DUMNEZEU NU MAI POATE FI CE-A FOST PÂN-ACUM (REACTUALIZAT)

13) DUMNEZEU NU MAI POATE FI CE-A FOST PÂN-ACUM (REACTUALIZAT)
 
                       1)
 
  Când într-o zi de realism și luciditate vezi că ai trecut demult de jumătatea vieții, poți spune că poți să mori liniștit : ai trăit totul, ai văzut totul și te-ai înțelepțit sau ai înnebunit, după părerile altora. Atunci ai șansa să fii unul din cei trei inși necesari la cvorum pentru a vota și accepta că tot ce s-a crezut despre Dumnezeu până acum trebuie cumva îmbunătățit, repostulat, revizuit și actualizat, când se simte în aer tot mai mult că Dumnezeu nu mai e ce-a fost și nu mai poate fi ce este acum. Dacă până acum tot am mai dus-o cum am dus-o cu un Dumnezeu care ne-a făcut atâta bine după cât a putut și el (după cât a putut, sau după cât a vrut...?, aceasta-i întrebarea...!), noi trebuie să mulțumim pentru binele primit. Și nu trebuie să disperăm de imensul rest de rău din viața noastră, trebuind să vedem că acest rău, cu cap a fost pus de cineva, (de Domnul, de diavol ori de amândoi, uneori și cu concursul nostru conștient ori subconștient), ca o contrapondere, ca un purgativ spre a curăța și echilibra extazele noastre de bine și fericire date programatic dintru început de Domnul, de rutina și plictiseala a atât bine primit de la divinitate. Fără rău și nici un necaz în viața noastră, binele și fericirea eternă care de la Domnul ni se trag, ne-ar fi fost fatale cum prea mult bun și prea mult dulce te îmbolnăvesc, de colesterol, de diabet, de ceva.
        
                        2)

  Nu puteam la infinit exulta în fericire fără o porție corespunzătoare de necaz și rău cum și maimuțele năsoase din Borneo când le doare stomacul mai coboară pe pământ să mănânce sol, argilă cu minerale spre a stinge otrăvurile frunzelor cu care se hrănesc. Și astfel, prizând și binele și răul noi putem fi oameni așa cum suntem, cu bune, cu rele, având mai multă sau mai puțină răbdare ca Iov în încercările noastre. Întrebarea e : în Rai oare nu vom avea încercări ? Și oare vom putea suporta numai și numai bine nesfârșit fără să pălim cumva de plictiseală și ghiftuială eternă ? Sau ca o lege a firii și ca un exemplu al răbdării și smereniei noastre pe pământ, nu ar trebui mai degrabă să mai cerem de la Domnul și câte-un necaz, două, trei, chiar dacă în Rai tolba de rău și necaz îi e goală Domnului pentru noi cei veșnic aleși, mângâiați și alintați de El...? Nu mai moral și supracreştineste ar fi să ne rugăm măcar odată-n viață, sau dacă nu apucăm, măcar odată-n Rai și pentru răul și necazurile noastre ? Că dac-avem prea puține, atunci să ne rugăm să vină mai multe, mai chinuitoare. Plusând și mizând voit în suferință, mai presus decât a îngăduit Dumnezeu pentru noi, nu numai pe pământ dar chiar și în Rai alegând suferința și martiriul ei, vom putea să plusăm în smerenie și să-L intimidăm pe Domnul, Iov și răbdările lui fiind deja istorie și recorduri depășite.

                        3)

  Să ne rugăm, că și-aşa nu-l putem împiedica, pentru răul nostru, să fie mai mult și mai odios, dușmanii să ne fie mai puternici și fericiți și să ne batjocorească după mare pofta lor, să ne rugăm să fi avut și noi cei triști și obidiți din linia întâi a frontului vieții o mie de obraze să le fi întors la pălmuit, nu numai două, să le întoarcem pentru palme la rând să ne rămână zvârci pe obraji de la câte palme primim și de la câte bice pe spinare primim nevinovați asigurându-ne martiriul pentru finala campionatului cosmic de accedere în Rai. Să ne fi rugat pentru foamea noastră cea de toate zilele, să fie cât mai grea și mai amară, ce înălțător ar fi fost, când a muri de foame e singura soluție de a scăpa de colesterolul rău, deci o soluție și pentru sănătate, căci numai mort devii sănătos, așa a rânduit Domnul...! Și mai cinstit și demn ar fi să nu ne ierte nouă Domnul niciodată greșelile noastre precum nici noi nu iertăm greșiților și odioşilor noștri dușmani făcuți într-o zi de Domnul să trăiască și ei, să-şi hrănească copiii și să umple pământul cu ei astfel încât copii dușmanilor noștri să fie dușmanii copiilor noștri, iar copiii șefilor noștri să fie șefii copiilor noștri în vecii vecilor. Și aidoma precum măcelului nostru pe pământ, tot așa și-n Rai să ne rugăm să fie, ca să nu ne ieșim din mâna suferinței, ci să suportăm stoic toate aceste încercări și mizerii ale firii și pe lumea cealaltă, fiind pregătiți să înghițim o eternitate de dureri și suferință.
  Pentru ce să refuzăm în defavoarea tuturor celor proscrişi a se chinui în iad tot inventarul de suferințe dispus cu erudiție de cătanele Lui Dumnezeu, diavolii cei neadormiți ? Pentru a le ușura suferința frumos și etic ar fi să cerem de la Dumnezeu și de la draci să dăm și noi obolul suferinței și să împărțim frățește chinul și suferința indureraților din iad, să le mai luăm de pe umeri încât să fim tot la fel de etici și apți să suportăm chinurile iadului la fel ca pe pământ și când vom ajunge în Rai. Să arătăm Domnului că putem ajunge într-o zi pe culmile umilinței și disperării nu numai pe pământ, dar cu același dor de suferință, cu aceeași inimă demnă și pustie, rănită, putem sângera și-n Rai pe niște culmi ale disperării la care nici Dumnezeu nu s-a gândit, pe niște pietre în Rai care niciodată n-au mai fost udate de sudorile noastre de durere și lacrimile noastre de necaz țipat și trâmbițat să se audă până la Rai, să se întrerupă măcar un minut balul și muzica de la castelul fericiților din Rai, să se oprească din dans toate duhurile bune ale cerului și toți să ne asculte oripilați și scârbiți corul plânsetelor noastre, al robilor și obidiților Lui Dumnezeu. Și cine știe, țipând, urlând, ieșind (în închipuire) în stradă, făcând scandal și răzmeriță în Rai cât suntem vii, poate se va îndura Domnul Dumnezeu dacă nu de țipetele și gemetele noastre de durere și necaz pe pământ, măcar de dubioasa, simptomatica și dureroasa fericire din Rai să ne-o dea și nouă mai explicită, măcar acolo s-o putem mânca cu ceva, să ne dea și nouă puțin rău în acel Rai, puțin necaz, puțină argilă să stingem acea inimaginabilă și insuportabilă otravă de plăceri și bine din Rai. Doar astfel, rugându-ne sporit pentru necazul nostru structural și universal, pentru moartea noastră cât mai grabnică și cancerul nostru în și mai mari chinuri, pentru șansa noastră sinucigașă de a rata complet fericirea prea dulce și prea pufoasă și comodă a Raiului, îl vom determina pe Domnul să schimbe ceva la noi ăştia care suflând duh de viață peste lutul nostru murdar ne-a aruncat oricum să aderăm o clipă efemeră la suprafața acestui univers interesant de altfel și pretabil curiozităților și emulațiilor noastre în măsura în care nu eram făcuți din carne și slănină bolnave, amestecate cu credincioșia noastră acerbă, bolnavă și ea. În schimb făcându-ne Domnul din lut, adică din carne care e sediul tuturor bolilor și nu din wolfram sau carbură de vanadiu ca să fi fost tari și invulnerabili ca și cuțitele de strung cu care se aşchiază metalele, Dumnezeu, poate fără să vrea, (ori dimpotrivă, aceasta-i întrebarea...), ne-a ucis din fașă toate curiozitățile și emulațiile, făcându-ne niște cobai ai experiențelor Sale divine, această înjosire fiindu-ne destin și mormânt peren. Cu atât mai rău, dându-ne insolența de-a crede că suntem inteligenți și vedem toate dramele noastre și străchinile în care călcăm, schingiuirea noastră a devenit și mai infamă încât a crede că inteligența-ne mai poate tolera un minut această barbarie de destin la care suntem condamnați draconic e o infamie și mai prăpăstioasă... Așa nu se mai poate, vedem bine cu toții... De aceea să nu fie cu păcat că am vrea și noi dacă se poate să se schimbe ceva cu noi oamenii, cu pământul, cu calea către Rai și cea către iad. Să se reformeze totul, că noi, biată rasă umană suportăm ascultători orice schimbare de la Dumnezeu : ori mai bine, ori mai rău că tot așa nu se mai poate, ori unii zic că e minunat totul și că în primul rând trebuie să schimbăm ceva în bine în noi și credința noastră,  Domnul fie lăudat.

                       4)

  Cu ce puteri să fim mai buni și mai drepți, păcatele noastre, și ce forță să avem pe lumea de orori cu corpurile noastre degrabă canceroase de la chimicalele din pâinea cea de toate zilele ce are initium în ea și mâncarea cu E-uri pe care ni le dă Domnul milostiv după pioasele noastre rugăciuni de le mâncăm recunoscători și smeriți ? Trebuie să ne rugăm, trebuie să înghițim pe nemestecate tot, ori mâncare otrăvită, ori rugăciuni fără noimă și sens și să ne rugăm neîncetat pentru putregaiul cărnurilor care suntem și pentru a nu muri mâine măcar ci poimâine, ca să menajăm pe Domnul să mai audă azi vaietele și gemetele durerilor cancerelor noastre, ci mâine când va fi mai dispus a le auzi. Trebuie să menajăm urechile și ochii Domnului căci în ele se sparge ecoul tuturor vaietelor și gemetelor noastre, a miliarde de oameni. Ce ne-am face cu un Dumnezeu care și-ar ieși din pepeni agasat și surmenat de atâta suferință umană care se sparge în El ca valurile mării de stânci ? Să menajăm și avem grijă de Dumnezeul cel de toate zilele, căci cum Îl îngrijim așa îl avem. Asemeni și credința în Dumnezeu să o păstrăm căci fără ea vom înnebuni și mai mult. Nu mai contează că învățătura religioasă fiind pe cât de justă, pare pe-atât de contraproductivă practic. Să uităm și să înghițim nodul în gât că totdeauna pe pământ, sub flamurile religiei orice bine va putea avea una porție de răsplată perfect posibilă de rău, orice clipă a dezastrului existenței noastre va putea fi urmată negreșit de altă clipă geamănă în rău, în corul fierbinte al rugăciunilor noastre astfel încât sarabanda și-acest bâlci al mizeriilor terestre va continua cel mai verosimil tot așa până la sfârșitul vieții noastre, a copiilor noștri, și-a tuturor urmașilor și urmașilor noștri condamnați practic iremediabil de-a ne moșteni acest rău și dacă noi nu l-am suferit și băut până la drojdie, să purceadă copiii și urmașii noștri a sorbi toată otrava pe care noi n-am apucat a o mai termina.

                       5)

  Putem spune orice în apărarea Lui Dumnezeu făcătorul nostru dar amărăciunea și dezastrul existenței noastre nu apăreau singure din vid dacă Dumnezeu stătea locului și nu se gândea să ne facă și mă mir ce dor l-a încălzit să ne facă atât de chinuiți și triști...? Noi, prin păcatele noastre numai l-am ajutat pe Domnul ca a Sa Operă, lumea și omul să se lustruiască și definitiveze în degringoladă și rău și să devină un vădit rebut cosmic iremediabil. Dacă Dumnezeu ne-a făcut totuși așa și nu altminteri înseamnă că ne-a făcut dintr-o fantezie sau într-un moment de relaxare când nu s-a gândit la consecințe. Iată, au îndrăznit creaturile, robii Săi să se răscoale și să-i critice Creația. Așa ceva nu este verosimil unui Dumnezeu de-a avut grijă de tot și toate dintru început să nu se strice. Iară noi ne-am stricat și ne-am umplut de rău și de necaz. Nu rămânem decât cu un singur surogat de mângâiere : Nu rămânem decât cu credința noastră oarbă în Dumnezeu, o fantezie mai mult sau mai puțin otrăvitoare, dar singura posibilă. Și dacă Lui Dumnezeu nu-i pasă că noi ne punem atâtea întrebări fără răspuns, cui să-i mai pese ? Simt însă că a venit vremea îndreptării și reparației universale și că a venit vremea ca Dumnezeul și Tatăl nostru care este în ceruri să se arate și să îndrepte totul, să ne îndrepte și pe noi după mare mila Sa dacă n-a făcut-o destul de la începutul facerii noastre și ne-a dat otrăvitoarea libertate să ne ratăm cu mânuțele și creieraşele noastre. Să facă Domnul pentru noi ceva practic ori să nu mai facă nimic niciodată adeverindu-se că ori nu poate, ori nu vrea, tot un drac și astfel triști și dezmoşteniți să ne lase în pace Domnul să ne lingem rănile de rebuturi cosmice și să murim triști în durerile noastre dar eliberați de un Dumnezeu curat mizantrop și mare iubitor de lacrimi, sânge și dureri omenești. Cred că fanteziile și experimentele creaționiste pe lumea asta s-au terminat, cred că repetițiile în acest univers s-au terminat și ele. Și cred că trebuie să înceapă Olimpiada Divină. Că trebuie să înceapă campionatul mondial de Faceri ale Lumii. Trebuie să înceapă Acțiunea Supremă a Lui Dumnezeu, nu Armaghedonul imoral unde iar e vorba de război, luptă și sânge, fie și sângele necuratului curgând pe ulițele Raiului cu care să ne ungem pe față și pe piept râzând exuberanți că s-a terminat cu războiul și cu măcelul și cu minciuna și prosteala pe față a binelui nu din lumea asta ci din lumea cealaltă !

                      5)

  Să-i iertăm pe Dumnezeu și pe Antihrist, singurii doi suspecți reperați ai împilării noastre cosmice pentru tot răul pe care prin experimentul creaționist au vrut din greșeală ori voit și premeditat să ni-l facă dar noi să le răspundem cu bine și cu smerenie și să nu cârtim că așa e creștinește. Gata cu experiențele, gata cu cobaii rozalii fericiți și în van credincioși ce-i suntem Lui Dumnezeu, vrem demnitate și să râdem de moarte, să moară șoarecii, țânțarii și gândacii de bucătărie și ploşnițele cele pline de sângele condamnaților din erori judiciare din penitenciare, că se mai întâmplă. Dumnezeu nu are timp să împartă toată dreptatea în lume și câte unul, doi mai sunt băgați nevinovați la pușcărie, că așa e-n lumea făcută de Dumnezeu. Noi, să fim fericiți. Căci dacă încă nu s-a împlinit sorocul să murim mai avem o infinit de mică șansă ca să apucăm ziua ca Dumnezeu să se răzgândească și să ne facă în sfârșit cum era și normal, pui de Dumnezei. Poate noi vom apuca să ne vedem sfințindu-ne de vii când crescându-ne aripi de înger pe nebăgate de seamă la spate vom râde în sfârșit cu lacrimi de fericire văzând cum se demolează și se taie la fier vechi atât iadul cât și Raiul, ca dovadă că au fost dintotdeauna inutile și o simplă reconsiderare a Lui Dumnezeu a adus în sfârșit normalitatea și dreptatea în univers între creaturi. Asta pentru că așa-i normal. Suntem Opera nemijlocită a Lui Dumnezeu și moștenitorii Raiului nemijlocit ce se va face pe pământ. Ori cred că pentru asta Dumnezeu nu mai poate fi ce-a fost pân-acum. Dupa evoluția noastră în continuare se va cunoaște dacă Dumnezeu s-a schimbat în bine cu ceva și să ne curme suferința când am formulat această tristă și nefericită pleonastică doleanță de a dori ca Dumnezeu să se schimbe în bine... Această dorință aparent lipsită de sens a noastră vine din efectul concret al posibilității ca Dumnezeu nici să nu existe și atunci e explicabil tot răul și degringolada noastră care nu puteau apărea cu un Dumnezeu al atotputerniciei și excelenței îndelung trâmbițate veghind eficace la tot și la toate dar mai ales ocrotitor la propria Operă. Astfel, după grija Lui Dumnezeu ca opera Sa, lumea și omul să funcționeze perfect, aidoma mâinii divine creatoare,  trebuia să avem oameni perfecți și Raiul pe pământ că legile fizicii permiteau. Din păcate, trezindu-ne din vis vedem că voința concretă a Lui Dumnezeu în schimb nu are nimic comun cu legile fizicii, cu logica, cu bunul simț și cu realitatea care pentru noi oamenii oferă atâta dramă și suferință fără rost sub ochii pe veci închiși ai unui Dumnezeu inexistent ori cel puțin demult decedat. Mai amar e gândul că am fost creați de mântuială pe picior și în grabă de un demiurg al răului, cinic și nemilos ieșind așa triști și obidiți cum suntem, decât gândul eliberator dar realist și resemnat că suntem rezultatul pur al evoluției și selecției naturale goală până în măduvă de orice urmă de Dumnezeu, cel mai frumos și fantezist vis iresponsabil al omenirii. Mai degrabă accept după toate indiciile triste ale realității umane că există într-adevăr un Dumnezeu, dar un Dumnezeu al răului cum am zis, care astfel explică trista realitate că a creat ori îngăduit diavolii și iadul cu instrumentele de tortură corespunzătoare și explică teama și sila noastră că din te miri ce vom fi acuzați de El și damnați în iad, pentru că atâta poate religia și patronul ei, un demiurg al răului inexorabil, să ne acuze de tot și toate și degrabă să ne citească capetele de acuzare din versetele și capitolele indicate și precise din scripturi și evanghelii și să ne pregătească dulce și cătinel drumul către iadul și către diavolii de pe lumea cealaltă care slavă Domnului că nu există, altfel ce ne-am fi făcut...?

SUFLETUL ? UN CURENT ELECTRIC CE SE PROPAGĂ WIRELESS (REACTUALIZAT)

14) SUFLETUL...? UN CURENT ELECTRIC CE SE PROPAGĂ WIRELESS ( REACTUALIZAT )
                    
                       1)
 
  Ce sunt eu de fapt...? Sunt două ligheane de carne și oase, unul de slănină și mațe și vreun bidon de 8 l de sânge și tot felul de lichide : urină, limfă și celelalte lichide ce se vor altera într-un spectacol infect de ghenă de gunoi din voia Lui Dumnezeu și a Cerului care sunt specializați zeloși în gestionarea tuturor infecțiilor universului. Când Cerul nu va mai putea face nimic să te țină viu și în funcție, imediat Dumnezeu va face semn cu degetul în jos și toată încurcătura de cărnuri și organe bolnave din tine va da faliment, toate din tine se vor transforma în putresceină și cadaverină, substanțele chimice derivate organice ale descompunerii corpului omului ce îi vor da mirosul și consistența de cadavru la morgă cu care se vor ocupa studenții de la facultatea de medicină, specialitatea medicină legală. Dacă le aduni pe toate aceste substanțe organice la un loc îți va da suma a ce suntem noi de fapt : niște cadavre iminente. Unii nici nu simt asta, unii chiar adoră această ipostază a disfuncției în care vor degenera organic spunând că abia de-atunci încolo începe fericirea.
               
                      2)

  O lume de cadavre iminente nepăsându-le de propria stare de dezagregare, asta suntem noi cu gândul tot la Cer și la euforia lui de care suntem îndrăgostiți lulea iar pământul se umple până la saturație de cărnurile și oasele noastre moarte devenind ceea ce este de fapt : un loc întins plin de cimitire vechi sau noi care au îngropat și au rezolvat în ele toate vechile ambiții și mândrii și care s-au arat cu plugul sau se vor ara peste cel mult două sute de ani ca să facă loc altor și altor noi cimitire și morminte cu cruci plânse și udate de lacrimile inutile ale rudelor decedaților, ploile toamnelor și găinațul cucuvelelor.
  Pentru ce țin toți cu dinții de hârbul lor de viață și pentru ce plâng rudele când viața răposatului s-a stins, când știu de fapt ce fericire e să mori din dragoste de Dumnezeu și să pleci în sejurul de niciunde și în vacanța de vis de nicăieri a vieții tale din Rai de pe lumea cealaltă ? Pentru ce mai țin toți la viața mizerabilă când tot ce le-a oferit aceasta a fost un corp pe care universul nu a răbdat să-l țină așa ci l-a cadorisit prin mâna Lui Dumnezeu cu toate durerile și lacrimile noastre, iar când acestea devin insuportabile se aruncă totul la gunoi pur și simplu și suntem vârâți cu forța în masă în bezna cazonă și funestă a mormintelor noastre ? Dacă Lui Dumnezeu îi place, mie nu felul și lutul din care-am fost făcut așa, toate aceste materii organice sangvinolente și lesne perisabile, o încurcătură și o ferfenițeală organică complicată și lesne stricăcioasă, tot ce a avut mai prost și ieftin universul ca materie primă ce Dumnezeu a ales-o pentru Opera Sa de căpătâi ca să îmi vină de hac și mie și ție și să mă curețe într-o zi de pe lumea asta creându-mi sentimentul că nu numai eu pierd totul, în pofida mângâierii visului paradisiac, dar că universul întreg pierde totul, și Dumnezeu însuși pierde totul prin mine cel mort și dispărut atât de efemer din cauza unei cărni imposibil a rezista, pierde Dumnezeu singura șansă de a se fi afirmat în univers printr-un proiect autentic, omul, opera Sa de căpătâi. Iar omul numai un proiect autentic nu e...

                      3)

  Privește-l pe om să vezi cum tremură pentru viața lui în orice zi și în orice clipă, cum toate datele-i sunt potrivnice și cum cu această tristă zestre sufletească și cu carnea și pielea pline de bacterii și boli se prezintă omul în curul gol în fața universului la examenul excelenței. Văzând că n-avem nici o șansă de a lua acest examen în realitatea fizică incontestabilă Dumnezeu ne-a făcut un favor și ne-a dat o șansă pe lumea cealaltă, cine crede în ea e salvat, cine nu, e liber să facă ce vrea. Urăsc carnea din care-am fost făcut pentru că e eșafodul și cauza morții mele, și parcă moartea goală n-ar fi fost suficientă, ea trebuia determinată și garnisită mai cu nădejde cu toate lacrimile și bolile cărnurilor mele ce mă vor termina într-o zi, fără preaviz. Toți suntem rebuturi ale Lui Dumnezeu sau fake-uri jalnice de care râd toți ceilalți zei ai universului care sunt și ei precum oamenii ce se batjocoresc și râd unii de durerile altora. La fel și zeii din univers : când le vine mai bine râd de Dumnezeu, zeul nostru actual, cum de a putut să ne inventeze atât de prost ? Nimeni n-a putut vreodată mai bine ca Dumnezeu să adune mai dramatic toate aceste produse de abator care suntem noi cu cărnurile noastre cărora nici farmaciile nu mai au ce le face, să le lege între ele atât de dezastruos și defectuos și să le sufle duh sfânt peste ele astfel încât să se miște, să facă zgomot, să râdă, să plângă, să se bucure și îngrozească de viață cât și de moarte...!

                      4)

  În fapt se pare, așa simt eu, că nu mai trebuie să fiu atât de trist de groaza morții. Ba după logică chiar ar trebui să mă bucur că am șansa sigură să mor într-o zi când șansa de-a mă fi născut n-a fost decât o pură întâmplare de care Dumnezeu nu ducea dorul. De ce să fiu trist că mor și cei dragi mie să-mi plângă la căpătâi ? Căci trebuie să-mi intre bine în cap frumoasa soluție pe care au găsit-o oamenii, dragii de ei ca să rezolve problema amgoasei morții ! Că de fapt trebuie să mă bucur ca și orice credincios care simte că nu e făcut numai din carne, că nu e numai trei ligheane de carne și-un bidon de sânge ci undeva acolo între ele, este cuibărit un liant care le leagă pe toate aceste cărnuri, ce se numește sufletul omului... Ar fi sunat oribil și insuportabil ca noi oamenii să fim numai trei ligheane de carne putrezibilă fără o electricitate pură care s-o legitimeze și sfințească, electricitate care se numește suflet se pare. Tot ce altceva mai umblă prin noi și mișcă cumva și ne face să funcționăm e o electricitate de ordinul microamperilor care dau impulsurile creierului și ale inimii s-o stimuleze să bată. Atunci în noi sufletul trebuie să fie undeva tot ca o formă de electricitate.

                      5)

  Această carne care sunt, adunată măiastru de Dumnezeu pe un arac care e scheletul meu, iată că dintr-odată își ia permisiunea de la univers să creadă că are un suflet care-o sfințește și purifică de sentimentul morții de care aparține tot ce e grețos, funest, înfricoșător și dezolant. Atunci trebuia să ne fie frică de moarte, atunci când eram pitecantropi și când aproape nu cunoșteam nici vorbirea, când eram contemporani dinozaurilor pentru care eram doar o pradă fugărită, carne de mâncat pentru dinozauri ori tigri cu colți de sabie. Norocul oamenilor antici și moderni care au descoperit religia prin care s-au transformat din sălbatici preistorici fără Dumnezeu în homo religiosus. Acest noroc aduce satisfacția și percepția că oamenii au un suflet cu totul special ce nu mai face din carnea omului doar carne de vânat ci o carne deosebită, mustind și mândră de visul și simțirea de-a avea un suflet avid de cer și mântuire.

                       6)

  Carnea pe care o avem generează un suflet cu voia Lui Dumnezeu. Și ce e acel suflet dacă nu o electricitate ca toate electricitățile, curent electric și tensiune, diferență de potențial dintre două puncte ale unui câmp electric, care e definiția științifică a electricității...? Asta e sufletul...? Electricitate...? Atunci, când întrerupi contactul electric al unui curent printr-un simplu întrerupător, becul se stinge, poți să pui mâna pe fire dacă nu atingi și firul de masă și nu simți nici un curent electric. Curentul dispare, el nu mai există. Dacă dă trenul peste un biet om care vrea săracul să se sinucidă și îl sfârtecă la viteza de 160 km/h cu locomotiva electrică de 125 tone a acceleratului București Constanța împrăştiindu-i carnea pe 1200 m, un picior aici, capul printr-o baltă în șanț și vreo câteva mațe agățate pe sub locomotivă până în depou, atunci sufletul lui a fugit ca electricitatea din firele smulse. Mormanul de carne moartă de sub locomotivă nu mai are suflet... Văzând această inconvenabilă tragedie abia de aici omul s-a salvat de la nebunie și angoasă când a crezut că electricitatea sa din corp, sufletul după moarte, vor continua să se propage fără suport fizic, fără conductorul electric care este corpul, sfidând legile fizicii astfel încât moartea a devenit un accesoriu suportabil de purtat pentru om în brelocul de chei al gândirii religioase...

                       7)

  Ce e mai liniștitor decât să crezi că după ce-ai odorizat câteva clipe din spațiu și timp cu băşinile, mofturile și ighemonicoanele tale avute în efemera viață, odată ce mori, povestea ta și a efemerului și nimicniciei tale în spațiu și timp nu se termină ci dăinuie și încă veșnic lângă un Dumnezeu tot mai surmenat și agasat de pretențiile tuturor ligheanelor de carne umană din această lume cu pretenția prin credință de acces la veșnicia și excelența universului...? Mormane de carne suntem, frumos organizată în trupuri, cu suflete mirobolante care se întrerup și dispar ca electricitatea atunci când lovește trenul sau cancerul, având toate pretenția că se propagă wireless prin aer până la Dumnezeu când vine accidentul morții... Și de-acolo, trai pe vătrai în Rai, în cosmos undeva, alături de un Dumnezeu tot mai surmenat de miliarde de suflete care îl accesează instantaneu revendicându-l și blocându-l agasante și hulpave de la toate treburile care așteptau în univers o rezolvare... Atât de mult e acaparat și blocat Dumnezeu ca un site către care sosesc miliarde de sms-uri și emailuri solicitatoare de mântuire, încât nici în cer, nici pe pământ autoritatea numită Dumnezeu nu mai poate face nimic... Dumnezeu e în șoc anafilactic, lovit și scos din uz chiar de pretențiile umane agasante.

                       8)

  Animalele sunt inocente. Ele n-au suflet și nu-i cauzează Domnului nici o sâcâială și nici un disconfort. Trupul lor nu are suflet, cel puțin nu distingem sufletul unei vite din carnea de mici gustoși... Doar oamenii cred prin religie că electricitatea și sufletele lor răzgâiate se pot propaga prin aer fără fire conductoare, fără carnea din care-au emanat și care-a murit. Dar ca să-și inventeze această posibilitate practică să le meargă tramvaiele ori trenurile și troleibuzele fără fire electrice n-au catadicsit oamenii, ferit-a sfântul... Numai pentru suflete s-au chinuit oamenii să găsească o cale de propagare prin spațiu, calea credinței prin care să-şi înalțe sufletele ca pe niște zmeie prin spațiu până la Rai fără fire conductoare. Ne chinuim cu petrol, ne terminăm ozonul și atmosfera, duminica nu muncim căci e păcat să muncim în sărbătoare și mergem frumușel la sfânta liturghie și cam asta e toată povestea noastră, tot ce putem sau vrem noi cei ce-am fost făcuți din lut și peste care Dumnezeu a suflat duh de viață... Nici Dumnezeu nu mai râde de pocinoagele și ratarea noastră... Fruntea-i e brobonită de sudorile regretului... Atâta putem și vrem noi oamenii și atâta ideal și rost găsim noi vieții pe care ne-a dat-o Dumnezeu ? Să ne cosmetizăm o viață cât putem noi mai bine sufletul pentru startul final al călătoriei wireless către Rai ? Nu merită Domnul un astfel de tratament al zăbăvniciei din partea noastră... Căci, iată : Totul a început a fi irespirabil... Noi nu mai gândim și simțim. Noi trăim febra credinței iar creierul nostru e reglat să funcționeze după capitole și versete diverse din Sfânta Scriptură și evanghelii, nu după logica evidenței și simțurilor cu care ne-a înzestrat inutil Dumnezeu. Degeaba avem simțul văzului. Vom muri și niciodată nu vom vedea pe Dumnezeu cu ochii vii.  Chiar și așa lumea noastră, viața noastră, totul e o disoluție, totul a scăpat de sub control, trebuind să fii alienat să crezi că e normal și inevitabil ca ceea ce se întâmplă să se întâmple la infinit, și că asta e lumea și opera Lui Dumnezeu în toată splendoarea ei în acordurile psalmilor care ne sunt unică mângâiere și unic divertisment serios. Poate că Domnul tocmai s-a săturat de noi văzându-ne așa și ar vrea poate să uite totul ascunzând acest gunoi al nostru sub preș printr-o Apocalipsă... Nu face Domnul așa ceva... El e Gentleman... Altfel va repara El totul, mai elegant și mai frumos... Dar până atunci trebuie să credem că nu asta-i lumea... Dacă nu asta, atunci care-i...? A... Uitasem... Bineînțeles, lumea cealaltă, plină de suflete umane ce transcend, ce se propagă ca un curent electric fără fire conductoare, de pe pământ, frumușel, până la Rai într-o clipită... Ce frumoși sunt oamenii... Dar sublimi sunt și păianjenii care fiecare încearcă în viața sa de arahnidă să întindă o pânză a credincioșiei lor până la lună... Asta-i credința lor, a păianjenilor, pânza pe care-o țes... Și ei mor împăcați ca și noi oamenii făcând asta... Numai că ei nu au suflet... Noi da, dragii de noi, avem un suflet ce se propagă wireless până la Cer...

MOARTEA MIROASE URÂT (REACTUALIZAT)

15) MOARTEA MIROASE URÂT (REACTUALIZAT)

  Moartea miroase urât. Așa am fi tentați să credem. De fapt moartea miroase frumos. Miroase a cadavru în putrefacție, a burduhaie scoase din porci eviscerați, ori răscolite și mâncate de hiene din gazele vânate, ori a năduşeală și miros de transpirație și groază a deținuților din camerele de gazare de la Auschwitz ori Treblinka sau Birkenau. Aceste mirosuri sunt mirosurile morții și sunt sublime. Dumnezeu a hotărât ca acest miros al morții să fie astfel, fetid, scârbos, insuportabil, de asta zic că neapărat tot ce a făcut Dumnezeu trebuie să fie sublim, minunat, bun și chiar bun foarte, chiar dacă nouă, mirosul morții ni se pare pestilențial și ni se-ntorc mațele pe dos de greață. Tot așa mirosim și noi prin interior, prin măruntaie, prin mațe. Mirosim a moarte și a cadavru ce va să putrezească într-o zi, prin voia Domnului. Soarta sordidă a trupului nostru ce va sucomba în mizeria putreziciunii morții o privim suportabil sau nu, funcție de care cancer îi va veni de hac întâi trupului nostru sărman în ziua neagră a morții. Orice dușman ne-ar arunca cu plăcere stârvul în amara soartă a festinului viermilor. Dar dacă am învia ce crunt și dulce ne-am mai răzbuna, am uita cu totul de povața irațională a Lui Dumnezeu și nu i-am întoarce dușmanului și obrazul celălalt la pălmuit ci l-am jupui și l-am spinteca cu cuțitul cu două tăișuri, cu o paroxistică pasiune râzând și exultând de sângele otrăvit de dușman ce ne va țâșni pe față când i-am învârti cuțitul exuberanți în inimă să-i tăiem valvele-i blestemate și aorta, tot...!!! O, cât de buni și frumoși ne-a făcut în idee Dumnezeu și cum am ajuns să urâm și omorâm și să fim urâți și disprețuiți de dușmani ! Diavolul e primul care se apără, el spune mincinos și imoral cum i-e felul că nu el e vinovat de declinul nostru, să căutăm vinovați în altă parte. Pe cine să mai dăm vina că omorâm și suntem omorâți ? Pe diavol bineînțeles și pe noi uneori.  În schimb, printr-o morbidă resemnare similară baciului moldovean din Miorița, pe Dumnezeu îl iubim din toată inima noastră chiar știind dinainte că nu a găsit cu cale, după sfânta Sa voie decât să ne azvârle exuberant și afabil trupurile de manufactură divină în alterarea gunoiului morții și transformare în pământul din care ne-a făcut exuberant într-un cinism divin de o culme cosmică. Trupurile ce tocmai le-am spălat și parfumat, le-am masat cu cremă hidratantă parfumată și le-am oblojit  de vătămătură și boli, buzele cu care-am sărutat, limba cu care-am gustat bunătăți, bomboane, ciocolată, prăjituri și înghețată, vor merge într-un iureș la mașina de tocat a Cerului devenind hoituri împuțite, apoi pământ, din care-am fost făcuți de fapt într-o lamentabilă și tristă lipsă de inspirație căreia i s-a zis Creațiune... Atât de bine suntem pregătiți să primim acest tratament divin încât îl iubim total,  inocenți și naivi pe Dumnezeu, autorul și dispozitorul acestui pogrom al cărnii noastre, cu toată puterea inimii noastre... Știind că omului i-ar fi fost insuportabil a suporta așa ceva, Dumnezeu ne-a dat prin gânduri o compensare și o credință : Că trupul ni se va strica, dar sufletul ni se va mângâia în angoasa opacă a speranței mântuirii. Până atunci, constatăm și noi, proști, că mai întâi trebuie să ne vindem pielea și trupurile viermilor neadormiți. Și că trebuie ca morți să mirosim a cadavre. De aceea trebuie să ne iubim creștinește iminentul cadavru plin de viermi care va duhni oribil și să ne iubim cu osârdie moartea și putrezirea care astfel ni se va părea că miros atât de frumos, înaripați de emulația speranței în Cer și mântuire, escamotând bolnavi de această neagră voluptate a credinței evidența crudă că moartea de fapt miroase a hoit și a iad după pofta Divinului care a poftit și ne-a creat așa. Prin ce îndrăzneală am cutezat noi muritorii a hotarî care miros este plăcut și care nu, când nimic din ce a hotărât Dumnezeu nu este urât și grețos în idee, în viziunea Lui Dumnezeu...? Ar trebui să ne dăm de vii cu parfum de cadavru, să mergem la morgă și avizi de această plăcere să stoarcem cadavrele de sucurile morții și să ne dăm pe față cu acest deodorant, ca să fim în ton cu voia Lui Dumnezeu care a hotărât ca moartea să  miroase a hoit naclăind de viermi normali și nevinovați, a smoală fierbând în cazanele iadului amestecată în cazane de diavoli simbriaşi împuțiți din ierarhia instituției acestui iad indispensabil din subordinea societății transcendente a Lui Dumnezeu, căci tot ce e în univers e subordonat și gestionat de Dumnezeu și e bun, foarte bun. Ar fi fost imposibil un univers fără un pământ plin de cadavre trecute și viitoare, când era mult mai elegant să fim după ce murim expulzați în spațiul infinit și-aşa prea gol și unde e atâta loc, infinit, la vedere, nu ascunși în bezna și decrepitudinea putrezirii în pământ ca niște gunoaie sub preș. De asemeni ar fi fost de neconceput în optica Lui Dumnezeu un univers fără un iad, atâta vreme cât Raiul a fost pus ca alternativă compensatorie și liniștitoare pentru noi, nu obligatorie, ci opțională după voința și liberul arbitru al fiecărui om rătăcit pe cărările disperării în viața ca o glumă macabră și de prost gust a Lui Dumnezeu. Poți să alegi : damnarea sau mântuirea. Oricum, ambele se obțin prin moarte și împuțirea cadavrelor noastre, un preț mult prea tragic pentru noi, pentru demnitatea și ighemonicoanele noastre, soluție care ni se impune cazon printr-o crudă, imorală și intransigentă speculă a Cerului care este povestea vieții noastre viitoare : O minciună vândută la suprapreț și pe care o cumpărăm de la speculanții cerului avizi pentru că are mare căutare printre noi. Și dacă moartea și iadul miros așijderi înfrățit urât, Raiul și viața veșnică miros pentru noi, mortăciuni de profesie, inutil de frumos, împrumutând această bine plăcută mireasmă de la Dumnezeu care a dat-o doar sfinților și moaștelor care miros a ambră și mosc ce ne răsfață nările și sufletele alergând și fugind delaționiste din noi ca într-o goană nebună și meschină, mercantilă după aurul mântuirii, avide și înnebunite după desfătările, deliciile și răsfățurile Raiului. De ce a trebuit ca moartea și cadavrul nostru să miroase urât când sunt niște invenții ale Lui Dumnezeu, după chipul și asemănarea Sa, El însuși bine mirositor...? Eu cred că Dumnezeul cel bun și legitim n-a vrut să murim și să dispărem atât de mizerabil în tina pe care ne-a promis-o nu El, ci Demiurgul Cel Rău, uzurpatorul Lui Dumnezeu la tronul Raiului, vărul Său care îl ține ostatic și nu-i dă voie a se manifesta pentru noi ca un Dumnezeu bun... Noi ne-am fi urcat cu trupul la Cer alături de Dumnezeul cel Bun și logic viu, incontestabil, dar habar n-avem că El e ținut în fiare de Demiurgul Cel Rău și nu ne poate scoate amărala și angoasa insurmontabilă din suflet în această condiție de muritori de profesie... Dumnezeului Cel Bun nici prin gând nu-i trecea să ne rezerve transformarea în cadavre și în gunoi. Aveam pregătită o soartă minunată, pretabilă infinitei mile și filantropii a Dumnezeului Cel Bun după mare inima Sa... Văzându-se la putere, în schimb Demiurgul cel Rău ne-a spus decretând cu cinism : "Din pământ sunteți și în pământ vă veți întoarce !" Și noi am acceptat de nevoie și de frică. De atunci, devenim în draci cadavre și putrezim. Iar din stârvul nostru inert și împuțit, de la Facerea Lumii încoace se desprind într-un zbor înălțător către Rai într-o goană nebună după absolut sufletele noastre amăgite și îmbătate de această euforie... E absolut neverosimil și nedrept, ilogic, ciocoiesc ca sufletul nostru să-și facă lansarea memorabilă în cosmos către Raiul mântuirii dintr-un ordin al Dumnezeului Cel Bun dintr-un stârv al nostru care se va împuți atât de grețos...! Demiurgul cel Rău ne-a pecetluit această soartă... Și astfel numai noi oamenii adulmecăm ca fiind grețos acest miros, mirosul morții și al cadavrelor noastre. Dumnezeului cel Rău îi place cum miroase moartea noastră, acel miros e etalon, e calculat în universul negru al disperării noastre guvernat de Demiurgul rău al lui Cioran. Nouă, care visăm plenar la Rai și la desfătările Lui ne plac numai mirosurile plăcute corespunzătoare teritoriilor mirobolante paradisiace. Animalele care nu visează la Rai și nu au opțiunea acelui loc sunt mai realiste. Hienei îi place stârvul împuțit plin de viermi al antilopei vânată de leu, mănâncă cu aviditate tot, inclusiv copitele, coarnele și mațele pline de balegă umedă de unde-şi extrag apa nemaiavând nevoie a bea neapărat apă minerală sau apă tonică precum noi. Bear Grylls și-a stors în gură balegă din mațe de cămilă moartă ca să arate cum se poate supraviețui în deșert făcând abstracție de mirosurile fetide ale morții. Niciodată un șacal n-ar vrea să mănânce pâine prăjită cu unt, dulceață de zmeură și lapte cu miere la micul dejun. Daca i-ai băga acestea pe gât ar vomita de scârbă. Numai noi, oamenii ne prostituăm cu gusturile plăcute care sunt destinate doar îngerilor. Gustul bine plăcut al jivinelor, al mamiferelor, noi fiind tot mamifere, este gustul de cadavru, mirosul greu al hoitului și cărnii de pradă așa cum eram și noi în epoci imemoriale preistorice când ca mamifere intercalate în lanțul trofic eram una din prăzile preferate ale dinozaurilor și tigrilor cu colți de sabie preistorici. Punând în carnea noastră mirosul de cadavru, mirosul morții, Dumnezeul Rău a făcut o favoare jivinelor onorându-le cu această delicatesă culinară a cărnii noastre ce musai a trebuit să miroase urât pentru plăcerea și folosința prădătorilor care nu se spală pe dinți și au respirația grea, a hoiturilor vânate. Chiar dacă noi acum nu mai suntem vânați și mâncați de dinozauri, hoiturile noastre miros tot urât, după genialul dar maleficul plan al Lui Dumnezeu cel Rău care a știut că nu putem muri fără a mirosi urât, pentru buna plăcere a viermilor, creaturile Lui, a căror colcăială în stârvurile noastre e estetică și frumoasă în ochii Săi injectați de ură și mizantropie, deoarece a rânduit așa ceva pentru noi toți muritorii și credincioșii de rând și nu dispariția într-un miros frumos de cadavru de moaște. Niciodată nu vom ajunge să mirosim  frumos ca sfinții pentru că ei nu au datoria de-a muri. Iar tot ce moare e tarat de mirosul morții. Doar nouă ne repugnă acest miros, pe când Demiurgului Rău îi place, căci în planul Lui malefic divin noi suntem muritori și suntem consumabile. Servim unui scop practic acolo în Rai căci nu degeaba suntem așteptați de Dumnezeul Cel Rău cu brațele deschise... E imposibil ca duhurile Raiului, serafimii, heruvimii, îngerii, Dumnezeul Rău însuși să nu se conecteze la o sursă de energie, la o hrană care-i susține... Poate că sufletele noastre în Rai servesc tocmai acestui scop... Poate că trebuie să hrănim duhurile și entitățile cerului cu carnea, cu energia noastră și pe însuși Dumnezeul Cel Rău, pe când Dumnezeul Cel Bun e ținut în fiare și i se dă zeamă cu două boabe de fasole, cu gândaci înecați în acea supă și pâine uscată mucegăită, în lanțuri... Iată folosul bucuriei noastre de-a merge la Cer și de-a ști că suntem de folos cu adevărat cumva Lui Dumezeu în Cer... : Că suntem înfulecați de sfinți și de Domnul Cel Rău într-un festin pantagruelic și prin energia rezidentă în sufletele noastre îi insuflăm energie și viață însuși Lui Dumnezeu cel Rău și îi suntem de folos cumva cu umila putere de care dispune un suflet de-a se preda și dărui programatic Lui Dumnezeu Cel Rău. Aș fi mai fericit să știu că sunt mâncat cu mujdei de usturoi de Dumnezeu în Rai decât să nu știu niciodată ce voi face acolo, când nu-mi vor fi de folos nici unul din toate cele șase simțuri pe care le am acum și nici putere și mușchi nu voi avea să construiesc ceva, să-mi folosesc cumva talentul și măiestria în slujba construcției Raiului, bănuind totuși că Raiul e o patrie care trebuie cu sârg și scrupulozitate construită, dacă de patria adevărată de pe pământ ne-am bătut joc, prin lene, nemuncă, sărbători și praznice, furturi și spolieri... A visa la Rai are sens și greutate numai dacă accepți sacrificiul suprem de-a te jertfi complet și dezinteresat pentru binele comun al Raiului, de a fi consumat și a te volatiliza în El ca un gaz de lampă ce se consumă susținând flacăra ce produce lumina, scopul final. Și pentru noi, bucuria morții ar trebui să fie satisfacerea Lui Dumnezeu, fie El și Rău, doar ne supunem respectuoși și slugarnici stăpânirii Cerului, și nu interesul și instinctul nostru de conservare de-a ne plasa în Cer nevoile pământești de comoditate, odihnă, distracție, divertisment, voie bună, fericire, picnic și grătare. Nu poți fi fericit în Rai câtă vreme nu știi ce faci acolo... Tot o frică și o scârbă viscerală te apucă de atâta bucurie și extaz programatic cât ai de trait în Rai, o veșnicie, ca o cursă înfricoșătoare într-un montaigne-russe de distracție care și-a pierdut frânele dintr-un parc de distracții prea extrem care e de fapt Raiul cu toate "distracțiile" sale. Raiul nu e pentru noi muritorii, nu e pentru satisfacerea subiectivă a poftelor, nevoilor, orgasmelor și încântarilor sufletului nostru într-un Cer insondabil, tabu și inaccesibil patronat fraudulos de Dumnezeul Cel Rău, ci pentru a fi de folos total și dezinteresat Lui Dumnezeu, oricare-ar fi El și orice-ar avea de gând să facă cu noi. Eu sunt altruist, practic și realist. Dacă tot se spune că mai e loc în Cer și pentru mine, pentru toți, pentru oricine, aș vrea să fiu tocat și făcut drob cu mirodenii și mărar în bucătăria Raiului. Și să fiu mâncat de Dumnezeul Cel Rău cu poftă de Paști... Poftă bună...! Ori dacă i se va apleca, să mă pună mai bine, singura bucată de carne, în ciorba lungă de fasole în castronul turtit, cu gândaci, dată de-o veșnicie în penitenciar de Demiurgul Cel Rău Dumnezeului Cel Bun ținut ostatic, de care nimeni n-a auzit și care suferă egal de mult ca Iisus. Rușine omenirii care se închină Demiurgului Cel Rău luând de bună toată mascarada pe care a denumit-o viață și speranța noastră iresponsabilă către Rai și mântuire, umplându-ne viața cu aceleași crime, nedreptăți, cu aceeași mizerie, precum în Cer, așa și pe pământ...

VIAȚA-I DIVINĂ (REACTUALIZAT)

24) VIAȚA-I DIVINĂ (REACTUALIZAT)
 
Cântărețul orb George Nicolescu spunea într-un cântec că viața-i divină. Oare chiar credea când cânta asta în acel cântec stupid ? Cum poate fi divină viața pentru un orb care și-a pierdut puterea, dreptul și darul de-a vedea, lucru esențial pentru lumea celor vii, ori n-a avut-o niciodată așa cum sunt cei orbi din naștere ? Cum poate fi divină viața pentru un orb din naștere când acest handicap nu e decât o jicnire, un afront adus de fire unei ființe asupra căreia Dumnezeu emite pretenția de manufacturier șef și semnează de garanție și calitate sau cel puțin ar trebui să semneze ? Este ca și creație a Lui Dumnezeu viața și lumea oamenilor divină când nu e decât rezultatul unui efect al întâmplărilor și evenimentelor cosmice afectând pământul cum a fost căderea unui asteroid în Golful Mexic acum 65 milioane de ani când prin asta s-a produs extincția dinozaurilor, prădătorii regulați ai strămoșilor noștri care până atunci ne mâncau fără probleme cu tot cu viața noastră divină și credința într-un Dumnezeu așijderi ? Dinozaurii au dispărut pentru că erau prea mari și nu aveau cum să evite catastrofa și unde să se ascundă de atmosfera nocivă a impactului exploziei asteroidului pe când gândacii, șoarecii și pitecantropii sau strămoșii noștri oricare-ar fi fost ei cu viața lor care ulterior și-au spus că e divină, s-au ascuns în pământ, în peșteri, în bordeie, oriunde. De acolo, oamenii au început să dezvolte siguranță și confort, au început să tragă la aghioase și să gârâie satisfăcuți, deci să aibă și timp privat și sentimente pentru religie și Dumnezeu, căruia au început să le fie recunoscători pentru viața lor din peșteri, din bordeie, de oriunde și tot mai mult au început să-și spună din lipsă de o inspirație pertinentă că viața-i divină și e o minune. Ce minune poate fi ? Nu e decât un neajuns când trăim timorați de frica de a n-o pierde în orice secundă atât de ușor... Nu e decât o întâmplare că suntem așa și nu altfel. Nu e decât o întâmplare că unul din strămoșii noștri nu a încercat tentația apei ca să ne îmbie pe toți să ne retragem în ape ca să ne crească înotătoare și membrane între degete și să evoluăm și trăim frumușel în mări și oceane cum au făcut vechile mamifere ca balenele, delfinii, lamantinii și vidrele cărora li s-au acrit să se hrănească cu atâta iarbă amară, rădăcini, gândaci și șerpi veninoși și au început să simtă în apă deliciul gustului dulce marin al peștelui și abilitatea de a-şi mișca lesne corpurile masive în apă. Viața oamenilor pe pământ nu e decât un efect al unei preferințe primordiale a speciei strămoșilor noștri oricare-ar fi fost ei care au preferat să rămână pe pământ și așa cum puteau evolua în apă crescându-le înotătoare sau nări tip valve ca la balene și foci zicând că suntem făcuți așa după chipul și asemănarea unui Dumnezeu acvatic, noi dintr-o întâmplare a firii am evoluat pe uscat scurtându-ni-se coloana vertebrală și căzându-ne cozile ca să devenim într-adevăr după chipul și asemănarea Dumnezeului curent care precum știm nu are coadă și nici înotătoare de mamifer acvatic sau pește. Faptul că balena are stomac cu mai multe camere ca ierbivorele arată că demult a fost un mare ierbivor trăind pe pământ. Intrând din întâmplare în apă și văzând că greutatea imensă nu mai e o problemă a început să simtă confort în apă și balena a rămas acolo. Picioarele inutile i s-au transformat : cele din față s-au făcut înotătoare iar cele din spate, nemaitrebuind au involuat și s-au retras minuscule în interiorul corpului rămânând un mic mugure vizibil la disecție. Fiindcă dintr-o opțiune noi nu am intrat în apă, nu ni s-au transformat mâinile în înotătoare astfel că am putut să ne folosim de ele pe pământ și să facem cu ele semnul crucii bucurând pe Dumnezeu. Suntem aidoma Lui Dumnezeu și El aidoma nouă datorită întâmplării și evidenței evoluționiste care a făcut să avem forma ce-o avem și din rândurile noastre Dumnezeu să-și nască un Fiu antropomorf, Iisus. Religia nu e decât Regulamentul și manualul după care ne completăm reciproc avantajos și avem nevoie unii de alții, noi de Dumnezeu și Dumnezeu de noi pentru a spune în vanitatea noastră stupidă că viața-i divină și Dumnezeu să se mândrească și bucure că a făcut ceva bun în univers. Cum poate fi divină viața noastră de carne cu sânge atât de lesne curgător în afara corpului de unde ni se trage unul din milionul de motive al morții ? Căci în primul rând carne canceroasă și sânge leucemic suntem sau curgător prin răni de glonț sau cuțit, și mai apoi suntem spirit care se screme degeaba pentru transcendența lumii celeilalte și cultivarea unui ezoterism religios lovit de nulitate fără suportul primordial al cărnii noastre mai totdeauna bolnavă și inaptă medical... Mântuirea sufletului nostru, pofta noastră ce-am poftit o viață de credincioșie, e datorată muncilor anterioare ale inimii și creierului nostru, bucăți vulnerabile de carne de care sufletul întotdeauna uită parvenind și imigrând într-o zi venetic în Cer uitând imoral de carne, uitând de tot ce-am fost. Ce e carnea noastră dacă nu ceva absolut vulnerabil în mediul ostil înconjurător de a cărei fragilitate, complicație și prognostic trebuie să te sperii și îngrijorezi tot timpul ? Oricând te poate umple sângele, oricând se sparge ceva în tine, se înfundă ceva și faci infarct miocardic sau infarct mezenteric când ligheanul de mațe din tine se strică și necrozează fiindcă nu mai e irigat de sânge. Ce are divin această viață plină de sânge unde colesterolul și trigliceridele ies mai tot timpul prost la analize de unde e sigur că din cauza asta va crăpa ceva în tine cât de curând făcând iminența morții o chestiune de ani și uneori de luni ? Divin înseamnă rezistent ori ce are divin carnea mea care e un suport firav și inadecvat legilor dure ale fizicii, chimiei și universului, prin a cărei anatomie atât de defectuoasă, complicată și sofisticată orice secundă care trece îmi sună în conștiință ca un dangăt de pericol pentru bietul meu spirit ce nu are nimic mai bun decât carnea mea firavă de a se manifesta ?
  O, cum mai visăm de frumos la Dumnezeu și la Rai sub temporara permisiune a cărnii noastre ce ne mai permite ca pe o mare favoare și noroc în fiecare zi o gură de aer proaspăt prin care putem să visăm în fiecare zi aceeași fantezie religioasă ce ne creează dependență despre cer și univers consumând vorace resursa firavă a sănătății noastre care se epuizează în penurie de la o zi la alta și căruia îi datorăm totul inclusiv sfârșitul ! Și Dumnezeu îi datorează sănătății noastre totul căci noi suntem desertul Lui preferat. Ce suntem noi pentru Dumnezeu dacă nu niște simple trufandale ? Ce e Dumnezeu dacă nu un consumator de trufandale umane care să-i facă plăcere în Rai excitându-i și bucurându-i gustul divin ? Căci ne dă Dumnezeu atâta timp și sănătate puțină să trăim cât mai suntem proaspeți și îi mai suntem pe plac după care murim și Dumnezeu se hrănește și delectează cu credința altora și altora proaspeți la rând. Iată explicația pentru care Dumnezeu nu a răbdat să trăim veșnic, căci ne-am face amari, tari și lemnoşi ca niște salate lăsate să crească în grădină până fac semințe. Iar așa ceva este monstruos și nu pe gustul Lui Dumnezeu căruia îi place să fim proaspeți, mereu trebuindu-i prospătură pentru treburile de pe lumea cealaltă. Trăim ca să fim consumați în castronul cu salată al Lui Dumnezeu. Ce rost are să ne mai punem problema ce vom face în Rai și pentru ce trăim de fapt ? Suntem în crescătoria de trufandale a Lui Dumnezeu cotcodăcind inutil în ferma avicola ce se cheamă viață. Abia așa din spirit practic pentru folosul Lui Dumnezeu viața noastră se poate spune că-i divină. Nu divină pentru noi ci divină pentru El. Pentru Dumnezeu creștem și ne înmulțim astfel ! Nu suntem mândri și nu ne e de ajuns asta ? Sau vrem și alt rost și alt înțeles ? Nu se poate să cunoaștem și să știm totul ! Dumnezeu a hotărât că nu trebuie să mâncăm mere din pomul cunoașterii. De aceea trebuie să tăcem și să nu înțelegem nimic din ceea ce ni se întâmplă. Cineva spunea că viața nu are nici o subtitrare. Ori o înțelegi cu tot neînțelesul ei, ori n-o înțelegi. Cică viața e frumoasă și merită trăită. Și că trebuie să trăiești fără nici o scuză și să iubești fără regrete. Bla, bla, bla, ce să spun...? Frumos și prețios spus, ca din cărți și ca din filme... Viața-i viață, "life is life", vorba cântecului,  Dar cred că viața are totuși o subtitrare, nu ne lasă Dumnezeu să ne chinuim ca tâmpiții și să nu înțelegem nimic. Dar din păcate subtitrarea vieții este una defazată față de ce vorbesc actorii. Și ne chinuim să traducem, fiecare în versiunea noastră proastă, astfel încât nu înțelegem nimic nici din propria noastră tălmăcire. Nu poți trăi fără scuze, doar ce știam că tot timpul trebuie să ne scuzăm și rugăm Domnului pentru iertarea păcatelor. Trebuie să iubim cu cele mai adânci regrete ; căci e pentru prima și ultima oară... Cât vei avea de trăit în Rai, adică un miliard de ani, nu vei avea timp și nici voie să iubești și chiar de-ai vrea tot n-ai putea să iubești cu un schelet gol fără carne, ori poate ai vrea să iubești numai cu sufletul, tot ce-a mai rămas din tine, tot nu se poate căci sufletele sunt destinate să-L iubească numai pe Dumnezeu. Regretă cu lacrimi de sânge ultimul sărut căci e pentru ultima oară. În Rai nu vei avea norocul să-i săruți mâna Lui Dumnezeu, nici mantia divină drapată cu stele Swarowski, poate doar bocancii plini de noroi paradisiac dar și pentru asta va fi bătaie printre sfinții din Cer, canonizați ori încă nu. Căci în Rai nu vei mai săruta... Căci în Rai s-au zis cu pupăturile, cu voluptățile, cu dezmierdările și va fi loc numai de seriozitate, fără relaxări și timp de giugiuleli și iubire, va fi abnegație și nici o zăbăvnicie ca pe pământ, ci muncă asiduă și rupere de oase. În Rai va fi doar iubire... Iubire eternă și completă dar absolut platonică și insipidă, doar pentru Dumnezeu... Adio gust, adio voluptăți... În Rai vom fi doar furnici lucrătoare harnice și sterile, oarbe, autiste, care nu se iubesc și nu se împerechează, acest atu fiind al reginei cu un abdomen imens plin cu mii și mii de ouă. Nu e Dumnezeu care pe toți ne-a făcut, o adevărată matcă a stupului cu miere numit Rai ? Trupul e pentru pământ și pentru moarte iar sufletul pentru Rai unde curge lapte și miere la orice robinet sau din orice uger de vacă stearpă paradisiacă. Ce dacă murim ? Doar hoitul moare, asta e liniștea credinciosului,  astfel că se întoarce în pământ ceea ce-i făcut din pământ iar sufletul e rezervat pentru Dumnezeu.  Frumos și bine spus, nu mai poți avea argumente sau contraargumente la rețetele și scenariile pe care le fac oamenii despre moartea lor, și rămâi uimit cât de inteligent găsesc oamenii o stratagemă de supraviețuire și cu visul la Rai și la mântuire se agață de poalele Lui Dumnezeu în ultima clipă ținându-se strâns de corzile credinței să nu cadă în golul neantului și neființei... Odată găsită această soluție, cu sentimentul datoriei împlinite, dornici de treabă, oamenii au pornit să construiască școli și biserici. Statistica spune că după revoluție s-au construit mii de școli în Romania. Și la fiecare școală câte cinci biserici, cu cinci preoți și cinci dascăli, retribuiți corespunzător cu salariul minim pe economie după ce prestează în particular nunți, îngropăciuni, botezuri, acatiste, aghezme. Oamenii își așteaptă cu atâta liniște și împăcare sfârșitul... Oricând un preot, trimisul Lui Dumnezeu pe pământ îi va da la cerere omului bolnav ultima împărtășanie. Liniștea pe care le-o dă oamenilor autosugestia confortului postum vine din indestructibila instrucție a credinței ce aduce astfel îmbărbătarea pe care omul o dezvoltă toată viața în legătură cu dramatismul sfârșitului. Sfârșitul religios nu e un sfârșit și nu e o inexorabilă suferință și tragedie personală. Atunci când ai în sinapsele legăturilor neuronale programul autovindecării și imunizării prin efectul placebo al terapeuticii religioase, orice altă teorie o respingi ca pe o grefă contraproductivă a sufletului și cărnii tale. Obținerea fericirii și liniștii personale admite orice mijloc. De aceea nu duce un alcoolic la dezalcoolizare și un om cuminte religios la argumente laice sau ateiste despre lume și viață. Nu vei reuși decât să zdruncini acei oameni din buna lor funcționare în care se complac natural și pentru care sunt programați corespunzător de Dumnezeu pentru totdeauna în dulcea terapie a credinței. Nu poți schimba caracterul și convingerile oamenilor fără pericolul dezagregării și îmbolnăvirii lor de o meteahnă venetică pentru care nu sunt programați a o învinge și transforma într-o vindecare. Atacând convingerile oamenilor și mai ales cele religioase devii imoral și dăunător, ca unii muncitori care vor să introducă o locomotivă la revizie deși funcționa atât de bine așa veche cum era, iar după reparații vei vedea că locomotiva nu mai funcționează atât de bine spre disperarea mecanicului care înjură meșterii ce-au umblat la locomotiva care mergea atât de bine chiar cu niște piese antice, uzate, pline de praf și ulei... Calitatea curentă și solid încetățenită a omului e de a fi religios sau a nu mai fi deloc. Și omul și secolul său vor fi religioși sau se vor dezintegra potrivit previziunilor filozofului francez. Nu are rost și spor să faci umbră pământului într-o stare duplicitară în care nu te revendici ca având idealul neștirbit al religiozității pragmatice. Să crezi în ceva : într-o stare de grație căreia i s-a zis credință în Dumnezeu și care are darul de a-ți satisface speranțele și vanităţile religioase firești și vitale e cheia liniștii și a echilibrului în univers, e un punct de sprijin, singurul realist de care te agăți să nu cazi în neant și în disperare. Rostul omului în viață e de a fi înrobit de Dumnezeu. Rugăciunea cea mai tare precum zicea Petre Țuțea este : "Înrobeşte-mă Doamne ca astfel să mă pot simți în sfârșit liber". Din clipa în care ai prins de veste că ești conștient și gândești vei fi atins de morbul inalienabil al temerii de întuneric și de șovăielnică timiditate a scontării consecințelor pașilor tăi umili pe ulițele întunericului. Oricât de tare ai fi tot te sperii când cineva țipă la tine pe la spate. E frica de bestia întunericului care în sensibilitatea ta firavă e cel mai verosimil ca bestia să-ți facă rău, să te destructureze, să te consume și instinctul de conservare îți spune că trebuie să faci ceva să te aperi. Să ai o repulsie și un scut al firii ridicat anticipat împotriva stihiilor care te înspăimântă fiindcă ești mamifer deci în lanțul trofic undeva inferior, vulnerabil și lipsit de imunitate față de sălbăticia mediului ostil. E insuportabil să te gândești cum suportă psihic ierbivorele teroarea prădătorilor vorace și nu au nici un mijloc mai eficace împotriva lor decât fuga disperată și unele măsuri naturale de camuflaj ori alte stratageme în mare parte inutile. Dacă ar fi avut un Dumnezeu n-ar fi fost prăzile mai fericite fluierând și făcându-şi unghiile când hienele ar fi mușcat de vii din ele ? O pradă credincioasă ar fi făcut lupul să înnebunească și să fugă stingherit mâncând pământul în păduri lăsând oaia să se bucure de credință și dumnezeul ei.  Fiind oameni cu sentimente trebuia să scăpăm odată pentru totdeauna de acest disconfort al fricii existențiale și să înlocuim paranoia și frica întunericului nu prin fugă sau panică cum fac dobitoacele ci prin ceva total eficace numit credință în Dumnezeu. În ziua când primul om îngrozit și hăituit de întuneric s-a uitat spre cer și a văzut ceva, niște stele licăritoare sau altă iluzie optică sau psihică convenabilă, s-a terminat cu teroarea fricii și omul a putut răbda să trăiască, să gândească, să vorbească, să-și construiască locuință cu zorzoane și mușcate la fereastră, cu pianină la care să cânte și apoi să doarmă liniștit cu îngerii aproape, și cu icoană la care să se închine înainte de culcare. Trezit din somn dimineața, odihnit, fără cearcăne, mustind de Dumnezeu, a insuflat tuturor semenilor îngroziți această stare de siguranță și de bine. Apoi au pornit a doua zi dimineață la biserică să-şi împărtășească unii altora aceste trăiri numite revelații divine. Ce fericiți au devenit oamenii... Fiindcă puține animale văd în culori și panoramic ca noi, nici un animal îngrozit de răgetele răpitoarelor n-a putut ridica ochii spre cer ca oamenii să-și dobândească siguranța și liniștea agățându-şi ochii de un Dumnezeu al dobitoacelor. Fugind mereu să se apere nici o lighioană n-a mai avut timp să vorbească, să gândească, să raționeze, să râdă și să doarmă liniștită ca oamenii. Astfel e explicabil cum nici un animal nu vorbește și nu râde, nu are facultatea de a fi smerit și a se simți în siguranță și confortabil ca noi oamenii în fața vitregiilor și vicisitudinilor preponderente ale crudei sorți având scutul și argumentul credinței într-un Dumnezeu de serviciu. Să mulțumim deci primilor oameni preistorici care în fața vitregiilor sorții au avut inspirația de-a modela niște statuete din lut, numite în greacă terafim, (de la terra, lut, și fim, statuie), ori heruvim, (de la heru, vițel și fim, statuie), care venerate cu patos au împrumutat natural din virtuțile Raiului luând denumirea de serafimi ori heruvimi, și împrumutând sfințenie de la Dumnezeu au fost capabile să impună și primească respect de la înfricoșații muritori care cu totală dăruire au avut astfel ce venera creând în juru-le un sistem de valori implementate în ceea ce s-a denumit religie prin care oamenii au reușit a cere și revendica reală protecție prin mijlocirea lor pe lângă Dumnezeu pentru ca să ajute El neputinței noastre și să elimine disconfortul fricii de tot ce e ostil firii omului în mediul oricum ostil. Mai departe, prin sofisticări și rafinări succesive în evurile istorice sălbatice și până la noi, statuetele au fost părăsite și uitate ca desuete și ridicole, dar ideea și respectul de ele a rămas biologic încrustat în mintea și inima omului. Prin muncile sufletului și minții oamenilor, prin alambicări și distilări succesive, Dumnezeu a prins a deprinde reală viață și motivație de a se dezvolta impetuos în Cer ca o junglă nepătrunsă din sămânța preistorică rămasă în sufletul oamenilor din vremuri imemoriale în care superstiția adorării idolilor sfinți a prins putere și L-a legitimat pe Dumnezeu în inimile oamenilor exponențial odată cu trecerea timpului. Dumnezeu nu era decât un duh care se purta deasupra apelor. Simțind în noi niște prieteni și buni parteneri de dialog a prins curaj și motivație a se metamorfoza și dezvolta potrivit firii noastre umane și a devenit asemeni nouă oamenilor, după chipul și înfățișarea noastră, apoi fiind prin definiție prea Bun, Sfânt și generos, ne-a împrumutat și nouă din calitățile-i, cizelându-ne și pe noi după chipul și înfățişarea-i după cum ne-a și mărturisit în Scriptură. Har Domnului că am dobândit astfel liniștea mult dorită ajutați esențial de Domnul și că trăim viața, care e frumoasă și merită trăită, la cota unui confort sporit ce vine prea târziu, după moarte, oferit doar de credință. Cu adevarat, ni se rup nasturii de la cămașă de la pieptul nostru umflat de mândria credinței când simțim că "viața-i divină", potrivit unui cântec stupid al lui George Nicolescu, care a uitat să spună că de fapt viața noastră e o crimă nepedepsită a Lui Dumnezeu care n-a ucis pe nimeni și totuși toți mor în stânga și-n dreapta și nimeni nu știe cine-i omoară, toți dau vina pe boli și pe draci în lumea guvernată de al nostru Creator dar care tocmai fiindcă trăiește la marginea universului, sau într-un univers paralel, pentru că e conducătorul nostru e imun și nu poate fi tras la răspundere niciodată pentru nimic într-o lume plină de morți care au murit de moarte bună. 

    

FARSA MACABRĂ NUMITĂ VIAȚĂ (REACTUALIZAT)

25) FARSA MACABRĂ NUMITĂ VIAȚĂ (REACTUALIZAT)

  Cineva mi-a spus că a mai văzut exact tipul ăsta de blog macabru pe internet. Probabil că am fost plagiat. De aceea am decis să scriu din ce în ce mai mult la cota cea mai macabră la care se poate scrie. Ca să le fie frică și groază nenorociților să mă copie. Să scriu într-o manieră revoluționară și printr-un curaj nebun să le pară înfiorător că fac răzmeriță în Rai și Îl întreb respectuos pe Dumnezeu, dar fără să-L menajez, de ce a fost să fie așa, așa urâtă treaba pe pământ și nu altminteri, mai frumos și mai plăcut totul ? Sunt sigur că se merita un lucru normal, acela că oamenii puteau fi educați dacă nu cu duhul blândeții Lui Dumnezeu atunci fie măcar și cu forța, să ia în primire de la Dumnezeu Raiul amenajat de El pe pământ și nu aiurea în cer și să-l gestioneze cu responsabilitate, cu demnitate și scrupulozitate. Sunt sigur că oamenii mânați, conduși, determinați, obligați de ordinul și dispoziția urgentă și executorie a Lui Dumnezeu de a face Raiul pe pământ ar fi făcut o treabă faină pe pământul făcut Rai din capul locului de Dumnezeu, muncind fără precupețire, cu satisfacție, emulație, determinare și demnitate pentru a clădi cărămidă cu cărămidă Raiul pe pământ dacă și Dumnezeu ar fi vrut asta sincer și cu tot dinadinsul. Dar nu a vrut și triști vedem asta din moment ce pe pământ avem de la Facerea Lumii o copie a iadului, un antrenament pentru iadul de pe lumea cealaltă doar pentru faptul că Dumnezeu a găsit cea mai proastă soluție pentru greșelile noastre : ne-a dat naibii pe toți disperat că nu ne-a putut educa prin metodele Sale alungându-ne din Rai definitiv. Pentru ce a făcut Dumnezeu iadul pe pământ când era perfect posibilă utopia Raiului prin voința, efortul și colaborarea comună a oamenilor și a Lui Dumnezeu ca să fie clădită această măreață realizare pe pământ ? Puteam pe pământ să trăim evidența și logica Raiului într-o realitate curentă, limpede și nu una transcendentă, fantezistă ce ține absolut de vis, de intenție, de deziderat al oamenilor să găsească prin religie neapărat în neant fericirea, nu în viață ci absolut ilogic după moarte înghițind de foame fărâmele și cojile uscate ale promisiunii divine că ne va fi mai bine exclusiv în Cer după ce ne va fi atât de rău pe pământ. Sunt sigur că puteam fi nemuritori. Cât efort L-ar mai fi costat pe Dumnezeu să ne facă așa și nu ne-a făcut ? Nu înțeleg ce satisfacție a avut Dumnezeu atunci când a creat ceva, universul, sistemele solare, Terra și pe noi să nu ne facă odată pentru totdeauna perfecți și invulnerabili, sfinți în carne și oase, entități vii sănătoase, brave și puternice dar fără de putere malefică, ci cu o putere dulce și blândă cum e însăși puterea Lui Dumnezeu ! Să nu fi avut urechi să auzim vești rele și nici ochi să vărsăm lacrimi de durere, și nici gânduri de a visa la un Rai și o fericire din altă viață când puteam avea totul aici și acum în viața asta prin voia și îngăduința Lui Dumnezeu. Sunt sigur că Dumnezeu creându-ne ca specie preferată inteligentă a Sa, ne-ar fi molipsit intrinsec și genetic de toate calitățile Sale divine fără alte complicații și fără alte explicații și motivări. Am fi ieșit aidoma Lui Dumnezeu, atât la înfățișare cât și la caracter, precum din orice ouă ies creaturile cu forma și însușirile vietăților ce le-au ouat. Pentru ce n-am ieșit ca Dumnezeu ? Aceasta-i întrebarea simplă de pus Lui Dumnezeu și în lipsa evidentă a unui răspuns în această viață, întrebările complicate și fără răspuns trebuie să ni le punem nouă înșine rămânând cu gustul amar dar singurul gust posibil al unor întrebări retorice la care Dumnezeu nu ne va da niciodată vreun răspuns, neavând unul. Când Dumnezeu ne putea lămuri limpede și clar ce e cu noi pe această lume, care e sensul și rostul nostru practic,  necostându-L nimic o explicație clară pentru noi, iată că a preferat să tacă chitic din lumea și universul Său paralel lăsându-ne pe noi oamenii să speculăm cu explicațiile noastre religioase și să creăm lumea și știința teologică a religiei noastre ca răspuns la tăcerea simptomatică a Lui Dumnezeu. Astfel că cea mai comodă explicație pentru noi nu e că Dumnezeu nu există, aceasta e inconvenabil pentru noi, ci că Dumnezeu există dar cel mult tace și cel puțin ne vorbește prin vis, prin dorința noastră, prin voința noastră încăpățânată de a crede că nu suntem singuri în univers, iar în caz că am fi, nimic nu ne liniștește și nu ne alungă frica de vid mai mult decât de a vrea să fim împreună și în părtăşie cu acest Dumnezeu, cu acest vis frumos. Și cu asta oamenii au rezolvat problema fără prea multă bătaie de cap. Câțiva au zis că sunt nebun să mă iau în piept cu Dumnezeu și să-L întreb cele ce nu se-ntreabă... Ei mi-au dat citat din Biblie și mi-au spus : "...Zis-a nebunul în inima lui : Nu este Dumnezeu...", și mi-au spus că o să dau socoteală la Înfricoşătoarea Judecată. M-au întrebat : Nu ți-e frică ? Eu le-am spus : De cine, de Dumnezeu, părintele meu care mă iubește cu o inimă părtinitoare de părinte care niciodată nu face rău copilului lui, ba îl apără chiar dacă-i vinovat...? Eu le-am spus că Îl iubesc pe Dumnezeu mai mult ca ei, ei Îl iubesc cuminte și așezat, ortodox și din interes, eu Îl iubesc cu o dragoste tristă și adâncă, cu atât mai adâncă cu cât nu are nici o speranță. Nu pot avea speranța să m-amestec ca un elefant într-un magazin de porțelanuri în Raiul, Clubul și Treburile Lui Dumnezeu, fără să nu mă simt ridicol ca un țăran cu opinci și mămăligă cu praz în boccea nimerit într-un mall sau club de fițe... Cine sunt eu să-i cer Lui Dumnezeu să-mi potolească foamea, boala și durerea, pântecăraia, mărunțișurile și deșertăciunile mele...? Când mă uit la Univers, cu complicațiile, gestiunea și tainele lui, toate în atribuțiile Lui Dumnezeu, care-i răpesc toată energia și atenția, mă simt prea mic, insignifiant și ridicol să-i cer Domnului sănătate și spor în casă, să-L revendic și deranjez pe Dumnezeu din treburile sale ca și cum aș deturna o locomotivă electrică de 7000 de cai putere de la CFR s-o pun să tragă trenulețul meu de jucărie... Nu. Am zis că nu trebuie să strig la Dumnezeu ca toți, conform rugăciunilor de cuviință. Dacă Dumnezeu tot ne-a surghiunit din Rai iremediabil cu toată liota rugăciunilor noastre stereotipe, cinice și ridicole, am zis că trebuie să fie foarte supărat pe noi și am zis că trebuie să stau deoparte ca în fața unui general prea supărat și iritat de armata sa de soldați puturoși, zăbavnici, zevzeci și ageamii. De aceea eu tac, îmi îngheață rugăciunile în gât și în inimă și Îl caut pe Dumnezeu nu în cer, unde oricum are prea multă treabă ca să se mai uite la răzgâielile și în gura noastră, nu în catedrale și temple să-i dau întâlnire Lui Dumnezeu și să-L caut mercantil din interesul mântuirii ca toți, ci să-L caut în inima mea cea uscată ca un burete de El și atât de fără speranță aptă să-L absoarbă... Dacă-L găsesc, de bine, dacă nu, nu... Nu vreau să am surpriza neagră de-a găsi un Dumnezeu decedat sau cel puțin bolnav și fără vlagă care-a creat atâtea lucruri frumoase fiecare cu pecinginea și reversul său macabru și tragic, ca orice gutuie care trebuie neapărat să aibă un vierme. Pentru mine Satan nu există. El e doar o oglindire a caracterului mizerabil al oamenilor care au ajuns, cinici și meschini să dea vina pe un Satan inexistent, pentru propriile tare și greșeli de comportament... Nu vreau să găsesc un Dumnezeu slab, șantajat de diavol prin ispitirea inexorabilă a oamenilor, punctul sensibil al Lui Dumnezeu și creaturile Sale preferate în univers. Nu concep un Dumnezeu care nu știu din ce motiv permite la infinit existența lui Satan, ca și cum ar avea Domnul vreun interes să nu-l lase pe Scaraoțchi șomer ci trebuind musai să-i dea ceva de treabă în univers ca și corupător endemic și peren de serviciu al nostru, creaturile preferate ale Domnului. M-am săturat de frumosul din Rai oglindit în mocirla de mizerii de pe pământ sub patronajul și îngăduința unui Dumnezeu adevărat și responsabil, haiduc, care nu știu de ce ar mai răbda și permite o secundă în plus de nedreptate și urgii pe lume dac-ar fi după inima Sa bună și divină. Vreau să am dreptul de a nu-mi conveni ceea ce este rău și nedrept în pustiul nostru de viață și de a disprețui fanteziile despre Rai făcute de oameni în piele de drac care, dragii de ei, ciocnesc și ei ouă de Paște, cu fruntea senină și înmiresmată de bucuria sărbătorilor Pascale ori de Crăciun. Nu vreau ca mintea mea să bănuie că Dumnezeu ar fi vinovat de tot răul din lume ori că practic cel puțin îl tolerează inexplicabil la infinit, exercitându-şi coerciția și dând cel mult câte-un potop și apocalipsă odată la 6000 de ani, lucruri și nonsensuri care mă disperă prin absurdul lor. Nu vreau să descoper un Dumnezeu care a popularizat toate aceste nonsensuri religioase, care nu e genial și care n-a luat toate măsurile și nu a fost preocupat cu nădejde astfel încât noi toți ca ființe împrumutând genetic inteligență de la Dumnezeu și ca entități vii să existăm la cea mai ireproșabilă și elevată cotă a civilizației, evoluției și moralității, creativității, și să nu mai greșim niciodată căci e cu neputință a greși după programul unui Dumnezeu adevărat care ar fi luat toate prevențiile cu invențiile Sale preferate, lumea și noi oamenii, împotriva posibilității ratării noastre... Cum de putem privi un criminal care ucide, cum de putem privi un copil costeliv, agonizând de malarie, mort de foame și plin de muște în Africa și să mai spunem că Dumnezeu există ori mai are vreun rost să existe un minut în plus tolerând încăpățânat și peren să existe așa ceva în lumea aceasta creată de El ? De ce nu ne-ar fi făcut adică Domnul îngeri vii aici pe pământ cu inimi de carne dacă tot le avem făcute din lutul cu care s-a murdărit pe mâini Domnul ? Dar inimile de înger să ne fie fie puternice ca ale îngerilor din cer și fără posibilitatea unor sufluri sistolice ori infarcte miocardice, asta nu-nțelegem cum de nu s-a putut. Pentru ce-a mai fost nevoie de îngerii din Cer cu inimi inutile și sterile de rumeguș parfumat, prin care nu curge sânge, ci un lichid roz sidefat și gros, ca oja din sticluțele doamnelor...? Nu suport să știu că Dumnezeu se complace ca eu ca și creatură a Lui cu viața-mi insignifiantă de muscă bețivă să mi-o drămuiască și gestioneze ca un intendent de armată care n-a avut ambiția de a-şi face treburile de general și a-şi instrui și motiva soldații suficient de vârtos ca să facă lucruri brave și bune din propria lor conștiință, și blazat s-a resemnat cu funcția plictisitoare de subofițer bun să gestioneze păcatele omenirii și să ne sperie cu ceea ce ține la spate și se numește biciul Lui Dumnezeu și iadul ca soluție barbară și despotică,  ciocoiască... Nu...! Îmi permit dreptul să spun singur NU unor astfel de grozăvii ale vieții, unor astfel de inconveniente și nonsensuri ale vieții chiar dacă cel mai mare nonsens pare a fi creatorul tuturor celorlalte, numit Dumnezeu care trebuie să fie altul decât acesta la care se roagă toți obscurantiştii și cei înfierbântați în febra simptomatică a credinței, inclusiv dușmanii mei care-mi vor pieirea cu fruntea senină și iluminată de Lumina lumânării Pascale din biserică de unde tocmai ce-au luat Lumină de Înviere și Dumnezeu le-a dat-o cu fruntea sus și fără nici o remușcare... Nu pot să-ntorc obrazul cuiva care mi-a omorât copilul, și nu mă pot întoarce pe zebră a doua zi în speranța că poate îmi omoară și celălalt copil și nu pot întoarce și celălalt obraz la pălmuit cum ne îndeamnă Domnul. Dacă aș ierta atât, aș fi tot atât de bun cum e Dumnezeu, aș fi sfânt, aș deveni cetățean al patriei iluzorii de pe lumea cealaltă. Cu apa de pe lumea cealaltă, eu nu pot să sting focul acestei lumi cu riscul de a arde în focul virtual și ridicol al lumii celeilalte... De ce scriu macabru ? Nu fac decât să arăt un mic procent din gunoiul de sub preș pe care Dumnezeu calcă și pare că nu știe nimic, într-o nesfârșită guvernare a unui Dumnezeu sub comanda căruia se petrec toate aceste orori și lucruri macabre... Nu pot să dorm liniștit și proaspat îmbăiat într-un pat dintr-un bloc unde la subsol e baltă de apă, mizerie și șobolani, iată lumea degenerată creată de Dumnezeu. Un pic dacă ridici ochii spre cer totul devine mai suportabil căci la  etajul 1 al magherniței creată de Dumnezeu numită lume și viață ca să trăim, se merge la Sfânta Liturghie, apoi la etajul 10 te așteaptă elicopterul pentru Rai... Nu e totul minunat în cer iar pe pământ murim cu zile în mizeria și durerile noastre...? Nu pot să mă duc singur la subsol să fac curat când toți sunt ocupați cu credincioșia și cutumele treburilor religioase de la etaj și nu dau mână cu mână să curețe rahatul și mizeria de la subsol mai întâi. E o macabră farsă tot ce ni s-a întâmplat de la Facerea Lumii și tot ce se se fabulează despre un Dumnezeu care n-are cum să mai fie o clipă atât de absent pe pământ ci doar preocupat până peste cap cu atâtea treburi în Rai ca să ne amâne atât de târziu dreptatea din inimile noastre sfărâmate de așteptare și dezamăgire. Prin scrierile mele macabre vreau să arăt că e cu neputință ca Dumnezeul cel adevărat să mai îngăduie un minut așa ceva și să ne dea bucuria vieții cu lingurița îndoită cu puțină otravă a pierzaniei, când am fi putut bea licoarea mântuirii și salvării cu găleata de setea noastră nesfârșită, numai dintr-o dispoziție, numai dintr-un click al Domnului pe laptopu-i de serviciu din Rai, click care ar fi trebuit dat mai demult, chiar la Facerea Lumii, dar nu l-a dat Dumnezeu, atunci nefiind laptopuri. Prin scrierile mele macabre, arăt ce e în culise, în Opera Domnului, în spatele cortinei piesei pe care a creat-o unde e colcăială de mizerii și orori și sălbăticie, și să-L scutesc pe Domnul, din eleganță și condescendență, de-a se vedea răspunzător de gestiunea acestui infect teatru al absurdului, ori coautor cu voie sau fără voie la degringolada și tragedia noastră. Dumnezeu cel adevărat nici nu știe câte grozăvii se-ntâmplă pe proprietatea ce ne-a dat-o pe mână cu bună credință pentru că îi suntem rude, adică fii și fiice, El e departe, în Univers cu treburi... Ne-a dat lumea pe mână, în marea-i bunătate și noi am făcut-o un iad... De ce scriu macabru...? Nu fac decât să arăt lucruri din iad, în mijlocul căruia trăim de fapt din îngăduința Lui Dumnezeu de la Facerea Lumii de când strămoșii noștri tâmpiți Adam și Eva au greșit și pentru nătângia lor Dumnezeu ne-a blestemat pe toți definitiv... De ce-aş fi bucuros că trăim în iad și de ce-aş scrie rondeluri siropoase și parfumate și psalmi clasici și rugăciuni sterile adresate Domnului...? Sper să nu-mi pună nimeni pătura-n cap și să mă bumbăcească pentru că din scrierile mele macabre, când s-o întoarce Domnul va vedea cât bine a ursit, dar cât rău s-a întâmplat să îmburuienească lumea în lipsa Agricultorului șef... O, Doamne, nu te întoarce niciodată în acest iad în care optimiștii de serviciu spun, dragii de ei, că viața-i frumoasă și merită trăită în aceeași ineficace credincioșie și în aceleași mizerabile condiții până ce moartea ne va despărți de suflet, că viața și chinul sunt doar un stagiu, ca și armata ce este urâtă de soldații răcani recruți, ce știu că într-o zi va să vină liberarea și pentru ei... Așa o fi dar eu știu că pe mine nu mă va plagia nimeni niciodată, de frică, cât de macabru scriu, zicând că sunt în contra Domnului. Ba bine că nu...! Tocmai fiindcă Îl respect și iubesc pe Dumnezeu cu o condescendență fără de margini, îmi place să cred că prin macabrele mele scrieri sunt ca un genist în război care minează calea ferată a Expresului cu care se va întoarce Dumnezeu ca un părinte bun să vadă ce mai fac copiii Lui lăsați singuri pe pământ. Expresul va sări în aer dar eu îl voi scuti pe Domnul să vadă grozăviile noastre și să-și pună mâinile în cap și-L voi salva pe Domnul de la explozie, doar sunt genist în misiune de război, și mi-e mai ușor când Dumnezeu e-un Duh și nu un trup lesne stricabil ca noi... Mi-e rușine de mâhnirea Lui Dumnezeu când o vedea. Și vreau să-L scutesc de penibilul și răspunderea ingrată de-a fi dat lumea pe mâna unor zăbavnici... Așa să-mi ajute Dumnezeu dacă poate...  Dacă nu, n-are decât să se uite în gura tuturor celor ce mă hulesc... Eu cu atât mai mult îl voi iubi pe Dumnezeu cel al dreptății, cel cu inima curată, cel al păcătoșilor și credincioșilor și care după ce ne-a creat pe toți ar fi fost absolut normal să nu fi avut niciodată a-şi fi reproșat ceva, nici Lui, nici nouă, după mare voia Sa, evitând gluma de prost gust de a ne face tuturor oamenilor farsa tuturor farselor, farsa macabră numită viață...