ȘI SCHELETELE AU DREPTUL LA IUBIRE. DUMNEZEU ESTE IUBIREA LOR.

39) ȘI SCHELETELE AU DREPTUL LA IUBIRE. DUMNEZEU ESTE IUBIREA LOR

  Cât de greu e să urezi de sărbători la mulți ani și sărbători fericite ! Sărbătorile nu mai sunt sărbători când vezi ce sunt de fapt ; sunt ciripit de păsărele, soare, primăvară și flori, în urechile și ochii împăienjeniți de groază ai condamnatului la moarte care își privește ștreangul legănând în vântul cald al primăverii. De sărbători, toate încearcă să se simtă mai bine, capătă viață și curaj. Dar în ochii condamnatului la moarte sărbătorile sunt o ultimă grijă și un ultim nod în gât. În curtea penitenciarului denumit viață, de sărbători avem liber, suntem scoși la aer, nu mai muncim că e păcat, se mânie Dumnezeu cum se mânie pentru toate păcatele noastre. Când se mânie Dumnezeu să te ferească să fii prin preajmă, se cutremură pământul, cerul tună și fulgeră și trebuie să stăm pitiți până îi trece Lui Dumnezeu supărarea și până își bagă înapoi la cingătoare biciul, știți voi, biciul acela amintit în expresia "biciul lui Dumnezeu". El ne-a dat sărbătorile să ne rugăm și să ne odihnim ca El în ziua a șaptea deși stai crucit și te întrebi cum de a avut nevoie Dumnezeu de odihnă vreodată ? Odihna e o nevoie exclusivă a cărnii și a mușchilor care de efort adună acid lactic și te dor, când Dumnezeu neavând carne și nici trup ca noi nu a obosit și nu l-a durut mușchii, nu a avut nevoie de odihnă și relaxare niciodată după muncă, El fiind Atotputernic. Și atunci de unde toate prostiile cu odihna Lui Dumnezeu în ziua a șaptea ? Dar ca să fim fericiți, autiști și fericiți noi nu trebuie să ne mai punem întrebări ; noi nu trebuie să ne mai cheltuim creierul ca să mai întrebăm nimic pentru lămurire în dreapta și stânga ci să stăm bine și cu frică iar în sărbătoare să ne îmbrăcăm frumos și să ne ducem la biserică, femeile neapărat cu batic decent legat să nu li se vadă părul când intră în biserică și neapărat să nu aibă ciclu când pășesc pragul bisericii că se mânie Dumnezeu. Astfel înaripați de sentimente religioase, trebuie să spunem "La mulți ani" și "Sărbători fericite" și să ne odihnim ca Dumnezeu în zi de sărbătoare.
  Izgoniți din Rai, oamenii au fost lăsați de Dumnezeu să se descurce singuri și din sudoarea frunții să își câștige pâinea. Li s-a dat o mică portiță de Rai, să se învețe și acomodeze cu Raiul. Portița de Rai este ușa bisericii unde când intri dai de mirosul specific de Rai,  lumânări, tămâie și mort, mirosuri pe care credincioșii le adoră căci amintesc de Rai, pofta ce-au poftit de-o viață, toate sfintele liturghii și vizitele în biserică fiind de fapt exerciții de acomodare și antrenamente pentru Rai. Raiul e un loc de veșnică sărbătoare și odihnă la loc cu verdeață de unde-a fugit toată întristarea și suspinul. Deci sărbătorile și zilele noastre de odihnă sunt mici simulări pentru Rai. În ziua de odihnă și sărbătoare când nu au de muncit, de plictiseală și urât oamenii, în special cei care nu suportă mirosul de lumânări, tămâie și mort din biserică, ca să compenseze efluviile de iubire divină care curg prin interiorul bisericii în atmosfera transei religioase,  au inventat iubirea și amorul, poezia, melancolia, ocupații exclusiv umane pentru care  Dumnezeu nu dă nici un gir, ba chiar e de-a dreptul scandalizat. Cum de îndrăznim să ne ocupăm cu sentimente omenești de iubire, pasiune și voluptăți ale plăcerilor din dragoste ? Cum nu știm că privindu-ne cum ne iubim pasional Dumnezeu dă din picior de nervi gelos că nu lăsăm totul pentru El, să-i dedicăm Lui toată iubirea și sentimentele, emoțiile umane de care suntem capabili ? Dumnezeu nu zâmbește la manifestările dragostei umane și nu e mândru că a Lui creatură a dezvoltat aptitudini lirice, romantice care-i răpesc veleitățile inimii de la uzanța și îndatorirea exclusiv și habotnic cernită religioasă. Oare de ce nu înțelegem că viața e un penitenciar în care trebuie în rugăciuni și petiții pentru eliberare să ne facem stoici penitența când Dumnezeu Judecătorul va analiza dacă putem sau nu fi eliberați pentru bună purtare și trimiși în Rai ? Ce e Dumnezeu dacă nu comandantul închisorii vieții noastre văduvită ab initio de splendorile și plăcerile directe și nemijlocite ale Raiului ? Lui Dumnezeu, comandantul închisorii vieții noastre nu-i place să știe că deținuții au pitite pe sub ținută și în chiloți doze de dragoste, fericire, droguri, țigări, alcool și alte mărunțișuri ce fac traiul mai dulce în închisoare deținuților. Viața noastră-i o închisoare. Poezia și dragostea sunt drogurile pe care le ascundem în penitenciarul vieții. Dumnezeu tace, ne lasă să ne facem de cap și să ne complicăm existența cu romantism, cu poezie, cu amor. Toate acestea slăbesc inima și ne pregătesc mai vârtos pentru moarte, pentru a pleca la Domnul după pofta-i ce-a poftit o veșnicie de-a ne colecționa pe toți în Rai sau în iad după tipicul divin. Iată dar că a fi lirici, poeți și romantici nu ne-a permis-o Dumnezeu în zadar. E un program divin perfid și secret de exterminare în masă pe care Dumnezeu ni l-a hărăzit programatic ungându-ne prin iubire cu toate condimentele ei ca pe o carne unsă cu mirodenii pregătită pentru grătar. Așa cum oculta mondială ne bagă în mâncare aditivi ca să ne curețe subtil și mai repede, Dumnezeu ne tolerează scârbit iubirea, romantismul și poezia ca să ne frăgezească și macereze mai bine pentru moarte, pentru lumea cealaltă unde sufletele noastre îi trebuiesc vital Lui Dumnezeu pentru industria morții unde este patron. În unii poeți mai mari cum ar fi Eminescu, Dumnezeu a pus prea mult condiment cu E-uri de moarte în ei și de aceea ei simțind mai mult și mai violent dragostea au început să dezvolte mai mult și mai violent dor de moarte, precum Eminescu în poezia "Mai am un singur dor". Iată dar că pentru scopul mercantil și trebuința urgentă a morții Dumnezeu a pus în noi o otravă care lucrează perfid și lent : "iubirea și instantaneele ei care îmbrățișează rimele inimii". Iată cum înaintea morții Dumnezeu ne amețește puțin cu aceste cuvinte siropoase, cu dragostea, cu cuvintele ei frumoase, cum chinuie și se joacă un motan cu un șoricel prins înainte să-l mănânce. Iată cum suntem ispitiți de diavol pus de Dumnezeu în organigrama cerului să facem formulări dulci siropoase, prea dulci și prea siropoase cu care să condimentăm timpul și viața știind bine că toate condimentele vieții noastre sunt ispite cu care diavolii, armate de mercenari ai Lui Dumnezeu, sunt puși să ne extermine. Filmele și romanele de dragoste spun despre cum ar trebui să fie lirismul nostru mai frumos și profund. În fapt poveștile de dragoste sunt complicații umane și forme sofisticate ale interesului brut sexual reciproc al speciilor regnului animal. Declarațiile de dragoste ale trubadurilor și menestrelilor sunt doar marcări de teritoriu în stil uman. Cuvintele frumoase de dragoste ascund urgența brută a nevoilor sexuale biologice ale indivizilor. Poeziile și declarațiile de dragoste ale bărbaților pentru femei sunt marcările de teritoriu ale leilor și răgetele lor prin tufișuri. Poeziile de dragoste și declarațiile de dragoste ale femeilor sunt tăvălirile pe jos prin fața leilor ale leoaicelor în călduri. Cuvintele de dragoste scrise de domnișoare romantice în trecut prin oracole și în zilele noastre pe site-uri de socializare până se mărită sunt grădini de lalele care sunt pline de albine și sunt frumoase la timpul lor. După ce se ofilesc, devin vegetație uscată de care și albinele se țin departe, doar muștele mai vizitează vegetația descompusă. După patruzeci de ani, când secrețiile hormonale ale femeilor și dorințele sexuale feminine încetează, femeile își privesc bărbații ca pe niște ridicoli agresori tolerați de nevoie și totul reintră în normal. După ce tinerețea cu clocotul și explozia simțurilor ei trece,  normalitatea devine bigoterie, interes de biserică și de Dumnezeu, calitatea și sensibilitatea oficială a omului trecut de vârsta a doua, vârstă când în antichitate se murea de regulă, bătrânii fiind o raritate. Cei care mai sunt mișcați de formulările romantice, de poezie, continuă să creadă și să simtă și în senilitate în acest stil prețios și liric. De aceea numai ei te mai pot înțelege când vorbești de iubire. Celebra romanță : "Inimă, de ce nu vrei să-mbătrâneşti ?" de Ioana Radu ne arată simptomatologia romantismului care mai poate lucra în unii oameni până la moarte și pe care îi fac însetați de această poveste denumită iubire, până la ultima lor suflare. Atât de mulți ani își doresc oamenii pentru iubire, să nu se mai termine... În fapt când tinerețea permite fizic instantaneele și clipele năvalnice ale pasiunii și iubirii, lipsa de inspirație, de tact, de minte și experiență îi fac pe mai toți oamenii să se usuce de iubire ca niște cireșe prea coapte rămase neculese pe ramurile înalte. Aş vrea să pun față în față doi foști tineri îndrăgostiți din adolescență întâlnindu-se întâmplător pe stradă la vârsta a doua acum, dar care s-au despărțit efemer și întâmplător demult. Aş vrea să fiu pictor și să surprind privirile lor după treizeci de ani de când viața i-a separat. Cred că nu-şi pot spune nimic. Între ei totul e un reproș reciproc ținut în frâu și totul e o catastrofă, o nebuloasă lăsată în urmă de o stea care a explodat. Cum își pot ura "La mulți ani" acei oameni fără să se transforme în pietre și statui și să încremenească, măcar așa evitând absurdul și jena de-a se mai întâlni iar întâmplător pe stradă peste alți douăzeci de ani de iubire îngropată ca pe un jar sub pietre ? Aceste iubiri sfârșite și imposibile sunt mai profunde decât toate căci ele sunt subterane și grele ca volumul unui ghețar în apă. Cât de relativ și funest e să spui "La mulți ani" când premizele vieții sunt atât de dureroase și motivația vieții atât de opacă și inabordabilă de la tinerețe, pân' la bătrânețe ! E atât de ridicol și inutil să ne urăm "La mulți ani" când în fiecare zi suntem iminent în preajma riscului propriei noastre înmormântări... Cum să ne răcim gura cu aceste inutile urări de bine de sărbători sau cuvinte de dragoste altele decât pentru a mângâia orgoliul nesecat și ambiția Lui Dumnezeu de a fi cap de afiș și breaking news etern al mărunțișului vieții noastre, când ne umplem în fața intransigenței Lui Dumnezeu de un ridicol impardonabil risipind cuvintele pentru afacerile noastre sentimentale în loc să le dedicăm pentru psalmi ? Timorați de eșecul în noi a îndatoririi religioase pe care n-o putem onora fiind ocupați cu atâtea chestiuni omenești care ne consumă violent și total, nu mai putem avea nici un gust al vieții religioase. Prin complicația lirismului nostru și a manifestărilor laice, consumăm din propriile noastre resurse sufletești, știind bine că Dumnezeu nu vrea să ne facă un destin al fericirii în actualitate și ne taie toate firele și venele unui sens clar în univers lăsând în noi numai vena jugulară groasă prin care curge sângele negru, neoxigenat al credinței și religiei, condiție esențială pentru a accede în lumea alienată dar liniștitoare a fanteziilor paradisiace. Aruncați de Dumnezeu să ne descurcăm oricum pe piața realității consumăm irecuperabil resursa noastră minusculă de timp real când pentru spiritul practic al Lui Dumnezeu timpul scurt și efemer al vieții noastre nu e decât o materie primă pentru fabrica morții ! Cu atât mai dureros e să constatăm că cel din urmă prieten în care credeam, Dumnezeu, e patron la fabrica de tocat vieți umane, fabrica morții și dispariției iminente a noastre din actualitate și plasarea noastră în necunoscut, adică într-un neant neverosimil și insuportabil al iadului sau Raiului. Acest proces tehnologic al morții noastre face parte din sistem deci e imposibil de eludat tocmai pentru că Dumnezeu nu s-a putut abține și a scos actualitatea și viața din neant ca să ne ispitească și amăgească inutil prin diavoli cu ea toate simțurile ! Să spui "La mulți ani" e ca o piază rea când știi că în tine în orice clipă este setată de Dumnezeu o bombă cu efect întârziat, propria moarte, care poate exploda în orice clipă lăsând în urma ta tragedia doliului pentru ai tăi și făcându-te una cu neantul din care ai ieșit numai pentru că Dumnezeu fiind homofil pentru reclamă dar homofob în intenție a vrut să se afirme cu ceva, folosindu-se de nimicurile și planctonul care suntem ca să își justifice propria Lui lume a celor trei posibilități : a Raiului, a iadului sau a propriei inexistențe ! În lumea în care Dumnezeu e o resursă prețioasă care nu se găsește și e în penurie, pentru a suplini vidul simptomaticei tăceri a Lui Dumnezeu, singura soluție găsită pentru a ne obloji inima dezamăgită e să ne ocupăm doar de iubire umană și clipele ei fulgerătoare, plăcute, dulci amare și trecătoare pentru care nu ne ajunge această viață și de aceea ne urăm mereu la mulți ani, la cât mai mulți ani... Că doar nu pentru durere, nu pentru urât și greutățile, nedreptățile și împilările vieții ne urăm la mulți ani.  Că iubirea e miezul care e dulce, în rest e numai ambalaj cu tot ce ne mai ocupăm în viață. Nu ne trebuie mulți ani pentru acest ambalaj sălciu al urâtului și greului vieții ce ne mănâncă timpul de trăit într-un iureș... În afară de iubire, viața cu prozaismul ei nu necesită mulți ani. Cine nu mai iubește sau a iubit și nu mai poate iubi pe nimeni nu are nevoie să i se ureze la mulți ani căci ar fi o impietate și o jicnire adusă chinului ființei văduvă de iubire să-i urezi la mulți ani de aceștia triști în lacrimi și amar. Trebuie puțini ani pentru viața fără iubire. Căci dacă iubirea e pansamentul ce acoperă rana purulentă a vieții, dacă nu mai e acest pansament, o viață lungă și ani mulți înseamnă o cangrenă cât mai urâtă și o tumoare a urâtului ce crește în noi iremediabil... Să trăiești ani mulți cu cangrena urâtului și neiubirii e un supliciu pe care nimeni nu și l-ar dori. Cât mai puțini ani cu neiubire e o binefacere și o curmare a cancerului iubirii în zadar care cu moartea-i sor' de gemeni cum spunea Eminescu. Deci să avem grijă cum și cui îi urăm la mulți ani de sărbători. Pe cei mai triști ca noi să îi lăsăm în pace. Căci "Dacă iubești fără să speri/ De-a fi iubit vreodată/ Se-ntunecă de lungi păreri/ De rău viața toată./ Și-ți lasă-n suflet un amar/ Și în gândiri asemeni,/ Căci o iubire în zadar/ Cu moartea-i sor' de gemeni". De aceea am o ezitare când urez cuiva la mulți ani de sărbători. Poate-a iubit și a fost iubit, dar dacă nu mai poate iubi pe nimeni atunci nu-i o sfidare la adresa încercatei lui ființe să-i urezi la mulți ani și sărbători fericite în această stare...? Geo Bogza spunea: "Orice om pe care nu pot să-l iubesc,/ Este pentru mine un prilej de adâncă tristețe.../ Orice om pe care l-am iubit și nu-l mai pot iubi,/ Înseamnă pentru mine un pas spre moarte./ Când n-am să mai pot iubi pe nimeni, atunci, abia atunci am să mor..." Tocmai pentru a putea muri liniștiți Dumnezeu ne face bezele cu mâna de după nori și din spatele sfinților pictați în biserici. Astfel respect și înțeleg nevoia oamenilor de Dumnezeu și de Rai care sunt o ultimă încercare de o mie de puncte a oamenilor din multitudinea de încercări ratate ale vieții lor. Atât mi-e de greu să spun cuiva la mulți ani când nu știu cu ce i-ar mai folosi asta înaintea execuției bolilor ce-l vor termina și suferințelor care vor urma... E impropriu să urezi unor iminenți bolnavi și muribunzi cum suntem noi "la mulți ani". Dacă ai 89 de ani ești deja un cadavru viu, o ciudățenie, o mașină de epocă stricată, pentru care Dumnezeu a închis magazinul de piese de schimb și nu mai poți fi poet, liric, ești bun doar pentru Dumnezeu. Doar călugării bătrâni sunt atrăgători și frumoși în emulația manifestărilor dragostei pentru Dumnezeu.  Erotica și romantismul nu mai au sens atunci când ești bătrân și îți stă frumos doar îmbrăcat în uniforma bigotismului și a pasiunii pentru Dumnezeu. Un poet, un romantic și un amorez și Donjuan de 90 de ani e respingător oricât ar fi sufletul romantic al bătrânilor și inima lor neschimbate. Odată înaintat în vârstă în percepția umană ești tarat pentru că te afli în preajma momentului când Dumnezeu va pune gheara pe tine și te va transforma într-o arătare lugubră dându-ți sărutul morții. Sărutul unui bătrân e respingător și timorant când știi că l-a sărutat Dumnezeu înainte sau îl va săruta curând revendicându-l pentru El, pentru moarte care nu e pentru tineri. Astfel că Dumnezeu tocmai pentru că înseamnă moarte, e imposibil pentru oameni să trăiască cu acest gând. Neavând pe altcineva în preajmă să-i ajute, oamenii au inversat calitatea Lui Dumnezeu de a fi cioclul nostru suprem și L-au căftănit în schimb cu obligația de a fi sursa și izvorul vieții veșnice din care noi să sorbim și să ne tămăduim de toată întristarea și aleanul. L-am făcut pe Dumnezeu după trebuința, nevoia, chipul și asemănarea noastră. Și nu putem spune că-i ceva rău în asta, dar e o soluție de avarie găsită de oameni în disperare mânați de urgența unei soluții pentru viață când Dumnezeu practic e de negăsit și e o disoluție. Pentru oameni fiind inconvenabilă această tristă realitate a inevidenței Lui Dumnezeu, au rezolvat simplu și dintr-un condei problema după bunul lor plac decretând că Dumnezeu e peste tot, argumentând cu munți semeți, cu cascade falnice, cu păsări paradis frumos colorate și cu grădini de flori și albine, iar dacă asta nu e suficient, cu icoane și cruci apărute din lemnele crăpate sau cu icoane plângând lacrimi efective și mir. Acestea ar putea fi dovezi incontestabile ale existenței Lui Dumnezeu. Dar cu ce ne ajută când Dumnezeu stă în Cer și tace și în continuare în loc să umple străzile de icoane care plâng și de mireasma arătării și trecerii Sale Dumnezeu va umple străzile încă zece mii de ani de-acum încolo cu nevoiași aruncați în stradă, cu noi plecând la muncă zborşiți și morocănoși că avem salarii tăiate și ne ceartă șeful, cu hoți și cu bandiți care ne omoară la drumul mare ? Într-o lume care e iadul, icoanele care plâng sunt o jicnire pentru ochii noștri slăbiți care sunt de carne pieritoare și care vor face glaucom și vor orbi într-o zi nemaiavând șansa de a-L vedea pe Dumnezeu cât suntem vii. Apariția unor icoane care plâng e o îndrăzneală prea mare a firii și a realității unde tonul este dat de un Dumnezeu care a ales să stea etern ascuns ochilor noștri vii și care sunt mai impresionați când plâng de dor și de durere decât icoanele care plâng inutil și fără motiv. Ai zice că plâng pentru cât rău e în lume și să ne îndemne pe toți să fim mai buni și credincioși. Pe Dumnezeu nici lacrimile Lui Iisus nu L-au impresionat pe cruce preferând oroarea și sadismul de-a-şi vedea în chinuri propriul fiu. O singură lacrimă vărsată de vreo icoană ar fi trebuit să-L mobilizeze pe Dumnezeu să oprească brusc și din rădăcină tot răul din lume prin metodele numai de El știute. Când nu-i iese sau nu poate ceva, când răul făcut de El înșiși sau de noi sub ochii Lui Îl depășește Dumnezeu găsește soluția la care se pricepe cel mai bine : exterminarea noastră în masă în potoape și apocalipse ca să plătim toți după formula cazonă : "toți pentru unul, unul pentru toți". Cu părere de rău, viața dispusă de Dumnezeu pe această premiză și cu această condiție a discreției și lipsei Lui simptomatice și încăpățânate, e o porcărie care ne înfioară de nonsens și repulsie când așteptam de la Dumnezeu totul pe această lume. Dar am primit în loc de imaginea live sau măcar o poză sau film făcut de El pentru noi, doar imaginea funestă a unui pământ făcut ca loc întins pentru cimitirele noastre pline de cruci de lemn cu care armatele hitleriste făceau focul să se încălzească când au vrut să cucerească Siberia. Nu poți ura "La mulți ani și sărbători fericite" acestor urgisite ființe obligate să trăiască într-un asemenea iad căruia i-a spus Dumnezeu viață pretinzând de la mâinile noastre care vor face alzheimer obligația semnului crucii, ori dacă nu mai putem, măcar să facem semnul crucii cu limba în gură. Nu ne putem ura în iadul programatic al vieții noastre urări de bine, sănătate și la mulți ani. Mai cuvenit ar fi să ne urăm unii altora moarte ușoară nouă și tuturor celor amărâți, chinuiți, prigoniți pentru dreptate, că a lor este Împărăția Cerurilor...! Vedeți pentru ce este bună credința și Dumnezeu ? Dumnezeu este iubirea tuturor celor fără de nădejde, al acelora care vor muri. Fără Dumnezeu toți săracii, toți canceroşii, toți amărâții nu ar mai putea să moară niciodată, ar urla și ar geme de durere pe străzi umplându-le de mormane de cadavre. Atunci pe străzi  s-ar fi instalat haosul și anarhia dacă Dumnezeu n-ar fi găsit soluția salvatoare să facă pământul ca un loc întins pentru cimitirele noastre în care să ascundă și mușamalizeze ca un gunoi sub preș toată tragedia noastră iar tot cerul să-l pregătească pentru inutilitatea sufletelor noastre. Fără Dumnezeu Leproșilor le-ar cădea mâinile și urechile mai lesne una câte una pe străzi care s-ar umple de mormane de cărnuri canceroase și leproase, de râuri de puroi cadaveric și de agitația tuturor celor pe care îi doare ceva încât urletele lor ar spinteca cerul cu vacarmul lor și i-ar sparge Lui Dumnezeu timpanele. Dumnezeu potolește acest vacarm. Dumnezeu nu există sau este inutil ori cel puțin facultativ sau caduc doar pentru cei fericiți.  Dumnezeu este morfina potrivită ce îi liniștește pe toți cei nefericiți și nenorociți și le calmează durerile vieții lor canceroase. Pentru cei fericiți Dumnezeu este zahăr turnat în miere. Pentru cei amărâți Dumnezeu este sare în bucate. Celor amărâți Dumnezeu le folosește mai din plin. El este al lor, al amărâților, al celor prigoniți pentru dreptate, El este calmarea, terapia de șoc și medicamentul adecvat pentru urletele din bolnița de suferințe a vieții. Dumnezeu este o morfină vie și Sfântă potrivită pentru dureri. Ferice de cei ce au dureri și au prizat această morfină. Ei se numesc simplu credincioși și aceia vor vedea pe Dumnezeu, cu ochii minții, cu ochii orbi, cu ochii scoși, nu contează. Morții îl văd pe Dumnezeu cu orbitele goale. Nu le putem lua acest drept. Și scheletele au dreptul la iubire. Dumnezeu este iubirea lor.

A FI ȘI A MURI, SUPREMA DEZONOARE (REACTUALIZAT)

46) A FI ȘI A MURI, SUPREMA DEZONOARE (REACTUALIZAT)
 
  N-om fi noi mai deștepți ca Shakespeare în zilele lui dar nici mai proști cred, căci după atâtea secole în care am uzat de un surogat de civilizație și cultură ajungem la aceeaşi concluzie ca Shakespeare asupra chestiunii fundamentale a vieţii : A fi sau a nu fi...? Evident că dacă e să ne luăm după sfatul oamenilor cu scaun la cap n-ar trebui să ne preocupe plenar dilema de-a fi sau a nu fi şi nici alte prostii filozofice dacă vrem să ne fie bine şi să trăim mult, ca cioara, nu atât aici pe pământ cât mai ales, o, după pofta ce poftim, în Cer lângă Domnul unde sunt legi divine cu care nu trebuie să-ți bați capul că nu trebuie să înțelegi nimic. Însuşi Eminescu a spus "Nu cerceta aceste legi, că eşti nebun de le-nţelegi". Noi trebuie numai să n-avem nici o opinie, să nu ne-ntrebăm nimic, să nu dezvoltăm nimic cu creierul nostru intenţionat programat limitat de Domnul şi să ne abandonăm întru totul legilor divine date pentru uzul steril al vieţii noastre odată pentru totdeauna în Învățăturile Sfinte. Avem har Domnului o Carte Sfântă, Biblia, în care ne-a fost dat mură-n gură învăţătură de comportament în viaţă, ce tre' să facem şi ce nu, cum să ne gestionăm gândurile şi sentimentele, ne place ori nu, de vrem să ne fie nouă bine în ceea ce ni s-a hărăzit odată pentru totdeauna a ne bucura de ce ni s-a denumit viaţa noastră cea de toate zilele, căreia noi îi zicem : "legată cu ață". Ce-i viața decât intervalul acesta pasager ce începe cu întâmplătoarea naştere şi se termină cu abrupta, sigura şi obşteasca răposare întru Domnul, de unde de-abia de-acolo începe totul să fie frumos, adevărata viață, fericirea, huzurul, lenea,  odihna veșnică în dezirabilul Rai ? Dacă ar fi să ne preocupe cu seriozitate și interes chestiunea de a fi, pe cale de consecinţă ne vine în gând și ar trebui să ne preocupe şi chestiunea de a nu mai fi. Dacă pentru a fi mai putem avea pretenţia emiterii unor judecăţi şi impresii circumscrise pertinent doar în sărmanele limite ale vieții şi minţii noastre, că atâta avem și noi mai prețios și vremelnic,  asupra chestiunii de a nu fi, care nu are limite în negrul infinit al morţii nu putem emite nici un gând fără să cădem perpetuu într-o continuă şi inexorabilă eroare. Iată de ce simţind oamenii acest infinit al nefiinţei insolvabil şi inconvenabil minţii şi inimii noastre învăţate să uzeze de exuberanţa experienţei de a fi şi a palpa efectiv cu simţurile cărnii noastre totul, urzicându-şi aceste simţuri cu teribila constatare a sfârșitului lor într-un intransigent şi inexorabil neant al morţii, oamenii, dragii de ei au simplificat moartea şi chestiunea tulburătoare de a nu mai fi, prin religie, o perfectă formulă de autovindecare, avansând această fericită autosugestie uzului propriilor conştiinţe speriate de insondabilul iraţional al morții. Prin religie moartea e mai convenabilă şi suportabilă vulnerabilei firi umane. Mizerabila putrezire întru viermii cei neadormiţi, prin religie devine suportabilă conștiinței. Văzând terifianta şi neagra perspectivă a morţii, imuabilă, permanentă şi definitivă, oamenii au negat-o pur şi simplu dintr-un condei şi dintr-o trebuinţă a firii. Astfel dintr-o dată au văzut că se simt mai comozi și au un punct de sprijin în univers. Astfel, cu ajutorul Lui Dumnezeu au dat un sens inconvenabilului morţii încadrând negrul ei infinit intr-un teritoriu perceptibil, convenabil, dulce, liniştitor şi comod cu ajutorul căruia mai poţi trăi calvarul vieţii şi mai ales al morţii având o vie speranţă: Raiul. Mai genial medicament, mai potrivită terapeutică nici că puteau găsi oamenii, negându-şi pur şi simplu moartea, ucigând-o printr-un susţinut efect placebo al autovindecării religioase. Nu puteau singuri face asta. Doar Iisus i-a ajutat prin exemplul Său înviind din morţi cu moartea pre moarte călcând. Mi se pare că astfel, pentru a ne potoli vanităţile, mult prea mult şi mult prea pe nedrept a suferit Iisus pentru zăbavnicii de noi. Ca să ne fie nouă bine şi să nu înnebunim și murim de urâtul şi definitivul morţii Iisus a deshămat de la treburile mai înalte şi serioase ale Universului cu care se putea ocupa în competența Sa cu geniala Sa vocaţie divină, lăsând baltă atâtea alte treburi din Univers să aștepte în zadar necesitatea intervenției divine. Competenţa talentului divin lăsat astfel liber de la treburile mai importante ale universului s-a specializat pe oameni și astfel Lui Dumnezeu i-a cășunat a se ocupa cu predilecție de noi. Nu știu de ce, Dumnezeu şi Iisus, ratându-şi poate carierele au preferat să se plafoneze şi limiteze pentru noi şi vanităţile noastre preferând să fie şefii noştri, ai gestionării şi viermuirii noastre într-un loc real numit pământul și altul imaginar și izolat de la periferia Universului numit Rai. Astfel, acest mult invocat Rai e un loc numai pentru noi oamenii, nu şi pentru animale, nu şi pentru plante şi copaci, nu şi pentru orice altceva este viu în afară de oameni. Din punctul acesta de vedere orice alt regn în afară de cel uman e mai ok căci nici un copac sau nici un câine n-a avut pretenţia ori accepțiunea să moară un Iisus câinesc ori vegetal în chinuri pe cruce pentru el, să coboare în iad mânjindu-se de toate spurcăciunile şi să omoare însăşi moartea câinească sau vegetală pentru potolirea unei vanităţi religioase particulare cum au oamenii. Pentru netrebnicii de noi,  prin religie și spiritul ei cazon de a opri și interzice tot ce reprezintă febră, sentiment, pasiune și gândire, plăcere și voluptate, am inversat astfel în slăbiciunea noastră viaţa cu moartea, dând vieţii înţelesul şi preţul mizerabil al netrăirii, al ascezei ca pregătire pentru moartea parfumată şi drapată cu esenţele şi parfumul Raiului. Fiind astfel odorizați cu parfumul și năravul Raiului, i-am dat morţii efective de care similar nouă nu scapă nici un hoit de câine ori altă vietate întru putrezire şi mizerie, i-am dat înţelesul şi visul dulce al vieţii veșnice. Un Iisus şi un Dumnezeu consumaţi şi revendicați până la extincție de oameni a fi antropomorfi, obligați să se specializeze și mărginească doar la gestionarea măruntelor treburi umane în tot universul care-i aștepta, au fost astfel iremediabil deturnați de oameni și răpiți din Cer ca să funcționeze exclusiv pentru uzul uman, să funcționeze ca niște motoare puternice la ralenti pentru potolirea vanităţilor particulare religioase omenești. Dumnezeu și Iisus răpiți din Cer de la gradul de mareșali și generali ai universului pentru a fi intendenți la magazia cu cazarmament uman, au fost puși la munca de jos a universului, obligați de oameni ca să-i mângâie divin pe toți pe creștet. Prin această vanitate umană,  visurile, speranțele și fanteziile umane despre sejurul etern din Rai capătă consistență și curaj. Nimeni nu se mai gândește dacă și Dumnezeu vrea și El să fie regele gunoaielor umane, dacă și Lui îi place să pască aceste oi, acești robi declarați pe pajiștile universului. Odată prins în corzi și revendicat din cer pentru uzul efemerității umane, Dumnezeu nu mai poate scăpa. Oamenii nu realizează astfel că Dumnezeu și Iisus sunt ostaticii oamenilor, adică o pierdere pentru Univers. Un Dumnezeu ocupat cu noi şi ieftinele noastre tabieturi şi habitudini lucrează pentru noi plictisit şi agasat, şi nu e eficient sută la sută nici pentru noi, nici împotriva celui mai rebel bolovan care gravitează haotic în centura de asteroizi din sistemul nostru solar și amenință să distrugă Creația Divină, pământul și viața, într-o normală extincție cum au mai fost. Acea piatră rebelă, scăpată de controlul Lui Dumnezeu ocupat prea vârtos cu mofturile noastre religioase s-ar putea să se desprindă şi să ne lovească chiar în mijlocul liturghiei de fiecare duminică, căci suntem miliarde şi fiecare cu rugăciunea lui particulară de sănătate şi spor în casă, și să-i potolească Dumnezeu pântecăraia burții etc, iată mărunte și efemere pretenţii adresate şefului Universului, nu reuşesc decât să-L agaseze şi obosească nejustificat pe Dumnezeu printre serioasele-i responsabilităţi ce le are sau ar trebui să le aibă în gestionarea întregului Univers, în schimb fiind sedus să se ocupe plictisit numai de febra noastră religioasă. Inconştienţa noastră în a persista să-L revendicăm pe Dumnezeu egoist doar nouă răpindu-L în totalitate chestiunilor stringente şi problematicilor Universului care aşteptau competenţa şi timpul Său neştirbit, pretenția noastră de a ne adresa direct Creatorului, simplu și direct posibil doar printr-o cruce cu limba-n gură o poate ierta doar Dumnezeu în marea-i bunătate dar noi n-ar trebui să ne-o iertăm niciodată. Căci dorinţele, rugăciunile şi litaniile noastre adresate neobosit Domnului sunt ridicole ca vacarmul dintr-o fermă avicola unde fiecare găină emite pretenţia unui important mesaj de cotcodăcire adresat pereţilor halei, fără de care nu putea sfârşi în ciorbă căci așa spune religia și limba cotcodăcească. Nu pentru zburat sunt aripile găinilor de avicola ; ele pigulesc cuminţi urluiala dată şi cârâie, cotcodăcesc şi fac ouă în neştire să avem noi de Paşte. Nu pentru zbor, libertate şi viaţă ne e dată mintea şi inima noastră ; ele ne sunt create de Domnul pentru propriu-i folos și Domnul e creat de noi pentru propriul nostru folos, un folos reciproc avantajos ademenindu-ne și păcălindu-ne reciproc, Dumnezeu pe noi și noi pe Dumnezeu într-o irezistibilă și dulce şaradă și poveste religioasă. Tupeul uman e fără margini când decretăm că Domnul este în Cer pentru noi și micimea noastră, iar iresponsabilitatea și vanitatea divină e de neiertat și incredibilă când crede că trebuie să aștepte ori să pretindă de la niște microbi ce suntem în univers îndatorirea de a-i face un steril și inutil cult al personalității, de a-L sluji întreaga viaţă şi întreaga moarte pe Dumnezeu, deși un Atotputernic n-are efectiv nevoie de nici un sluj și nici un serviciu, El putând totul, definitiv de unul singur. Astfel viaţa ne-o omorâm și otrăvim cu indispensabile accente şi privaţiuni religioase iar moartea ne-o poleim, înviem şi parfumăm cu deodorantul plăcutului şi romanticului vis al mântuirii. E unica soluţie sine qua non ca să putem suporta veșnicia morţii care ne-a fost relevată ca cea mai urâtă poveste din care poţi ieşi doar amanetându-ţi integral fireasca simţire şi trăire umană şi întregul corp de carne celor mai draconice, penitente şi inumane conduite dictate de pravilele cultului religios înrădăcinat genetic și organic în fiinţa umană de la început, încă din preistoria umană atinsă ca de-o boală de firescul obscurantism, rezultat al vicisitudinilor vieţii ameninţată de stihiile naturale și neprielnice ale ei. Cum insuportabil şi inadmisibil firii umane inteligente e gândul că vine scadenţa să mori, deci să ieşi din uz şi garanţie ca o marfă veche pe galantar şi să te strici astfel şi să putrezeşti în sordida soartă a descompunerii ca un măr căzut în glod, singura variantă convenabilă pentru conştiinţa umană e şuntarea şi păcălirea morţii prin cel mai eficace vis : cel al vieţii veșnice. Nici un filozof raţionalist, ateu, liber cugetător sau sceptic nu va găsi prin ignorarea ori negarea religiei liniştea şi formula fericirii pe care o trăieşte autentic cel mai ignorant şi incult om religios dar care printr-o simplă dar pioasă rugăciune adresată din inimă Domnului şi întregului univers oriunde L-ar conţine acesta pe Dumnezeu, reuşeşte să-şi pună universul, veșnicia și pe Dumnezeu la picioare, să acceadă la convenabila soluţie a păcii interioare prin cooperarea și osmoza indisolubilă cu Dumnezeu şi a ascultărilor trebuincioase severității și intransigenței soluţiilor Sale. Astfel, omul religios, omul frumos cum spune Dan Puric e supermulţumit cu soarta sa, cu rostul vieţii sale scurte şi efemere dar mai ales cu rostul morţii sale căreia i-a găsit un înţeles şi o soluţie prin ascultarea de Dumnezeu și servitutea integrală față de Dânsul, fără de nici un comentariu. Nu contează că omul religios nu are percepţia că are o viaţă scurtă şi efemeră și că pentru asta protestul fiinţei raţionale adresat Organizatorului Suprem al universului ar trebui să fie susţinut. Omul trebuie să fie mulţumit însă cu porţia cazonă a raţiei lui serbede de viaţă gestionată de un Dumnezeu responsabilizat și mobilizat de oameni meticulos și erudit a se ocupa de noi și mărunțișurile noastre. Mulţumit cu zeama lungă şi insipidă a credinței ce i s-a turnat în gamelă la drum în viață omul e fericit și anticorpii ființei sale sunt învățați să lupte contra necredinței și să fie avocați ai Lui Dumnezeu. Mulțumit trebuie să fie omul frumos și religios ori dacă trăieşte douăzeci, patruzeci ori nouăzecişinouă de ani. Înţelept este să spunem că Domnul a dat, Domnul a luat, iar pentru asta numele Domnului trebuie să fie binecuvântat și în veci lăudat. Iată ce ne spune religia și cu ce poveste frumoasă ne amețește creierele obosite și trupurile chinuite de dureri și neajunsul de a fi vii ! Oamenii au inventat religia ca să simplifice și ușureze orice neajuns existențial. Și după cum se vede, această narcoză funcționează eficace tămăduind de dureri, suferințe și boli omenirea de la Facerea Lumii și până azi.  Vedeți altă soluție mai simplă...? Omul e mulțumit în credincioșie chiar de-ar avea o viaţă lungă de nouăzeci de ani în care ar geme de cancer sau ar fi sănătos tun. Ne rugăm Domnului și pentru îndreptarea sănătății și ca să mulțumim pentru dramul de sănătate vremelnică până în sfârșit vom face cancer într-o zi și vom muri în groaznice dureri. Plăcerea și voluptatea de a te ruga Lui Dumnezeu e irezistibilă, bolnav sau sănătos. Solemnitatea rugăciunii e ca un tranchilizant pentru orice altă emoție, gând sau sentiment privat, altul decât cel religios. Îți ajunge o viață de credință, mai ales când pe la jumătatea vieții ai ajuns la această concluzie și realizezi că până atunci ai pierdut timpul și nu L-ai cunoscut pe Dumnezeu. Ai înnebuni instantaneu ca și credincios să constați că ai pierdut oricum timpul cu Dumnezeu sau fără, iar  Dumnezeu rămâne la fel de neclintit în neființă cu sau fără tine. De aceea succesul religiei e indiscutabil în umanitate și terapeutic e al treilea scut contra radiațiilor solare după pătura de ozon și scutul geomagnetic terestru. A trăi o sută de ani în credincioșie devine astfel suportabil. Nu contează că patruzeci de ani îi dormi efectiv. Dormind exersăm inconştienţa morții. Habar n-avem cum în somn sforăim. La fel nu auzim și nu știm când în sicriu putrezim. Nu știm și nu auzim cum ni se alterează și sparg mațele în coșciug ; nu auzim când tigva ne cade-ntr-o parte și oasele mâinii ne cad de pe piept scârțâind și trosnind. Calmantul și analgezicul religios ne salvează și înarmează a suporta iminența acestor orori funeste ce o să ni se întâmple. Religia și somnul sunt un calmant pentru oboseala cărnii și a spiritului. Religia și somnul sunt hainele pe care le punem pe moarte ca să nu ne îngrozim de nuditatea ei. Somnul este un perfect interludiu al nefiinţei, suportabil, necesar fizic şi convenabil căci ai șansa să călătorești incognito în Rai și să vezi pe Dumnezeu așa cum ți L-ai imaginat în rugăciunile de culcare. Dacă trăiești nouăzeci de ani, patruzeci de ani îi dormi, din care un an sau doi îi pierzi în rugăciunile de culcare sau de trezire. Mai rămân doar şaizeci de ani de conştienţă, cine are norocul să trăiască nouăzeci de ani ! Din şaizeci de ani vreo douăzeci sunt de dureri şi boală şi tot mai rămân patruzeci. Dintre care douăzeci sunt de nedreptăţi şi supărări, plânsuri și sughițuri şi din ultimii douăzeci de ani rămaşi vreo șaisprezece îi petrecem la wc în diarii sau constipaţii după caz, ori în spitale, bolnavi incurabil. Mai rămân patru ani din care trei oftăm continuu de dor şi numai un an mai rămâne şi pentru plăcerea noastră, pentru nirvana, pentru fericire, pentru orgasme. Dar mai e de pus în calcul și frigiditatea unor ființe care trăiesc odată sau de două ori în viaţă un orgasm sau niciodată. Adică douăzeci sau treizeci de secunde în viață de fericire autentică admise tacit de Dumnezeu sau nu, ca o compensare şi refulare după o viaţă de mizerii. Pentru toate se cuvine să mulţumim Creatorului şi să luăm de bun tot ce ni s-a dat, viaţă, fericire, cancer, moarte şi uzanţa rugăciunii, lege a fiinţei umane condamnată funciar şi programatic la neşansa de a trăi în robie ca sclavi eterni ai Marelui Stăpân şi căruia-i recunoaştem de vrem ori nu, cu o bucurie şi acceptare masochistă dreptul de viaţă şi mai ales de moarte asupra noastră, microbi inferiori tagmei tuturor sfinţilor Raiului. Ce sunt sfinții Raiului dacă nu boieri cu sânge albastru protejaţi în drepturile şi privilegiile Lor boiereşti şi patronați de un Dumnezeu apologet prin definiţie al inegalităţii de şanse printre toate formele de viaţă din univers, de la viruşi, viermi, mamifere printre care şi omul şi până la sfinţi şi duhuri, fie ele bune sau rele ? Căci Dumnezeu nu e comunist și nu adoră democrația poporului, egalitatea, fraternitatea universală. Sunt forme de existență în univers, vietăți, Sfinți care sunt mai egali decât noi, muritorii de rând. Ei au ab initio toate drepturile și facilitățile imaginabile unei existenţe fericite, suportabile. Omului i s-a decretat prin definiţie că s-a născut din păcat trupesc și trebuie să suporte funciar irevocabilul blestem divin, îndulcit un pic cu iraționala posibilitate a parvenirii printre sfinți și privilegiile lor în cer și în Rai. Or prin această amară strepezeală a conştiinţei de sine omul inteligent şi cuminte se simte trădat și abandonat din faşă ca un copil dat de suflet de un Dumnezeu care nu mai avea timpul și răbdarea a ne schimba pamperşii și a se ocupa direct de noi, abandonându-ne pe pământ, neavând loc în întregul univers infinit să ne înșire pe toți ca pe niște mărgele etern vii și ferite de rușinea și dezonoarea morții, tocmai noi, lucrul Lui Dumnezeu, pe care ne-a frământat direct din lut și meșteșugit cu mâinile Sale dibace, părintești și calde. Astfel, omul a văzut că nu s-a născut singur. Și văzând că neavând nici o iniţiativă şi intenţie să se nască singur,  din păcat şi întru păcat, bunul simţ îi spune că nedreptatea s-a născut odată cu el, că nedreptatea și neplăcerile vieții sunt scuipatul pe care și l-a scuipat Dumnezeu în palme când a purces să ne facă din lut. Omul vede această nedreptate și oroare a firii trăitor în această viaţă de mizerie din zorii trezirii conştiinţei lui şi până la bătrâneţe şi moarte, uzând şi servind toată gama mizeriei faptului de a trăi stigmatizat printre toate păcatele vieţii, jaloane contraproductive de care are cunoştinţă şi Dumnezeu şi nu le radiază programatic din schema jocului vieţii și al morții în slalomul omului cuminte și neputincios prin viață către teritoriile plăcute ale Raiului și mântuirii. Deci disperat, dar treaz, cel puțin un muritor are dreptul să strige în pustiu cu buzele spuzite : "Alo...! E cineva acolo, în univers...?" Sigur, ceva tot este dar n-avem dreptul sau puterea să știm și noi niciodată. Până atunci, ca pe la noi, în mizerie trăim și murim încât putem zice ca niște țărani înșelați și aburiți de boier cu promisiuni după ce le-a furat tot grâul ca să umple hambarele domnești, bombănind pe uliță, că ori a trăi, ori a muri, totuna e : suprema dezonoare...

SILOGISMELE NECREDINȚEI

47) SILOGISMELE NECREDINȚEI

  Cum de nu pot eu să fiu un personaj frumos, zglobiu, estetic și bine plăcut vanităților și prejudecăților voastre ? V-ați fi așteptat să vă zâmbesc, să vă cânt în strună, să vă purec și să joc cărți sau table cu voi ? Ori să pup icoanele pe care le-ați umplut voi înainte cu balele credincioșiei voastre ? Ori să vă citesc revistele frumos ilustrate ale martorilor lui Iehova cu imagini din Rai unde antilope fericite pasc alături de leii tolăniți la umbră și loc cu verdeață ? Ce Rai ilogic și anormal ni se prezintă și aruncă în față ca un cadou pentru veșnicie unde călăul se pupă cu victima și prădătorul cu prada ? Efectele distructive ale selecției naturale au fost înlăturate prin credință. Iar Raiul este centrul profesional unde pe cei handicapați îi așteaptă recuperarea și dacă asta nu e suficient, celor morți li se reactivează viața prin metodele știute numai de Dumnezeu. În fața Lui Dumnezeu și obligatoriu pe lumea cealaltă cei slabi sunt egali cu cei puternici ca o compensare pentru lumea reală unde întotdeauna e invers, cei puternici calcă pe capul celor obijduiți, ca regulă generală ce se petrece de la Facerea Lumii sub ochii plictisiți ai Lui Dumnezeu care nu poate împărți dreptatea decât în lumea morților unde se simte în elementul Său și ne e patron al sufletelor, iar pe pământ al cadavrelor noastre ce odihnesc efemer sub o cruce înnegrită de ploi și găinaț de ciori. Avizi după dreptate toți oamenii au acceptat compromisul morții și să își continue în cer viața frântă și obijduită de acum, fie și în lumea morților unde pot vedea pe Dumnezeu, unde cei ce plâng, cei săraci cu duhul, cei prigoniți pe lumea asta pentru dreptate au abilitatea să acceseze veșnicia simplu cum ar purta un inel pe deget, găsit prin gunoaiele mizeriei prin care scurmă în viață de trăiesc în nevoi și sărăcie. Dacă o teorie comunistă a prins mai mult la oameni aceasta este teoria religioasă. Sub comunism teoria spune că trebuie să curgă lapte și miere și toți trebuie să fie fericiți. Iar pentru că pe pământ istoria omenirii a arătat că nu se poate așa nonsens, s-a plasat în Cer această utopie împreună cu liderii ei Dumnezeu și Iisus, acești revoluționari ai cosmosului care au căpătat astfel un real și monstruos succes la oameni. Astfel nu trebuie să ne mai mirăm cum religia a devenit o opțiune normală prin beneficiile pe care le oferă neapărat după moarte, asta pentru oameni nemaicontând. Toți în religiile lor diferite tot oameni sunt. Viața e la fel de dură cu toți. Și chiar dacă Dumnezeu are două sute de denumiri în tot atâtea teorii religioase diferite și uneori dușmane, ideea de Dumnezeu, acest stăpân atipic de bun care-şi iubește robii cu pasiune și le caută tuturor în coarne, e îmbietoare. E o întâmplare și nu o virtute că ne-am născut într-o credință și nu în alta, că am fost învățați să iubim Dumnezeul nostru curent și pe al altora dimpreună cu ei să-i disprețuim și urâm. Ca o diferență care nouă ortodocșilor ne repugnă e că iehoviştii și penticostalii nu cred în icoane și nu spun "Hristos a înviat", făcând alergie și urticarie dacă le spui așa ceva ! Cum se poate așa ceva, spun anticorpii spiritului nostru creștin ortodox ? Prejudecata regională a religiei în care te-ai născut te face simandicos în sine iar lecția învățată a credinței te face natural intolerant cu cei ce au altă credință sau nici una astfel încât mândru de religia ta poți fi misionar și prozelit îndemnând pe alții să caute adevărul în văgăuna pe care alții o detestă și îmbărbătat de Dumnezeul care te seduce poți să muncești fără preget pentru Dumnezeul regional al religiei tale cu însuflețire și avânt cum muncesc furnicile lucrătoare în mușuroi cu gândul numai la matcă. Alte religii proclamă războiul sfânt în numele învățăturilor religioase. Alții se omoară ei înșiși legându-şi bombe de corp ca să te omoare și pe tine și să îți demonstreze ce Dumnezeu și Rai minunat au câștigat ei iar tu prin necredința ta ai ratat. Noi știm în varianta noastră religioasă regională că se răspunde "Adevărat a-nviat". Când îi spui unui martor al Lui Iehova "Hristos a înviat" el îți răspunde : "Să fii sănătos !" E cu neputință ca toți în contrariile lor să revendice unul și același Dumnezeu, unul să fie ortodox, unul catolic, unul iehovist și altul penticostal și să existe un Dumnezeu unic care să-i accepte pe toți la care toți fac apel disperați crezând că sunt cei mai buni pentru credință iar toți ceilalți sunt rătăciți. Eu nu sunt ca voi, o oameni sporiți în credință din toate cultele religioase. Nimeni nu poate spune că nu sunteți buni la suflet și inimă dar cine poate spune despre cine că-i mai rătăcit ? În ziua când religia ar putea deveni una, cum unul e Dumnezeu, fără diferențe așa cum diferiți sunt și oamenii aș putea să mă uit cu interes și simpatie la atitudinea religioasă. Ce am de pierdut când constatând cearta inutilă și contrapriductivă a tuturor religiilor care-şi doresc reciproc moartea și pieirea mă țin departe de toți ? Pierderea e a mea desigur iar pentru voi e-un câștig, căci după voi sunt un personaj urât după cum bine vedeți ; un personaj imposibil. Cel mai la îndemână vă e să-mi spuneți necredincios ; adică din punctul vostru de vedere, ciumat. Și să vă simțiți foarte mândri și fericiți când știți că Dumnezeu mă va pedepsi pentru păcatul neascultării și necredinței mele pe când vouă Dumnezeu vă va da mântuirea exact după pofta ce-o poftiți când după rugăciunile ce le adresați Creatorului sunteți absolut convinși că veșnicia vă stă la îndemână s-o cuceriți cât ai pocni din deget sau ai face o singură cruce cu limba-n gură iar pentru asta veți fi la infinit în părtășie cu Domnul în Rai, doar datorită credinței voastre care e alfa și omega și unor rugăciuni pe care le spuneți o seamă de ani până veți muri, amin.
  După ușa pe care ați deschis-o voi, mă priviți cu oroare și dezgust. Eu la rândul meu nu pot să fac altceva decât să vă privesc și eu dezamăgit și cu groază, zicându-mi trist în sine că am avut neșansa să dau ochii cu voi, să mă nasc odată cu voi într-un veac și ev modern dar la fel de întunecat și sângeros ca toate cele trecute. De ce nu putem trăi niciodată alături de Dumnezeu într-un veac al păcii, al luminilor și civilizației ? De ce trebuie să fim dintotdeauna captivi veacului ororilor și perimatelor habitudini religioase care, practica demonstrează că sunt ineficace dintotdeauna și sunt astfel inapte a opri răul din rădăcină, atât cauza răului cât și efectele lui ? Astfel încât indiferent câte rugăciuni se fac, din toate timpurile tragedia umană își vede de cursul ei și toate ororile lumii, trecute, prezente și viitoare sunt garantate neîntrerupt de la Facerea Lumii sub autoritatea Lui Dumnezeu și a religiei aferente care fascinează irezistibil oamenii. Prin a fi religios și a frecventa Dumnezeul de serviciu al vremii înseamnă a crede încăpățânat într-o soluție subiectivă și ineficientă a vremii ; o soluție ineficientă, de avarie, nu una logică și limpede căci nu putem privi lipsa evidentă a Lui Dumnezeu din coordonatele carteziene ale vieții noastre și plasarea Sa încăpățânată în abstract, decât ca o soluție ilogică,  ineficientă și inutil complicată a timpului, ca o redundanță contraproductivă și nefuncțională, ca o amețeală ilogică dar autoasumată care ne face bine nu trupului care avea mai mare nevoie, nu realității și nevoilor practice imediate ci doar spiritului, adică visurilor și închipuirii reacțiilor chimice neuronale ale kilogramului întâmplător și sărman de creier din tigvele noastre. Realismul animalelor care nu sunt capabile de inteligență și spirit și implicit de religie e mai logic și curat, mai cinstit în precaritatea sa decât spiritul uman care datorită inteligenței evolutive a speciei noastre a dezvoltat gene religioase dându-i un sens și viață Lui Dumnezeu, scoțându-l viu din neantul neființei unde e de fapt. Prin Dumnezeu toți oamenii dezertează artificial și comod de la condiția brută, naturală, normală zoologică în care speciile se chinuie să trăiască, pândite la tot pasul de riscuri, primejdii și religia curentă a animalelor nu poate fi decât fuga sau camuflajul pentru a nu putea fi văzut și prins de dușman și a ajunge o gustare în meniul lui. Dacă antilopele ar fi avut inteligență toate ar fi crezut într-un Dumnezeu al lor ierbivor cu coadă și copite, izbăvitor, patron într-un Rai zoologic, retrăgându-se în acel Rai de copitate, cum Dumnezeul nostru este patron într-un Rai antropomorf, disperate de răutatea leilor care le vânează din toate timpurile. Așa a făcut și omul asaltat de vicisitudinile și încercările existenței iar spiritul uman încărcat de inteligență a dezvoltat capilarele percepțiilor transcendente prin care rezolvăm prin evlavie religioasă și rugăciuni în stilul nostru uman toate dezavantajele selecției naturale ale evoluției noastre cum ar fi frica, ura și sila de greutățile și complicațiile existenței, frica de moarte și de selecția naturală care oricum ne triază și pe noi și ne suprimă pe cei mai mulți așa cum se întâmplă în tot regnul animal. Astfel că nu trebuie să ne mai mirăm de unde ne vin atâtea lacrimi când animalele care suferă aceeași tragedie anatomică a cărnii ca și noi nu au lacrimi și nu plâng niciodată oricât ar suferi pentru că lipsa de inteligență le-a tăiat lacrimile și posibilitatea de a-şi imagina vreodată vreun Rai și Dumnezeu izbăvitor. Lacrimile noastre sunt inteligența noastră. Sunt dorul nemângâiat de Dumnezeu, un stăpân cum nu s-a mai văzut pe această lume, atât de neverosimil de bun cu robii Săi. Nimeni n-ar mai plânge dacă subconștient n-ar aștepta să îi vadă Dumnezeu din cer drama și să i-o mângâie părintește. Plângem nu pentru că ne doare ci pentru că ne imaginăm că există cineva acolo sus care ne iubește, când în această viață nimeni nu poate fi iubit de nimeni veșnic deoarece când ne întâlnim cu cineva întâi ne punem problema nepăsării, apoi a urii și disprețului iar la urmă de tot ne punem problema că am putea să-l iubim. Dumnezeu de aceea e irezistibil căci prima dată ne iubește mai mult decât să aibă alte prejudecăți. Dumnezeu iubește pe cei pe care nimeni nu-i mai poate iubi. Îi iubește pe orbi, pe bolnavi, pe năpăstuiți și îi poate săruta pe gură în Rai când le va veni rândul pe toți cei plini de bube și molime, pe toți cei nenorociți. Iar pentru acest fapt și noi ne îndrăgostim la prima vedere de Dumnezeu astfel încât plasăm în El cel mai frumos vis de dragoste al nostru scontând că El o să ne alinte acolo sus în cer și o să ne vindece și tămăduiască de toate beteşugurile, bolile și durerile care acum fac ravagii în noi și ne transformă viața într-o ruină. Acel cineva de sus care ne iubește ne seduce complet cu dragostea Sa. El e Dumnezeul care o să vadă și înțeleagă durerea noastră, un personaj prietenos care ne poate nu numai vedea și înțelege dar și tămădui de toate durerile. De fapt lacrimile noastre vin natural, nu că ne-ar durea cancerul și rănile ci că suntem îmbolnăviți de inevidența și utopia unui Dumnezeu. Suntem îmbolnăviți de dorul de El ca salvator al speciei noastre vânată și decimată oricum de selecția naturală. Dacă Dumnezeu ar fi o evidență, cancerele nu ne-ar mai durea. Am râde de boli, de molime și de gloanțe, ne-am amuza dansând cu Dumnezeu sirtaki cum dansa Zorba grecul cu prietenii săi. Cu cât Dumnezeu ar fi mai real și palpabil, durerile cancerelor ar scădea până când ar dispărea detot făcându-ne să râdem și să batjocorim boala și moartea care sub un Dumnezeu real nu ne-ar mai chinui. E imposibil ca un Creator al excelenței și geniului cum trebuie să fi fost Dumnezeu în idee, să fi găsit cu cale pentru zidirea noastră cea mai proastă și ineficientă soluție făcându-ne din lut care apoi s-a transformat în carne, cel mai complicat, sensibil și puțin rezistent element de construcție în care iminența bolilor și disfuncțiilor face ravagii și face să ne îmbolnăvim și să murim cu zile atât de lesne ! Carnea noastră e când prea slabă, când prea grasă, niciodată nu reușim să o menținem sănătoasă astfel încât disperați de acest fiasco al cărnii, ne-a cășunat pe suflet, singurul din noi care se mai poate salva și ieși teafăr din complicația și neajunsul existenței și care ne poate recupera șansa ratată la viața de carne. Dacă ceva poate scăpa viu din tragedia cărnii noastre și acela este sufletul, noi suntem mulțumiți, iată explicația seducției credinței în Dumnezeu care s-a întâmplat spre fericirea noastră să fie un colecționar de suflete ! Dezinteresați de carnea noastră, nu mai avem ce face cu ea. Nu ne mai interesează faptul că devine un hoit conținând pure elemente din tabelul lui Mendeleev : Apă, formată la rându-i din hidrogen, gazul de bază al componenței unei stele și oxigen, un alt gaz care se găsește în univers. Ce-l interesează pe credincios care se prezintă la rendez vous-ul cu Dumnezeu cu sufletul ce soartă a avut hoitul care putrezind înapoiază pământului toate elementele pe care le-a împrumutat temporar pentru viață : potasiu, calciu, carbon, fier și alte elemente care se găsesc și în conținutul nebuloaselor cosmice de care Dumnezeu nu ne-a spus neam în Cartea Sfântă ? Acele nebuloase cosmice sunt rezultatul exploziilor unor străvechi stele. Acel praf al exploziei unei stele moarte s-a adunat, s-a condensat în miliarde de ani și a format pământul de azi. Într-adevăr suntem făcuți din pământ dar după o lungă experiență a evoluției și întâmplării, a haosului și legii entropiei. Numai puțin dacă eram mai aproape sau mai departe de soare nu mai eram posibili oricât ar fi fost Dumnezeu pornit să ne olărească tot din lut căci din ce altceva ar fi putut ? În loc să pornească cu halatul alb, cu materiale prețioase, rezistente, scumpe și nobile, cu laboratoare divine dotate și sofisticate, Dumnezeu a pornit să ne facă din glod, murdărindu-se pe mantia divină de noroi până-n coate și barbă. Asta pe noi nu ne interesează când pentru noi are valoare doar sufletul, aburul care iese ocult din agonia gurii noastre căscate muribunde și se duce în Cer la Dumnezeu care s-a spălat pe mâini de lutul din care ne-a făcut, cu toate lacrimile noastre. Mânați de emulația credinței și a alegoriei sufletelor de pe lumea cealaltă pe noi nu ne mai interesează cum de făcându-ne așa precar dintr-o carne lesne stricăcioasă și vulnerabilă a ratat Dumnezeu o unică șansă în univers de a face ceva memorabil și măreț.  Făcându-ne din lut care s-a transformat în carne, cum de nu s-a gândit Dumnezeu că vom deveni atât de vulnerabili condițiilor mediului terestru când dacă stai prea mult la soare faci cancer de piele când furtunile solare ne iradiază trupurile firave iar tehnica ne e zdrobită când radiațiile cosmice transmise de furtunile solare ne ard transformatoarele și lasă în beznă metropole întregi și pe noi cu frica în sân bătând mătănii și făcând cruci la orice cutremur, inundație sau cataclism natural ? Nici un Dumnezeu al intuiției și prevenției nu ar fi ales ca mediu al creaturilor Sale un pământ totuși atât de periculos unde trebuie să murim regulat fie de un cancer al radiațiilor de la Cernobâl ori de aiurea, fie de un cutremur, fie de o inundație, fie de trăsnete și fulgere, ca să nu mai vorbim de cataclismele umane pe care le producem noi înșine cum ar fi războaiele. Ce sunt războaiele dacă nu niște lupte de câini care se petrec sub ochii ahtiați de lupte ai Lui Dumnezeu care se pare că-L distrează aceste lupte deoarece sunt posibile și nu le oprește brutal ? Dacă Dumnezeu ar vrea să termine odată cu toate războaiele și dramele noastre, numai odată dacă ar fi țipat i-ar fi speriat pe toți și i-ar fi lecuit să mai fie oamenii pentru ei înșiși stricători de pace și să nu mai fie lupi unii pentru alții potrivit proverbului latin : "homo homini lupus". Poate Dumnezeu să existe în Atotputernicia și Geniul Său și să permită așa ceva, să fie chiar autorul moral al acestei tragedii umane ? Foarte puțin probabil căci în caz afirmativ Îl putem bănui pe Dumnezeu de cruzime și de cinism ceea ce nu e cazul. Mai logic e să constatăm cum Dumnezeu e o necesitate decât o evidență și cum e o alegorie decât un personaj istoric real care e plin de atâta bine dar nu-l poate implementa în omenire pentru simplul motiv că nu există. Așa cum matematica e o știință abstractă a numerelor, Dumnezeu e o știință abstractă a fricii, a calmării în abstract și postumitate a durerilor și groazei noastre native de tot și de toate. Nu e vina noastră a oamenilor că Dumnezeu ori nu există, ori dacă există în condițiile date tragice pentru noi înseamnă că a pierdut totul pe mâna Lui, ratându-şi cariera divină și distrugându-ne și pe noi odată cu El. O realitate pare a fi fost doar Iisus. Un Dumnezeu ca tată al Lui și al nostru, un Dumnezeu al mulțimii elementelor reale și raționale nu lăsa după logica cea mai de bun simț ca Iisus să fie umilit în halul în care a fost umilit mai ales că tot chinul Lui Iisus a fost până la urmă inutil căci în zadar a făcut Iisus o călătorie în iad cu moartea pre moarte călcând când nu a reușit să schimbe cu nimic tragedia umană, moartea scăpând bine mersi din mâinile Lui Iisus astfel încât ea își face neîntrerupt jocul și numărul cu noi și face ravagii în rândul oamenilor, prolific de la Facerea Lumii. Salvat de fiecare dată de bunătatea umană, totuși Dumnezeu are o șansă la existență chiar dacă personal nu face nimic să o confirme și susțină. Când vrei să vezi pe Dumnezeu, te uiți în ochii credincioșilor și Îl vezi ca idee, ca fum, ca abur și ca vis. Oamenii nu au nevoie de evidența Lui Dumnezeu, de imaginea Sa, de a fi mângâiați de El pe cap și de ceva mai mult ca să fie oarecum mulțumiți. Astfel ei habar n-au cum sunt îmbolnăviți cu morbul iluziei binelui neapărat postum când viața și timpul nostru fizic oficial nu sunt decretate decât ca o materie primă ieftină, o rampă de lansare plină de ispite insurmontabile pentru scopul final al accederii în lumea de apoi, încât viața noastră devine o neviață, un stagiu plicticos plin de capcane, primejdii și dureri la fel ca în toată istoria omenirii făcând din viață nu un noroc și o sărbătoare ci un cortegiu funerar în care trebuie să mergem toți cerniți și dezabuzați către damnarea inexorabilă în iad. Dumnezeu nu ne-a cerut niciodată să-i fim supuși și să ne închinăm vidului și unor icoane și plăsmuiri ale minții care înfățișează acest vid și-i dau numele generos de Dumnezeu. Dumnezeu nu ne-a cerut niciodată nimic căci nu poate vorbi cu noi direct, El e un abur, un concept, nu e prezent, e în altă dimensiune și în alt timp sau în nici unul, la care noi efectiv n-avem acces și chiar dac-ar țipa și urla dojenindu-ne pentru păcatele noastre tot nu l-am auzi niciodată tot ce ne spune și ne cere pentru că nici o informație nu poate porni dintr-o sursă egală cu vidul, încât ce-i tăcerea Lui Dumnezeu decât numele generic al acestui vid ? Nici măcar asta nu contează pentru verva religioasă umană căci sunt suficiente doar vedeniile și imaginația noastră bogată religioasă, credincioșii îi spun revelație, care ne ajută să comunicăm de altfel atât de frumos cu Dumnezeu. O întreagă literatură religioasă demonstrează această frumoasă comunicare a oamenilor cu Dumnezeu și niciodată invers. Însă voi cei credincioși ați decretat asta, în numele Lui Dumnezeu i-ați pus în gură obligații pe care El nu ni le-a cerut direct și explicit ca să ne facă viața imposibilă și cernită de atitudinea întunecată religioasă în care nu ai voie să trăiești ci doar să viețuiești, în care nu îndrăznești să te intitulezi om ci viețuitoare cum se intitulează călugării într-o culme a modestiei și supunerii lor religioase de frica stăpânului discreționar și imprevizibil denumit Dumnezeu. O, oameni religioși ! Voi puteți fi și chiar sunteți buni dar habar n-aveți măcar că atitudinea voastră e antiumană și sinucigașă. A nu ști pentru ce trăiești, a nu ști care e sensul tău practic în univers, a găsi în Dumnezeu din cealaltă lume și celălalt univers un sens și o rezolvare paliativă a nevoilor noastre stringente practice,  tot o sinucidere e, cu efect întârziat ; sinuciderea perfectă ; o sinucidere sub efectul inconvenientelor și angoaselor alerte ale vieții. Devii credincios după ce experimentezi dramele și durerile vieții cărora nu le găsești remedii și soluții practice. Când nu mai reziști te sinucizi de-adevăratelea sau te sinucizi în Domnul. Credința e o sinucidere ușoară, simpatică și onorabilă, e sinuciderea adusă la sublim, recomandată de morala și uzanțele vremii ca unica terapie de șoc acceptată căci merge pe căi oficiale unanim acceptate. Căci în sinuciderea clasică scapi de tine dar scapi de tot și pierzi tot. Pe când în abandonarea întru Dumnezeu ai șansa mentală de a te crede la adăpost ascunzându-te de moarte în lumea religioasă ca o sardină într-un banc vânat din toate părțile de răpitori. De fapt sângele vostru dragi prieteni visători de Dumnezeu este iremediabil otrăvit de convingerile voastre închistate în totalitarismul religios ce dă vigoare crezurilor voastre întunecate și obscurantiste, antice, depășite, fundamentate pe o expirată legendă a poporului antic evreu al cărei erou, Iisus, în lipsa incredibilă de atâta timp a altui exemplu mai uman și bun pe pământ, și astăzi ne mobilizează la credință și la a preamări un Dumnezeu total absent dar care Îi e rudă, e chiar tatăl Lui Iisus și prin asta capătă putere și substanță în inimile noastre în ciuda eternei și incredibilei discreții divine. Mobilizați de această atitudine religioasă, voi credincioșilor sunteți totuși buni la suflet și la inimă. Altfel erați bestii și criminali iar lumea și viața un iad la propriu. Prin credință cultivați societatea perfectă a Raiului. Ducându-vă toate bagajele și disponibilitățile acolo pe pământ nu vă mai rămâne nimic. Se poate spune că nici rău nu vă pare. Unui credincios nu-i pare rău că moare căci el știe că-i moare hoitul plin de boli pe când sufletul are atâtea oportunități în cer... Vouă credincioșilor nu vă place viața când ea pentru voi nu e o bucurie ci o complicație tranzitorie. Nu e mai bine în Cer la Dumnezeu ? Nu e mai bine să opuneți Raiul vostru luminat, minunat și insipid, iadului nostru al păcătoșilor, cel garantat, cel de toate zilele cu instrumentele de tortură adecvate și rânduite cu atâta exuberanță și mândrie de Creator, Domnul Savaot sau Iehova ? Cu ce v-ajută religia și credința dacă la fel vă lasă de răi și barbari și acum ca și în preistorie ori feudalism sub patronajul unui Dumnezeu ascuns preventiv în cele mai ascunse unghere ale universului, care n-a văzut și auzit nimic niciodată, care s-a spălat pe mâini de noi, care ne-a făcut așa răi și brute, hoți și criminali cum suntem apoi a plecat în Cer lăsându-ne în degringoladă și disoluție, stând ascuns după toate umbrele și incertitudinile, numai cu un carnet în mână în care trece cu cerneală roșie toate greșelile noastre, păcat de păcat de la Facerea Lumii și până în burțile gravide ale mămicilor care poartă în ele embrioni care încep să dezvolte odată cu bătăile inimii și cele șapte păcate cu care se va naște fiecare prunc, nimic nerămânând cenzurat de atenția și vigilența Lui Dumnezeu...? Orice criminal și despot al acestei lumi, orice Hitler ori alt tiran similar a fost întâi un embrion în burta mamei binecuvântat de Dumnezeu să înmugurească și să crească și ar fi fost un păcat să moară prin avort. Nu-i avortul un păcat ? Atunci să-mi spuneți pentru ce-a îngăduit Dumnezeu să se nască tiranii și zbirii, hoții, tâlharii și criminalii și toți stricătorii de dreptate și cum de nu i-a stârpit Domnul cu mâna Sa din burțile gravide ale mamelor lor ori cum de i-a făcut posibili prin creație ? Numai ca să ne complice existența și dintr-o cruzime și cinism neverosimile să ne facă viața urâtă și imposibilă ? Cum de sunt posibili cei ce ne înșeală, cei ce ne împilează și ne omoară cu zile ? O astfel de dreptate a Lui Dumnezeu te înnebunește de nonsens și stricăciune uneori. Nu ai voie să cercetezi legile Domnului fără riscul de-a fi făcut nebun de vei înțelege ceva când nimic nu-i de-nțeles și-n orice adiere de vânt poți găsi un miros fetid de disoluție, haos și degringoladă la propriu sau la figurat, semnul că Dumnezeu neavând cum să agreeze așa ceva, n-a existat niciodată, căci nu putea să fie atât de rău sau malefic și nepriceput ori cinic cu propria creație ca să îngăduie una ca asta unei omeniri întregi pentru care a inventat ca o scuză ieftină, ca un paliativ și o mângâiere ineficace un Rai cu totul neverosimil și inutil dintr-o altă dimensiune. Nu putea să îngăduie Dumnezeul cel bun să se îmbolnăvească un copil de leucemie și să vină unii cu cutia milei la ușă să dai cât te lasă inima pentru o operație de cincizeci de mii de euro în străinătate că altfel moare copilul sub ochii Lui Dumnezeu care e atât de absorbit și ocupat cu alte cele, cu Înfricoșătoarea Judecată, cu cercetarea rugăciunilor și fasoanelor noastre religioase. Așa ceva, asemenea neatenție divină și faptul că în urma trecerii Sale curg râuri de lacrimi și sânge, gemete și vaiete de durere demonstrează că Dumnezeu n-a iubit omul. Or fiindcă nu putem crede așa ceva, cel mai la îndemână și plauzibil este să vedem logic și clar cum Dumnezeu nu există și nu poate exista în asemenea condiții din păcate. Putem plânge pentru asta dar fără de nici un folos. Astfel, nu știm dacă această absență a Lui Dumnezeu e o dramă cosmică sau o eliberare. E eliberarea sclavului de pe plantație care dintr-o dată se vede liber, singur și înfometat, fără de asigurata ciorbă lungă cu gândaci, cu un singur bob de fasole pe care de bine de rău stăpânul i-o arunca în scârbă. Să constați că Dumnezeu nu există e tare dureros și liniștitor în același timp. Fără un Dumnezeu care să te arunce ca un hingher ca pe un câine în iad parcă te simți mai bine.
  Paradoxal, eu iubesc Dumnezeul care nu există și vă mișcă pe voi de emoție deși orice emoție de-a voastră nu poate să-mi facă decât scârbă și oroare în condițiile în care tolerați ca rege un Dumnezeu al nonsensului adică al ororilor curente, nedreptăților și leucemiilor de copii care au fost, sunt și vor mai fi în vecii vecilor sub domnia Dumnezeului curent care nu dă semne că nu-i place să guverneze peste așa ceva ci în fiecare an mai sporit inspiră credincioșia robilor Săi de Paști, de Crăciun și-n toate sărbătorile să se roage fierbinte și loial nimicului și vidului metamorfozat în Dumnezeu. Trebuie să fii chiar orb din naștere ori mânat și mâncat de snobismul emulației religioase curente ca să nu vezi că nimicul și vidul sunt gemeni identici și complice prin tăcere și ineficiență cu însuși Dumnezeu. Mulți văd în tot ce mișcă pe această lume mâna Lui Dumnezeu. Cât de simplu și comod e să tragi această concluzie ! O râmă cu minte, din comoditate ajungea la aceeași concluzie, că există Dumnezeu. La fel și noi oamenii ne mângâiem cu acest vis. Și nimic nu umbrea acest gând și percepție dacă tot ce mișca era bun și drept, cuminte, ordonat, perfect și sublim ca însuși Dumnezeu. Ca oameni e aproape jenant să constatăm peste ce lume reală, peste ce abis de crime și vaiete de suferință guvernează Dumnezeu și cum le-a întocmit pe toate atât de sângeros și lacrimogen încât nu intuiește dorul nostru neostoit de dreptate și de bine, că ne-am săturat de minciuni, de alegorii și povești despre cât e de bun Dumnezeu, că ne-am săturat numai de reclame și vești proaste la televizor când am dori în schimb atât de fierbinte să anunțe Dumnezeu cu gura Lui într-un breaking news că s-a terminat toată tragedia umană odată pentru totdeauna, că s-a terminat cu toată încăpățânarea Lui de a se face vizibil și util pe pământ odată pentru totdeauna ; că s-a terminat cu bolile, cu durerile, cu lacrimile, cu dracii, cu iadul și cu Raiul și cu lumea cealaltă cu tot, aducând acestei lumi eficiența, frumusețea și divinul pe care-l visăm cu ochii deschiși și bolnavi de credință, visând și jinduind la cer adică la nimic posibil fizic și matematic. Spuneți-mi pentru ce n-o face și pentru ce nu se identifică Dumnezeu la lumina zilei și rațiunii noastre dacă tot ne-a dat-o, preferând să se ascundă după ducele și salvatorul anonimat umplând cerul în schimb cu tot felul de sfinți și duhuri bune sau rele, de îngeri sau demoni care nu ne spun nimic și ne lasă reci în lacrimile și durerile cărnii noastre ? Dacă vă face plăcere scuipați-mă, huliți-mă și împroșcați-mă cu lăturile considerentelor voastre moral religioase de doctoranzi în teologie dacă vă cauzează aceste blasfemii pe care le arunc în vid și n-au nici o șansă să se lipească de Dumnezeu care e frate geamăn cu vidul. Pentru voi și pentru Dumnezeul vostru eu sunt urât, respingător și eretic. Lăsați-mă să fiu așa. Lăsați-mă să fiu urât. Lăsați-mă ca orice privesc sau ating să devină veșnic ca mine. Veșnic și urât. Pentru că urâtul, boala și moartea noastră sunt veșnice, deliciul lui Dumnezeu, cum îi place mai vârtos Lui Dumnezeu să ne vadă adică întâi bolnavi incurabil pe patul de spital, luând sfânta împărtășanie de la preot, apoi răposați, adică morți sadea, ca apoi cu un singur click să ne colecționeze sufletul și să îl prindă în insectarul tuturor oamenilor care au trăit numai pentru această plăcere de colecționar de suflete a Lui Dumnezeu. Când trăim Dumnezeu se simte rău. Și orice zâmbet, fericire și plăcere a vieții noastre Lui Dumnezeu îi fac rău și îi cauzează. Când ne simțim foarte bine Dumnezeu are accese de febră și vomă, se dă după colț și vomită ușurat. Căci frumosul, plăcerea și viața noastră sunt scârba lui Dumnezeu când întreaga viață ni se cere să ne pregătim pentru moarte adică pentru capriciile și experiențele cosmice secrete din lumea cealaltă a Lui Dumnezeu.  Deci eu iubesc ce-i place Lui Dumnezeu la noi, adică urâtul. Lui Dumnezeu îi place să fim urâți, suferinzi, cu lacrimi și dureri în noi. N-avem nici o șansă de atenție din partea Lui Dumnezeu dacă tindem la fericire, relaxare și confort lumesc. Virtutea sărăciei, durerii și suferinței e tot ce-i place Lui Dumnezeu la noi. A fi bogat și a-ți dona toată averea săracilor precum și a fi sărac și a profita după îndelungi rugăciuni de bunuri pe care nu ai depus efort ca să le produci, iată filozofia Lui Dumnezeu. Numai așa Dumnezeu îi poate iubi pe toți, și pe bogați și pe săraci.  Căci noi nu putem iubi ca Dumnezeu pe toți. Noi iubim doar urâtul nostru, iar al altuia ne pute. Trebuie să fii mai urât ca toți ca să dai vanității oamenilor satisfacția și plăcerea de a nu fi geloși pe tine și urâțenia ta. Orice frumusete are un cuțit pregătit la spate. Chiar Dumnezeu care e atât de frumos are detractori pregătiți să-L omoare cu hangerul pe la spate, pe care-i irită cu bunătatea și frumusețea Sa dumnezeiască... Și odată la două, trei mii de ani când se schimbă ciclic credințele și zeii, și Dumnezeul nostru monoteist de azi va da seamă și-și va pierde domnia uzurpat de zeii și credința politeistă uzurpate și ele la vremea lor acum două mii de ani de credința și Dumnezeul actual. Ciclul Dumnezeilor în univers se rotește cum tot în univers se rotește datorită legilor mecanicii cerești. De aceea putem fi și buni și răi indiferent ce Dumnezeu e la modă, Dumnezeu rămânând o forță ineficace, pur decorativă care ne face plăcere și ne mobilizează fiindcă așa vrem noi sau în lipsă de altceva mai mobilizator. În lumea înrăită și azi ca întotdeauna, ca dovadă că nici un zeu sau Dumnezeu n-a reușit prin Atotputernicia clamată s-o facă mai bună, în această lume așa cum e ea trebuie mai degrabă să fii un înger în piele de drac ca să nu dai de bănuit unei lumi bestializate, pregătită oricum pentru crima și disprețuirea ta. Chiar guvernul ne vrea răul, băgându-ne în mâncare codex alimentarius, E-uri și otrăvuri, pâine cu initium. Un singur politician a zis că vrea să spulbere tot acest rău și marasm. El prea a vorbit, prea a deranjat ca un haiduc puterea și sistemul prin emisiunile sale televizate de cu seară până-n zori când se ducea să se culce. De aceea spiritul lui de haiduc, ca în toate timpurile trebuia făcut să dispară. Și nu l-a luat nimeni în seamă persiflându-l și repudiindu-i însuflețirea și dăruirea, mânjindu-l cu bale letale de varan și modă curentă politică și socială a timpului. El a dispărut, i s-a închis gura fiind văzut ca ceva rău, topit în malaxorul prejudecăților, trendurilor și ighemonicoanelor noastre. Apoi a fost băgat la pușcărie cinci ani și jumătate doar pentru delict de opinie, fiind primul deținut politic de după comunism dacă vă vine să credeți sau nu. Cum poți încadra sensul puterii Lui Dumnezeu peste o astfel de lume nebună de apariția căreia Creatorul poate fi făcut răspunzător cel puțin moral ? De ce să crezi că a avut rost ca un Dumnezeu al binelui și excelenței să aibă vreun motiv a se compromite cu bună știință creând o astfel de lume peste care guvernează mândru și exuberant și care mai permite să se întâmple atâtea orori și nedreptăți ? Urâtul, dezordinea și haosul domină orice vezi și orice simți împrejur cu simțurile create de Dumnezeu. Cum putem crede că a creat Dumnezeu o astfel de lume a urâtului, neplăcerilor și durerilor când El nu e deloc așa și se spune despre El că e atât de frumos încât dacă L-ai vedea direct ai muri instantaneu ? Să mori bolnav și cu zile, urât, neiubit, păcătos, necredincios și liber în greșeala ta și damnat de un Dumnezeu exclusivist și capricios ca un om e tot ce e mai moral și eroic într-o lume părăsită de Dumnezeu și de care El fuge ca apa de pe gâscă. Frumusețea Lui Dumnezeu e doar o alegorie. E de fapt frumusețea puținilor oameni buni și drepți care există în toate timpurile și duc lumea și viața mai departe deosebind-o firav de jungla autentică a jivinelor și sălbăticiunilor. Nu e vina noastră că în orice unii oameni văd pe Dumnezeu iar alții din aceleași motive Îl contestă. Lipsa Sa de reacție și de eficiență face ca Dumnezeu singur să fie vinovat și pentru silogismele credinței, și pentru silogismele necredinței noastre.