A FI CEL MAI PESIMIST DINTRE OPTIMIȘTI ( ACTUALIZAT )

A FI CEL MAI PESIMIST DINTRE OPTIMIȘTI ( ACTUALIZAT )
   Mulțumesc pentru sfaturile voastre prețioase, stimați prieteni... Ele îmi prind bine și mă mai încurajează în această lume dezolantă unde numitorul comun e haosul, tragedia și disoluția ca daturi inexorabile. A fi optimist într-o astfel de lume e ca și cum te-ai schimonosi ca un clown vesel vrând să distrezi pe cei ce își petrec mortul la groapă... De fapt aș putea să ascult sfatul vostru și să fiu mai optimist, dar dați-mi măcar voie în aceste condiții mizerabile să fiu cel mai pesimist dintre optimiști, sau cel mai optimist dintre pesimiști măcar... Să am o măsură realistă a optimismului astfel încât să se potrivească comediei macabre care se cheamă viața asta și lumea asta în care suntem amăgiți ca niște câini cărora li se dă a linge sare... Cu ce mă-ncălzeşte să-mi îmbăt și droghez simțurile și percepțiile care-mi spun atât de clar că viața noastră e-o glumă proastă a Lui Dumnezeu sau un banc sec pe care n-ai cum să le guști căci simțurile îți sunt urzicate de disperarea că pe toți ne paşte o tragedie și un necaz într-un final atât de verosimil de mizerabil și suntem jigniți și eliminați de pe scena vieții în chinuri și sânge ca niște tauri la corrida provocați de cârpele  roșii ale toreadorilor și străpunşi de câte șase săbii înfipte în grumaz și scoși cu caii din arenă într-un lac de sânge...? Să trăiești mereu sub spectrul pedepsei și genocidului care ți se pregătește metodic e o imposibilă stare de fapt și o vicisitudine care-ți torpilează simțurile și orice urmă de bucurie a vieții... Cum poți trăi cu această tinichea legată de suflet și cum poți respira într-o lume și o viață pe o planetă în care oxigenul e mai degrabă metan și te sufocă cu zile...? Cum putem eluda că trăim realmente pe un teren minat și putred în care bucuria vieții noastre și optimismul nostru au luat-o la vale și ne-au scăpat de sub control ca un tren fără frâne coborând pe panta de la Predeal la Brașov...? Au nu vedem că inima noastră ne e strepezită de mizeriile cele mai dezolante și cutremurătoare ale vieții...? Ne așteptăm în orice clipă să murim, și nu oricum, ci de o boală incurabilă, după o lungă și grea suferință... De ce...? Nu răbda Universul și Dumnezeu să ne scutească de pasul ăsta...? Sau măcar să murim frumos și fără chinuri, fără de-a păți umilința de-a fi exterminați și striviți ca niște viermi fără sentimente, conștiință și personalitate... Dacă trăim, trăim cu frica-n sân care roade în noi ca o rugină a firii, ca o inexorabilă oropsire, începând cu frica de Dumnezeu care e cea mai dulce și inexplicabilă dintre mizerii și continuând și terminând cu teama de dușmani, teama că oricând poți fi prigonit pentru dreptate, că oricând poți să-ți pierzi libertatea și să stai 27 de ani în pușcărie nevinovat ca Nelson Mandela, din sentința unui judecător corupt și îngăduit de Domnul, îngăduit de Domnul am zis...! Au ce dreptate a fost să pună Domnul judecători pe pământ, judecători din carne și muritori și bicisnici ca noi, care dispun de viața ta după bunul plac, încurajați și autorizați de faptul că inexplicabil și inacceptabil, Dumnezeu s-a derobat de această responsabilitate de a împărți El însuși dreptatea pe pământ, cum o face în Cer, așa trebuind s-o facă și pe pământ, fiind mai natural și logic, ca să fim noi mai liniștiți că ni se împarte bine dreptatea fără de cusur și pe drept chiar de Însuși Dumnezeu...? Cu inepuizabila-i energie Dumnezeu putea împărți dreptatea perfect și pe pământ, fără de recursuri, apeluri și procese fără de sfârșit. Dacă într-un Rai mare cât Infinitul Dumnezeu nu ostenește nicicând a împărți dreptatea, ce-a câștigat mai mult dacă pe acest minuscul pământ Dumnezeu a lăsat oamenii imperfecți să fie judecători și să comită erori judiciare, în loc să pocnească simplu din deget și să dea dreptate exemplară pricinilor oamenilor pământului fără să obosească niciodată nici sâmbăta, nici duminica, nici fizic și nici intelectual căci doara Unul este Dumnezeu, cu o energie inepuizabilă mai ceva ca energia soarelui nostru care e "socotit că mai arde abia vreo cincisprezece miliarde de ani... Numai atât...? De azi pe mâne...? Şi-atunci cu veșnicia cum rămâne...?", vorba poetului Alexandru Philippide... Și nu cred că-ți mai arde de râs și de optimism știind că poți muri mâine, călcat pe trecerea de pietoni de un interlop analfabet care scapă cu șpagă la poliție și judecător și spune că tu ai trecut pe roșu... Ori ce optimism deşănțat poți să ai acum când ești în putere dar când știi că ieșind la pensie și murindu-ți copiii ești înșelat de un agent imobiliar care văzându-te bătrân, vulnerabil și decrepit te pune să semnezi aiurea, îți ia casa, te scoate afară din casă și statul te trimite la azil unde infirmierele îți fură toată amărâta de pensie de nu mai ai bani să-ți cumperi un covrig uscat...? Și câte n-ar mai fi de spus ca să vedem clar că suntem cobaii Lui Dumnezeu care testează pe noi cu mâna lui Satan, bineînțeles, că doară nu s-ar murdări El pe mâini, cele mai amare și perfide otrăvuri în viață și ni se spune că nu aici, ci în cer este dreptatea și viața și plăcerea și mângâierea noastră a oamenilor care în fapt pentru toată această tărășenie avem dreptul de-a nu ne mai opri din plâns niciodată și a ne înnoda în barbă șiroaie nesfârșite de lacrimi în toată viața noastră rușinos de austeră, scurtă și amară și molipsită de toate tragediile demne de talentul celui mai genial Dramaturg care este Dumnezeu, slăvit să-i fie numele, chiar dacă ne-a dat necazul cu ghiotura că tot la El ne e speranța deșartă până la proba contrarie... Astfel nu am de ales decât să fiu optimist, dar măcar cel mai pesimist dintre optimiști, ori cel mai optimist dintre pesimiști căci altfel nu se poate în condițiile batjocurii care ni se întâmplă la tot pasul iar Sfinții din Cer împreună cu toți aleșii Domnului nu se mai opresc din baluri, cadriluri, valsuri și menuete inimaginabil de sublime și plăcute la care și noi visăm ca niște cerșetori goi și leproși cerșind îndurare la porțile închise ale castelului Raiului, de unde se aud muzici și petreceri atât de încântătoare și imorale...

OPINIA LUI DUMNEZEU DESPRE DRAGOSTEA NOASTRĂ ( ACTUALIZAT )

OPINIA LUI DUMNEZEU DESPRE DRAGOSTEA NOASTRĂ ( ACTUALIZAT )
  Ar fi fost insuportabil să mai aștept încă o săptămână, nici măcar o zi și să nu caut să aflu de undeva odată ce-nseamnă dragostea, această ocupație exclusiv omenească, prezentă în viața fiecăruia atât de plenar, acut și atât de preocupant. De unde aș fi putut eu să aflu mai bine ce este dragostea dacă nu direct de la sursă, adică de la Făcătorul tuturor văzutelor și nevăzutelor, adică direct de la Dumnezeu...? Nu mai puteam să stau nici măcar o zi fără să aflu răspunsul competent și calificat al Sfinției Sale, căci teoriile oamenilor în această materie sunt sterile și nu mă mai satisfac. Așa că zis și făcut. Trebuia să-ncep demult această călătorie și m-am decis să-ncerc. O călătorie incognito în Rai. Ca să-L găsești pe Dumnezeu trebuie să te duci direct în Rai. Ori e cu neputință pentru oricine să se ducă în Rai mai înainte de-a păți rușinea și insulta supremă de-a muri și a fi adus de îngeri în fața Sfinției Sale Domnul Dumnezeu la Înfricoşătoarea Judecată. Până atunci, m-am decis să fac eu însumi o derogare de la trebuința inexorabilă de-a aștepta întâi să mor, ca să văd cu ochii mei spectacolul Raiului unde Dumnezeu ca prim actor face diferența, și m-am decis să plec direct în Rai incognito într-o expediție nemaiauzită ca să aflu din gura Domnului ce Dumnezeu mai e și cu dragostea asta a noastră, printre alte întrebări desigur cu care m-am pregătit... Am stat multă vreme și m-am întrebat : Cum o să fac oare posibilă o călătorie în Rai și cum o să reușesc să intru la Domnul în audiență...? Doar știam că Raiul e foarte departe, la un miliard de ani lumină depărtare de noi, distanță suficient de sigură astfel ca nici un dezertor viu și bicisnic să nu emigreze de viu în Rai evitând moartea ca datorie creștinească. Fizic și practic e cu neputință de-a ajunge acolo în Rai și mai ales viu cum încercai eu, și a străbate această distanță mai înainte de-a veni vremea să mori când vei străbate instantaneu această distanță fără prea multe probleme, automat, prin voia Domnului. Atunci mi-am adus aminte că distanțele uriașe din univers se pot străbate printr-o gaură de vierme. De la Einstein am aflat. Că poți să pleci oriunde în univers printr-o gaură de vierme. Dacă fizic nu poți acoperi imensa distanță în spațiu până la Rai, nu-ți rămâne decât să aduci Raiul aici, și să pășești în el simplu, printr-o gaură de vierme pe care a demonstrat-o Einstein. Iei spațiul unde te afli și-l indoi ca pe-o foaie de hârtie până la distanța care vrei. Zis și făcut. Am îndoit spațiul, de la mine, din zilele noastre, înșelând astfel timpul de un miliard de ani cât aș fi avut nevoie să-l străbat cu viteza luminii până la Rai și spațiul aferent de milioane de miliarde de km. Îndoind astfel spațiul ca pe-o foaie de hârtie, am ajuns, inimaginabil până la Rai. Pur și simplu am pășit ca de pe peron direct în expresul de Rai, apoi s-a dat plecarea, conductorul spunând : "Toată lumea la bord !" și "Ok to proceed", eu m-am dus în cușetă, m-am culcat și după o zi și-o noapte am ajuns. Am ajuns la gara Raiului. Am coborât în gară, nu cunoșteam deloc acel Oraș, am întrebat o bătrânică ce cerșea o bucată de covrig citind o carte de rugăciuni în fața unei carmangerii din Rai și mi-a spus bătrânica : "Uite maică poarta Raiului : E chiar aicea, în spatele gării. Bate și de vei avea noroc ți se va deschide". I-am mulțumit, i-am dat un pesmet uscat și mucegăit din bocceaua mea, am ajuns la poarta Raiului și am bătut : Boc, boc... Poarta s-a deschis singură și înăuntru era ca un hol de instituție : uși în stânga, în dreapta, cu inscripții pe ele dar nu pricepeam în ce limbă sunt scrise, o limbă ciudată dar simpatică. Era limba vorbită în Rai. Semăna puțin cu limba aramaică vorbită de Iisus în vremea Lui. Atunci un înger cu o mașină de aia ca cele care fac curat și spală prin supermarketurile noastre, care făcea curat pe holul acela, văzându-mă încurcat m-a întrebat : "Unde vrei să mergi ?" "La Domnul, dacă se poate, în audiență..." "Bate la ușa aceea, la Secretariat". Am bătut și am intrat, după câteva clipe timide de așteptare ezitantă. Extraordinar ce am văzut... Mi-am pus mâinile pe ochi, că nu puteam privi asemenea frumusețe de încăpere și asemenea lumină de o culoare pe care n-am mai văzut-o niciodată. Când mi s-au mai învățat ochii, i-am deschis temător și la un birou, printre hârtii, registre, creioane, ascuțitori și toate cele stătea un înger extraordinar de frumos, Secretarul. "În ce problemă ai venit?" "Aș vrea în audiență la Domnul..." "Da, dar văd că nu ești mort, cum ai facut să vii aici viu ?" "Am făcut, Sfinția voastră Înger Secretar, o spărtură în neant și am venit printr-o gaură de vierme de alea descrise de Einstein în teoria relativității" "Da, da, înțeleg... Mare curaj ai mai avut. Să ajungi viu în Rai, numai Domnul nostru Iisus a purces. Ori de atunci nimeni viu n-a mai călcat în Rai" "Cer iertare... Eram curios să-L întreb pe Domnul ceva și nu mai aveam răbdare până să mor..." "La Domnul oricum, nimeni nu intră viu. Asa-i cutuma, îmi pare rău, nu te pot ajuta prea mult..." "Atunci îmi cer mii de scuze, dacă nu se poate..." Și dădui să plec... "Stai un pic, poate te pot ajuta totuși într-un fel. Ce vrei să-L întrebi pe Domnul?" "Despre dragoste voiam să-L întreb, că pe la noi pe pământ toți își dau cu părerea de așa ceva și nimeni nu știe ca lumea ce-i cu dragostea" "Dragoste...? Ce-i aia? N-am auzit de așa ceva. Oricum, nu ne băgăm în treburile Domnului și-n chestiunile ce le are în gestionarea oamenilor  cu treburile lor pe pământ. Dar dacă vrei să afli totuși ce te interesează, o să te conduc în Bibliotecă. Acolo sunt toate explicațiile și toate părerile Domnului în materie de tot ce privește specia umană. Poftim pe ușa aceea și du-te la raftul unde scrie "DRAGOSTE". Succes !" "Vă mulțumesc Sfințite Înger bun...!" "N-ai pentru ce... Ai făcut totuși un pleonasm. Aici toți îngerii sunt buni ori nu mai sunt deloc. Domnul însuși ne e model ca și pentru voi oamenii, ceea ce voi nu prea reușiți să-L copiați și urmați, de asta avem atâta treabă cu toate păcatele voastre, Procurorii Domnului își pun mâinile în cap și nu mai prididesc să orchestreze rechizitoriul și dosarul fiecăruia pentru Judecătorul nostru Suprem. La câte păcate faceți, munți de dosare se adună aici pe birourile Raiului și râuri de sudori curg de pe fruntea Domnului judecând. O zi bună și să te întorci cu bine pe pământ. Te aștept călduros și sper să ai mila Domnului când vei muri și te vei întoarce aici într-o stare normală adică doar MORT, înțelegi ?, cum au făcut toți ceilalți...!" Rămas singur în bibliotecă, m-am dus la raftul unde scria "Dragoste", și am ales volumul "Opinia Lui Dumnezeu despre dragostea oamenilor". Am citit înfrigurat, două zile și două nopți. Când mai ieșeam pe hol la baie auzeam prin niște birouri uneori urlete de groază și printre sughițuri de plâns spunându-se : "Îndurare, Doamne Milostiv...", alteori auzeam râsete și chicote de bucurie spunând : "Mulțumesc din inimă prea Milostivul meu Doamne...!" Cine știe ce Dumnezeu se-ntâmpla... Cred că era sala de Judecată unde condamnații la iad își frângeau mâinile de necaz, iar cei ce se veseleau și bucurau erau cei găsiți nevinovați de Domnul și condamnați la Rai. Mi-am luat notițe, mi-am făcut conspecte și referate după volumul divin citit cu pasiune, am vrut să cer voie să iau cu mine pe pământ cartea, nu mi s-a dat voie, am vrut să dau șpagă dar mi s-a arătat degetul dojenitor și am plecat. Când am urcat în Expresul de Rai care se-ntorcea pe pământ odată la săptămână, mi-au fost controlate bagajele la vamă și mi s-au luat toate conspectele și referatele ce le făcusem dupa volumul "Opinia Lui Dumnezeu despre dragostea oamenilor", așa că m-am întors pe pământ doar cu ce mi-a rămas în cap.
 Iată în rezumat ce-am citit eu că spune Domnul în acea carte referitor la opinia Sa despre dragostea oamenilor : Că suntem preocupați de această stare atât de angajant și simptomatic și întreaga noastră viață depinde de acest microb, dragostea, ce ne molipseşte ființa, inima, viața și sufletul, inexorabil. Că în fapt dragostea e o adevărată afecțiune pentru care nu avem medicamente, ci doar imunitatea noastră face ca să ne putem descurca cu această meteahnă care ne umple de necaz și suferință dacă nu avem puteri sau noroc s-o înfruntăm sau ne umple de extaz și plăcere dacă printr-un noroc sau prin inspirația și puterile noastre putem să transformăm dragostea să lucreze în corpul nostru nu ca o boală ci ca un adevarat medicament ce ne face bine și ne aduce în nirvana. Mai zicea Domnul că simptomatica acestei stări, dragostea ne copleșește morbid viața și depindem vital de efectele ei terapeutice asupra sănătății noastre mintale și sufletești, efecte care sunt tot mai greu de obținut, ca perlele din scoicile adâncurilor. Ca pe-un adevarat medicament privim dragostea, n-o putem ignora și n-o putem supralicita fără să spunem că ea pentru noi e ori un rău necesar, ori un bun prea scump, greu de obținut și greu de gestionat și păstrat. De aceea zicea Domnul că noi oamenii spunem că dacă dragoste nu e, nimic nu e, deși ca mamifere Dumnezeu ne-a lăsat să putem trăi și fără dragoste, numai cu instinctele și trebuințele de mamifere și de animale, cu apă și pesmet uscat și fără nici un suc dulce și acidulat, cafea, băutură și țigări ori vibratoare, femei gonflabile sau vaginuri pentru masturbare de la sexy shopuri. Nu spune nicăieri Dumnezeu de dragoste, de voluptate și nevoia noastră biologică de ea, nu spune nicăieri de amor și pasiune, de erotism și extaze... Mai degrabă trebuie să înțelegem că Dumnezeu a numit toate acestea într-un fel, sodomii, pentru care a dat odată un potop de unde-a scăpat numai Noe și toate animalele, bacteriile și virușii câte o pereche. Dacă noi privim amorul și erotica în asociere indisolubilă cu nevoia organică de a juisa prin actul de a face dragoste, e părerea noastră la care Dumnezeu e cel mult sceptic dacă nu care cumva nici nu tolerează toate aceste comportamente morbide erotice ale noastre, fiindu-i greață de gusturile noastre perverse în această materie. Spunea Domnul în carte că plăcerea intimă e o rânduială divină pe care noi am împăunat-o cu părerile și simțămintele noastre proprii de fii risipitori și răzgâiați care ne-am luat nasul la purtare și nu ne mai putem lecui de această simptomatică. Acel țipăt de plăcere a orgasmului e la origine o pură și rece stratagemă a Lui Dumnezeu pentru a trezi interesul mamiferelor ca bestii să se mai împerecheze căci e plăcut și nu stresant, chiar dacă prejudecata bestiei privește împerecherea ca pe un act de agresiune. Tigrii rag și se zgârie în timpul împerecherii, și motanul o ține pe pisică cu dinții de ceafă și mârâie. Dar prin acea plăcere reușește bestia să fie păcălită și astfel să nu uite să se înmulțească spre a popula grădina Raiului cu suflete suficiente ale unor foști morți care s-au înmulțit nu din datorie, cum a dat Domnul și cum aproape nimeni n-ar fi făcut-o, ci din plăcere, sub efectul acelei gâdilături denumită orgasm, singura motivație a mamiferului bestie pentru a procrea, obligație de care Domnul s-a spălat pe mâini odată cu crearea cu propriile mâini divine a primilor și ultimilor oameni : Adam și Eva, de restul urmașilor pământului fiind exclusiv răspunzători noi oamenii prin împerecherile care ne stau la originea genezei tuturor. Dacă strămoșii noștri s-au împerecheat, ne-au condamnat și la moarte totodată. Ne împerechem și noi și la rândul nostru condamnăm și noi iresponsabili la moarte pe urmașii noștri. Mai târziu, fiindcă viața pe pământ și corpurile noastre în ordinea care a fost pusă de Dumnezeu se plictiseau amarnic, am învelit bruta împerechere și atracție feroce de sexul opus cu sentimente și stări prețioase și sofisticate cărora le-am spus dragoste și îndrăgostire, obiceiuri pe care Domnul cu greu ni le tolerează, când nu-l călcăm pe nervi cu practicile cărora noi le-am spus voluptăți și extaze. Astfel că dragostea și erotismul sunt o complicație riscantă pe care singuri ne-o luăm pe cap și e răspunderea noastră să jonglăm cu această stare de lux care în preceptele și pravilele Lui Dumnezeu pentru noi e cel mult facultativă și tolerată ca pe un moft și un defect al nostru. În fața Lui Dumnezeu putem să ne prezentăm onorabil bine mersi absolut văduviți și imuni acestei habitudini și acestui drog al dragostei și eroticii și putem câștiga cu succes mântuirea, mila și îngăduința Domnului, niciodată loviți de acest snobism și lux al firii care este dragostea, inutil în fata exigențelor Lui Dumnezeu pentru noi sărmanii robii Săi. Cei mai sporiți întru credință și smeriți asceți și călugări au înțeles inutilitatea acestei complicații a dragostei și erotismului pentru oameni și  au trăit fericiți în pustiu, cu sufletul și inima goale de orice sentiment de dragoste carnală pentru semeni, nu mai vorbesc de erotică și extazele inerente, canalizându-şi resursele și disponibilitățile inimii numai către dragostea platonică și completă către exclusiv Dumnezeu. Neavând nevoie de amor și de organele de reproducere decât exclusiv pentru urinare, funcția de nevoie pe care Dumnezeu a dat-o tuturor ca pe o trebuință a firii, călugării au înțeles că Dumnezeu e pe cât de mare pe atât de gelos când e vorba să primească de la absolut toată ființa și vietatea prinosul complet de adorație, dragoste și respect, fără nici o desfrânare sau practică sexuală a cărnii... Dacă amestecăm borcanele și în calea iubirii noastre complete către Dumnezeu interpunem ingredientul și fasonul nostru de-a ne îndrăgosti de o ființă muritoare ca și noi și de a vrea să-i umblăm în chiloți să vedem perverși ce are, o facem pe riscul nostru și cu un scontat și fals beneficiu niciodată integral și autentic de obținut. Cu această ambiție și încăpățânare ne luăm dragostea singuri în mâini și vrem să răzbim prin lume și viață cu acest microb ce ne îmbolnăvește de moarte până la urmă și ne văduveşte de la Dumnezeu de orice urmă de prețuire și respect. Ne urăște Dumnezeu de asta și n-am căderea să spun dacă e drept sau nu, dar Domnul zice în carte că orice dragoste a noastră pentru o ființă iubită poate fi oricât de totală și profundă, ea întotdeauna are un sfârșit tragic dictat de destinul crud al omului și de vicisitudinile inerente vieții lui și mai ales că se hotărăște că ne vom iubi până ce moartea ne va despărți, așa scrie la Cartea Sfântă. Vei iubi pe cineva până îl vei trăda și te vei îndrăgosti de altcineva, ori până vei fi trădat tu însuți și părăsit de ființa iubită, ori până moartea vă va despărți, limita maximă până la care poți plusa cu acest nărav și meteahnă a dragostei pentru cineva. În schimb dragostea pentru Dumnezeu niciodată nu se va sfârși, ea e pură și inocentă și se va desăvârși mai ales și complet după ce vei muri, complet și total, în dureri groaznice de cancer ori de moarte bună, la adânci bătrâneți, condiție sine qua non pentru această ambiție a dragostei ce te copleșește total, doar cheia religiozității și regulile Lui Dumnezeu desăvârşindu-ți-o complet. Desigur, toți poeții lumii, toți romanticii și toți menestrelii sunt iubiți de noi profund și iubesc asemenea, împrumutându-ne și nouă din stările lor sublime, ca să facem posibil spectacolul iubirii, al dragostei, al amorului și eroticii, dar scaunul rezervat Lui Dumnezeu din rândul întâi la acest teatru al oamenilor rămâne întotdeauna neocupat, Domnul nostru bun lipsind motivat la toate  reprezentațiile noastre de amor ca actori de duzină, ocupat fiind cu atâtea alte treburi importante prin univers și fiindu-i de fapt greață de dansurile noastre nupțiale... Atât de buni artiști ne credem că suntem totuși în dragoste, că erotica noastră ne-am desăvârşit-o până la saturație și chinteseța ei în obișnuințele noastre, în fața unui Dumnezeu sceptic până în rărunchii ființei Sale cu ale noastre aceste deșertăciuni și obișnuințe private, ignorate și boicotate sistematic de Dumnezeu în răbdarea Sa prea pusă la-ncercare. Nu se poate să nu înțelegem că nu putem plusa la infinit  cu această preocupare sofisticată și în ochii Domnului inutilă a dragostei, fără să nu înțelegem că am îndrăznit cam mult și e o impolitețe și o provocare adusă răbdării Lui Dumnezeu care are alte păreri și priorități în univers. După opinia Lui Dumnezeu, dragostea oamenilor așa cum o simt ei e brutală, sangvinolentă, cam la fel cum și o antilopă dorește să muște din leul ce-a prins-o, apoi îl lasă pe leu s-o sfârtece, apoi mai rupe și ea cu dinții din leu. E-un consum reciproc. Dragostea e-un măcel reciproc, nu un măcel crud ci unul sublim în optica noastra, regretabil pentru optica Lui Dumnezeu, pentru că prin sentimentul dragostei vrei să-ți faci praf partenerul consumându-i resursele de care organic și biologic ai tu nevoie, dar și oferindu-te în același timp ca pradă și ofrandă. Culoarea cruzimii prădării pentru dragoste e-aceeaşi la oameni, doar nuanța-i mai blândă în dragoste față de animalele care vânează din nevoia normală și legică de-a se hrăni. În fapt leul nu este crud când sfârtecă antilopa. O iubește. O mănâncă din dragoste și-i linge leşul însângerat și eviscerat. Când un bărbat întoarce capul după o femeie frumoasă pe stradă, în fapt el vrea s-o consume, s-o mănânce, să muște din carnea ei dulce și să-și potolească foamea de fost și actual prădător normal. Simplu. Suntem prădători pentru că suntem consumatori de energie. N-o avem în noi deja și trebuie s-o luăm din afară ca să putem funcționa. Așa e-n junglă legea vieții, ceea ce nevoiește pe oameni să aplice și ei în viață legea junglei. Deci bărbat egal prădător, iar femeie, specie fugărită, batjocorită care nu-nțelege și nu aprobă comportamentul leului cu verighetă infidel. Dumnezeu nu ne-a făcut cu sursă de energie în noi ca pe niște mașini care au rezervorul plin de benzină și care mai au în plus câteva canistre de rezervă în portbagaj până la următoarea alimentare. Tot timpul trebuie să alimentăm de undeva. Autonomia noastră e mică și tot timpul suntem dependenți de o sursă de unde trebuie să luăm energie. Prin nevoia de dragoste sau sexualitate noi luăm energie de la obiectul prădării noastre, prada de care ne-am îndrăgostit. Dar așa cum pentru pântec mâncarea și apa sunt necesare, pentru suflet necesar este doar Dumnezeu și credința precum și ruga neîncetată către El, nu visuri romantice de amor ori dorințe carnale febrile. Înfrânare trebuie și rugă neîncetată. Așa am citit eu în cartea din Biblioteca Raiului. Căci la intrarea în orice biserică scrie pe boltă sus : "Rugați-vă neîncetat căci aceasta este voia Lui Dumnezeu întru Hristos Iisus pentru voi toți". Căci prin rugă obții liniștea și siguranța, polițe și asigurări, vouchere suficiente ca să potolească spaimele noastre existențiale. Dar noi oamenii nu ne-am mulțumit numai cu asta căci pentru potolirea și eliminarea febrei corpului nostru noi oamenii am descoperit dragostea și ne-au furnicat dorințele carnale și am îndrăznit astfel să le implementăm în viața noastră cu de la sine putere pentru potolirea foamei inimii și trupului nostru în nevoie cu dragostea, acest antibiotic pe care-l găsim în semenii noștri cuibărit și-l extragem cu o-mbrățişare, cu o sărutare, vorba cântecului Loredanei Groza, iar bărbații privind libidinoși sânii și fundurile femeilor și întorcând capul după ele pe stradă până dau în stâlpi. Când Dumnezeu ne-a creat nu ne-a băgat și în traistă aceste merinde ale dragostei să ne îndestulăm și îndulcim. Este mai romantic și original deși riscant și iritant pentru Domnul să le căutăm singuri și să ne îndestulăm cu această terapeutică a dragostei, fapt este că suntem în toate cele puși la muncă de Dumnezeu care a decretat ca prin sudoarea frunții să ne procurăm cele spre ființă și după slabele noastre puteri mai tot timpul ne este foame ori de mâncare, ori de dragoste, niciodată neputându-ne îndestula căci Dumnezeu ne dă ponderat totul, să nu devenim obezi și ghiftuiți nici de mâncare, nici de dragoste, să fim adică normali. Dacă am fi fost niște roboți autonomi și nedependenți de surse de energie exterioare, Dumnezeu punând în noi totul spre a nu periclita prin lipsa a oarece necesară resursă buna functionare a maşinăriilor noastre prin vicisitudinea că nu ne putem alimenta chiar atât de lesne din sursele de energie necesare vieții, nu ar mai fi fost interesant și sublim, adrenalina noastra nu ne-ar mai fi întărit în toiul luptelor vieții. Căutându-ne dragostea singuri, cu romantismele și îndrăgostirile noastre ori cu instinctul brut de a vrea împerechere și călărire, posedare pur și simplu, fără participarea și voia Lui Dumnezeu, suntem niște temerari inconștienți care pleacă în necunoscut să înconjoare pământul doar într-o barcă gonflabilă care întotdeauna se va scufunda mai înainte de-a ajunge pe malul insulei fericirii și extazului. Dacă totuși reușim încăpățânați să înotăm până la mal, vom găsi o insulă a vieții, a fericirii și plăcerii pustie, fără păduri seculare, fără izvoare cristaline, fără păsări cântătoare, numai pustiu pietre și nisip și numai nori și cenușă vulcanică piroclastică. În așa spațiu, în așa viață ne întemeiem noi dragostea și fericirea, într-o austeritate și toxică atmosferă fără de scăpare și sfârșit. Dacă le găsim totuși, dragostea și fericirea, în aceste austere condiții, nu e pentru totdeauna ci până într-o zi fatidică pentru noi când soarta tot ne va veni de hac și îmbolnăvindu-ne de moarte îndeobște ne vom dezintegra în insuportabilul și insurmontabilul sfârșit al nostru și al tuturor visurilor noastre de dragoste, de fericire și împlinire, trebuind să întrerupem totul subit și fără menajamente, orice emoție, orice bătaie a inimii privată, orice dragoste ne-a încolțit și înflorit în inimă ca zgribulirea tristă a unui cireș înflorit într-un aprilie friguros cu zăpadă, ale cărui flori îngheață de bine ce-au înflorit, cad pe jos cu miile, "și-n calea de-a da roade cele mai multe mor", vorba lui Eminescu. Asta pentru că nu vrem să înțelegem că toate opiniile și simțirile noastre private sunt niște zăbăvnicii și mofturi perdante. Totul este deşart și perdant. Atât poezia cât și nerozia. Totul cade în derizoriu fără habotnicie religioasă și fără ascultarea crâncenă și exclusivă către Dumnezeu și severele Sale pravili ce ni le-a stabilit, oricât ne-ar plăcea sau nu acestea, oricât de rigide și exigente ar fi, și precum vedem sunt, totul ne e deşart, orice vis sau ambiție a noastră, orice dragoste oricât de profundă și mare, orice muncă a sufletului și inimii noastre neautocenzurate de severitatea aplecării doar și exclusiv către cele sfinte. Trebuie dar să ne avortăm în inimă orice altă bucurie a vieții, orice emoție, senzație și orice gând nu-L are înfipt în noi pe Dumnezeu până-n plăsele. Căci mai lesne ar trece cămila prin urechile acului decât să reconsidere Dumnezeu că ne e de folos tot ce ne-a îngăduit și liberi ne-a lăsat să dorim, să simțim, să vrem și să credem, adică dragostea și emoțiile ei. Ne lasă Domnul să dorim și simțim ce vrem. Dar ne și spune că nu ne e de folos totul. Căci mai degrabă are valoare în ochii Lui Dumnezeu orice scamă din buricul celui mai pricăjit călugăr sporit întru credință, decât orice visuri și simțiri private de dragoste, plăcere și amor ne tună în cap. N-aş mai fi putut răbda nici o zi, nici un ceas și să nu aflu părerea Lui Dumnezeu despre dragostea noastră, despre ce simți când ești îndrăgostit. Căci ce credem noi e una, dar ce crede Domnul și a lăsat scris e alta. V-am descris tot ce-am citit în acel volum de 1400 de pagini din biblioteca Raiului referitor la dragoste. E un privilegiu că am reușit să aflu și opinia Lui Dumnezeu la accentele noastre emoționale și melancoliile noastre private. Iată iubiții mei prieteni concluzia pe care am tras-o citind pe îndelete în călătoria în Rai, volumul cu opinia Lui Dumnezeu despre dragostea omenească. E pohta ce-am pohtit să știu în definitiv pentru ce ne-a dat Dumnezeu acest simțământ și o inimă în piept...? Pentru ca să crăpăm cu ea cu tot. Căci dragostea e doar pentru Dumnezeu, așa am înțeles din tot firul cărții citite în Rai, pentru un Dumnezeu al cărui potențial este să absoarbă toată atenția și toată dragostea noastră mai ceva ca supergigantica gaură neagră din centrul galaxiei noastre care curbează către ea orice rază de lumină și înghite planete surghiunite în spațiu la micul dejun, la prânz și la cină. Suntem condamnați la implacabila atracție universală a Lui Dumnezeu. Suntem condamnați la Rai. Și pentru că suntem făcuți după chipul și asemănarea Sa trebuie să fim cuminți și potoliți ca El, iar în piept, dacă inima ne zburdă și se înfierbântă, s-o punem într-o cușcă de pasăre cântătoare. Căci altfel se va duce nătângă la diavol, la sodomie, la pasiune și la dragoste. Mai bine s-o ținem legată în cușcă la noi în piept. Unii dintre noi nu reușesc. Și le zboară inimile din piept cu tot cu colivii și se duc la dragoste lumească... Rămânem astfel și fără de Dumnezeu și fără de inimi. Tot timpul tânjim care pentru Dumnezeu, care după inima noastră pierdută care a fugit cu tot cu colivie. Tot timpul trăim cu nevoia biologică de a recupera ceva ce a fugit din noi ori n-am avut niciodată. Cei ce-L iubesc mai mult pe Dumnezu și cred că inimile lor au fugit la El, își aruncă lansetele în acel lac din centrul galaxiei unde supergaura neagră din centrul galaxiei e Însuși Dumnezeu. Evident că nu te pui cu-o gaură neagră : Te va absorbi și dezintegra complet cu tot cu inima și lansetele tale. În fapt aceasta e și plăcerea religioasă : Să mori măcar răpus de Dumnezeu și nu de Satana. Cei mai fricoși și ezitanți ca noi, nu se aventurează prea tare în necunoscutul credinței și găsesc leacuri băbești pentru tratarea inimii cu ierburile găsite aici pe pământ. Fierbem în ceaune antice și înnegrite poțiunile noastre de dragoste lumească în peșterile de pe austerul pământ, când Dumnezeu ne așteaptă cu nectar al zeilor, cu veselă de aur și cu dragostea Sa exclusiv platonică, incoloră, inodoră și insipidă din Cer. Dar ce contează ? Mai bine mănânci iască fără gust de la Dumnezeu decât să te opărești la cur cu smoala diavolilor, creaturile Domnului. Cât am vrea să fim de doritori și respectuoși, zăngănelile veselei din petrecerile Raiului și muzicile balurilor din Cer sunt atât de departe, deși atât de aproape, intrarea e la doi metri sub pământ și cel mult peste 60 de revelioane când toți cei de față vom fi morți și cu inima lipsă dintre coaste, și la propriu și la figurat, ea demult luându-şi zborul cu tot cu colivii de-acolo, nesuportând nici mizeria vieții, nici pe cea a morții... Inimile noastre niciodată nu ajung în Rai... Ele ajung în piepturile semenilor noștri de care ne îndrăgostim. Șuruburile inimilor se desfac atât de ușor din piept căci mai tot timpul se umblă la ele când mai trebuie să primim o inimă nouă în pieptul nostru gol și pe-a noastră s-o dăm la schimb altora pe care-i iubim. E-un întreg du-te vino de inimi prin piepturile noastre și nu mai avem timp de altceva. Nici să ținem seama de opinia Lui Dumnezeu despre dragostea noastră pe care v-am descris-o nu putem, pentru că deja dinainte de-a înțelege ce ni se întâmplă inimile ne-au zburat din piept cu colivii încă din adolescență de la prima dragoste și primul sărut pe care nu le uităm niciodată, nu știu de ce... Și mai apoi Dumnezeu spune că trebuie să ne înfrânăm și trupul și inima și să punem în locul inimii fugite din piept o bucată de ghips cu formă de inimă și orice poezie sau cântec de dragoste să fie un psalm. În fapt am fost degeaba în Rai. Bănuiam dinainte tot ce-am citit în Biblioteca de-acolo în cartea Lui Dumnezeu așa cum bănuiați și voi. Voiam să fiu sigur dacă așa e. Și așa e. Opinia Lui Dumnezeu despre dragostea noastră e o doctorie bună dar amară ca toate doctoriile pe care unii dintre noi le luăm dar le punem și puțină miere să mă le îndulcim. E mierea dragostei noastre la care Dumnezeu oricum e sceptic și nu subscrie după cum v-am spus și întoarce capul de silă și de greață. Voiam să știu cum e dragostea și cum e să fii îndrăgostit în opinia Lui Dumnezeu. După ce m-am întors cu răspunsurile din Rai mi-am simțit simțurile și curiozitatea urzicate de ridicol citind opiniile Lui Dumnezeu despre fasoanele noastre de amor. Nu vă ascund că m-am întors acasă cu coada între picioare și tot n-am aflat nimic mai mult cum e cu dragostea. Tot n-am aflat de ce orice bărbat căsătorit mai întoarce capul în urmă și după o femeie frumoasă și nurlie riscând să dea în stâlp și nevasta lui nu-nțelege ce are ea, fufa, și ea nu are...? Și nu-nteleg încă de ce orice femeie căsătorită se îmbujorează și ea dacă îi faci cadou de ziua ei un bilet la un show cu stripperi. Și nu-nțeleg de ce unele femei în marea lor fantezie când pe toate le-au trait în amor ar vrea ca și un divertisment sau fantezie chiar să fie violate așa mai tandru, după deviza că nimic din ce-i omenesc nu trebuie să-ți fie străin. Și nu-nțeleg și de ce dragostea pare că ține două zile, două luni sau doi ani apoi se transformă în altceva, în ceva insuficient definit și demascat dar cu care trăim în sân ca și cu o boală benignă pe care o ducem pe picioare. Și nu-nțeleg de ce e ridicol și chiar grotesc să fii îndrăgostit la 80 de ani. Și este imposibil să mai fii îndrăgostit, și este imposibil să mai mângâi și să fii mângâiat la acea vârstă decât de cei ce te-or mângâia pe obraz în sicriu. Și nu-nțeleg de ce cu atâta fad orizont ni se spune la biserică să ne iubim până ce moartea ne va despărți când noi eram pregătiți pentru un zbor cu parapantele inimii prin univers pentru o mie de ani... Și nu-nțeleg de ce pentru bărbați, obiectul dragostei sale, femeia, a fost și este de milenii discriminată și nedreptățită, până în secolul trecut neavând nici dreptul la vot, nu mai vorbesc că și în ziua de azi femeia e considerată perfid ca și o sclavă căci cutuma spune că trebuie să împrumute numele bărbatului, stăpânul ei, și la cununie preotul îi spune că trebuie să fie supusă soțului ei care trebuie să-i fie ei cap cum Hristos este cap bisericii, apoi primesc binecuvântarea... Nu mai vorbesc de alte culturi unde femeia umblă cu voalul în cap. De cine ne îndrăgostim ca bărbați...? De sclave...? De obiecte ? De cadavre...? Suntem cadavre. Și suntem vânați de diavoli căci Lui Dumnezeu nu-i place mirosul de cadavru. Dumnezeu ne culege numai sufletul nostru frumos mirositor, Dumnezeu e un colibri ce culege din noi numai nectarul bun și parfumat, pe când mizeria, carnea noastră alterată și expirată din mormânt e pentru diavoli, pentru armate de cazaci mercenari puși de Domnul la această meserie murdară de-a ne chinui fiindcă nimeni în univers nu vroia s-o facă în afară de diavoli. Și i-a găsit Domnul pe ei, șomeri, muritori de foame în univers, și le-a dat de treabă cu noi să ne sfârtece de vii de pe patul de spital. Am văzut antilope mâncate de vii de hiene. Căzute la pământ și întorcând capul în spate în agonie când li se smulgeau mațele. Așa ne vor măcelări de vii și diavolii pe noi prin voia exuberantă a Domnului care așa a rânduit. Ce vină avem noi...? Ce vină avem noi...? Și cu toate astea ne îndrăgostim și stăm cu frica-n sân că totul e până-ntr-o zi. Oricum, e-un mare lux să poți să fii îndrăgostit, când nu-i un mare chin.
 Cum e să fii îndrăgostit...? Cum e să fii îndrăgostit...? Îndrăgostit... Am aflat de pe Youtube, ascultând un cântec de Florin Bogardo. Ascultați-l și voi dacă mai aveți timp și nu sunteți ocupați cu dragostea voastră :
  "Ce simți când ești îndrăgostit...? / Un suflu tainic întregit / De roua unei lacrimi pure, / Un alb vârtej de vânt stârnit, / Şi-o-nmiresmare de pădure, / Simți gustul unui strop de pace, / Roșeața chipului iubit, /Prin cercul brațelor stângace...,/ Văzduhul tot zâmbind în soare / Şi-adânci tăceri odihnitoare, / Le simți atunci, numai atunci / Când ești îndrăgostit...

  Ce simți când ești îndrăgostit...? / Ceva ca un albastru nimb / Al unui magic anotimp / Cu formă, sunet și culoare... / Văzduhul tot zâmbind în soare / Şi-adânci tăceri odihnitoare / Le simți atunci, numai atunci / Când ești îndrăgostit...!"

SECOLUL AL 121-LEA VA FI RELIGIOS SAU NU VA FI DELOC ( REACTUALIZAT )

32) SECOLUL AL 121-LEA VA FI RELIGIOS SAU NU VA FI DELOC ( REACTUALIZAT )
  
  Secolul 121, adică prin anul 12015, adică peste zece mii de ani, va fi fără doar și poate religios, ori nu va fi deloc. André Malreaux care a spus că secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc nu a fost deloc vizionar. El s-a uitat numai prin gard. Și n-a văzut prea departe. Zece mii de ani de-acum încolo lumea va fi slavă Domnului tot atât de comod și înfometat religioasă ca până acum, ori poate chiar mai mult. După a doua, a treia sau a cincea venire a Mântuitorului, că va veni la două, trei mii de ani odată Iisus cu slavă să facă dreptate și să arunce din scaune cătanele și magistrații corupți de-acum și din toate timpurile, înlocuitorii Lui Dumnezeu pe pământ, care l-au băgat pe Marcel Țundrea 10 ani la-nchisoare nevinovat de exemplu, și pe Dan Diaconescu 5 ani și jumătate de închisoare fără probe ci pe baza unei mărturii mincinoase inventate de procurori ca să iasă bine conform ordinului politic de a i se închide gura jurnalistului antisistem, cel mai virulent jurnalist pericol public maxim pentru clasa politică afundată în corupție și venalitate după revoluția din decembrie 1989. Așa cum Dumnezeu împarte dreptatea în cer discreționar având drept de viață și de moarte asupra oricui, așa și pe pământ a lăsat Dumnezeu judecători, i-a lăsat de bună credință Domnul pe pământ să fie ei Dumnezei pe pământ și să împartă dreptatea dar mai fac și ei câte-o eroare judiciară și condamnare a unor nevinovați odată pe an măcar, acolo, unii din ei, dragii de ei, foarte puțini. Ei bine, va termina Dumnezeu cu toate aceste strâmbătăți și va veni să facă dreptate pe pământ, nu cârcotiți că nu, iar când va veni Iisus, că tot El va veni, fidelul nostru prieten din Cer, peste zece mii de ani, să salveze a câta oară o omenire îndobitocită și înglodată în propriile tare, venalități, meschinătăți și cinisme, într-adevăr se va întâmpla ceva mult prea profund religios cu omenirea încât evlavia ei față de Dumnezeu și față de Cer va ajunge la paroxism. Nu vor mai fi necredincioși, slavă Domnului, după visul și pohta lui Dumnezeu și a puținilor credincioși care mai sunt acum, Dumnezeu va fi atât de prezent pe pământ în tot și în toate încât orice dubiu asupra existenței și bunătății Sale va fi inoportun, mizerabil de ilogic și nepotrivit ca 1+1=3. Dumnezeu va fi radios în conștiințele credincioșilor ca un soare, luminând și încălzind cu razele sale divine viermuiala și  vanităţile obscurantismului religios peren și endemic al oamenilor, satisfăcând cu asupra de măsură rugăciunile nesfârșite pentru spor în casă, noroc și sănătate a opt sute cincizeci de milioane de oameni cât va mai număra omenirea atunci, peste o sută de veacuri, după cele 200 de războaie mondiale care vor fi pustiit pământul, câte două pe secol, cum am avut și noi în secolul 20 două războaie mondiale, și după experimentele reușite de împuținare a omenirii prin reușita implementării perfide a programului "Codex Alimentarius" ce va băga sistematic în mâncarea oamenilor cuvenita otravă pe care am început deja și noi s-o îngurgităm răbdători, credincioși și cuminți, după politica mai marilor lumii de azi și sub ochii umezi de fericire, satisfacție și mândrie ai unui Dumnezeu căruia îi place ce lume a creat zicând că sunt bune toate foarte. Peste o sută de veacuri credința va birui în sfârșit, ea va încălzi și înmuia conștiințele oamenilor cum încălzește soarele vara asfaltul să ni se-nfunde tocurile în el ; lumina puterii lui Dumnezeu va fi peste tot suverană și nu va mai fi umbră a scepticismului și necredință nicăieri, atât de puternic va fi sentimentul religios și astfel noi nu vom mai căuta și iubi umbra și răcoarea, vom urî aerul condiționat vara căci vom căuta necontenit lumina și canicula evidenței Lui Dumnezeu care ne va răcori vara și încălzi iarna. Nu vor mai fi nevoie de argumente filozofice care să ilustreze indubitabila existență a Lui Dumnezeu, de genul : "Dumnezeu există chiar dacă nu există", înțelegând prin asta că e imperios necesar să existe chiar dacă n-ar exista, scris de Emil Cioran, sau "Dumnezeu e intervalul dintre două bătăi ale inimii tale" scris tot de Emil Cioran, cugetare care pe mulți oameni îi gâdilă azi la conștiința religioasă, și la care eu am adăugat tâmpit de răutăcios că Dumnezeu e bătăile inimii tale vii acum care va face infarct într-o bună zi, adevăr atât de verosimil, ori, potrivit unei poezii de Adrian Maniu, Dumnezeu e și intervalul dintre două bătăi ale inimii soldatului căzut pe câmp, pe care a tăiat-o plugul în două și o sug în pace buruienile pământului. Și Dumnezeu mai e și buzele arse ale acelui soldat care i-au supt mamei sale pieptul uscat și-ntr-o zi buzele se vor face praf de cizme călcat... (tablou citat tot din poezia lui Adrian Maniu) În zadar îl va căuta mama pe Ionel al ei, cu obrajii plânşi și părul despletit, prin praful drumului... Nu în praful drumului și în deşertăciunile pământului se caută și se potolește setea ta de dreptate și adevăr ci în Cer să ne ridicăm ochii și pe bolta bisericii, să ne închinăm Sfintei mucenițe Evdochia, Filoteea ori Tecla, Sfântului Andrei, Ioan Botezătorul, sfinții doctori făcători de minuni și fără de arginți Chir și Ioan, sfinți pictați pe pereții bisericilor, îmbrăcați frumos în cârpe și haine antice, cu sandale de lemn și fără lenjerie intimă ca pe vremuri în antichitate. Toți Sfinții și cuvioșii îmbrăcați în mantii antice, cu fețe palide, pictați pe pereții bisericii, trebuie să ne fie prieteni și modele și trebuie să-i privim cu privirea tandră la Sfânta Liturghie și să ne temem să fim împotriva lor și a Domnului, căci zis-a Domnul : "Cine nu e cu mine, e împotriva mea, iar cine nu adună cu mine în Cer, pe pământ risipește". Ori aproape nici unul din noi n-a trăit ororile celui de-al doilea război mondial ca să-L caute pe Dumnezeu și să-L găsească strivit sub dărâmături de bombardamente, mort, cum zicea Friedrich Nietzsche, cu capul strivit de ziduri dărâmate, alături de toți acei nefericiți nevinovați pe capul cărora au căzut bombele. De aceea, dacă din frondă cu durerea acelor nevinovați, Dumnezeul cel bun murea și El bombardat sub ziduri, și nu se mai proteja la căldurică în Rai cu toți sfinții și duhurile bune ale Raiului, mai putem spune că Dumnezeu mai poate fi, după cum a mai și fost, și lacrimile de pe obraz ale tuturor oamenilor condamnați la ceea ce s-a intitulat viață. De aceea prin Dumnezeu trebuie să înțelegem și lacrimile tinerei evreice de 19 ani, goală, înfricoșată, căreia i se tunde părul cu foarfeca de tuns oi de către naziști și e înghesuită cu baioneta în camera de gazare a lagărului nazist de la Treblinka ori Auschwitz, că nu se mai închidea ușa de câtă gloată, țipete și disperare erau înăuntrul acelor camere de gazare ale morții. Ori Dumnezeu e și scârba și disperarea deținuților din acele lagare, cărora li se dădeau lopeți să sape, să sape adânc, și erau împinși, scuipați, împingându-se cu buldozerul pământ peste ei de vii, printre urlete și lacrimi de durere și disperare. Dumnezeu e indubitabil lacrima de durere și lacrima de bucurie, Dumnezeu e sentimentul de dreptate și de nedreptate,  senzația de plăcere și cea de insuportabilă și agasantă durere. Dumnezeu e nașterea noastră din pântecul mamei în dureri, sânge și sudori ale facerii, e bucuria mamei care-şi sărută pruncul, ori durerea ei când îl înmormântează cernită trebuind să renunțe la copil atunci când Iisus îndeamnă : " Lăsați copii să vină la mine" . Dumnezeu e viața și moartea noastră cuvenită ca datorie creștinească în groaznice dureri de cancer și plânsul rudelor noastre la căpătâiul nostru ce le distrugem de durere, Dumnezeu e totul, e constanta universală care intră în calculul oricărei ecuații ori inecuații ale universului verificând prin excelență dictonul scris pe banii din timpul monarhiei: "Nihil sine Deo" (Nimic fără Dumnezeu), ori pe dolari: "In God we trust" (Credem într-Unul Dumnezeu, făcătorul cerului și al pământului, a toate văzutelor și nevăzutelor...), acesta fiind crezul nostru creștin ortodox. Astfel, nu putem nega rolul absolut important și benefic al religiei asupra umanității (și acum fac o distincție între Dumnezeu și religie care este un concept inventat cu tot tipicul de om). Dumnezeu ca entitate e una, iar religia și credința e alegerea oamenilor, e tabietul lor bun care le face bine, e găselnița și soluția lor de avarie pentru a orândui societatea și a-i da o poleială de umanism peste niște instincte primare de pure bestii cum sunt toate sălbăticiunile din junglă care trebuie neapărat să fie compusă numai din copaci și liane. Și jungla societății umane cu închisori și biserici tot o junglă e, motiv de mândrie pentru Dumnezeu care insinuându-se la cârma universului a creat prin Creație toate junglele posibile. Și ne-a tranchilizant instinctele sălbatice de prădători cu injecția credinței, făcându-ne de fapt niște sălbăticiuni inteligente, adică și mai grozave decât cele din pădure. Căci de bine, de rău, în lipsa a altceva mai bun care să mângâie sentimentele oamenilor religia și credința au fost singurul mijloc care a ținut unit orice popor, orice-ai spune. A fost singurul mijloc practic prin care oamenii s-au umanizat, e drept, la cea mai precară și jalnică cotă, dar totuși, de unde mai mult și mai bine ? Căci de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere... Prin credință astfel, de bine de rău oamenii au încetat a mai fi integral bestii sângeroase cel puțin ca oamenii preistorici barbari fără nici o credință, rămânând măcar un pic bestii cât să nu se piardă specia. Și se vede că nu s-a pierdut. E perenă. Când s-a făcut rabat de la religie s-a ales praful de omenire. Vezi experiența comunismului ori a nazismului, unde Dumnezeu a fost disponibilizat și tras pe linie moartă, și imediat catastrofa a cuprins ca un cancer societatea văduvită de credința într-un conducător și orânduitor suprem și de domnia unui Suveran iubitor de umanitate. Aveți vie în memorie, căci s-a întâmplat în timpul vieții noastre și se întâmplă drama unui popor lipsit și văduvit de Dumnezeu, poporul român de exemplu. Cum singura instituție cea mai legitimă și compatibilă cu ideea de Dumnezeu, monarhia, a fost abolită pe aceste meleaguri după 1947, cum a și început declinul românesc : Nu mai avem nici un Dumnezeu, totul s-a închis în această țară, țara noastră nu mai e o democrație ci o cleptocrație unde totul se fură, unde a fi hoț deștept e o virtute și o calitate curentă prin care se fură și s-a furat și spoliat totul, astfel că în această țară nu mai avem nici o industrie, nici o producție, nu mai avem agricultură, siderurgie, petrochimie, nu mai avem flota care era a șasea flotă a lumii, am devenit o populație debusolată, manipulată discreționar de politica globalizantă de la centrul continentului flatată de reverențele și balele conducătorilor noștri, încât sentimentul de suveranitate și mândrie națională s-a reușit să ne fie sedat și pus sub perfuzii. Acest șantaj fiindu-ne impus pentru nevoia practică imperioasă a câtorva bănuți de la centru de la cei bogați, necesari pentru bugetul mizer pentru pensii și salarii, din care s-a furat și de-acolo căci tocmai asta a fost ideea și planul hoților, încât am fost nevoiți ca popor să stăm în genunchi și să acceptăm prin decizia criminală a unor guverne vremelnice și genocidare implementarea celor mai draconice și abominabile experimente șantajist impuse din afară cum ar fi vânzarea pe nimic a bogățiilor țării, petrol, gaze, telefonie, siderurgie, chimie, CFR, căci noi n-am fost în stare să le gestionăm, atât am fost de hoți și criminali, fiind nevoiți să suportăm sub ochii noștri nepăsători eradicarea a tot, a cercetării, industriei, producției, serviciilor, astfel încât să devenim un popor de întreținuți, de bișnițari, speculanți și hoți de fier vechi din vagoane de marfă și de componentele electrice de la infrastructura căii ferate de au fost ăştia nevoiți să scoată trenuri din circulație că s-au furat semafoarele și cablurile electrice de cupru iar când veneai acasă constatai că nu curge apa că ne-au furat hoții noaptea apometrele de la subsol. Am devenit un popor de hoți, de leneși și de întreținuți dependenți de ajutoare sociale, de consumul tuturor produselor care ne vin dinafară, importând conștiincioși totul, inclusiv ceapă și usturoi, astfel ca alții să aibă de muncă, iar noi să fim șomeri într-o țară bogată dar păcat că e locuită de noi, o țară la care s-a tras heblul curentului electric general și merge pe baterii care sunt din ce în ce mai descărcate, și sub comanda unor guverne vremelnice și obediente să acceptăm genocidul și draconicele experimente sociale față de care maleficele practici ale lui Mengele, doctorul groazei nazist sunt benigne, cum ar fi că am fost singura țară europeană care am acceptat în genunchi impunerea experimentului pervers de reducere a populației lumii prin implementarea unui program de extincție lentă în masă numit "codex alimentarius" prin care ni se introduce otravă în mâncare și initium în pâine să murim încet, curat, molcom și în liniște, dupa pohta mai marilor dregători ai lumii pentru care se roagă și preoții în biserici să-i pomenească Dumnezeu întru Împărăția Sa și să-i pomenească Dumnezeu pe toți întru Împărăția Sa, pe oameni în general, și pe hoți, că și ei sunt oameni, creaturile Domnului și astfel au devalizat și desființat o țară, România, dar nu contează, căci Dumnezeu e mare și iubitor și vrea îndreptarea păcătosului și nu pieirea lui. Numai noi păcătoșii am vrea să le stâlcim hoților și criminalilor capetele cu bucăți mari de beton să iasă must din ele, și când îi prindem la furat pe aceste creaturi ale Domnului, am vrea să-i punem să-și cioplească singuri câte o țeapă, să le introducem ușurel vârful țepei ascuțit în cur, să-i ridicăm în sus în țipetele lor de groază, apoi gravitația să-și facă treaba, să alunece în țeapă până le ajunge vârful în cerul gurii unde se oprește în gura lor țipând, căscată larg de agonia meritată a sfârșitului. Un Dumnezeu al dreptății asta trebuia să facă pe pământ cum a făcut Țepeş de trăgea până și șoarecii în țeapă care mâncau grânele poporului, și am fi avut Raiul pe pământ fără a mai fi nevoie de închisori. Istoria se va repeta. Nu că nu sunt bune, dar democrația și drepturile omului vor trebui updatate pentru eficiența lor. Vor trebui desființate temporar un pic pentru reformarea și întărirea lor. De aceea țepele și moartea, legea ochi pentru ochi și dinte pentru dinte vor fi din când în când o soluție reparatorie pentru societate. Ce e mai groaznic și descurajator pentru hoți și criminali decât țipetele colegilor lor stingându-se în chinuri cu țepoiul printre mațe, curgându-le diaree și baltă de sânge jos la piciorul țepei ? Căci fiind la putere politicienii s-au înfrățit cu hoții sadea, au făcut înaltă trădare, ne-au furat țara...! Ne-au furat existența și aerul... Ne-au otrăvit mâncarea... Nici o altă țară europeană afară de a noastră sub comanda guvernelor pesediste, peneliste, pedeliste postdecembriste din țara noastră cu toți câți au mai fost pe-aici n-a fost de acord cu acest experiment criminal de otrăvire perfidă a mâncării. Doar un guvern de-al nostru s-a găsit contra unei anumite şpăgi să ne ofere ca și cobai ai Europei... (Citiți ingredientele de conținut ale mai tuturor produselor alimentare scrise foarte mărunt, știți voi de ce și veți vedea ce genocid și extincție ni se întâmplă perfid...) Ce naibii, nu vă e clar că ăştia pe care-i votați voi în draci și într-o veselie de 25 de ani și-i rotiți în toate pozițiile astfel încât din răi devin buni prin votul vostru otrăvit care apoi din buni îi face răi ca și voi și-i dă jos ca pe măselele stricate, nu vă e clar astfel că aveți conducătorii pe care-i meritați și pe care-i iubiți, fiind rude cu voi și semănând leit cu voi ? Astfel, nu mai e nimic de făcut până se vor legifera prin constituție țepele, că doar n-o ține o mie de ani degringolada aceasta și drama poporului român. De aceea înțelegeți acum de ce doar credința și speranța curată în bunul Dumnezeu ne-au mai rămas, pe care trebuie să-L iubim ca pe lumina ochilor și care ne-a dat în rânduiala Sa toate acestea, fie bune, fie rele, să le trăim cu stoicism și să bem până la drojdie paharul convingerii că nimic nu mai e valabil fără Dumnezeu, orice altceva duce într-o fundătură fără acest Suveran, nu mai putem trăi fără un Dumnezeu călăuzitor și coercitiv cu răul și răutatea ce ne domină oricum încât ne face răi irecuperabili și incurabili astfel că nici o intenție, ori rea, ori bună de-a noastră oricum nu rămâne necercetată și nepedepsită și precum în cer, așa și pe pământ oricând ți-ai putea pierde libertatea, vorba imnului PP-DD : "...Și m-am speriat când am văzut că eu / Oricând mi-aş putea pierde libertatea". Și-aşa că azi trebuie să crezi că e un noroc chior orice zi care-o mai trăiești și nu ești încă omorât la drumul mare ori după gratii pedepsit și prigonit pentru dreptate. Vedeți ? Doar la Dumnezeu e alinarea și speranța cât și alienarea și drogul otrăvitor care ne îndeamnă să ne părăsim și să ne lăsăm în disoluție și-n această vraiște și anarhie pământul și să ne pregătim cătinel pentru Rai, deshămând atât de la datoriile vieții cât și de la responsabilitățile vieții ce lasă praf în urma fugii noastre către limanul și terapia Raiului. "Fericiți cei ce plâng, căci aceia se vor mângâia". Pe pământ e urgie. E dezdumnezeire. Dumnezeu a iubit regii și voievozii, sub ei România noastră a prosperat, s-a unit teritorial și a renăscut. Astăzi avem președinți suspendați în masă de popor la referendumuri dar samavolnic repuși totuși în funcție, în funcția de guvernator, de camarila personală, de oamenii aceia afiliați politic de care spuneam, puși de Dumnezeu ca și înlocuitori ai Lui pe pământ, totul în umbra țepelor dulci care nu mai vin căci de frica lor hoții au tăiat toate pădurile. Tot ce vedem azi și tot ce facem nu mai are nici un Dumnezeu căci astăzi, concediindu-L pe Dumnezeu, forfotind într-o republică debusolată, oamenii sunt amețiți și răvășiți ca albinele tulburate de ursul care rupe brutal fagurii și fură mierea. Dacă credem într-un progres și într-un modernism, unde Dumnezeu cu cărțile Sale Sfinte și dogmatica de rigoare a fost ignorat, uitat și trimis la munca de jos, o putem face dar e pe riscul nostru : Totul, acest libertinism și eretism, această libertate a creaturii, a conștiinței și a habitudinilor noastre laice de a ne ocupa cu ighemoniconuri și dulcețuri ale simțurilor noastre private, toate duc într-o fundătură pe care o cultivăm și acceptăm perdant pe riscul nostru. Oamenii prea sunt organic și biologic, ombilical învățați cu Dumnezeul milostiv cel din bătrâni, care ajută rugăciunilor oricărei bătrâne analfabete care Îl invocă și se înalță astfel prin rugăciune până la etajul superior al conștiinței Creatorului Universului care trebuie să decidă cum ajută viețuitoarelor credincioase, fie ele furnici, cerșetori ori prinți, astfel că pe Dumnezeu e imposibil ca să li-L poți scoate din cap și din viață oamenilor din carne și simțuri fără a-i îndobitoci, desființa și îmbolnăvi de moarte. Povestea cineva că unul tot îl persifla pe Dumnezeu, sau Îl vorbea de rău. Dumnezeu n-a stat cu mâna în sân : A doua zi copilul i s-a înecat cu un os de pește care i s-a înfipt în gât. De atunci acel om a devenit cu asupra de măsură de credincios, cuminte și habotnic. Dacă se cutremură pământul oamenii îngroziți rostesc cu părul măciucă în cap de frică rugăciunea cea de trebuință, Tatăl Nostru. Oamenii nu sunt pregătiți și apți pentru reconstrucția și reparația lumii și pentru altă variantă practică și eficientă decât cea obscur și comod religioasă, pentru biciul Lui Dumnezeu de a cărui frică ştiu toți, orice alt și contrar experiment ar adăuga și mai mult gaz pe foc la alienarea și îmbolnăvirea omenirii cultivând otrava ideologiilor laice și ignorând religia de la maniera strict ortodoxă în care au fost obișnuiți toți oamenii cu frica Lui Dumnezeu în sân. Ok, chiar și cu credința în Dumnezeu viața pe pământ tot un fiasco a devenit, viața pe pământ chiar cu cele mai bune intenții religioase n-a reușit decât să fie un perpetuu măcel și o oroare sub comanda unui Dumnezeu care a guvernat tot timpul peste această disoluție, fiind rege peste mizeriile și puroaiele cărnurilor noastre cangrenoase. Asta știm. Acesta a fost rezultatul practic, viața ca un măcel cu greutăți destule și în timpul monarhiei, când oamenii erau mai îndumnezeiți, măcel și în timpul republicii când toate manometrele sunt cu acele pe cota de roșu, de avarie. A fost cândva vreodată bine, în afară de leagănul călduț din Rai din care cu mânie am fost lepădați de Dumnezeu,  ori fi-ne-va vreodată așijderi de bine în afara Lui fiind trăitori pe acest pustiit pământ...? Nu vedeți că nu se poate...? Nu vedeți că nu puteți trăi și respira decât în cheia religiozității și obscurantismului religios nereformabil care vi s-a hărăzit de acum și până în zece mii de ani într-o religie nereformabilă și cu un Dumnezeu incorijibil și incontestabil, bun numai pentru a îndrepta și cârpi găurile din chiloții tuturor rugătorilor ? Vreți libertate ? Vreți democratie ? Vreți egalitate și fraternitate ? Vreți fericire ? Vreți să trăiți sănătoși, comod, decent și suportabil ? Nu vedeți că nu se poate și orice privilegiu din acesta se plătește scump din altă parte și înțelesul, dulceața vieții sunt tabu...? Dacă aveți idei, dacă aveți sentimente și opinii, ighemonicoane și fasoane, dacă aveți personalitate, demnitate, tabieturi și convingeri, țineți-le pentru voi, nepublicate, ca pe o literatură de sertar. Să schimbi soarta omenirii în mai bine cu părerile tale rătăcite, originale și democratice nu vei reuși. Democrația este insolubilă în dogmatica și doctrina religioasă care nu s-a mai revizuit și reformat de acum două mii și până în zece mii de ani de-acum încolo. Suntem frații de cruce și comportament, genetic identici ai anticilor de acum două sau trei mii de ani, iar bibliile, evangheliile, eroii din ele și legendele lor istorice sunt până în ziua de azi religie, crez și testament nestrămutat și pentru noi. Omenirea se simte mai bine doar cu aceste puține și antice jucării cu care s-a obișnuit sub ocupația bocancului Lui Dumnezeu care e cel mai dulce cotropitor, a cărui sclavie o iubim de moarte și o cultivăm cu pasiune... Istoria antică a poporului iudeu ne e istorie și religie, e unica valoare în care credem, noi, un popor de arieni care nu mai avem istorie religioasă odată cu abolirea zamolxianismului dacilor prin cucerirea lor de către romani și impunerea creștinismului. Șansa noastră azi de-a ne putea ruga la Domnul nostru Iisus și la Ioan, Botezătorul Său, niște străini rasei noastre și istoriei poporului nostru, e un noroc și o întâmplare a istoriei antice. Știm de Iisus și credem în El doar fiindcă am fost cuceriți de conchistadorii romani care până la urmă au părăsit zeitățile, au adoptat creștinismul și ni l-au impus și nouă așa cum Ctistofor Columb a cucerit America de sud și a impus localnicilor sălbatici și păgâni catolicismul. Astfel că noi azi nu ne mai ardem morții ca dacii vechi și plângem la înmormântări ca vechii iudei punându-ne cenușă în cap ca ei, contrar religiei zamolxiene unde se râdea și se veselea la înmormântări, că a scăpat mortul de urgiile vieții. Astfel că suntem condamnați la Creștinism de două mii de ani, cum indienii sunt condamnați la hinduism și cred în Krishna și Vishnu ai lor, etc. Ocupația noastră e religia în care ne-am născut, cea strămoșească cum se zice cuminte, tot inventarul de alte valori din univers s-a închis și e tabu pentru noi care nu trebuie decât să avem credință iar nu păreri, ambiții și visuri eretice. Ce vrei să schimbi la omenire fără s-o întărâți, iriți și bestializezi împotriva ta...? Omenirea oricum trăiește sub stigmatul bestializarii, al crimei și al morții și netrebniciei, mai mult sau mai puțin conștient. Abia prin sentimentul religios mai reușim dacă nu să eradicăm, măcar să mai punem puțină morfină și frână peste acest cancer al ororilor și tragediilor vieții și al apucăturilor noastre criminale și grobiene de foști oameni de grotă. Vindecare nu se poate pe pământ. Doar calmare a durerilor cancerului vieții prin credință. Ni s-a spus ca să știm odată pentru totdeauna că doar în Cer suntem salvați. De asta am pierdut timpul pe pământ și suntem niște zăbavnici făcându-ne propria viață  irespirabilă prin lene, nemuncă, lungi vacanțe și sărbători în care nu muncim că e păcat, dar ne plângem că suntem săraci și nu avem tehnologia japoneză în care lumea muncește cu abnegație, dăruire și creativitate și duminica tocmai fiindcă în religia lor nu sunt atâtea sărbători și nu e păcat să muncești în ele ca pe la noi... Lasă că vor munci viermii cu noi și-n sărbătoare... Astfel că pe pământ, cultivând moravurile seculare aduse de suficienta și totalitara religie ce-o avem de la vechii iudei cuceriți de romani și de la romani care ne-au cucerit și pe noi, suntem doar looseri, criminali și bestii fără să vrem și fără să știm prin felul nostru natural de a fi, religios sau nu. Cultivând varianta curentă de religie, fiecare din noi înseamnă a fi un criminal și un idiot mai mic dar tot un criminal inconștient față chiar cu sine însuși și cu Dumnezeu care se uită la noi și spune : "Toate-ți sunt îngăduite omule, dar nu toate-ți sunt de folos... Pentru ce pierzi timpul cu deșertăciuni ? Căci precum pântecul este pentru mâncare și mâncarea este pentru pântec așa și Dumnezeu este pentru om și omul este doar pentru Dumnezeu... ". Frumos spus, nu ? Ok, am înțeles acest îndemn. Dar au trecut vreo două mii de ani de la Iisus și vreo șase, șapte, zece mii de ani de la Facerea Lumii. Cultivând religia ori nu, am ajuns tot la aceleași crime și dezmăț pentru care Dumnezeu e pregătit alert și meticulos să ne zvârle la instituția iadului, o instituție care are prin voia Domnului un rost și un viitor de aur. Tot criminali am devenit după atâtea închinăciuni și mătănii bătute pios Domnului. Zicând crimă zic orice nedreptate proliferând sub stindardul ineficient al religiei curente. Rezultatul practic spune totul. Lumea noastră de orori și soluția religioasă de a nu putea potoli măcelul nostru curent aici și acum și a plasa astfel fericirea și dreptatea noastră doar pe lumea cealaltă, face din religie un medicament de calmare și nu de vindecare, ajungând la concluzia lui Marx că religia este opium pentru popor și nu bisturiu de tăiat cangrenele purulente ale vieții unde religia nu are soluții practice ci doar paliative transcendentale.
Cu cele mai bune intenții religioase în drumul nostru cătinel spre Rai sau iad funcție de voința exclusivistă divină, am ajuns la războaie sfinte și fundamentalism, cruciade și inchiziție, orori și tragedii inexorabile. Ori poate cei mai vajnici samariteni religioși cred că nu-i așa. Dar ei n-au timp și nu pot practic face ceva util și revoluționar pentru a stopa răul oricât misionarism și prozelitism bine intenționat ar face ca să-l pondereze pe Satana din ispitirea și distrugerea noastră irecuperabilă. Cultivând mai mult sau mai puțin religia, răul e făcut și e ireversibil. Religia înseamnă tot o crimă sub niște bune intenții căci înseamnă luptă și răzbunare contra forțelor râului, înseamnă armaghedon care tot un război sângeros e de vreme ce vrei să ucizi draci, să le sfărâmi țeasta și să curgă sânge negru și creier negru de diavol din ea.  Chiar cultivând religia,  insesizabil și inconștient tot niște maniere criminale avem în viață și obișnuințe. Căci în viață oricum ne place crima, confruntarea, ne place lupta, dacă nu lupta, măcar jocul cu lupte de pe calculator. Și ne place să știm că luptăm să nimicim dușmanul cel de clasă, cel religios ori nereligios, antagonic preceptelor și prejudecăților noastre indestructibil religioase ori nu, ne place să fim învingători, să fim cei mai buni, ne place să-l vedem pe partenerul nostru de joc sau luptă, cel necredincios, cel barbar și ateu dupa optica noastră, înfrânt, doborât, lingându-şi rănile, bucurându-ne când pentru asta ne aplaudă Dumnezeu și bucurându-ne în sinea noastră că noi suntem mai buni, că suntem vip-uri, că suntem de-a dreapta Domnului și în părtășie cu El, că suntem pe primul loc, cu picioarele pe gâtul celui învins și necredincios, ca un leu cu labele pe bivolul ucis și care îl mai linge pe botul umed înainte de a-i rupe din măruntaie... Oamenilor le place la nebunie să fie campioni în dauna altora. Dacă vezi că nu poți schimba pe necredincios să fie bine informat religios și bun și iluminat ca tine, atunci, ducă-se în iad, că pentru asta a inventat Domnul această instituție a torturii, spun ura și disprețul cel puțin disimulate din sufletul tău creștin....! Să-ți fie milă de cei din iad nu înseamnă că ai curajul și voința să devii haiduc și Don Quijote să te lupți cu morile de vânt și să ceri pios voie Domnului ca să te duci și să-i scapi de la chin pe păcătoși cum a făcut odată Iisus coborând în iad cu moartea pre moarte călcând. Mândria de a fi alesul Domnului îți crește în inimă ca o tumoră malignă gigant. Și asta îți ajunge ca să fii credincios și mulțumit, fără accente revoluționare religioase cum a avut Iisus.  Mândria că ești un campion al aleșilor Domnului te face tot un exclusivist, un totalitar, un monstru, un barbar și un rău. Să fii un campion, religios ori nu, tot o răutate și o crimă e. Campion înseamnă să domini și invingi pe cineva care va plânge și muri de necaz în groaznice dureri eventual. Cu fruntea sus și cu această pisică moartă în brațe te duci înaintea Domnului la Înfricoşătoarea Judecată și ții mâna întinsă după cum ai făcut o viață în credință zicând și cerșind : "Miluiește Doamne pe robul tău..." Dumnezeu însă e bănuitor și vede mai bine iataganul pe care-l ascunzi malefic și meschin la spate sub cele mai bune intenții ori inconștient. Dacă măcar ai avea minimale obiecții la admiterea personală în Rai poate ai fi mai acătării în ochii Domnului. Dacă la Înfricoşătoarea Judecată smerit îi vei spune Domnului că te sacrifici și să rămâi ultimul admis în Rai în urma tuturor credincioșilor ca să cureți mizeria inconștientă lăsată în urmă de buluceala lor religioasă, poate vei reuși să atragi privirea Lui Dumnezeu și ochii Săi triști, plânşi și plictisiți de atâta răutate a oamenilor, deci și răutate a ta, bunule samaritean... Fiecare credincios, cu pașaportul pentru Rai proaspăt parafat de Domnul are șansa de a-i spune cinstit, trist și îngrijorat Domnului că mai e o problemă. Domnul, mirat, își ridică ochelarii de pe ochi și poate privi pledoaria cinstită a unui credincios admis în Rai care nu trebuie să se bucure egoist numai pentru el și să-i spună Domnului ce gunoaie mai sunt acoperite sub preș, într-o rugăciune revoluționară, critică : "Doamne, îngăduie puțin, e cu neputință să merg încă în Rai și să știu că în urma mea o gloată se va tot duce în iad și suferință împreună cu toți cei dragi lor, de la Facerea lumii într-un malaxor continuu al genocidului și exterminării inexorabile... E cu neputință să nu existe o soluție eficace pentru îndreptarea omenirii evitând rușinoasa și inumana, antica soluție a torturilor iadului. Poate mai e de făcut ceva Doamne, poate a rămas ceva uitat și necercetat în urmă, dă-mi voie să mai caut eu prin praful și noroaiele drumului,  poate în toți oamenii răi mai e ceva bun și recuperabil care merită cercetat și amintit Ție spre salvarea lesnicioasă a tuturor și să nu mai fie nevoie de închisoarea de maximă securitate a iadului și de gardienii ei diavolii și șeful lor Satan...! Poate nu mai e nevoie de Satan și poate n-a fost niciodată nevoie și poate poți Tu Doamne să faci ceva, și să îngădui un recurs la recurs la recurs, de trei ori recurs la Dreapta și Înfricoşătoarea Ta Judecată, dacă nu Doamne, vom muri așa cum ne vezi și cum ne știi, mizerabili și cu chiloții găuriți în fund, vom plonja cu toții în iad în smoală opărită făcând săritura vieții noastre cu coarda de bungee jumping și hotărâți, descheiați la cămașă să sărim în inutilul și ineficientul iad..." Căci ce soluție practică să mai putem găsi noi dacă nici Dumnezeu n-a găsit alta pentru noi decât "iadul și-a lui duhuri liliecii" cum spunea Eminescu, când suntem atât de irecuperabil răi...? Cu toții suntem răi și cu răul nostru mic facem răul cel mare al lumii și țării acesteia... Rușine fără margini, țara care a introdus prima dată în Europa iluminatul electric stradal în orașul Timișoara nici acum nu e primită în schengen poate pe dreptate ori nu dar ne merităm soarta. Țara noastră ai cărei îngeri rebeli au inventat insulina, stiloul, motorul cu reacție, stă în genunchi la coada Europei după niște coji și luăm de prin gunoaie tot ce-au aruncat alții : trenuri și locomotive vechi, fregate și avioane F16 la mâna a treia ca să facem cu ele treabă în țara asta. Țara care a protejat Europa de otomani atâtea veacuri  și a lăsat-o să se dezvolte și să-și construiască catedrale Notre Dame și palate Louvre, în dauna noastră care întotdeauna am fugit în munți de prigoană când au venit barbarii ori i-am oprit și spintecat la hotare cu țepele lui Vlad ori ținând spada lui Ştefan pavăză, a pierdut această spadă care e acum la turci la Istanbul,  trofeu și captură de război, împreună cu tezaurul nostru care-i acum la ruși și ni l-au păpat, dragii de ei. Și nimeni nu vrea s-o ia înapoi, sabia lui Ştefan cel Mare de la turci, măcar pe bani mulți, că avem cu ce plăti, munții noștri aur poartă, noi cerșim din poartă-n poartă... Țara care a scurtat al doilea război mondial cu cel puțin șase luni e pe ultimul loc la tot și la toate, în frunte cu ai ei conducatori care dragii de ei ne-au condus atât de bine prin toate hârtoapele și gardurile de 25 de ani de când Ceauşescu care ne-a lăsat căile ferate pe care mai mergem și-acum, a fost omorât ca un câine. De 25 de ani oamenii aleg în draci aceiași antrenori cu aceleași echipe care ne-au scos din orice clasament posibil. O nouă speranță, o puternică alianță uselistă s-a ales mai deunăzi pentru destinele noastre votată în draci de bunii samariteni și creștini... E vorba de alianța la modă cu ai ei lideri așijderi, nemaivorbind că a fost o alianță contra naturii între doctrine diferite, de frica viscerală a altor oponenți politici. Când le vor ajunge cuțitul la os oamenii îi vor arunca și pe ăştia, alegând din nou pe vechii ageamii scuipați și huliți care între timp s-au reciclat și sunt numai buni de condus și de furat viețile noastre, reinventând aceleași găști și aceleași jafuri care ne-au supt de sânge și răbdare de atâția ani. Alianța de la putere de ieri, iată a fost luată în șuturi de electorat, acum e istorie aruncată la coșul de gunoi. Peste tot ei au fost cauționați și mediatizați ca salvatorii națiunii ori măcar cei mai buni dintre cei răi. Antena 3 a lui Felix a fost sforăitor cu ei, iar RTV-ul lui Sebastian Ghiță, cel șantajat de Vântu, a avut iar partipriuri cu puterea uselistă. Trei televiziuni și toate trei cântau același cor deşănțat al afilierii politice, ca să fim iarăși ce-am fost și să votăm până murim tot cu picioarele. E inadmisibil cât de îndrăciți sunt politicienii actuali ca în maleficele lor capete să nu mai sufere diferența de opinie și să închidă cum au închis o televiziune pur și simplu pentru că era și milita visceral antisistem și era un pericol real pentru ei și venala lor răutate și putere legitimată de votul dragilor cetățeni dreptmăritori creștini care sunteți voi, dragii de voi. Au inventat CNA, au pus în fruntea acestei inchiziții oameni de-ai lor, pohta ce-au pohtit li s-a îndeplinit, și sub această prigoană și poliție politică torționară, OTV-ul și DD au fost torpilați și otrăviți tocmai pentru că făcea disecții în direct la televizor de seara și până dimineața și arăta răul care pute pe față. E inadmisibil în această țară, unic poate în Europa, ca cenzura să fie reinstaurată brutal și perfid în anul de gratie 2015 și să continue să fie închisă o televiziune, nimeni să nu mai spună nimic, încălcând articolul din Constitutie al libertății de opinie iar nimeni să nu ia atitudine fermă și să protesteze contra acestui abuz. E vorba de jurnaliști, colegi de breaslă cu DD, să protesteze față de gestul feudalist și totalitar în sine de-a pune botniță cui te critică. Jurnaliștii dragii de ei, colegi de breaslă cu DD, în loc să rezoneze cu el și să-l susțină, mai rău dădeau în el, ofuscați, dragă Doamne de circul pe care-l făcea DD.  Să lăsăm povestea cu amenzile neplătite de OTV la CNA, că nimeni nu-și poate plăti nimic când diriguitorii din ziua de azi ne bagă totul la insolvență, nu numai întreprinderile, chiar și viața... De aceea suntem răi și ne merităm soarta... Chiar și copiii noștri sunt răi căci stau toată ziua pe calculator la jocuri cu lupte și confruntări, nemaipunând mâna să citească o carte, o poezie, un vers, ori să scrie unul. Trăim într-o viață care nu e decât confruntare și meci, care să câștige și care să piardă. Chiar și șahul e un joc al confruntării revelând înclinațiile noastre războinice de răi și foști barbari, dezdumnezeiți, să ucizi regi și regine și cai nevinovați și nebuni iresponsabili, totul trebuie capturat și luat în stăpânire, totul trebuie să fie un armaghedon care va fi răpus de alt armaghedon când ura și răzbunarea se vor coace și se vor sparge. Iată stilul nostru beligerant și bagajul de mândrie care ne umflă pieptul și ne rup nasturii de la cămașă de mândria noastră creștinească în drumul nostru insolent către Rai... "We are the champions of the world!" este un hit emblematic al lui Freddie Mercury în care se explică grăitor bucuria și voluptatea învingătorului. În Rai nu există campioni și învingători rezultați în urma unor ostilități, lupte și confruntări care nu există nici ele acolo sus în Cer și sunt incompatibile în Rai. De aceea în Rai ne e suprema noastră nădejde, simptomatică și bolnavă, ca orice vorbire și stare emfatică a oricărui posedat de o idee fixă și tare ca un medicament prea puternic care ori te înfierbântă, ori te moleşeşte, după caz. Așa că, îmbătați cu acest dulce abur al religiei, în Rai ne proiectăm dezideratul și voluptatea personală, neputința practică a vieții,  lăsând baltă și vraiște totul pe pământ, cultivând dulcea nădejde doar în Cer și Rai, această plăcere care vine normal în capetele noastre numai pentru că n-avem puterea și abilitatea să ne făurim o viață liberă și un aer respirabil pe pământ, în muncă creatoare, devotată și responsabilă și nu în pauze și sărbători, în bogăție și îndestulare pe care le visăm doar în Cer, adică visăm la caii verzi pe pereți, vorba lui Smiley într-un cântec al său... Ne bucurăm de extaze și minuni specific paradisiace, visăm la teritorii sublime din Rai,  nespuse și inimaginabile... Dar pe pământ aruncăm gunoiul de la balcon ori îl lăsăm între tronsoanele blocurilor. Pe pământ nu ne putem dezbăra de plăcerea odioasă de a fi câștigători, ignorând sau disprețuind că pentru câștigul nostru cineva trebuie să fie perdant, să-l doară și să sufere egal de amplu la fel cum precum la vase comunicante când unul se îmbogățește, altul trebuie să sărăcească, banii fiind tot atâția, și când unul râde și e fericit altul trebuie să plângă, din aceleași motive. Oamenii nu pot nicicum egala pe pământ virtuțile și comoditatea, îndeletnicirile pe care le vor avea în Rai. Și fac pe pământ atât cât pot și ei... Mai o crimă, mai o deșertăciune, mai o faptă bună uneori. Privind lumea și viața, trebuie să avem mare grijă și să spunem ca Gheorghe Tomozei : "Atentie la cai, atenție la hamuri...! Viața-i un transport de lăzi pline cu sticle și geamuri..." Până la urmă țăndări se vor face toate în drumul nostru către Rai... Privind acest circ, te-ntrebi siderat : Ai fost în stare Tu Doamne să dai drumul pe piață așa cum este acestei izvodiri care se cheamă lumea și viața noastră și noi înșine așa cum suntem și cum am ajuns, impresurați de diavoli inventati și ei cumva într-o zi de Tine, Făcătorul tuturor văzutelor și nevăzutelor...? "
  Nu disperați... Mai avem zece mii de ani de credincioșie și zăbăvnicie, de nașteri și îngropăciuni, de rugăciuni și de orori, până în secolul o sută douăzeci și unu, anul 12015. Mai departe nu știu ce va fi. Poate se va relua toată povestea odioasă de la capăt... Dar atunci știți ceva...? Dați-mi voie să iau vreo doi pesmeți și o boccea și să plec în bejenie prin univers să-L caut singur pe Dumnezeu, să vă las naibii pe toți și să-L găsesc singur pe Dumnezeu, poate într-un loc în care să pot respira și eu din aerul Lui o gură de aer curat și neviciat măcar de mofturile religioase ale lumii și să las definitiv în urmă o lume de care mi-e rușine, care n-a mai deschis fereastra de două mii de ani și încă zece mii de-acum încolo...
  Unii vor zice că în Japonia sunt automate cu aer curat de respirat. OK, e bun și ăla... Schimbați-mi și mie o bancnotă de un leu să bag două fise în aparatul de aer de respirat vă rog...!