chinurile iadului ce grabnic vor veni, și desfătările Raiului, o fantezie iresponsabilă, puerilă, morbidă și neverosimilă ! Cum nimeni sau foarte puțini ascultă cu osârdie de poruncile Domnului, suntem preveniți că moartea ne e singura răsplată otrăvită după zăbăvnicia și timpul risipit în van pe acest pământ cu iluzii și obscurantisme religioase. Cum de ne-a făcut Dumnezeu atât de slabi și nevrednici și nu ne ajută grabnic și nemijlocit să trăim, iar nu să vegetăm și viețuim fad și inconsistent după pravilele dumnezeiești inaplicabile uman, și să fim cu toții, fără părtinirea Domnului buni, curați, cinstiți și drepți asemeni Lui, să fim după chipul și asemănarea Sa nu numai ca înfățișare ci și ca aptitudini, caracter și principii, să avem toți scrupule, să fim bravi și drepți asemeni Creatorului, să nu se audă în veci că ar fi pedepsit vreunul cu chinurile iadului pentru răutate și neascultare, să nu mai fie judecători și erori judiciare pe pământ, și nici zăvoare, lacăte, pușcării, arme, masacre, înșelătorii, grade de mărire și ierarhii, toate acestea petrecându-se nesfârșit și neoprit sub privirile plictisite și supărate ale lui Dumnezeu...!?

                     5)

  Cu ce sentiment de împlinire și satisfacție a lucrului împlinit a făcut Dumnezeu această lume atât de infinit imperfectă și nedemnă de semnătura Sa încât grozăviile ce le vedem pe fața acestui pământ întâmplându-se perpetuu, matematic și constant au născut în a mea inimă de altfel atât de iubitoare a ideii de Dumnezeu, de dreptate și sfințenie, un sentiment otrăvit al dezamăgirii nemângâiate și al negrei surprize văzând un atât de grotesc spectacol al vieții încât gândesc irecuperabil dezamăgit și văd prea evident și limpede că în fapt lumea așa cum o îngăduie Dumnezeu zi de zi, an de an și secol după secol de războaie, confruntări și orori nu e decât un rebut în toată regula, inimaginabil și neplauzibil sorgintei divine căci din mâinile Domnului nu putea ieși decât o Operă de toata bravura...! Și spre neagra noastră surpriză nu a ieșit așa. Cum să nu stai, om de carne și oase fiind, paralizat de orice sentiment al optimismului când ni s-a spus pe față că îndreptare pe lume nu-i, că lumea-i doar locașul pătimirii în care trăim cu toții inexorabil generație după generație sub osânda prescrisă a lui Dumnezeu care ne-a pedepsit pe toți de-a valma să trăim așa în chin pe pământ pentru greșeala unora care n-au ascultat niște minime reguli ce li s-au impus...? Nu mă simt cu nimic vinovat și răspunzător pentru greșeala unor impostori și iresponsabili care au fost Adam si Eva, primii oameni făcuți de Dumnezeu care trebuiau să fie perfecți. Când i-a creat nu și-a ales un lut bun Dumnezeu. I-a făcut orbi, nătângi și inapți Raiului pe acești Adam și Eva, lipsiți de scrupule și iresponsabili față de statutul atât de sfânt și măreț ce l-au primit de la Domnul ca primi oameni. Daca eram în locul lui Adam o plesneam pe Eva peste ochi și ar fi fost pentru prima și ultima dată când aș fi dat într-o femeie din convingere și datorie și nu din răutate. De asta zic : Dumnezeu nu putea crea primii oameni, acele prime două prototipuri, decât perfecți și exemplari : cum e Însuși Dumnezeu : după chipul și asemănarea Sa. Totul, tot mă face să cred că nu Dumnezeu a creat acei avortoni, Adam și Eva, niște autiști fără conștiința responsabilității locului important unde sunt. Dacă i-ar fi creat Dumnezeu pe Adam și Eva i-ar fi făcut responsabili slujbelor ce le-au primit și noi astăzi nu ne-am mai fi chinuit neputincioși și dezmoşteniți de Rai pe acest pământ. De asta spun cu toată convingerea : Se impune imperios să existe un DUMNEZEU. Nu Cel care dintr-o nemeticulozitate inexplicabilă a croit pe genunchi și mediocru o lume atât de nedemnă nici ea de noblețea Lui Dumnezeu și nici Dumnezeu de idealurile ei. Un Dumnezeu care să repare tot și să facă în sfârșit și viața și moartea suportabile deopotrivă. Ceea ce a făcut Dumnezeul Cel de toate zilele, Cel pe care-l știm, cu această lume se încadrează într-un irespirabil cras și evident. În fapt nu poți să trăiești după principiile și necesitățile cărnii ce ne-a pus-o pe oase Dumnezeu. A te bucura de vreo senzație alta decât cea eminamente ortodox religioasă e tabu și e prescris că e pierdere de vreme. A juisa și a face dragoste e o invenție a omului privită circumspect,  dacă nu disprețuitor de Dumnezeu care a dat numai împerecherea iar orgasmul l-a dat nu că s-ar fi topit Dumnezeu de dragul îndrăgostiților și să le ofere un dar suprem de mângâiere și desfătare în intimitate. Orgasmul e o stratagemă a Lui Dumnezeu pentru a face speciile interesate de reproducere în ideea că nici Dumnezeu să fii nu poți avea răbdare să fabrici tu direct miliarde de indivizi, oameni și animale. Trebuie ca fiecare individ să se multiplice singur, Dumnezeu având în răspundere doar fabricarea primilor doi. După ce i-a fabricat le-a spus : "Nu mâncați mere dulci, nu știți nimic, vă vreau ascultători și proști". Orice dulceață a simțurilor cărnii e prescrisă și etichetată ca păcat aspru de pedepsit. Văzând toată această asprime cu care Dumnezeu își iubește și tratează speciile și lumea creată nu se poate decât să rămâi cu gura pungă și să gândești mai degrabă că lumea, pământul și noi toți părem a fi o eroare și un rebut involuntar și nefericit al muncii Lui Dumnezeu, o gafă a Lui cum spunea Nietzsche. Astfel, e normal că omenirea n-o mai poate duce mult așa. Prea rea s-a făcut lumea... Dumnezeu a avut grijă s-o înece pentru asta într-un potop. A ascuns gunoiul sub preș. Toți luăm aminte smeriți de ni se spune că sfârșitul lumii e-aproape. Ar fi a doua oară când Dumnezeu ascunde gunoiul sub preș. Deja e prea mult pentru răbdarea celui mai stoic și credul muritor. Nu m-aş mira de-aş afla că Dumnezeu a mai avut un frate mai mic. Când Dumnezeul cel Mare a făcut universul, i-a dat și Lui, celui Mic o treabă. I-a dat de făcut pământul și lumea noastră. Nu prea i-a ieșit încercarea… Stă în Puterea Lui Dumnezeu Cel Mare să mai repare ceva și tare mă tem că n-o va face niciodată, absolut NICIODATĂ, nu că n-ar putea dar nu vrea, normal, din dragostea pentru fratele Său mai Mic, care e mai mare decât dragostea pentru omenire…

ÎL ROG DIN SUFLET PE DUMNEZEU SĂ EXISTE (REACTUALIZAT)

78)  ÎL ROG DIN SUFLET PE DUMNEZEU SĂ EXISTE...!  (REACTUALIZAT)   
                      1) 
 
  Când văd râvna celor credincioși, lacrimile și rugăciunile lor către Iisus, în suflet mi se naște o stare ciudată..., de bucurie, de tristețe, de disperare... Mă bucur când văd cât sunt de fericiți cei credincioși, ca pe un spectacol sublim îi privesc și îi admir pentru credința lor, pentru liniștea lor, pentru faptul că sunt fericiți autentic cei dedicați cu atâta ardoare Domnului și fiului Său Iisus și astăzi, ca și acum două mii de ani când a apărut creștinismul, această necesitate istorică socială implementată în societatea romanilor antici pentru a calma, manipula, supune și controla pașnic popoarele cucerite, în special evreii care nu voiau în ruptul capului să accepte că cezarul este un zeu și nici să se închine la statuile de marmură ale cezarilor. Atunci romanii au creat creștinismul cu un Mesia convenabil evreilor, Iisus, căruia i s-a zis Cristos, dar convenabil și romanilor căci era blând și conciliant și predica favorabil pentru putea romană : " Dați Cezarului ce e al Cezarului... " și : "De primești o palmă, întoarce și obrazul celălalt" ; Și : "Încă ne rugăm pentru puterea conducătoare" , așa cum se roagă la Sfânta Liturghie și preoții noștri de azi pentru conducătorii noștri corupți și venali. Cum să nu fii fermecat, ca putere romană cuceritoare de faptul că ai îmblânzit furia poporului ocupat, dându-i ceea ce vrea, un Mesia Bun și împăciuitor, folositor astfel ambelor părți beligerante ? Deci bucuria romanilor că au reușit pe calea religiei să îngenuncheze, îmblânzească și supună poporul evreu, un popor de altfel militaristic, care reacționa războinic la orice provocare. Azi, după două mii de ani de creștinism nu am decât să constat trăinicia și succesul creștinismului în rândul populației, văzându-i pe credincioși cum și ei au găsit prin aceeași soluție, generație după generație un izbăvitor în Iisus, un personaj mesianic neistoric ci doar literar și alegoric care unește și calmează în ura programatică și practică a războiului toate popoarele beligerante. Toate popoarele creștinate au fost cucerite și îmblânzite cu crucea în mână. Cruciadele au fost un exces de zel și de aceea au fost nefericite. Să nu uităm de Columb care a cucerit amerindienii și aducându-le creștinismul de împrumut i-a învățat să facă cruce după datina creștină îmblânzindu-i cu puterea tămăduitoare a aceluiași personaj Iisus. Creștinismul a fost leacul eficace de îmblânzire a popoarelor începând cu vechii evrei și apoi toată Europa și mai toată lumea. Acest creștinism mesianic moderat, cu un Mesia blând, vestitor al păcii într-o lume măcinată de războaie a reprezentat din toate timpurile o soluție bună pentru liniștea minții și inimii oamenilor, pentru a putea fi controlați și exploatați de guverne, calmați prin religie în această disoluție ireparabilă care se numește VIAȚA pe pământ în care, așa a lăsat Dumnezeu ca cei mulți să fie cei mai pauperi încât neexistând atâtea resurse pentru mulțumirea celor mulți, căci resursele au fost dintotdeauna în mâna celor puțini și bogați cum e și în ziua de azi, căci așa a lăsat Dumnezeu, s-a găsit geniala soluție prin stratagema religiei a aflării fericirii cel mai devreme după moarte, o soluție miraculoasă pentru mulțumirea celor mulți și sărmani, soluția postumă, soluția Iisus, balsam pentru cei mulți și săraci cu duhul încât pentru ei s-a creat o împărăție, împărăția cerurilor, împărăția nimicului aducător de pace...

                      2)

  Aviditatea specifică a sufletului uman de a moșteni această împărăție a cerurilor încât să reziste chiar etapei normale a destructurării și morții și ieșind din trupul muribund să aibă izbânda, mânat de ambiția exaltată și inexpugnabilă, de a se ridica la cer, a sedus toți oamenii din toate religiile statuând aproximativ același scenariu al ridicării și salvării în Cer. Acest vis morbid și simptomatic al salvării în transcendență după ruina și fiascoul normal al trupului și vieții a făcut un succes din orice religie. Născându-ne în creștinism suntem datori și noi prin tradiție să ducem mai departe flacăra religioasă contribuind la succesul mondial al creștinismului nostru. Cum să nu fii sedus moralmente și sufletește dacă ți s-a dat pentru confortul tău interior un mit, creștinismul și un personaj alegoric mesianic convenabil din toate timpurile, Iisus ? Pentru aceasta tu credinciosule ai început să dezvolți sentimente frumoase în tine și o relație personală cu Iisus, oricare-ar fi fost El din moment ce a fost un personaj mesianic, deci bun, necontând că istoric vorbind El n-a lăsat nici o urmă sau semnătură pe un pergament pus lângă celelalte manuscrise de la Marea Moartă. Deci ce contează că Dumnezeu și fiul Său Iisus nu se dau văzuți istoric ci doar literar și alegoric ? Dacă noi ne simțim mulțumiți așa, asta e tot ce contează. După aceea au venit și apologeții creștinismului care au studiat, au cercetat, au verificat și au teoretizat erudit pro spiritului acestei religii... Religia și credința s-au rafinat și se studiază în facultăți. Dumnezeu a devenit un scop și credința o știință. În final, rezultatul contează : Toți oamenii s-au încreştinat și au devenit fericiți, eliberați de haos, demoni, întuneric și frică fiindcă așa le-a fost mai lesne...
  Nu te-ntreb, credinciosule cum să fac și eu. Îmi vei spune: "Ia BIBLIA și citește, fă cel puțin ca mine !", sau îmi vei spune altceva... , dar eu sunt un încăpățânat... Eu știu că eu nu pot fi fericit ca tine... Eu știu că nu pot să găsesc liniștea pe care tu ai găsit-o atât de lesne și fericirea ce te desfată pe tine... Tu, credinciosule, homo religiosus, ești fericit cu ceea ce știi, cu ceea ce speri, sau mai ales cu ceea ce ești convins... Eu sunt pustiit de veșnica obsesie că mai există încă o ultimă explicație care nu s-a dat și care nu se va da cu încăpățânare niciodată,  pentru ca să fim mințiți, amețiți și manipulați în schimb cu o nerușinată speculație care ni s-a băgat pe gât cu forța, speculația lumii de apoi a speciei umane care nu acceptă destructurarea totală,  neantul și vidul absolut al morții care face parte din legea dezordinii universale ce guvernează universul. Prin urmare neacceptând moartea, toți vor neapărat dependența simptomatică de dulceața unui concept de APOI din vanitate și încăpățânare, din slăbiciune umană iremediabilă și faptul că ne tremură chiloții de frică la orice scârțâit prin pod... Măcar și iluzia unui Izbăvitor de toate fricile și neputințele noastre și visul morbid al unui "apoi" este o soluție mai terapeutică pentru biata specie umană înfricoșată și muritoare de profesie decât bunul simț nud care îți confirmă prin toate datele pe care le ai și prin toate simțurile date de Dumnezeu că nu are cum să existe un Dumnezeu cu asemenea date iraționale ale precarelor Sale urme pe pământ și distructivului Său amestec în viața noastră atâta vreme cât nu știm cu ce scop înțelept ne învârtim și facem umbră pământului un număr de ani și nici unul din noi nu putem eluda că după tot acest nonsens al pulsului care se străduie efemer să ne țină vii o vreme, vom sfârși dramatic murind în groaznice chinuri pe un pat de spital înconjurați de medici și asistente depășiți de situație. Pentru ce toate acestea ?, s-ar putea pune cuminte și pertinent această întrebare care va rămâne definitiv retorică și fără răspuns... Căci Dumnezeu nu dă răspunsuri, El numai ascultă doleanțe aducând omul în transa de a-și fabrica singur un răspuns neapărat mulțumitor. În definitiv nu cerem Divinității un lucru irațional și imposibil Atotputerniciei Sale. Cerem să ne spună ce lipsă cosmică l-a determinat să-și împartă și omoare singurătatea cu noi și cum de a fost atât de econom și avar la materiile prime și materialele magaziei universului încât să aleagă pentru noi cel mai ieftin și prost material și să ne facă din carne, cea mai vulnerabilă formă de organizare a materiei din care poate fi clădită o existență vie ? Nu cerem decât simplu și natural, limpede și logic să-L vedem și percepem și noi nemijlocit pe Marele Creator, pe Marele răspunzător de eșecurile, banalitățile și dramele noastre, numit Dumnezeu. Din mulțimea evenimentelor posibile în univers Dumnezeu a ales să elimine ilogic tocmai evenimentul normal de a se arăta și explica nemijlocit ochilor vii ale creaturilor create, simțurilor noastre directe puse tot de El în carnea noastră. Căci toți am dori să-L vedem și pipăim pe Dumnezeu cât suntem de carne și în viață. Însă ni s-a interzis grosolan din start această umană și naturală dorință prin brutala speculație a interzicerii frecventării pomului cunoașterii așa cum țăranii iobagi erau legați la gură cu botnițe de către boieri când le culegeau viile să nu le mănânce strugurii. Disprețul boieresc pentru iobagi e visceral și similar disprețului divin pentru drepturile omului cum ar fi dreptul la cunoaștere și informare încălcate programatic de Dumnezeu prin punerea unui măr otrăvit în Rai să rodească inutil și perfid. Vă e sete de cunoaștere ? Dacă da, luați-vă gândul. Și mie mi-e sete de cunoaștere... Mi-e sete de libertate... Mi-e sete de siguranță, de claritate și de un Dumnezeu ascuns, de ce oare, în cel mai întunecat și neverosimil colț al universului... Cum să mă arunc de nebun ca un kamikaze în această navă eternă și sublimă a credinței oarbe, a Mântuirii și a Lui Iisus când deși recunosc că această idee e perfectă terapeutic, frica de asta mă cuprinde în aceeași măsură ca și orice frică organică...? Frica de credință mi-e egal de insuportabilă ca frica de necredință. Toată viața am fost un timid... Cu ce tupeu să bat la Porțile Divinității ca să tulbur eu o asemenea Întreprindere în exercițiul ei cu păsul meu insignifiant...? N-aş ști ce să cer acolo în Paradis, n-aş ști ce să fac... Mi-aş feri ochii de la Dumnezeu ca de la o flamă de sudură, m-aş face mic cât o furnică, aș fi rușinat, căci aș avea ceva pe conștiință : Când Dumnezeu ar întreba: "Ei, are cineva ceva de spus...?", eu ce să spun... ? Ce mă roade acum...? Să-mi etalez și trâmbițez nimicnicia și efemerele interese mărunt omenești ? Mi-ar fi rușine să mă bag în seamă în fața Divinității, din deferență pentru Dumnezeu care nu este obligat a pierde timpu-i prețios și a asculta bâzâitul efemeridei și planctonului care sunt în oceanul infinitului univers... 

                       3)

  Acolo în Cer toți vor tăcea. Mulțumiți de deliciile și splendorile paradisiace toți vor tăcea smirnă rumegând din tainul regulat dat de Dumnezeu prin drepturile constituționale ale Raiului... În zadar să mai tulburi cu laude toate lucrurile sublime ale Lui Dumnezeu... Dar Dumnezeu în pofida disprețului duhurilor Raiului care mă vor scuipa și huli ca pisicile câinii curioși, Dumnezeu mă va cerceta, îmi va ridica bărbia din pământ, va ști că am ceva important pe suflet și mă va întreba ceva, orice, dar eu nu-i voi răspunde..., nu voi cuteza... Atunci Dumnezeu îmi va răspunde: "Iubite..., în Rai, acum, nu mai ai nevoie de libertate..., nu mai ai nevoie să gândești... Nu ți-e de-ajuns tot ce ți-e dat AICI în Rai...?" Ce să-i răspund eu Lui Dumnezeu ? Că nu-mi ajunge să știu o lume din Cer fericită când știu acea fericire pe câtă dramă a fost clădită aici pe Pământ și câtă suferință, umilire și înjosire trebuie să înduri ca și condiție a parvenirii în Rai...? Și cea mai grozavă dramă e condiția morții în dureri de cancer pentru dobândirea fericirii teoretice din Cer și din Rai.
  În Rai eu voi tăcea, căci Dumnezeu știe tot ce gândesc și tot ce-i pot cere... Și pentru orice îndoială ce-o am asupra lipsei de cusur a Operei Lui, mai bine tac, căci mi-e rușine să dau ochii cu acest bun și exclusivist Dumnezeu.     Îmi vei spune senin, dragă credinciosule, fratele meu din aceeași carne  canceroasă ca și a mea, că Domnul e bun, El e prea bun și nu vrea moartea păcătosului, dar mie mi-e rușine și fără de folos mi-ar fi să-L întreb cum de suferă scuipatul pe obrazul celor INOCENȚI...? Mi-e rușine să-L întreb pe Domnul de ce plânge o mamă de copil penticostal sau ortodox înfocat când îi moare copilul de cancer... Acea durere de moment a acelei mame pe mine mă cutremură și mă face inapt a mai vedea la un metru în față prin această pâclă de disperare umană orice demers al Lui Dumnezeu pentru Om... De aceea privesc la Dumnezeu împietrit de groază și cu inima strepezită și tac și mă cutremur de cât amestec toxic a putut avea Dumnezeu în destinul uman... De ce a mai trebuit să ne naștem și să fim puși să alegem între El și groază, când Lui Dumnezeu nu i-ar fi dăunat din cale-afară să ne facă pe toți fericiți definitiv, nemijlocit și din capul locului, niște jucării inconștiente și fericite, eliberate de orice risc existențial, ori adulmecând drama umană prin care vom trece, răzgândindu-se,  milos și responsabil să nu ne mai facă niciodată...?

                      4)

  Inconștiente și proaste forme de viață suntem și trebuie să mai fim noi printre formele de viață și extratereștrii din univers pentru că Dumnezeu a vrut să fim așa, să fim proști, să nu mâncăm nimic din pomul cunoașterii, să nu ni se deschidă ochii și să nu vedem ce-i binele și răul, să nu vedem că suntem goi. De ce Dumnezeu ne-a interzis inteligența dându-ne în schimb ducele neajuns inconștient al prostiei programatice, ori i-a fost teamă că-i concurăm inteligența și i-o uzurpăm netrebnici într-o zi deranjându-i poziția confortabilă de monarh pe tronul universului ? Cu ce scop ne-a făcut Dumnezeu din carne ca să fim astfel lesne vulnerabili și efemer trăitori și muritori cu frica și grija vieții, a bolilor și a morții în sân ? De ce și pentru ce acest inutil și contraproductiv ocol al vieții în suferință pe un pământ ca un câmp fumegând al ororilor în care ai toate șansele mai degrabă să cazi, să nu reușești exigențelor Lui Dumnezeu și astfel să-ți pierzi mai degrabă veșnic Mântuirea după standardele pe care majoritatea nu au habar și nu e posibil uman și natural a le trece...? Și atunci e mai mulțumit Dumnezeu cu o majoritate a Operei Lui căzând sub ochii Lui direct în iad fără deplina Lui indulgență a trece cu vederea și a prescrie definitiv organicele neputințe și păcate ale creaturilor ce le-a ivit cu atâtea bune intenții din lut...? Adam și Eva...? A trecut atâta chin de-atunci pe grumajii însângerați ai omenirii, încât suferințele îndurate în lume mai pe drept, mai pe nedrept, ar fi fost suficiente ca să se prescrie și încheie odată acest barbar și ciocoiesc blestem al anatemei eterne în care suntem aruncați toți pentru unul și unul pentru toți în calea tuturor riscurilor și fără nici o protecție aici pe pământ decât speranța ineficace practic a izbăvirii postume... Dumnezeu ne-a creat pentru că era singur. Acum e mai fericit cu noi așa cum suntem..., predați sau scăpați atât de ieftin în ghearele satanei și nefericiți de profesie în această viață...? Iată, eu sunt nefericit... Eu..., în felul meu, dar alții cu adevărat oropsiți ai sorții, de o mie de ori mai nefericiți ca mine...! Dumnezeu ne-a creat dintr-un boț de lut... Cu ce-L ajută să ne vadă așa oropsiți pe un pământ pustiit de tragedia noastră cea de toate zilele...? Cu ce-L ajută de ne-ar vedea lângă El...? Este El un Dumnezeu dependent de insignifianții și nimicurile de noi inapți acolo sus standardelor măreției Lui ? Dumnezeu își este suficient Sieși... Atunci pentru ce ne cheamă...? Atunci pentru ce nu ne adună chiar și cu forța de pe drumuri odată pentru totdeauna ca să îndrepte ce-a stricat și să ne pună laolaltă păcătoși și virtuoși ca să ne repare și să ne pună în slujba Lui pe TOȚI potrivit bunelor Lui intenții pentru nefericiții de noi...? Nu înțeleg cum de Dumnezeu mai suportă atâta stricăciune în lume, și nu detonează odată o bombă ca o Reformă definitivă a tuturor reformelor și eliminare a tuturor pârloagelor ce s-au instalat pe ogorul Lui și al credinței în El...! Și oricât ne-am mai teme noi oamenii ca Dumnezeu să mai vrea să dea încă un potop pe capul nostru, voința Domnului e atât de imprevizibilă iar căile Lui atât de încurcate încât ne putem aștepta în orice clipă să murim ori de focul, ori de apa Lui Dumnezeu, cu numele Lui pe buze în fierbinți rugăciuni. A distruge e atât de lesne ori de la Dumnezeu care a fost un Creator și un constructor am aștepta reparații și îndreptări constructive făcute omenirii și nu demolări și apocalipse inumane, barbare și ridicole. Potopul e distructiv și genocidar. E o soluție antică de barbarie. E soluția unui despot și zbir cosmic, nu a unui Creator și inginer al tuturor inginerilor, este o minciună și o manipulare, când Dumnezeu sau ideea de Dumnezeu este etalonul de bunătate, inginerie și constructivitate. Să mă rog Lui Dumnezeu...? O..., cât m-aş ruga, dar în acest vacarm vanitos de rugăminte eternă a tuturor ar mai avea gura mea uscată murmurând rugăciuni vreun rost...? O infinitate de rugăciuni care i se adresează Lui Dumnezeu... Până la urmă o simt ca pe o indecență un asemenea aflux de rugă eternă și inutilă a atâtora... Intenția noastră de dragoste pentru Dumnezeu nu-i e Lui prea clară...? Atunci pentru ce să plictisesc Divinitatea cu isonul meu de rugă inutil în fapt dar arhicunoscut și întrezărit de Dumnezeu în inima mea ce oricum e-a Lui căci de El a fost făcută ca să facă infarct și îngăduită în așa vulnerabilitate medicală...? Dacă am ști de toate micile accidente care se petrec progresiv cu organele în interiorul corpului nostru care ne aduc încet, încet în fața căderii întregului nostru sistem anatomic și defecțiunii finale a îmbolnăvirii și morții, ni s-ar face pielea de găină. Dacă am ști clar toate motivele și dramele cărnii ce ne cutremură și ne fac pielea de găină, ni s-ar ridica părul măciucă în cap. Nu avem nici o șansă decât șansa ieftină a disperării și a fricii libere și fără sfârșit. Ah, ce minunat motiv pentru a ne ruga Lui Dumnezeu să ne tămăduiască de această sperietură și vătămătură morală ! Iată dulceața irezistibilă a credinței și motivul ei pertinent. Ar trebui să tăcem totuși în clipele noastre de sinceritate despuiată de orice prejudecăți... Căci rugându-ne Lui Dumnezeu înseamnă a-i aminti permanent ce trebuie să facă pentru noi... Și nu știe Dumnezeu ce să facă fără a-i aminti noi mereu tipicul...? E indecent și impardonabil a jigni competența Lui Dumnezeu amintindu-i în tot ceasul că trebuie să facă ceva pentru mine și pentru tine lesne muritorule...! Dumnezeu nu o știe...? Sau crede că eu nu vreau oricum locul dulce în Rai ce mi-l zvonește potrivit evangheliilor...? O..., Dumnezeu știe că eu vreau ca El să mă pună acolo unde știe El mai bine iar eu să am decența de-a aștepta cuminte, căci nerăbdarea de-ai spune veșnic în rugăciunile mele ceva Lui Dumnezeu despre mine și doritul Rai, o privesc ca pe ceva grotesc : un păcat comis prin pleonasmul rugăciunilor mele repetate...! Nu-i stupid să deschid eu mereu Ușa blocului operator unde operează Dumnezeu și să-i strig în ureche să nu-mi uite vreun tampon sau pensă în operația divină ce mi-o pregătește...? Eu tac și aștept cuminte la coadă să-mi vină rândul, în Rai sau în iad la Înfricoşătoarea Judecată, după toată cohorta de măicuțe, monahi, prea înalți cucernici, preafericiți,  pastori, episcopi și papi și evident tu credinciosule, care ești înaintea mea la coada Mântuirii și astfel privilegiat la ierarhia Înfricoşătoarei Judecăți... Tu și ceilalți, frații mei sporiți întru credință, puteți să-L plictisiți pe Domnul cu rugile voastre atât de sincere și emoționante pentru mine... Eu și dacă m-aş ruga Lui, aș face-o cuminte și răbdător o singură dată... Căci ce să-i cer mai mult și mai nou și Dumnezeu să nu știe ce îmi trebuie de la El fără de vreo rugăciune formală și inutilă...? Fi-va Dumnezeu vreodată iluminat și bucuros că i-am adus aminte sau s-a inspirat din rugile mele, ale unui rezident ca să nu uite ceva și să-mi ajute mai bine, El, Medicul primar și meșterul priceput al universului...? M-aş ruga lui Dumnezeu o singură dată și i-aş spune : "Doamne, mi-e silă de soluția morții și de această insuportabilă și inutilă soartă a unei vieți chinuite pe pământ pentru ca apoi să vină cireașa de pe tort a damnării în iad...!!!" În asta consistă toată esența unei rugi fierbinți care să aibă speranța aflării noimei unui răspuns concludent. Sau : "Doamne, ia-mă la tine în Rai...!" Dar nu pot să mă rog asta... Iarăși mă gândesc... De ce și pentru ce să-mi dea Dumnezeu un loc în Rai...? Cu ce servi-voi eu Universului și Paradisului pentru ca Dumnezeu,  rugându-mă etern de El ca un milog, să se îndure să mă pună să mă rotesc perpetuu și monoton ca o roată dințată în acel angrenaj infinit și complicat al Paradisului...? Aș fi o roată dințată cu ochi... O roată dințată din angrenaj nefericită și cu ochii plânşi... Căci ce fericire e să nu știu ce fac acolo în Rai...? Și ce fericire e să știu că voi face ceva, orice, dar să nu știu de pe-acum ce, când pulsează sângele și curiozitatea în mine, și sunt mai apt ca oricând să înțeleg și să ascult cu inteligența ce mi-a dat-o, ce vrea Dumnezeu cu mine acolo în Cer...? Dacă Dumnezeu nu vrea să-mi spună mai repede și clar ce vrea cu mine, atunci îmi răspund eu singur, trist și îmi spun că voi fi un fericit trist și distrus în Rai..., adică tot într-o cușcă, tot cu aripi frânte ca aici pe pământ, căci cum altfel să spun când voi fi într-o veșnică subordonare și fără de dreptul cunoașterii, într-un perpetuu sclavaj, e drept, delicios de plăcut...? Mă înspăimântă această minunată dar stresantă perspectivă la fel cu aceea a chinurilor iadului.

                      5)

  Viața pe pământ e o lungă echilibristică și pe bună dreptate, pe tema mântuirii. E greu și trebuie să lupți și să fii virtuos, după poruncile lui Dumnezeu. Nu există liniște aici, nu există plăcere și împlinire decât iluzorie și temporară. Dumnezeu trebuie urmat necondiționat căci fără El totul e păcat și nu e nici o speranță. Eu nu sunt prea dedicat creștin ca tine, stimate prieten credincios, lucru pentru care te respect nespus, dar asta nu înseamnă că sunt împotriva lui Dumnezeu... Din râvna programatică pentru dreptatea Domnului, pentru aceste valori Divine, eu sunt primul care îl rog pe Dumnezeu să EXISTE și să ne ia în serios odată, să caute disperării noastre cu râvna cu care ne propune să urmăm neabătut și noi Lui... Îl rog pe Dumnezeu să existe și să caute celor mai fierbinți lacrimi ce se varsă inutil pentru El, ascunsul și pititul extrem al universului,  precum și celor mai fierbinți inimi ce se chinuie în zadar să-L găsească dar nu au revelația să-L perceapă... Dacă pe mine nu mă va ierta pentru insolența ce am de a-L interoga atât de frontal, măcar pe tine, frate și pe toți cei ca tine Îl rog eu pe Dumnezeu să te facă fericit, să vă facă fericiți... Căci e eroică și monumentală munca ta și a celor dedicați ca tine chemărilor Lui... E păcat ca Dumnezeu să nu te asculte, credinciosule pentru câtă speranță și loialitate îi dedici și la câte ai renunțat pentru El... Astfel, ce frumos e să mă gândesc cât ești de fericit și cât te va face de fericit în Rai... Tu nu ai insolența de a-i fi atât de sceptic ca mine și a-L întreba pe Domnul de ce nu ni se dezvăluie simplu și matematic, cu simțurile comune omenești pe care tot El ni le-a dat... Dumnezeu ți-e atât de prieten ție iar pe mine mă amână și mă privește cu o neîmpăcată ură și dispreț din vina că îi pun întrebări prea neelegante ce nu se pun Divinității... Cât de mult îmi place să-ți admir osârdia și râvna pentru Dumnezeu, credinciosule, atât a ta cât și a celor ca tine...! Spectacol mai captivant pentru mine nu pot să știu decât când văd rugi fierbinți ce i se aduc și inimi creștine alinate de El așa cum o face El mărinimos pentru tine, credinciosule... Pentru mine, relația ta cu Dumnezeu e un spectacol, dar doar un spectacol sfârșit cu fiasco când știu că Dumnezeu face disocieri pe criterii de performanță a prăpăditelor creaturi care nu sunt organic în stare a fi apți și a-i ține pasul și poruncile. De ce e supărat Dumnezeu că setea mea de El rămâne veșnic nemângâiată...? Oare nu El îmi pune în cap atâtea rezerve și nu-mi dă în tot ceasul atâtea prilejuri să-L întreb mereu de ce doare totul...? Eu nu cred și mă doare să simt că viața aici pe pământ e o bagatelă pe care ne-o servește în fiecare zi ca pe o doctorie amară, când un simplu gest divin să fi făcut cu competența Lui desăvârșită și am fi simțit și puțină miere în acest calvar imposibil de suportat, viața așa cum e, sub forma cea mai defavorabilă și ofensatoare pentru sărmanele noastre existențe de carne stricăcioasă și pentru noi ca și creaturi rezultate în urma îndeletnicirii și experimentelor cosmice ale Lui Dumnezeu...

                        6)

  Vieți goale de conținut și de sens practic avem din atâta mărinimie potențială a Lui Dumnezeu..., vieți ciuntite de tot ce-ar fi putut avea mai încurajator și mângâietor pentru simțurile noastre primare perfect amăgite... De ce ne naștem spre a muri și trăim doar cu frica morții și evident, a Lui Dumnezeu ? Eu nu pot asimila adânc în fibra mea biologică sau spirituală asemenea certitudini dezolante și asemenea dreptate divină pe care oricât aș încerca, nu pot s-o mestec și diger căci îmi lasă un gust sălciu mereu, oriunde, la tot pasul și oriunde m-aş uita la acest spectacol la care nu am râs deloc. Nu pot să privesc mormântul tatălui meu stins când aveam mai multă nevoie de el, când aveam 3 ani, și că nimic nu s-a ales din bruma de viață ce-a avut-o, și că azi e în condiția degradantă de a fi humă mizerabilă și un schelet veşnicind în bezna mormântului, cu toată viața ce-a pulsat în el... Și nu pot să pricep ce finalitate, satisfacție și logică a unui ordin rezonabil divin a justificat respirațiile tatălui meu sfârșite, în comă, două zile pe patul de spital după un mal praxis la care-a fost supus și batjocorit pe masa de operație că i-a fost transfuzat sânge dintr-o altă grupă sanguină din vina unei asistente care a greșit și mama n-a avut bani să dea la doctor și cu ce a ajutat Divinității aceste grozăvii mă întreb...? Eu nu pot pricepe cum viața ne-a fost îngăduită cu un scop atât de nobil, Mântuirea, dar ne-a fost livrată sub o formă de rebut în toată regula, nedemn pentru talentul unui Meșter Creator ce se respectă, cum e Dumnezeu... Ar fi fost insolubile două existențe rezonabile, una aici pe pământ, iar cealaltă, pasul doi, desăvârșirea, dincolo în Cer dacă așa vrea Domnul să ne ducem totuși în final acolo la El și să facem orice vrea...? Pentru ce-a creat Dumnezeu șerpii sau diavolii, acești viruși inutili pentru sistemul final, pentru ca apoi să creeze oamenii, complet lipsiți de apărare sau cu apărarea unei slabe percepții de revelație divină dată numai unora aleși cum sunt numai cei virtuoși întru credință, ca tine de pildă, fratele meu credincios...? A fost Dumnezeu un fabricant de viruși și le-a dat drumul în sistem ca să-și distrugă benevol și intenționat propria Creație...? Iată de ce, eu nu pricep așa ceva și de aceea voi găsi, insolit, întrebări dramatice la care nimeni, nici chiar Dumnezeu nu-mi va da niciodată nici un răspuns mângâietor..., sau nu voi putea eu, cu mintea trunchiată de limitările firii ce mi-a dat-o El să înțeleg ceva... Și atunci la ce bun de m-aş pocăi sau nu, când știu că în orice condiții pot fi aici pe pământ tot atât de bun ca și tine, de uman, de cinstit, de corect, de civic și drept în viață, și dincolo de viață...? Dumnezeu nu vede că nu fac rău la nimeni din jur, deci nici Lui n-am cum să-i pricinuiesc...? Ce-ar avea de pierdut Dumnezeu dacă ar face o excepție cu mine sau cu tine și ne-ar accepta pe cuvânt în Rai, așa cum suntem și tu și eu, cu viciile și metehnele mele, cu tarele cu care m-am născut, chiar dacă Dumnezeu mă vede poate indolent în a-L căuta cu o conștiință peste care îmi pune mereu niște ochelari opaci ai insondabilului și incertitudinii...? Oricum, sunt eu obraznic pentru Dumnezeu în esență ? Habar n-am... Tot ce știu e că în Rai tot atât de devotat și sârguincios aș trudi Lui, ca și tine... Amândoi, dragă frate creștin, am trage în Rai cu aceeași râvnă și bucurie la același Jug divin la care ne-ar pune Dumnezeu, și aș face cele mai istovitoare munci și datorii de rob supus ce mi-ar fi date, neabătut, fără crâcnire, cu lacrimi de adorație și bucurie în ochi pentru El. Eu știu că pot fi bun pentru Dumnezeu și așa cum sunt... Dumnezeu știe că în esență eu sunt pro intențiilor Lui bune și prin urmare Îl pot prețui tot atât de bine ca și tine, prietene... Într-un fel, sunt deja un pocăit sub o altă formă, sub o formă de grevă instinctivă invocând libertatea nepermisă de a-L interoga frontal și răspicat pe Creatorul meu, de-a umbla după explicațiile Lui Dumnezeu pe toate tărâmurile gândirii și simțirii, gândire pe care Dumnezeu ne-o guvernează atât de specific și gelos încât promite să fie coercitiv de câte ori cineva nu mai vine acasă din permisia gândirii libere... Și de ce să nu mă accepte Dumnezeu de-i dezertez temporar din rezervația Lui de cutume și pravili, doar pentru ca să mă-ntorc în final tot la El ca un fiu rătăcitor, de vreme ce altă șansă nu e..? Iată de ce, eu Îl iubesc pe Dumnezeu sub o formă a mea personalizată și nu accept nici o mijlocire sau artificiu contrar percepției umane obișnuite comune, declarându-i solemn că și eu Îi iubesc dreptatea Lui la paroxism, cu toate obiecțiile mele care vin nu din obrăznicie, ci din SETEA de a-L înțelege și urma mai bine și consistent pe un Dumnezeu al dreptății și clarității pe oriunde te-ai uita : pe pământ și în cer, căci n-ar fi mai sublim așa...? Dar dacă Dumnezeu nu mă înțelege și nu mă primește așa cum sunt, atunci sunt pierdut... Căci nu voi putea nici trăi, nici muri vreodată. Sper că Dumnezeu nu mă va lăsa fără nici o alinare la aceste nemângâieri și întrebări asupra stării Lui ce pot veni în mintea oricui la fel de natural și neoprit cum valurile mării se sparg natural de țărm...

                        7)

  Cum să fiu perfect mulțumit cu situația jalnică de fapt și să nu-i pun întrebări capitale Lui Dumnezeu asupra tuturor motivelor ilogice ale nenorocirilor noastre,  damnării, lacrimilor și durerilor noastre...? Cum să accept fără crâcnire toate câte le-a rânduit și îngăduit El aici pe pământ ca fiind bune sau drepte fără nici o rezervă sau amendament? Ar trebui să calc peste cadavrele de pe câmpul pustiit al vieții, să-mi spăl creierul și să nu-i mai ridic nici o obiecție Domnului, adică să deconectez eu însumi acel creier și rațiunea de la circuitele pe care tot Domnul pare că mi le-a hărăzit personal ca o favoare a unei specii inteligente când m-a creat... Și atunci privesc peste lumea creată de Dumnezeu și văd, simt că pe alocuri e imperfectă și imperfectă rău. Se poate concepe o imperfecțiune în Creația lui Dumnezeu...? Păi atunci cum să accept (parafrazare și recenzie a unui citat din "Enigma Otiliei" de George Călinescu) , cum să accept că tu ai un suflet și Dumnezeu se preocupă de mântuirea lui, iar puiul pe care tocmai îl mâncaşi cu poftă la prânz cu mujdei de usturoi să nu aibă un suflet, iar groaza morții și durerii lui când i-ai tăiat capul să fie dreaptă și să nu fie similară până la identificare cu groaza potențială a morții mele și a atâtor ființe nevinovate prigonite pe pământ sub îngăduința lui Dumnezeu...? Nu suport o asemenea dreptate, o asemenea rânduială, nu suport mielul tăiat de Paște, cum nu suport ca Dumnezeu să-mi prezinte aceste grozăvii ca fiind singurele soluții găsite la momentul actual pentru scena practică a acestei lumi creată și prezentată în Biblie ca o capodoperă. Gunoiul de simțăminte ce-mi sunt interzise sub vina eretismului, ascuns de Dumnezeu sub preșul acestei capodopere a Lui  care este lumea, pe mine mă intrigă sistematic și astfel toate chemările ce mi le-ar trimite Dumnezeu, pentru mine capătă accente descurajante. De ce viața nu ne e dăruită sub o manieră mai suportabilă, de ce ne e prezentată ca un câmp minat în care trebuie să faci echilibristică serioasă și asumată pe o coardă întinsă peste prăpastia iadului, iar la un metru în față se întinde ceața, încât malul celălalt al Raiului în care trebuie să ajungi rămâne veșnic înconjurat de incertitudine și inaccesibilitate practică...? Dumnezeu nu vrea să ne pregătească tuturor Raiul fără un examen draconic și nu vrea sau nu-L interesează să facă să trecem toți examenul, iar cine nu ia, repede cu el în iad... De ce altfel nu se poate...? Și eu am fabricat niște piese greșite când eram strungar și le-am aruncat la ladă. Dar poți avea tupeul să te gândești că a greșit Dumnezeu când a creat o lume în cea mai mare parte sceptică și necredincioasă și că pentru acest handicap dobândit trebuie să fie toți aruncați la ghena iadului...? Dumnzeu nu vrea să ne spună de ce nu ne dă tuturor o șansă fără părtinire și fără discriminare odată pentru totdeauna... El nu spune de ce nu rezervă tuturor neputincioşilor lumea Lui astfel încât în iad să nu mai rămână decât Satana, singur și dezolat, având de ales între a se sinucide și a cere el însuși Lui Dumnezeu să-i dea șansa de a fi ultimul care se pocăiește și aderă la ceata sfinților... Ce sublim și drept ar fi atunci totul...! Pe când în schimb, Dumnezeu ne triază în răi și buni pentru El și pentru a nu face El însuși munca de jos de a pedepsi pe cei păcătoși, a inventat unelte, diavolii pentru a ne ispiti și a ne răpi pe veci o șansă, ca apoi aceștia să se ocupe și de reciclarea rebuturilor care suntem noi, în iad. Nu vedeți...? După ce-ați trăit o viață ca persoane importante și de neînlocuit aveți "șansa" să deveniți la sfârșit niște rebuturi ale Lui Dumnezeu..., hoituri împuțite și inutile ca bătrâni morți răpuși de bătrânețe și boli, găsiți plini de viermi după două săptămâni în apartament, ori ostatici inocenți executați prin decapitare de grupări teroriste în deșert... Astfel mă cutremur privind aceste nedrepte realități și mă întreb cu ce ești tu mai îndreptățit să-L vezi pe Domnul și eu sau un alt nefericit nu, când în toată păcătoşenia mea, oricum nu-i puteam dăuna cu nimic Lui Dumnezeu în puternica Lui cetate Divină, în infinitul pe care-l poartă El pe deget ca pe un inel...? Eu, praf... Dumnezeu, infinitul... Oricât ai raporta Infinitul la un fir de praf tot nu-ți va da nimic... Eu, copilul și Creația Sa preferată, pedepsit, cu smoală opărită turnată în cap de torționarii Lui Dumnezeu, diavolii... Dumnezeu, Suveran, Infinit, invulnerabil alături de privilegiații Săi din Rai... Ce fel de rude suntem, în ce fel de inexorabil raport antagonic suntem cu Creatorul nostru, ce fel de aritmetică, ce fel de dreptate, ce fel de spectacol grotesc e acesta, pe care privindu-l rămâi cu un gust amar...? Astfel, fratele meu, cred că înțelegi de ce privesc eu posibilitatea de a fi mai religios, cu niște rezerve insurmontabile... Căci a mă pocăi înseamnă a proba pe propria-mi piele o haină și o plapumă inumană și stupidă ce nu mă cuprinde și astfel rămân dezamăgit și cu picioarele afară de ea... Ce înseamnă pentru mine a fi dăruit credinței ca tine ? Înseamnă a fi supus veșnic unui Stăpân consumator de toate libertățile umane sub toate aspectele în afară de libertatea de-a te îmbolnăvi și muri, a nu mai avea nici o obiecție la tot ce-mi pricinuiește un neajuns existențial, a-mi accepta tristul statut de subordonat, de sclav aparținând programatic unui stăpân despotic care are drept de viață și de moarte asupra mea, a fi un gladiator pus veșnic să lupte pentru altcineva și să spun despre mine, "Robul ce va muri azi, Te salută, Doamne..." Nu înseamnă asta a-mi reteza orice instinct primar și orice emoție privată, a nu mai trăi nici un pic pentru mine, a nu-mi mai aparține nici mie și nici Lui Dumnezeu căruia nu-i pasă programatic de emoțiile mele private...? Mă înspăimântă să mă văd un sclav, să mă autoexilez în ipostaza clară a unei veșnice sclavii și pe lumea asta și pe lumea cealaltă... Unde e ideea de libertare...? Să muncesc veșnic pe plantația lui Dumnezeu, încorsetat în conceptul de a nu putea respira liber, de a avea statutul de inferioritate, de a-mi cenzura si bruia orice reacție, sentiment sau gând al corpului și ființei mele funcție de o autoritate care mă cenzurează în orice și din orice pretext și nu-mi face nici o concesie personală în afară de dreptul de a respira aerul poluat al modernității, a mânca mâncărurile pline de E-uri și pâinea cu initium și a nu fi (prea) bolnav un timp. Iată soarta blestemată ce mi s-a hărăzit. Sunt pus să slujesc Cerului pe viață, în orice condiții... Sunt pus să aleg durerea iadului sau munca credinței în care să nu am pauze de la chinurile iadului ori de la huzurul și relaxările Raiului, să trag la jugul credinței ca un animal de povară, fără gânduri, fără lacrimi de bucurie pe obraz, afară de cele de obediență necondiționată, fără visul oricărei libertăți... Un iepure de câmp pus să pască în cușcă cele mai delicioase nutrețuri ale credinței, care după două zile moare de stres... Eu sunt mânat de gânduri..., sunt om..., sunt mânat de visuri, de sentimente, de visul de LIBERTATE, EGALITATE, FRATERNITATE, DEMOCRAȚIE... Iată concepte înrădăcinate organic în inima omului odată ce a fost creat cu acest germen și vis de confort interior în suflet... Și sufletul meu nu-l văd trăind lipsit de aceste atribute nici în lumea asta nici în cealaltă... Căci Dumnezeu nu acceptă libertatea privată creaturii sale..., nici egalitatea, nici fraternitatea, nici democrația. Căci nu e nimic democratic în conceptul de a te supune, indiferent de pretext. Sătui de supunerea față de regi și împărați, unele popoare au inventat republica și au decapitat regii. Supunerea și frica sunt simptome ale opresiunii de către un satrap și zbir discreționar, nemilos și totalitar. Dumnezeu nu-mi cere supunere și frică crâncenă față de puterea Lui căci în nici un caz nu aș putea să-i dăunez cumva și să-i creez un neajuns prin orice acțiune ineficace și netrebnică a mea, lovită de nulitatea inferiorității mele față de excelența atotputernică divină. Dumnezeu râde de orice infatuare a creaturii Sale imperfecte și nu are a-și face griji că i-am putea cauza primejdii cumva puterii Sale prin orice nemernicie a faptelor noastre necugetate.  Dumnezeu se supără formal pe noi și ca un bun Părinte ne păstrează o tainică și subtilă milă indestructibilă părintească. Dumnezeu mă iubește pe fond, îmi promite mila și iertarea căci Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului ci îndreptarea lui chiar dacă nu mă privește cu ochi buni când nu-mi extirp cu de-a sila din inimă visul de libertate și bucurie a vieții, concepte care nu-i sunt prietene și îi repugnă, îl irită iremediabil în planurile Sale represive din punct de vedere practic față de păcătoasa omenire. Eu nu mai văd ceva bun și mângâietor firii omului în aceste idei și planuri draconice față de oamenire prin necazurile care ni le îngăduie Dumnezeu, chiar dacă ne mărturisește o iubire programatică în idee... Dar în mod practic Domnul nu-mi dă nici o șansă dacă gândesc și perseverez cârcotaș și critic la represiunea efectivă și practică cu care lovește omenirea atât de incredibil, dacă mă amestec în alchimia Sa otrăvitoare pentru om... Știu că Domnul e bun... Dar dacă are un bici întotdeauna ascuns la spate și o perspectivă a iadului pregătită potențial pentru mine când i-aş greși Lui din slăbiciune omenească și nu m-aş pocăi, Dumnezeu poate să-mi promită orice... Mă poate trimite pe mine direct în Rai. Eu aș suferi acolo și aș fi deznădăjduit și solidar cu cei ce au rămas afară, exceptând criminalii și hoții ori alți găinari și potlogari a mai putut îngădui să se nască și să respire Dumnezeu. În afară de bestiile umane aș fi solidar și aș empatiza cu toți ceilalți, cu toți cei ce i-a dezmoştenit Domnul discreționar și imperturbabil de la bucuriile ce mi le-ar fi dat dat mie în Rai, iar fratelui meu de lângă mine ce atâta de mult l-am iubit, i-a dat osândă veșnică... Unde e ideea de egalitate...? Unde e ideea de fraternitate aici, unde e filantropia nestricăcioasă a Lui Dumnezeu...? Cum să mai pot trăi un minut în plus în Rai, când știu că părintele sau fratele meu iubit sunt batjocoriți irecuperabil în IAD, iar eu în Rai am ajuns să fiu superior și privilegiat lui, păcătosului meu frate iubit... Nu suport singurătatea în acel Rai fără prezența fratelui meu lângă  mine sau a tuturor oamenilor care au respirat ca și mine pe pământ și nu au făcut nici un rău nimănui... Cum să accept suferințele acestora în iad, a acelora care poate au însemnat ceva pe pământ pentru mine...? Cum să accept plânsul lor etern în iad iar revolta din mine să nu rezoneze exponențial cu suferința lor...? Criminalii se pot duce dracului dar cum să nu turbez de durere în Rai când știu că după modelul erorilor judiciare de pe pământ, acestea se petrec și aici pe la noi ca și în cer, potrivit echivalenței rugăciunii din "Tatăl Nostru", în care se spune că precum în cer, așa și pe pământ. Dacă e rău pe pământ e sigur că Cerul a îngăduit-o precum că dacă A egal cu B atunci și B egal cu A. Deci dacă e rău pe pământ, e sigur că și în Cer poate fi rău.  E sigur că mai era loc în cer și pentru chinuitul meu semen, nu pentru criminali ci pentru inocenți... Un pic dacă s-ar mai fi strâns toți fericiții Raiului, ar fi făcut loc pe bănci și fratelui meu proscris în iad. Și atunci Satana ? Ce ar fi făcut singur în iad ? Rămas fără obiectul muncii, ar fi dat oricum faliment... Ce ușurare pentru omenire și ce stres pentru Dumnezeu că îi dispare o categorie a Creației Sale, torționarii Săi, diavolii...! Să mă gândesc totdeauna la Dumnezeu... Să spun : "Ce floare frumoasă ! Har Domnului că a putut-o crea ca să-mi desfete privirile..." "Ce bucate delicioase... Har Domnului că mi-a desfătat simțurile...!" "Ce dulce e femeia mea în patul conjugal... Har Domnului și mulțumesc pentru orgasmele minunate ce le-am putut trăi cu ea...!" Și ce să cer eu acelei femei când ea ar fi prea virtuoasă întru Domnul, cel mai irezistibil amant platonic...? Cumva pasiune și voluptate pentru mine să aștept de la o femeie cuvioasă și evlavioasă, sedusă de dragostea platonică a Lui Dumnezeu ? Ar trebui să fiu mulțumit cu actul animalic dezbrăcat de orice sentiment făcând dragoste cu o femeie și potrivit opticii Lui Dumnezeu ar trebui să zic că mă acuplez cu ea și nu că fac amor... Privind numai la Domnul necontenit, femeia mea prea virtuoasă întru credință ar fi cel mult inconștient frigidă pentru mine, când nu-L poate amâna din inimă pe Dumnezeu, (și care față bisericească spune că trebuie să dobândim delicii voluptuoase din dragostea Lui Dumnezeu ?). Femeia dedicată Lui Dumnezeu, amantul ei ceresc suficient, nu poate fi coruptă nici măcar un pic a ignora voia platonică a Domnului, nici măcar în intimitatea conjugală... Și astfel m-am împerecheat cu o păpușă vie gonflabilă, cuvioasă și credincioasă... Că ne iubește Dumnezeu cu asupra de măsură într-o pură teoretică idee e bine și mă chinui să cred asta. Dar că ne îndoaie puținele bucurii și aerul respirabil uman cu apa și cu ceața misticii și obscurantismului religios extrem asta mă face să rămân veșnic doar un îndrăgostit de Dumnezeu, fără speranță consistentă... Nu un ateu sunt dragă credinciosule deranjat și ofuscat de atitudinea mea rebelă, ci un căutător sunt fără noroc sau inspirație în GOANA DUPA AUR a credinței. Toți au avut noroc, au gasit câte ceva pe drum, un os de ros, un bob cât de mic de aur al credinței. Eu am rămas prea mult în urma căutătorilor, scormonind prea amănunțit în toate balasturile și gunoaiele ori ororile vieții ca un geolog înfrigurat și nebun, fanatic de munca lui,  gândindu-mă că orice pietricică lăsată în urmă de toți putea să-mi spună ceva mai esențial despre Dumnezeu, ceva care să justifice, certifice și supervizeze tot ce a făcut pentru noi și prin care să-i găsesc în inima mea un loc cât mai întemeiat, interesant și nezdruncinat... Nu am reușit să găsesc nimic din vreo urmă palpabilă și benefică a Lui Dumnezeu... N-am știut că Dumnzeu nu se caută. El doar se REVELEAZĂ... Cu alte cuvinte El nu există decât în chimia și electricitatea din sinapsele neuronale ale unor creiere întâmplătoare care au revelații.

                      8)

  Am căutat să văd cât de frumoasă și captivantă e viața dată de Dumnezeu oamenilor pe pământ. Am văzut numai dramă, deziluzie, nedreptate, crime perfecte, erori judiciare, boală, moarte plenară, deznădejde și deșertăciune în a te bucura de ceva AICI. Am văzut că pot muri în chinuri de cancer. Am simțit otrava turnată în simțuri de a nu mă bucura autentic și definitiv de nimic din ce i-a hărăzit Dumnezeu omului în viața fizică... Cu această strepezeală în simțuri nu am înțeles de ce dacă Dumnezeu m-a împiedicat ca pe-un cal, mi-a interzis și mi-a tăiat ca la găini sau gâște orice aripi ca să zbor liber în Opera Lui creată aici pe pământ, îmi va permite să mă desfășor liber în Opera Lui din Cer. Eu nu voi putea zbura liber nici în Cer, căci nu voi cuteza de frica de Creator... Și acolo în Cer aș putea să calc în străchini ca și aici pe pământ. Precum vezi credinciosule sporit în credință, am rămas suspendat între pământ și Cer spre deosebire de tine care vezi în orice o asigurare semnată pentru tine în alb de Dumnezeu pentru calmarea vanităţii tale. Voi putrezi în acest ascensor al căutării, fără ca Dumnezeu să știe măcar că am murit cu degetul pe butonul de alarmă, căutând Lui în zadar...
   Dragă prietene... Îmi cer scuze pentru această lungă confesiune, dar n-am mai făcut-o nimănui iar dacă Dumnezeu din neantul în care este nu are cum fizic a mă înțelege ți-am scris ție, cititorule de blog, fără măcar speranța de a mă înțelege sau accepta și tu, copiind și tu pe Dumnezeu care e imposibil să mă vadă și perceapă, nu mai zic să mă înțeleagă căci El din haos a venit și a rămas în haos, iar haosul e vid și neant și nu poate da explicații... Știu că e inacceptabil pentru tine tot ce ți-am mărturisit... De aceea, mă poți certa și prigoni și tu molipsit de Dumnezeu, cum desigur Domnul va face pentru erezia mea, eu oricum te voi privi ca pe un prieten... Un prieten pe care oricum l-am deranjat sub aspectul delicat al credinței sale, când ar fi trebuit să fiu atât de politicos și să nu-ți tulbur gândurile și convingerile tale dedicate exclusiv doar către Dumnezeu iar elucubrațiile mele te-au tulburat fără de folos... Îmi cer iertare pentru asta și ție și Lui Dumnezeu.  Nu trebuie să-mi răspunzi... Eu aștept să-mi răspundă doar Dumnezeu și atunci când va vrea să-mi dea un răspuns rezonabil, e sigur că mă va găsi pregătit și treaz la orice oră, însetat și uscat ca un burete de El și de răspunsul Lui mângâietor... Însă în această disperare și incertitudine metafizică în care mă găsesc, am o singură mângâiere și un paliativ al răspunsurilor pe care i le cer în deșert Lui Dumnezeu : Faptul că Dumnezeu te-a făcut mai bun, dragă prieten credincios...! Atât mi-e de plăcut să mă gândesc la voi, credincioșii, când voi ați dat vieții de aici de pe pământ un rost și rostului i-ați dedicat o viață. O viață curată, creștină, smerită, dreaptă... Cât de sublim și de eroic... Mă bucur sincer să vă văd, să mă îmbăt de spectacolul sublim al dăruirii voastre sincere pentru legile lui Dumnezeu într-o lume guvernată 99% de rău și răutate. Bunătate..., cinste..., omenie... Asta sunteți voi cei autentic credincioși... Poate voi sunteți însuși Dumnezeu care n-a mai suportat singurătatea într-un Rai în care nu mai venea nimeni cu atâtea exigente standarde și s-a coborât aici pe pământ, transfigurat în trupurile voastre... Binecuvântați să fiți... Vă iubesc virtuoșilor, cei căutând cu patimă Lui Dumnezeu...cei căutând cu patimă dreptatea și bunătatea... Fără voi și fără Dumnezeu lumea era o junglă mult mai spectaculoasă decât câmpia Serengeti unde zi și noapte curge sânge din beregăți de pui de antilopă sfârtecate de vii de lei... Crezi, prietene credincios că fără prezența Lui Dumnezeu în inima ta ce S-a cuibărit acolo dintr-un noroc și întâmplare pentru tine, ai mai putea fi atât de blând și atât de îndrăgostit de El atât de fără speranță ca mine...? Crezi, blândule și dreptule prieten credincios că fără Dumnezeu nu turbai demult de furie și nu era mai mult decât posibil să fii acum criminal la drumul mare? Doar Dumnezeu te-a făcut mai bun și nu că pielea ta are vreun merit... De aceea mulțumesc Lui Dumnezeu că m-a făcut într-o lume în care sunt și câțiva credincioși care dau tonul binelui și dreptății pe lume, căci altfel lumea ar fi fost o autentică junglă perfect insuportabilă. Te rog deci Dumnezeule, de unde ești sau nu ești, SĂ EXIŞTI și să ajuți și necredinței mele...!

ÎNCĂ O ȘANSĂ RATATĂ (REACTUALIZAT)

80) ÎNCĂ O ȘANSĂ RATATĂ (REACTUALIZAT)

                       1)
 
Mereu suntem răspunzători de fiecare dată când trebuie să votăm, pentru încă o șansă ratată. Cu mânuțele noastre, așa, frumos, băgând votul în urnă, surpriză mare : RATARE. Adică nu numai că întotdeauna ne vom risipi votul, că ne vom șterge la cur cu el la orice votare dar la orice scrutin electoral până la sfârșitul lumii, a câta oară cu votul nostru ne vom îngropa cu totul destinul țării, al nostru și al tuturor prin votul și dictatura majorității care a votat cu picioarele cum a votat dintotdeauna, care a nenorocit social și politic această țară de un sfert de secol. Noi, vom transmite și noi, idioți și inconștienți la rândul nostru, autiști, această moștenire infectă a obișnuinței votului turmei și vom lăsa moștenire această țară devalizată, plină de căcații noștri pe după ziduri de fabrici închise și vândute la fier vechi și spoliată de toate bogățiile și avuțiile, vom lăsa toate acestea moștenire copiilor noștri care săracii, ce vor putea face și ei mai mult ca noi ? Câți vor mai rămâne în țară vor vota ca noi. Ce naște din pisică, șoareci mănâncă. La fel ca draga de ea, masa electorală majoritară din trecut, așa vom vota și noi, azi, și copiii noștri vor vota exuberant și cu o floare la ureche mâine tot în stilul nostru, cu candidații proaspeți ai baronilor și mafiei de ieri și de azi. Copiii conducătorilor mafioți de azi vor fi conducătorii copiilor noștri de mâine și copiii șefilor noștri de azi, care ne țin cu salariile mici ca să le aibă ei mari, vor fi șefii copiilor noștri de mâine. Totul este posibil datorită votului nostru minunat de care facem uz democratic la fiecare scrutin electoral. 

                        2)

  Evoluția socială ne-a luat din comuna primitivă, antichitate sau feudalism aruncându-ne undeva puțin peste mileniul 2, la 70 de ani de al doilea război mondial ce am avut șansa întâmplătoare să nu-i trăim vremea și ororile. Aici, dincolo de anul 2000, trăim noi, românii, în țara frumoasă și bogată de pe ultimul loc din Europa la mai toate capitolele, în afară de mortalitatea infantilă și bolile cardiovasculare unde suntem pe primul loc. Aici la noi e democrație, am avut această șansă socială istorică, suntem liberi și avem drepturi, cum ar fi dreptul la opinie, dreptul la tăcere și dreptul la vot. Ce facem noi însă cu dreptul la vot și cum îl risipim sistematic la fiecare scrutin electoral de douăzeci și cinci de ani, asta e altceva, nu e vinovată democrația și sistemul electoral. Democrația, acest bun de preț al marii majorități a societăților are virtuțile și viciile ei ascunse și prin urmare acest aspect ocult nu garantează că societățile au întotdeauna și un avantaj de pe urma cultivării democrației. Sunt societăți care programatic nu cultivă democrația. Această practică a nondemocratismului explică și scuză mersul rău al lucrurilor în acele societăți, începând de la precaritatea respectării drepturilor omului și până la represiunea indivizilor care nu cântă în struna legilor nescrise ale dictaturii și autoritarismului social local. De aceste lucruri sunt vinovați în parte indivizii care nu au de ales decât să tolereze, conștient ori inconștient aceste ironii ale destinului lor social istoric. Vina principală a mersului rău al lucrurilor în societățile nedemocratice o poartă însuși sistemul care prin definiţie și tradiție tolerată așa s-a consacrat. Aici nu se mai poate face nimic, democrația a murit sau este născută moartă și nimeni nu mai are nici o pretenție de la aceste societăți, nici chiar indivizii ei ale căror valori sociale și morale nu admit un standard evoluat și nici un progres în acest sens. Toate națiunile, democratice sau nu, sunt tributare valorilor sociale tradiționale deontologice și moștenite în care cred. Acestea primează și au o valoare intrinsecă indiferent dacă societatea e sau nu democratică. În fond orice națiune ca întreg are virtuți și veleități care pot fi admirabile moral și valoric uman vorbind. Toate popoarele sunt frumoase, toate rasele de oameni au ceva mult prea admirabil și bun, notoriu, simpatic, fiind imposibil și inadecvat a aduce obiecții și critici în bloc unei națiuni întregi fără să cazi în ridicol. Nu există nații, rase de oameni inferioare, nu există "untermenschen", sau "übermenschen", suboameni sau supraoameni cum au decretat naziștii în propaganda și filozofia lor socială unde tot ce nu era de rasă ariană era inferior prin definiţie. Cel mult există indivizi separați care prin tarele lor de comportament și caracter pot fi considerați suboameni, deci inferiori și nu dau tonul întregii societăți. Dar deoarece cu toții, și idioții și geniile sunt Creația Domnului nu este bine a disprețui tot ce Domnul a făcut că ne convine ori nu. Dumnezeu ne-a oferit democrația, liberul arbitru și libertatea de a ne înșela. Ca să nu înnebunim de ciudă și regret realizând cât putem greși și pierde pe mâna noastră, Dumnezeu ne-a oferit medicamentul și perfuzia prejudecăților și iluziilor convingerilor noastre care ne aduc liniștea de a nu realiza și ști ceea nu știm și a nu înțelege ceea ce nu înțelegem. Democrația ne-a oferit dreptul la vot și la referendum, arme cu două tăișuri care spintecă perfid destine de națiuni pe falsa idee că majoritatea are întotdeauna dreptate iar minoritatea nu. E o falsă idee că cei mai mulți au monopolul adevărului și dreptății și că gesturile lor la vot merită să impună respectul minorității. Prin dictatura majorității, un efect pervers al democrației, nu adevărul și dreptatea se consacră, nu binele și normalitatea socială triumfă ci forța brută a tăvălugului  prejudecăților și subiectivismului unei mase tributară argumentului forței intereselor majorității lor. Așa cum ultimul argument și preaviz al păcii e forța războiului, ultimul argument al democrației e forța majorității. Acest barbar argument trece cu tăvălugul peste tot și toate iar minoritatea oricât de nedreptățită ar fi nu are decât să se supună sau să piară cu forța argumentelor în mâini. Faptul că în democrație o majoritate decide soarta tuturor prin vot, profitul social e unul relativ și discutabil. Nu o majoritate are atuul valorii deoarece valoarea e cu măsură și în porții mici, e o resursă în penurie pe acest pământ creat de Dumnezeu așa. Nu din munți de aur și platină este clădit pământului ci din munți de piatră și maidane de pământ, mlaștini și pârloage. Nu înțelepții și cei cu expertiză decid soarta unei națiuni prin vot, nestematul democrației, ci cei proști. Proști dar mulți și care pot fi manipulați după ce votează, și-au încheiat misiunea și pot muri după ce s-au ouat, ca niște efemeride deasupra unui lac, spre bucuria peștilor și păsărilor că au ce mânca. În asta, în cinci minute la vot constă puterea și dictatura prostimii majoritare. Precum țara ne vrea proști, ea are ce-şi dorește. Întotdeauna la orice votare vom mai rata încă o șansă prin exprimarea dreptului la vot.

                        3)

  Poporul, majoritatea vor să își aleagă conducătorul și vor avea conducătorul pe care-l merită la fiecare patru sau cinci ani. Să purcedem cu toții, cu mic cu mare la vot și să ne alegem conducătorul, votând, muncind pentru țară, pentru oligarhi și conducător ca niște termite oarbe. Odată cu abolirea forțată a monarhiei și proclamarea samavolnică și artificială a republicii, atunci nu ne mai rămâne decât să alegem odată la patru sau cinci ani până la sfârșitul lumii un președinte nou, onest, curat și cinstit pentru această țară furată și greu încercată în ultimul sfert de secol și de la începutul lumii. Vedeți pe cineva în stare să conducă destinele acestui popor care să nu mai fi fost într-o formă sau alta din taberele celor ce-au dus țara și pe noi de râpă în ultimul sfert de secol și care acum să întoarcă cojocul pe dos și să se prezinte în fața nației prostite ca oameni cu totul noi și nepuşi la proba de foc a timpului și-a istoriei ? Dintre toți candidații căutați să vedeți câți dintre ei nu au o legătură partinică oricât de mică cu cei ce-au fost în fruntea celor ce-au nenorocit sistematic atâta amar de ani această țară bogată și frumoasă. Nu veți găsi nici un candidat virgin care să fie dorit și ales în masă de marele vulg, precum bine vedeți și voi. Când vedem în ce fundătură a istoriei a ajuns această țară prin guvernarea hoților care-au fost la butoane iar acum prin reprezentanții ei "noi" își pun un val de fecioare pe ochi ca și cum ei n-au mâncat usturoi ci eventual înaintașii lor din rândul cărora au emanat, realizez că mai bine e să votezi o piatră care nu a făcut nici un rău și poate avea un rol decorativ, decât să pui în fruntea țării reprezentantul celor ce s-au mai vânturat prin această Împărăție otrăvită de proasta și malefica lor ocârmuire. Nu vom reuși niciodată să spargem dictatura majorității și să alegem de fiecare dată un președinte NOU, care n-a mai fost prin înaintașii și susținătorii săi răspunzător și moștenitor moral de tot răul făcut acestei națiuni de toată şleahta politică bătrână și nebună care a fost și este și care mă mir cum vă mai suscită atâta interes și vă hipnotizează iremediabil. Un președinte cu totul nou, care să nu fi avut nici o legătură cu trecutul. Un președinte care să nu datoreze susținerea lui de către elefanții bătrâni și fantomele politice ale trecutului care ne-au adus tot ce-a fost rău atunci și acum și care ne vitregeşte ca națiune de un sfert de secol de viață. Nu vă mai faceți că nu știți. Atunci în anul de grație 2014 ați votat cu Ponta, nu ? Ați votat cu urmașul lui Năstase care a vândut compania de petrol românească ce avea o mie de benzinării, unei companii mici din Austria, OMV, cu 22 de benzinării pe un preț infim de șase sute milioane de euro, iar restul în șpăgile promise și încasate de cei ce deunăzi își susțineau în campanie cu atâta fervoare candidatul cu prima șansă. Să vinzi subsolul țării cu petrol și gaze cu tot pe un preț și redevență de 4% sau cât o fi, când saudiții își vând petrolul străinilor cu o redevență de 82 % mi se pare criminal și trădare de țară. Din gazul ce îl găsesc austriecii în subsolul nostru, îl adună și fac din el curent electric pe care ghiciți unde-l duc ? În țărișoara lor. Deci România își dă gazul la export și importă gaz rusesc de cinci ori mai scump.  Angajații de la benzinăriile românești ale firmei române de petrol cumpărată de cea austriacă sunt plătiți cu 300 de euro, iar în țara lor aceștia sunt plătiți cu 1600 euro. Vă place de candidatul la președinție căftănit de cei care au făcut toate aceste potlogării și care tânăr și exuberant nu se sinchisește ca și înaintașii lui de toate aceste rele și are ca susținători pe cei ce-au făcut aceste trădări de țară și o mie altele și care în decembrie 2014 când a expirat contractul cu OMV, nu numai că nu l-a încetat dar l-a prelungit ? Atunci votați în neștire ca și în 1990 când ați ratat șansa de a vota cu un om cu totul nou, Ion Rațiu, și l-ați ales pe Ion Iliescu, care ne-a adus minerii și democrația originală, hrebenciucii, oprişanii, bunea stancii de ieri și de azi, închiderea minelor și a tuturor fabricilor, băgarea în prețul benzinei a unui procent numit taxă de solidaritate cu cei ce-au devalizat bancorex-ul, alungarea a trei milioane de români în străinătate iar azi vin fete mari în fața voastră cu  Ponta, Oprea, PSD, UNPR noul și vechiul PNL, Udrea, Tăriceanu, Blaga și toți vinovații efectiv de declinul țării și al neamului românesc ! Rușine să vă fie că veți vota până la sfârșitul vieții voastre cu toți aceștia punând democratic votul în urnă cu mânuțele voastre otrăvite ! Huo !