SINGURUL LOC UNDE POȚI FUMA LINIȘTIT FĂRĂ SĂ FACI CANCER

Ce întuneric și liniște e-n sicriu... Acolo..., în celula ta de veci confort IV, e liniște, ești singur, n-ai dușmani nici prieteni, nu te paşte nici o primejdie dar nici vreun lucru bun..., în sfârșit ești LIBER și poți să faci ce vrei...! Poți să te întorci când pe-o parte, când pe alta când înțepenești și-ți amorțește spatele, coastele scheletului de-atâta odihnă de veci nesperată și nedorită, poți să tragi vânturi din toată inima că nu e nimeni de care să te ferești decât viermii care își fac de treabă cu tine și care oricum nu le pasă, apreciază chiar putoarea flatulenței tale de mort... Singurii tăi prieteni, acei viermi, ospătând necontenit din tine spre disperarea și sila ta neostoită... Poți să țipi la ei, singurii tovarăși și prieteni de suferință care organizează nunți, botezuri și cumetrii în tine, și să le spui răspicat : "Nenorociților...!!! Au mâncați mereu de dulce carne de mort și-n toate posturile, păcătoșilor...?! O s-ajungeți în iad necreștinilor și hulpavilor...! Până când mă veți mai profana cu poftele voastre nesăbuite...? Până-ntr-o zi, disperaților când mă veți termina gustând din carnea mea alterată și va da foametea cea neagră peste voi...! Că eu tre' să fac greva foamei o veșnicie mort fiind iar voi mă sfidați și trageți la chiolhanuri în mine, claie peste grămadă fără nici o rușine, imbecililor, viermi nenorociți..." Până când, șeful lor, ofuscat de înjurăturile cu care veșnic îi disper, (că morții asta fac în tot ceasul : înjură frauduloşii care mănâncă din tine ca la restaurant, pe gratis) , va spune : "Ia mai taci băi nepricopsitule...! Tu ce-ai făcut osânditule dacă n-ai zis Tatăl nostru niciodată...? Noi, viermii zicem rugăciunea și Domnul ne dă nouă de mâncare căci tu, mortul, fie-ți țărâna ușoară ești pâinea noastră cea de toate zilele, nu pricepi, cap sec care nu mai ai nici creier în cap...!?" " A..., mă scuzați, că bine ziceți viermișorilor, că eu făr' de creier în cap, că și ăla mi l-ați cuminecat și ospătat, nu m-am priceput care-i treaba... Trebuia să știu că și voi sunteți creaturile Domnului, minunate, cum tot ce-i făcut de mâna divină e minunat și are-un rost, eu prostu' vă acuzam degeaba că mă agasați aicea în libertatea și liniștea mea mormântală, luați dar, mâncați și beți (cât mai puteți), mâncați de dulce din mine carnea mea canceroasă poate vă molipseşte și pe voi cancerul netrebnicilor, căci alta-i religia voastră, e una simplă și fără de post și tre' să știți că vă invidiez..., căci oricât de binevoitori veți fi cu mine, totuși mă sâcâiți, dar sunteți cel puțin fericiți, căci pe voi când veți muri, și sper cât mai repede, nu vă vor chinui și devora alți viermi mai mici..." În rest, cum spuneam, e pace și liniște acolo în bezna cea eternă tovarășă, poți să te întorci, cum spuneam, pe-o parte dacă îți înțepenesc oasele, ori poți să te-ntorci cu fața-n jos și să-mpingi cu fundul capacul bătut în cuie al sicriului în caz că te-au îngropat ăia de viu după trei zile de moarte clinică, și tu te-ai trezit din comă sub pământ... Asta e... Se mai întâmplă și ghinioane din astea... Ce, cât ai fost viu pe pământ și nu-n pământ ai fost mai acătării de fericit și liniștit și ai fost lipsit de mizerii, necazuri și drame...? Ia-te cu treaba, asta-i viața, n-ai ce-i face...! Offf..., fir-ar să fie...! Nici în mormânt să n-ai liniște și fericire, puțină pace, acolo, doar iluzii de mort... Căci ce fericire să știi că singurul tău prieten, sufletul, care a stat o viață cu tine, te-a trădat și-a plecat în concediu veșnic la loc cu verdeață de unde-a fugit toată-ntristarea, și te-a lăsat singur și bicisnic într-o raclă mizerabilă în pământ, cu viermii spurcați, singurii tovarăși care te schingiuie ca torționarii pe deținuții din închisorile comuniste... Pe cine-ai încălzit la sân toată viața...? Un suflet. Sufletul dezertor care și-a luat tălpășița lasându-te-n mizerie, parcă nici n-ai fost, cu osişoarele tale, cu carnea ta pe care-o îngrijeai și-o spălai și parfumai, cu buzele tale care sărutau pătimaș, cu trupul tău care ardea dimpreună cu dragostele tale în febra amorurilor din viața ta... Suflet trădător, blestemat și fără caracter... Te lasă când ți-e lumea mai dragă, drogat după fanteziile de pe lumea ailaltă, ahtiat și amăgit după o sărăcie de coajă de odihnă veșnică și mântuire, de lene și plăcere eternă, juisând de relaxare și bine în veșnicele hamace și leagăne pregătite de Domnul pentru toți aleșii Lui... După ce te-a folosit, după ce ți-a folosit carnea,  sufletul te-a aruncat ca pe-o cutie de conservă de sardine în sos tomat la ghena de gunoi... A mâncat sardinele, a întins și cu pâine să nu rămână nimic din tine și te-a aruncat la gunoi... Căci unde ești decât aruncat la gunoi în groapă..., după o viață de prietenie cu sufletul meschin și detractor... ? Nu rămâne decât să te împaci cu soarta de mort..., dacă mai poți..., și să-ți ierți și tu sufletul care te-a părăsit la necaz și s-a dus la mai bine lasându-te singur și-n mizerie... : În fond nu tu ai vrut asta...? Nu tu ai pus preț mai mult pe suflet rugându-te o viață pentru mântuirea lui, neștiind și neinteresându-te nici măcar cum va fi și ce treabă vei avea pe-acolo și ignorând încăpățânat soarta ororii din mormânt, zicând, după o viață în care ți-a plăcut și ție să trăiești bine și să ai un pospai de confort și sănătate și bine că din pământ ești și în pământul mizerabil tre' să te întorci...? Atunci pentru ce ți-e frică de moarte, prietene de carne care se va altera și va mirosi urât...? Îți este frică să te vezi mort și să știi că vei mirosi a hoit ? Nu știi că te vei duce direct în Rai cum ți-ai propus...? De ce ți-e frică de-ntuneric și de capac de sicriu bătut în cuie...? Nu ți-a dat Domnul destule asigurări de bine cu chestiunea asta a morții, încât să te doară-n cot de mâine vei muri de cancer sau pân' diseară te va călca un nenorocit pe trecerea de pietoni...? Ar trebui să râzi de moarte și de oroarea ei și ce va să-nsemne ea și ar trebui să cânți, să mănânci și să bei și să spargi pahare de bucurie știind că vei muri, căci te vei duce la bine, nu asta ai nutrit o viață...? Nu văd nici unul din voi râzând și bucurându-se, sau poate mânzeşte... Toți rămân încremeniți gândindu-se la moarte, subiectul preferat și la ordinea zilei pe pământ... Toți se îmbrăcă-n negru, se tulbură și frământă de necaz când vine vorba de moarte.... Ce paradox...! V-a zis Domnul că se face gaură-n cer dacă muriți...? Nu v-a zis că veșnic veți trăi...? Oameni de carne..., cu această nădejde vă înțeleg că nu vă săturați... Și chiar dacă nu recunoașteți că mântuirea, acest din urmă examen greu al vieții voastre vă dă fiori reci și frisoane de neliniște, pe lângă nădejdile de răsfăț serafic ce vă e promis, eu știu că aveți un gust amar cu toate speranțele paradisiace cu care sunteți intubați... În acest gust amar pe care-l aveți oameni, consistă timid și neștiut adevărul suprem... Adevărul că moartea e o eroare... De fapt singura și cea mai mare eroare făcută impardonabil de Demiurgul care a inventat viața... Faptul că viața ți-a fost dată la pachet cu moartea e o eroare dacă n-ar fi o mizantropie programatică divină în care eternitatea și confortul ei fiind prea mici pentru Dumnezeul curent, El imediat le-a revendicat integral și irecuperabil doar pentru sine, iar pentru prostimea celorlalte entități și ființe ale universului rămânând numai austeritatea morții și precaritățile ei. O atitudine ciocoiască de avariție tipic satrapică ce vine tocmai de la Dumnezeu care nu bănuia că robul supus și împilat prin datoria credinței habotnice va îndrăzni să cugete și să dezvolte neuroni ca să cârcotească și pună întrebări fără răspuns Divinității. Moartea e o eroare și e un efect advers, o zgură inutilă a Creației Lui Dumnezeu și e neagră și inconvenabilă, ca dovadă că Dumnezeu a ales să se derobe de ea și s-o evite elegant, aruncând în turma noastră a supușilor inferiori acest pur genocid biologic căruia i s-a spus datorie creștinească. Celelalte ale Lui Dumnezeu sunt greșeli de creație : de pildă, greșeala și lipsa de fair play că ți-a fost dată conștiința morții, acest sâmbure otrăvit pe care ești obligat să-l înghiți cu tot cu fructul pădureț al vieții, fără de gust, și care-ți face gura pungă..., pe când animalele și plantele nu știu asta... Cu ele Dumnezeu a fost mai blând... Dar cu oamenii pe care i-a iubit Dumnezeu așa mult încât a dat morții chiar și pe singurul Său fiu, Dumnezeu a făcut o glumă... Singura glumă cu adevarat savuroasă și amuzantă pentru El Sfântul, dar tot atât de macabră și de prost gust pentru noi muritorii... : Pentru ce trebuie să mori groaznic (căci pentru asta ești îngrozit de imaginea ta în sicriu cu flori pe piept, nu...?), ca să te divizi și o parte din tine, sufletul să-și ia tălpășița în Rai...? Ce să fac eu cu un astfel de suflet detractor și mizerabil care mă va părăsi...? Să fie sănătos...! Eu în mormânt am să fiu în sfârșit liber și-am să mă relaxez, și-am să râd cu hohote de-o să-mi cadă lucrarea dentară a tigvei rânjite a scheletului. Am să râd de toate vanităţile oamenilor, și în sfârșit am să-mi aprind câte-o țigară când am să mă plictisesc de moarte... (o să păstrez eu un pachet de alea fără filtru, Carpați sau Mărășești care se fabricau odată în România) și am să scot fumul prin maxilarul fără fălci împrăștiind tacticos fumul prin sicriu unde nu e nici un anunț că e interzis să fumezi, unde nu e nici o restricție și unde moartea și infinitul ei nu se întrerupe de nici o reclamă exact în clipa când era mai interesantă și frumoasă, ca filmele de pe la noi. O să aprind periodic câte o țigară de aia păstrată dinainte de-a muri, știind sigur că n-am să fac cancer în locul gol dintre coaste al plămânilor și-acolo, în bezna sicriului și-n întuneric am să fumez așa, la distanță de câte-o țigară pe secol când mă plictisesc... Ce...? Ziceți că nici acolo n-am dreptul să fumez și că e viciu...? E părerea voastră. Eu zic că dacă nu în viață, măcar în moarte dacă nici un viciu nu ai, e ca și cum ai sta bolnav la pat în Rai...!

RAIUL PE PĂMÂNT

Iisus se naște-n fiecare an... Doamne-ajută...! Iisus se naște în nimbul sfințeniei și în extazul închinătorilor Lui, Doamne-ajută...! Iisus moare-n fiecare an de Paște, Iisus moare spre-a se naște-n fiecare an de Crăciun iar noi ne naștem spre-a muri atât de molcom și tăcut, atât de insignifiant pentru Univers, într-o zi, odată, bătrâni (dar nu obligatoriu) și bolnavi (sigur !). Iisus se naște de Crăciun, Doamne-ajută, iar noi, într-un simptomatic dar bun și creștinesc extaz cădem în transă în fiecare an, ca niște consumatori de etnobotanice, invariabil, neobosiți, neschimbați, și spunem vajnici : Iisus s-a născut... Doamne-ajută...! Nouă, chiar acum de zilele Crăciunului ne-a murit un prieten în accident de mașină, zdrobit de fiare contorsionate, probabil dacă se ruga mai mult la Iisus veșnicul cu promptitudine și punctualitate născut în fiecare an și spunea în fiecare minut, cum spun călugării cei mai aprinși în credinta: " Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-mă pe mine, păcătosul...", nu murea în accidentul ăla stupid în care o domnișoară superbă, de altfel bună creștină, de 20 de ani, cu un Touareg 4x4 cumpărat cu sudoare din muncă grea și cinstită, a intrat puțin pe contrasens și a sfărâmat puțin țeasta prietenului nostru tocat între fiare ca o carne pentru sarmale de Crăciun...! Doamne-ajută...! Iisus s-a născut și anul ăsta, invariabil, precis și la aceeași dată, de peste două mii de ani, falnic și triumfător, iar noi, oile Lui care ne paşte de 2014 ani, paștem aceeași iarbă amară și avem limba verde de clorofila și mătraguna simulacrului nostru de viață, și ochii inexpresivi ca ai oilor, ridicați în de altfel fierbinți rugăciuni... Doamne-ajută...! Prietene, du-te la doctor, nu vezi că ți-a ieșit o gâlmă sub piele...? O fi cancer, mai știi și tu...? Caută-te, du-te și dă șpagă la doctor, că doctorii noștri care ne trebuiesc atât de mult să ne taie și să ne scoată tumorile, sunt neapărat cu arginți, și nu neapărat din vina lor ci din vina conducătorilor care n-au alocat buget suficient sănătății, că au furat și ei puțin din banul public pentru copilașii lor,  conducători pentru mântuirea cărora la sfânta liturghie preoții cu crucea-n frunte ne îndeamnă pios să ne rugăm, chiar dacă spurcații ne taie în draci salariile. Nu e o problemă astfel că doctorii și vracii noștri sunt cu arginți căci ne rămân, pentru sufletul nostru, singurul care contează pentru credincioşenia noastră, sfinții din cer, ei ne rămân. Iar ei, slavă Domnului sunt doctori fără de arginți și astfel nu mai contează că până la ei murim pe capete de cancerele noastre... Sfinții, doctorii cei fără de arginți din cer au treabă acolo în Rai o grămadă... Perfect...! Acolo ne vom vindeca de cancer. Căci cine mai are în cer nevoie de tratament...? Dar cine știe, acolo în Rai, poate de atâta mâncare bună și leneveală în hamacele serafice toți fac gută și colesterol și trebuie tratați gratuit bineînțeles..., căci în Cer, cum spuneam, doctorii sunt fără de arginți. Oricum, în Cer doctorii fără de arginți au treabă de nu mai prididesc și e normal să fie așa, treaba lor este în Cer și nu pe pământ unde-avem atâta nevoie de ei, unde-avem de toate : și noroi și stele, și-nchisori și libertate cum spunea Adrian Păunescu și deci toți felcerii Cerului uită și nu le mai stă gândul la nenorociții care mor cu zile și în chinuri prin spitale jalnice, ori părinți de copii, ori copii cu părinți distruși cu toții unii de moartea altora... Noroc că în fiecare spital care se respectă există câte-o troiță, un colțișor de Rai pentru îngenuncheat și de plâns cu lacrimi amare pentru dragii noștri care mor, să le dea Dumnezeu sănătate si lecuire în cer barem... Doamne-ajută...! Murim într-o veselie de cancer și inimă, călcați de tramvai ca Nicolae Labiş ori tăiați în treizeci de bucăți de tren între firele liniei ferate,  sau spulberați pe zebră de mașini cu șoferi preoți beți cărora li s-a spus la învestire : "vrednic este..." de episcopi prea fericiți. Ce mai contează că pe nevinovatul pieton l-a făcut afiș pe zebră mașina aceea blestemată care l-a călcat și pe el și pe nepoțica lui din căruț pe care tocmai o scosese la plimbare...! Să vezi ce mai plânsete și răcneli pe mama ei că și-a pierdut și soțul și unica fiică cu care greu a rămas însărcinată și în dureri a născut-o cum a poruncit Domnul...! Și cât se chinuise să rămână gravidă... Ce de rugăciuni și câtă evlavie către Dumnezeu care a ascultat rugile fierbinți și a învrednicit-o pe credincioasă cu un prunc ! De-acum nu va mai putea naște căci i-a spus doctorul obstetrician asta. Iar ca să mai rămână grea de la duhul Sfânt, nici vorbă, cu toate că Dumnezeu a demonstrat că poate lăsa o femeie gravidă și să rămână și fecioară. Extraordinar ! Buna creștină de-acuma nu mai poate-avea copii că au tăiat-o ăştia de i-au scos ovare, uter și trompe, sâni, tot din ea că făcuse cancer de col uterin,  de ovare și de sâni, i-au tăiat ambii sâni...! Și câți bani a dat la doctorii cei cu arginți, numai să scape...! Doamne-ajută...! Se moare în draci pe-aici pe la noi, nu contează că ești muscă strivită cu pliciul ori om rugător fierbinte Domnului, cu suflet și inimă, cu lacrimi, dureri și temeri, cu sentimente și trăiri...! Pe când în Cer se dansează menuete la balurile din palatele de cleștar ale Raiului, până-n zori... La fel murim cu toții, bicisnici și insignifianți, inutil, precum tot atât de inutil trăirăm... Cine mai are nevoie de bonomia sfinților doctori fără de arginți din Cer când aici ne macină bolile și amarul și ne mănâncă musca de vii în durerile cancerului și de suferință ni se înnoadă lacrimile și sângele în barbă, cu salarii și pensii tăiate, furați la vot, dați afară de la servici, în șomaj sau plecați afară, sclavi pe plantația spaniolă de căpșuni, sau dați afară din casă, executați silit cu mobilă și copii scoși afară pe scările blocului...? Dar în fiecare an de Crăciun noi spunem extatici într-o frenezie religioasă : Crăciun fericit...! Doamne-ajută...! Se geme mult când doare cancerul de care mori, numai morfina te mai liniștește nițel și nici aceea până la capăt că boala, celulele canceroase, virușii se pun capră pe tine și sug, sug, se hrănesc tot mai copios din tine, mulțumind Lui Dumnezeu pentru carnea ta fragedă, pâinea lor cea de toate zilele, carnea ta canceroasă... Ce genial, cum a dat Dumnezeu tuturor ceva să mănânce, și țânțarilor și muștelor să te mănânce de viu când gol ești uns cu miere și ești legat de un cactus în deșert de teroriști religioși fundamentalişti...! Ce plan genial a avut Dumnezeu ca tuturor să dea ceva de mâncare, hienelor să mănânce de vii antilopele gnu din câmpia Serengeti, bolilor să roadă din tine copios, și nu se moare astfel de foame dacă ești îndelung rugător și răbdător ca Iov ori sărac ca Lazăr, ori bacterie și virus fără minte...! Că nu contează..., totul e să crezi... Doamne-ajută...! Pentru ajutor ne rugăm noi, pentru sănătate, spor în casă și iertarea păcatelor când ne călcăm în picioare la cozile de sărbătorile Sfintelor Moaște și să luăm apă sfințită din butoaiele de la biserica Izvorul Tămăduirii... Și dacă se îndură Domnul și de noi, suntem norocoși pentru a noastră mântuire... N-ați privit câinii cum tremură la injecție, cu ochii oblici și pioşi, mari și injectați de groaza necunoscutului...? Așa trăim și noi toată viața, dârdâind să nu fim dați de-a valma focului veșnic de hotărârea irevocabilă a Judecatorului Suprem la Înfricoşătoarea Judecată, un Judecător cu miliarde de dosare, să nu uităm și de extratereștri și lumile lor, că și ei sunt caprele Domnului, dacă noi suntem oile Lui, pe care le paşte pe planete îndepărtate la milioane de ani lumină de noi... Un Judecător este Domnul, cu miliarde de dosare de mântuire la subsoară, care cu drept de recurs, care definitive și irevocabile, un Judecător prea aglomerat încât de aceea tremurăm ca și câinii, au nu ne va arunca Domnul dintr-o scăpare divină, cu atâta treabă, în focul gheenei cel nestins pe vecie...? Noi aici pe pământ,  de această groază a morții, și ca o frondă între înfricoșații muritori ce suntem, am abolit pedeapsa cu moartea... În Cer, după ce Domnul, spintecând vidul interstelar cu degetul Său,  dă cu degetul plin de inele divine cât niște sori de mari, după ce face semn în jos, nu mai ai nici o șansă..., ești pierdut, ești condamnat pe veci la MOARTE... Și asta e drept, deoarece în Cer nu există erori judiciare fie Domnul cât de obosit și plictisit și supraîncărcat cu atâtea dosare ale noastre, dar dacă Domnul nu vrea să delege pe nimeni, El neavând cum să iasă la pensie, ce să facem...? Bucuroși vom zice mulțumesc pentru toate, ori de-o trebui ca menajere în cel mai bun caz să spălăm veșnic de smoală la fund, că se murdaresc mereu, pe plozii diavolilor din Gheena, ori de vom fi condamnați la fericire, bunăstare și lene veșnică în cluburile cele mai selecte din Rai... Nimic obositor nu trebuie să faci acolo în Rai... Totul relaxant, nici mușchii nu ne vor mai fi de folos, vom înțepeni uneori poate în hamace de atâta lene, dar cum ne-om foi, va trebui să ne mișcăm totuși, să nu înțepenim de-atâta bine, pe şest să ne mișcăm să nu i se pară Domnului cumva că-i ieșim din cuvânt, să nu i se năzare Judecătorului Suprem, ori vreunui Sergent de-al Lui pus de planton să ne vegheze cu ochiul sever, de dormim ori nu în prânzul mare, de ne autosatisfacem ori nu sub păturile din cazărmi ori prin wc-urile Raiului, să ne vegheze veșnic în Rai cum și ce facem, cum și ce lenevim, cum și ce ne distrăm și relaxăm după poruncile și muncile de rupere de oase ce le-om primi acolo bucuroși în Rai... Ce fericire să nu faci nimic în Cer, ci cel mult să cânți ode de slavă, spre disperarea unor sfinți poate care vor arunca după tine cu ce-apucă, enervați că îi plictisești cu aceiași psalmi și isonuri, de-o veșnicie, că de plictiseală și tu nu mai pui sentiment, ci cânți mecanic în Rai, cu voce ori afon, ode de bucurie serafice, când nimeni avizat nu le-aude măcar, Domnul fiind veșnic plecat la muncă la Tribunalul de pe lângă Înalta Lui Curte, judecând, judecând, judecând..., condamnând vajnic și neobosit la Rai sau la iad, niciodată terminând programul, veșnic la post, că nimeni, niciodată nu va apuca să-L vadă pe Dumnezeu la pensie și să nu fie judecat cu aceeași baghetă magică cu care pe toți muritorii îi vor damna Dumnezeu ori la usturimea suferințelor iadului ori la orgasmele deliciilor din Rai... Că de ești dat în Rai ca sfinții sporiți, prima dată ai un orgasm, dar mult mai profund, evident, dar un orgasm și o nirvana spirituale, ce credeați ? După aceea cică în Rai mai sunt de trăit de vreo șaptezeci de ori câte șapte senzații din astea, care de care mai înnebunitor de plăcute... Pe când, de ești condamnat la iad când te plesnește Domnul cu biciuşca Lui Sfântă peste ochi pentru pârdalnicul de rău ce-ai fost, calculează și tu, înmulțește și tu o cumplită durere de măsea cu o mie și pune în inima ta amărâtă să sufere atata chin și amar, ca să vezi cum e în iad... De asta oamenii se bucură atât de deliciile și splendorile Raiului... De asta tânjesc toți pe-un capăt să se ducă La Domnul unde-i bine și sunt orgasme și nirvane pe ramuri să le culegi, că mere nu mai sunt ioc, merii sunt cu merele stricate căzute pe jos, nu mai ia nimeni de frică... De groaza morții și veșnicia ei, de urâtul acesta, de această imensă rușine ce-o pățim de murim pe cale și cu zile și în chinuri și suferințe, toți vor la Domnul unde-i bine, nu-i întristare și nici suspin și totu-i verde... Toți vor să-și ia revanșa și coaja de pâine uscată și mucegăită dar unsă cu fericire paradisiacă din popota Raiului, și să exulte de extaz și bucurie în Cer după nenorocirile de le-au trăit în viață, ori puține și sălcii bucurii pământene. Că de ți-a plăcut să trăiești în viață, normal că îți rânjește mustața sperând că așijderi de-o fi și-n Cer... Gurmanzii vor mânca toată ziua, vor mânca, își vor băga degetul pe gât, vor borî, își vor linge din nou voma de pe jos și iarăși vor mânca alte și alte bunătăți paradisiace pline de grăsimi și chiar de vor face colesterol, nu se vor îngrășa, vor avea o siluetă de invidiat, săracii se vor sătura și ei de ciozvârtele începute și aruncate de sfinți rotofei și rumeni pe sub masă, urâții, leproșii și buboşii vor fi sărutați pe gură pătimaș și totuși platonic de amoreze sfinte nurlii și vor fi drăgostiți de acestea cum n-au fost ei în viața lor, în platonice și spirituale gemete eterne de plăcere, hoții sau criminalii, nu toți, doar unii mai bogați și interlopi ca și la noi aici pe pământ vor fi scăpați pe bacșiș gras de chinurile iadului de corupți sfinți ce vor mai face câte-o furăciune din buzunarele doldora de bunătăți și diamante de plăceri ale Îngerilor Cerului. Toți în Rai o vor duce oricum bine când toți după rugăciunile pioase și smerite ce le aduc Domnului, așteaptă și vor o repetare și desăvârșire a vieții ce avutără de trăit aici pe pământ... De ce oameni, înălțați capul atât de insolent și sus către Rai să-L tulburați pe Dumnezeu cu visurile voastre meschine și venale...? De ce oameni nu visați pe pământ ca în Cer și nu vedeți în fiecare semen de-al vostru un adevărat Dumnezeu pe care să-l respectați și cinstiți, și cu care să fiți bun și blând și altruist și mărinimos și cu inima plină de dragoste cum vreti s-o aveți pentru Dumnezeu...? De ce oameni, omorâți în chinuri un semen de-al vostru nevinovat care nu v-a făcut nimic, iar pe Dumnezeu care e plauzibil chiar să vă damneze la iad și să vă omoare numai pentru că v-a sunat mobilul ori ați fluierat din greșeală în biserică îl priviți ori cu o bucurie ori prea mare, ori cu o ură prea mică, niciodată suficiente pentru tot ce aveți de tras în viață din vina voastră, ori a Lui Dumnezeu care v-a condamnat la acest univers și cel puțin e coautor, e vinovat moral de ordinul dat de a apărea viața voastră cu greșeli de voie sau fără de voie, neputincioasă oricum standardelor irecuperabil inumane divine ? De ce oameni n-ați făcut Raiul pe pământ și nu vreți să trăiți aici așijderi și în aceeași manieră cinstită și dreaptă ca în Rai, nefiind nevoie decât de un om, de primul dintre voi care să se înscrie voluntar și să probeze și încerce dreptatea, bunătatea și sfințenia pe propria piele aici și acum și fără de dorință de răsplată căci chiar asta ne cere Dumnezeu și nu ne-ar cere expres să vrem s-o facem abia în Rai...? Era timp, era vreme destulă de 2014 ani de când s-a născut Iisus ca prin faptele voastre bune să-L fi convins pe Iisus să rămână aici pe pământ ca și conducător al nostru, ne mai fiind nevoie să alegem președinți nepotriviți sau susținuți de foști politicieni și guvernanți corupți. Să fi făcut astfel, oameni buni încât să-L convingeți pe Iisus să nu mai moară inutil pe cruce și să nu mai plece inutil într-un Rai steril și neverosimil ci să rămână alături de noi, să-L fi invitat și rugat din suflet să rămână, să ne facă o lume și o viață de vis, precum în Cer așa și pe pământ ? Că sigur rămânea Iisus, aici printre noi și alături de durerile noastre dacă erați buni, drepți, cinstiți și blânzi precum El. Și nu mică v-ar fi fost mirarea când la bunele referințe ale Lui Iisus pentru voi, Dumnezeu Însuși s-ar fi hotărât să vină să locuiască în mijlocul vostru, da, la bloc ca și voi la confort 2, la etajul 4 și cu acoperișul prin care plouă, cu ligheane puse în apartamentul Său sfânt, în 25-30 mp., căci mai bun Mareșal ca Dumnezeu care să coboare camaradereşte în tranșeele noastre pline de sânge și noroi și să mănânce alături de oameni, soldații lui, aceeași fasole înghețată din gamelele turtite de război, mai bun ca un astfel de Dumnezeu nu veți găsi, oricât ați căuta în cer și pe pământ. Dumnezeu este un popular Mareșal care e în stare să doarmă în tranșee cu soldații Lui și să mănânce conserve expirate cu soldații Lui, căci Dumnezeu n-are nevoie de confort și comoditate. El însuși e confortul... Confortul minților și sufletelor voastre leneșe și fără de caracter oameni ce sunteți, căci jinduiți în Cer ceea ce nu vreți să faceți pe pământ cu nici un chip chiar de vă stă în putere... Puteați să eradicați toate bolile... Puteați să vă numiți tineri și să vă simțiți sănătoși până la 89 de ani... Deveneai adolescent abia la 120 de ani, iar la 147 trăiai prima iubire și primul amor cu iubita ta tânără de 145 de ani, cu nici un fir cărunt în cosițele ei... Mureai când erai bătrân, abia la 298 de ani, căci atât trăiau oamenii primordiali ai vechiului testament, începând cu Matusalem după cum știți. Oamenii de știință găseau ce să ne dea de mâncare să trăim sănătos și fără E-uri, medicii mai vârtos ar fi lucrat la sănătățile noastre, bolile demult le-ar fi concediat, să se ducă-n bejenie în iad să mănânce pe diavoli de cancer... Ați fi trăit oameni, trei veacuri de bucurie a vieții dacă ați fi vrut să faceți Raiul pe pământ...! Așa, neinspirați, ați alungat Raiul și pe Dumnezeu în cer și ați făcut iadul pe pământ când le puteați avea pe toate aici, și să-L votați pe Iisus ca Prim Ministru, iar pe Dumnezeu ca Rege. I-ați speriat și alungat cu relele voastre și ei s-au dus sus în cer, unde erau să se ducă...? Rugați-vă cu lacrimi de sânge la Ei și chemați-i să se-ntoarcă pe pământ, să trăiască printre voi, să fiți și voi la fel de buni ca Ei, dar așa tare mă tem că rugându-vă la Ei tot cu-aceleaşi vanităţi, mofturi și hachițe ca pân-acum, să nu cumva ca Dumnezeu să fi respins apelul vostru enervat și plictisit, iar voi să tot vorbiți în gol cu El la telefonul Lui închis de mai bine de 2014 ani, visând bicisnici la Raiul din Cer, risipind definitiv șansa unică și irepetabilă de a face cu mânuțele voastre Raiul pe pământ...

CUM E SĂ-I IUBEȘTI PE TOȚI

Dacă împarți 1 la 7 miliarde îți dă 0,000.000.000.143. Atât va rămâne din tine, o bucățică infimă de carne și de suflet de dat fiecăruia dacă ai putea să te împarți la toți, să iubești pe toată lumea, pe toți oamenii acestui pământ, așa cum o face Dumnezeu. Nu poți să-i iubești pe toți oricât ai vrea. N-ar mai rămâne nimic din tine. Să fii un singur om, să-i iubești pe toți, cum și-a propus programatic Dumnezeu cu o inimă gigantică, să ai grijă de toți cum singur a plănuit Dumnezeu să-și ia această sarcină pe cap, să-i aperi pe toți, să le dai spor în casă și sănătate, să tresari în somn pentru toți ca un părinte pentru copilul său când i se întâmplă fiecăruia câte un necaz, să plângi pentru toți când mor pe-un capăt toți pe rând din cei 7 miliarde de oameni ai acestui pământ pe care ai vrea să-i iubești, cum plânge Dumnezeu și face tot posibilul să ne salveze, să ne scoată din ghearele morții definitive și din iad, să faci toate aceste lucruri e peste puterile omenești, încât numai Dumnezeu mai are o soluție bună pentru noi și suntem mândri că avem acest noroc... Ar fi imposibil omenește să porți în suflet așa o iubire mare de dat tuturor cum poate Dumnezeu să dea, e imposibil să verși atâtea oceane de lacrimi de plâns pentru toți, atâta blândețe și tandrețe de împărțit tuturor cum a plâns și a suferit însuși Iisus pe cruce pentru mântuirea tuturor... N-ar mai rămâne nimic din tine dacă te-ai dărui cu iubire tuturor, te-ai dezintegra dacă ai vrea să fii ca Dumnezeu și să-i iubești, să-i salvezi și aperi pe toți de necazuri, boli, metehne și duhurile rele ale iadului. La Dumnezeu totul e însă posibil. El e Atotputernic. A luat El grija tuturor oamenilor : să-i iubească, să le poarte El de grijă, să-i plângă și judece când or muri, apoi să-i mântuiască și astfel să le ofere locul și culcușul cald în Rai... Ce ușurare pentru omenire că nu trebuie să-și mai poarte singură de grijă pentru chestiunile ultime și capitale, lăsând totul, și naștere și nuntă, și iubire, și ură, și hrană, și bătrânețe, și boli, și moarte pe mâinile Lui Dumnezeu, să ni le gestioneze El cum știe mai bine... Că drept să spun, de asta nici nu-L invidiez pe Dumnezeu pentru grija ce ne poartă și pentru câte griji are pe cap și-şi face pentru noi, asta fiind, curios lucru,  specialitatea Sa predilectă în acest univers infinit cu atâtea alte mistere și chestiuni serioase, complicate, inimaginabile și tulburătoare pentru mințile noastre limitate... Înscriindu-se voluntar în predilecta opțiune a gestionării destinelor noastre efemere, nu-L putem decât compătimi pe Dumnezeu care a ales să se plafoneze ocupându-se și cheltuindu-şi timpul cu atâta mărunțiș, adică să-și sacrifice orice alt rost cosmic mai important pentru a se ocupa erudit de nimicnicia și mizeria efemerității noastre. Să-și piardă Dumnezeu timpul și rostul ca să fie totdeauna bun, apt și pregătit pentru drămuirea existențelor de efemeride care suntem mi se pare o pierdere și o inutilitate nu numai pentru Dumnezeu dar și pentru univers. Să fii un Demiurg și să alegi plafonarea și ratarea carierei divine doar ca să te ocupi de oameni, niște cărnuri adunate, întâmplătoare și efemere, vulnerabile, și de mofturile lor prețioase, mi se pare puțin verosimil și util vreunui scop cosmic rațional. Astfel că nu-L putem invidia pe Dumnezeu pentru beneficiul nul pe care l-a acumulat creând un pământ de noroaie, niște microbi, niște oameni denumiți robi ai Săi și un Rai și un iad în care să ne împingă pe toți inexorabil pentru împlinirea poftei Sale insațiabile cosmice. Pentru un singur lucru îl invidiez pe Dumnezeu : Că-i poate iubi pe toți total și eu nu, că poate beneficia de respectul, prețuirea și dragostea tuturor iar noi, întreaga rasă umană ne urâm și disprețuim de moarte între noi ca indivizi, când fiecare trebuie și e musai să ne așteptăm că lesne poate veni o zi când un dușman, semen de-al nostru, creatură a Lui Dumnezeu, ne va prinde, ne va pune cuțitul neascuțit la beregată și ținându-ne de păr ne va hârcâi cuțitul la gât să ne taie beregata cu cuțitul tocit, ca să ne chinuie mai mult... Asta e lumea Lui Dumnezeu și astea sunt creaturile criminale rezultate din îndeletnicirile cosmice ale Lui Dumnezeu.  Iată, vine Dumnezeu și spune în evanghelii să ne iubim dușmanul, să-i întoarcem și obrazul celălalt la pălmuit și să dăm Cezarului ce-i al Cezarului și Lui Dumnezeu ce-i al Lui Dumnezeu. Aceste îndemnuri pacifiste au fost cu cap scrise în cronici antice romane apoi în evanghelii de către Josephus Mathias, trecut în evanghelii ca Iosif din Arimateea, cronicar al războaielor romano evreiești, el însuși conducător evreu care și-a trădat neamul ca să trăiască bine la curtea cezarilor care l-au și botezat cu numele de familie al împăratului, Flavius, spunându-i Josephus Flavius. Astfel, el a făcut politica Romei, îmbiind pe evrei la pace prin speculația scrierilor mesianice pe placul lor pentru a calma spiritul de altfel rebel și militarist al poporului evreu împilat de romani, popor evreu care voia cu tot dinadisul să-i alunge pe cotropitorii romani de pe pământurile lor cucerite de romani. E genial cum au reușit romanii să tranchilizeze revolta poporului evreu manipulându-i religios și dându-le astfel îndemnurile pacifiste din evangheliile mesianice, spunându-le că va veni un Mesia blând și drept din rândul lor, prezentat ca Iisus, care va mântui și elibera poporul evreu. Mai târziu, după ce și-au atins scopul politic, romanii au legiferat în stilul lor bine cunoscut în senat că Mesia, deci Dumnezeu este chiar Împăratul, adică la vremea aceea Titus Flavius, fiul lui Vespasian Flavius, fost general al lui Nero. De acolo a rămas expresia, trecută inteligent în evanghelii pentru a prosti, supune și calma pe evrei, "iată, va veni fiul omului" , drept Mesia evreu prezentat în evanghelii, după care când a venit ziua potrivită pentru romani, Mesia, fiul omului a fost prezentat de romani ca fiind însuși împăratul, Titus, fiul lui Vespasian, prostindu-i definitiv pe evrei, după ce i-au calmat și liniștit cu îndemnurile pacifiste din evanghelii. Astfel, Mesia evreilor, Iisus, trecut în evanghelii ca un om pacifist, drept, bun, care alina, tămăduia, făcea minuni, cutreiera prin lume cu ucenicii Săi să facă cunoscută pacea și Cuvântul Domnului, prin puterea exemplului Său acest Mesia a fost eficace inspirativ pentru poporul evreu iar prin toate acestea acest popor a fost sedat moral religios să nu se mai răscoale. Având un popor supus și calmat prin religie a fost astfel pregătit terenul pentru a fi uzurpat acest Mesia, Iisus, prin hotărâre în senatul roman, la momentul potrivit, și înlocuit cu Titus Flavius, fiul omului, adică fiul lui Vespasian, uns cezar de armată după sinuciderea lui Nero. Adevărată lecție de manipulare romană care a cucerit perfid poporul evreu prin evangheliile pacifiste cu eroul principal Mesia Iisus așijderi prezentat ca un miel blând, astfel că de atunci manipularea ne antrenează și pe noi în valul ei îmbietor când ni se spune să ne iubim dușmanul împilator ca pe noi înșine și să-i întoarcem și celălalt obraz. Nu din noi înșine ni se trage bunătatea și iubirea, ci dintr-o manipulare antică romană cu scop strict practic potrivit politicii romane și necesității vremii lor. Îndemnul de a-i iubi pe toți, de a te supune stăpânirii, de a te ruga pentru mântuirea conducătorilor, formule care se spun și astăzi de preoți la sfintele liturghii, din vechea manipulare romană a ideilor prin evangheliile antice oficiale ne vine. Au mai fost evanghelii, au mai fost scrieri împotriva stăpânirii romane pe care romanii le-au ars pe toate iar pe scriitorii disidenți, romani sau evrei, cezarii i-au executat pe toți. Evangheliile care nu au convenit au fost arse. Tot ce a scăpat au fost evangheliile de la Marea Moartă care au stat două mii de ani în peșteră ascunse de tăvălugul și dictatura romană și au fost descoperite de căutătorii de comori în zilele noastre. Nu se poate concepe astfel că adevărul istoric se află doar în patru evanghelii rămase oficial în vigoare, tolerate și convenite de romani ca și punctul de vedere oficial,  care nu au putut înrobi și manipula definitiv pe evrei, disidenții lăsând măcar niște documente ascunse și niște adevăruri supărătoare pentru romani pe vremea aceea, trecute pe papirusuri și prin evanghelii neoficiale unde se spune că Însuși Iisus ar fi avut frați și surori și că a fost căsătorit cu Maria din orașul Magdala cu care a avut o fată și că după moartea Lui Iisus Maria Magdalena s-a retras cu copilul de frica prigoanei creștinilor, prin Franța de azi, iar fata Lui Iisus și a Magdalenei a avut și ea la rândul ei urmași și urmași până în ziua de azi, astfel că nu știm dacă nu cumva unul dintre noi nu ne tragem prin arborele genealogic, însuși din sângele Lui Iisus. Și acestea pot fi manipulări, văzute dintr-o parte. Părerea oficială încetățenită încă de la romani este în oglindă o manipulare pe de cealaltă parte. Între două manipulări mai degrabă nu e de preferat nici una. Deci nu pentru că mi-a zis Dumnezeu în evangheliile oficiale să nu omor, înșel, ucid, fur, etc nu fac eu aceste lucruri ci pentru că din bunul meu simț de om eliberat de manipularea religioasă cu care erau speculați evreii antici și până în ziua de azi, simt că nu vreau, nu pot și nu trebuie să fac așa ceva, să fiu rău și să fac barbarii. Nu pentru că mi-a zis Dumnezeu să-mi iubesc aproapele aș face-o, ci pentru că așa simt eu că e frumos. A iubi pe toată lumea e o utopie siropoasă când trebuie să realizezi că în lumea asta, vrei, nu vrei,  sunt dușmani, și dușmani de moarte ce sunt pregătiți în tot ceasul să te elimine veseli și cu o floare la ureche pentru că așa vor ei. Dacă ei, dușmanii nu te vor, tu de ce i-ai vrea ? Lasă-L pe Dumnezeu să-și bată inutil și ineficace capul cu ei și răutatea încuibată în fibra lor biologică, astfel încât silit de trista realitate trebuie să te mărginești să iubești cât mai puțini oameni ca să rămână ceva din inima ta de dat puținilor prieteni care merită dragostea ta. Astfel nu are cum să-mi mai pară rău că mie-mi rămân atât de puțini de iubit și prețuit pe lume când aș vrea să-i iubesc pe toți ca și Dumnezeu... Să-i iubesc pe toți fără ca ei să știe și fără ca ei să vrea, să le inspir impulsul să fie buni, drepți și blânzi ca Dumnezeu, să devină toți pui de Dumnezeu, să iubească pacea, dreptatea, să aducă Raiul pe pământ și astfel să facă o concurență eficace și acerbă Raiului din Cer, să-L facă pe acela inutil și insolvabil și să-L aducă la faliment, lucru pentru care Dumnezeu nu s-ar supăra foarte poate, rămânând în funcție și activ Raiul de pe pământ și noi, oamenii cuminți de care Dumnezeu ar avea să se ocupe bucuros iar obiectul muncii Sale să rămână intact. Iată ce chin și dorință mortală și inoportună mi-a pus Dumnezeu în suflet... Să vreau să-i iubesc și prețuiesc pe toți, să le cânt în strună și să le spun că sunt buni și frumoși, oricât ar fi de hâzi și spurcați. Oricât m-aş strădui, nu pot și poate nu e cazul să-i iubesc și prețuiesc pe toți, căci poate nici nu se merită, e treaba Lui Dumnezeu să iubească și să tămăduiască tot mucegaiul și bubele, răutățile și hibele noastre dacă tot s-a declarat doctorul plenipotențiar și universal, atotputernic al tuturor. Mie unuia, doar atât, un suflet sau două, sau trei, sau patru, atât mi-a dat în schimb voie Dumnezeu să iubesc, restul luându-şi pentru El. Ah, scapără sufletul meu de ciudă că Dumnezeu a luat totul, toate stările depline de fericire și nouă ne-a lăsat doar drojdia iluziilor și prejudecăților noastre, doar ura viscerală dintre noi și dorința malefică de a ne elimina și învinge unii pe alții, de la cel mai cuminte mod al competițiilor sportive și jocurilor și până la modul serios al războaielor... A dori să fii învingător, pentru fiecare din noi e un impuls lăuntric și necugetat ce vine din instinctul biologic animal brut al conservării speciilor în care fiecare individ caută să-l suprime pe celălalt și să calce pe existența celuilalt pentru ca să-și conserve și întrețină astfel propria siguranță și bunăstare, propria necesitate și plăcere. Din legile Lui Dumnezeu vine această represiune reciprocă între indivizi, de la Dumnezeu am moștenit această stare beligerantă a intereselor particulare antagonice ale indivizilor care face ca selecția naturală să facă ordine și să elimine pe cei slabi după pravilele Lui Dumnezeu în acest colț de univers din Calea Lactee. Nu a iubi e imboldul și starea lăuntrică naturală a fiecăruia, nu din Rai venim cu năravurile noastre, ci din iad venim și într-acolo ne îndreptăm imperturbabil. Ori nu ne îndreptăm nicăieri și e doar o iluzie a binelui cât și a răului, a animalelor religioase ce suntem. A iubi rămâne un ideal relativ. Căci omul iubește fie destul de puțin, fie destul de mult, niciodată înțelept și cu măsură cum vrea Dumnezeu, înțelepciunea și rațiunea neavând nimic de-a face cu iubirea în standardele noastre utopice. Plictisit de aceste standarde ale noastre în care nu crede, Dumnezeu ne-a lăsat cu iubirea noastră cu tot să ne spălăm pe cap cu ea dacă tot ne mângâiem cu această deșertăciune. Să nu uităm de gelozia divină care clocotește poruncitor decretând să nu iubești nimic mai mult și mai pătimaș decât pe Dumnezeu. Dumnezeu te lasă să-ți faci de cap, să te întreci cu gluma în iubirile lumești ca să te taxeze la sfârșit drept păcătos potrivit geloziei Sale. Și pe mine mă taxează Dumnezeu drept necugetat în intensitatea dorinței mele de a iubi. A uitat însă Dumnezeu, lasându-mi atât de puțini de iubit, să-mi modifice și intensitatea iubirii din sufletul meu, doritoare și aptă să-i fi iubit pe toți cum inima-mi dorea. Eu nu pot iubi normal pe cineva, ci infinit ca și Dumnezeu, total și până la lacrimi... Și tu, și tu, și tu, și tu, prieteni dragi și draga mea familie, v-ați pus viața-n pericol în calea iubirii mele năvalnice, căci v-aş putea iubi până la lacrimi, pe fiecare cu o inimă cât pentru 7 miliarde de oameni. Noroc că voi mă protejati și mă ajutați să nu deviez și să nu mă îmbolnăvesc de atâta iubire... Cel mai bine și sănătos e să iei iubirea în porții mici, înghițitură cu înghițitură așa cum mă povățuiți voi... Cât de multă dreptate aveți în sfaturile voastre de oameni cu scaun la cap... Voi nu îmi dați voie să vă iubesc dumnezeiește cum o face Dumnezeu. Voi îmi permiteți să vă iubesc ponderat, uman și cu măsură de frica geloziei proverbiale a Lui Dumnezeu care are ochi și la spate și vede tot și care nu iartă trădarea și faptul că ați mai face loc în inima voastră și pentru altcineva. Atât trebuie să iubești oamenii, puțin și cu grijă ca să nu tulburi capriciul Lui Dumnezeu de a vrea să fie Amantul Suprem. Nici să aștepți prea multă iubire de la oameni iarăși nu se cade căci din nou tulburi amorul propriu al Lui Dumnezeu care are să-ți ofere toată iubirea de care ai nevoie. De aceea eu nu mă supăr ori de mă iubiți, ori de mă urâți oameni buni. Nu mă puteți nici iubi, nici urî mai profund ca Dumnezeu care odată m-a iubit atât de mult când m-a creat pentru ca apoi prin moștenirea păcatului originar să mă damneze la suferință în locația pământului, o antecameră a iadului, începând cu primii mei strămoși, Adam și Eva. Nici unul dintre voi nu mă poate condamna mai cu temei la iad și suferință mai mult ca Dumnezeu în economia Sa intransigentă, severă și represivă. Când pentru aproape tot ce faci în lumea asta riști să păcătuiești la tot pasul potrivit canoanelor religioase inumane ale Lui Dumnezeu, rămâne unica și firava consolare de a visa inutil și frumos despre cum e să-i iubești pe toți.

DUMNEZEU TOT TIMPUL PLÂNGE ȘI E NEFERICIT

15) DUMNEZEU TOT TIMPUL PLÂNGE ȘI E NEFERICIT  
Bunul Dumnezeu nu râde niciodată... El nici măcar nu a zâmbit vreodată și nici cel mai sporit sfânt ce a avut ocazia sublimă de a-L vedea în preajmă în Rai nu L-a văzut vreodată pe Domnul măcar schițând în toată veșnicia Sa măcar un singur gest de voie bună... Dumnezeu nu râde, nu e vesel și nu e bine dispus niciodată... El e prin definiție o Ființă și o entitate cel mult serioasă și gravă atunci când nu plânge cum a plâns de-o veșnicie în imensa majoritate a timpului Său infinit. Dumnezeu nu e vesel și bine dispus niciodată, nu dorește distracție, confort și relaxare ca noi oamenii, nu știe șah, fotbal, cărți, table, nevazând niciodată în asta o cât de mică pierdere pentru Domnia Sa, pentru distracția Sa, pentru faptul că totdeauna e ocupat cu o muncă serioasă, niciodată nu se odihnește, niciodată nu are liber, totdeauna e treaz și nu doarme, mai mereu e trist și plânge, dacă nu plânge măcar suspină, dacă nu suspină măcar oftează... Dumnezeu e TRISTEȚEA însăși înnobilată și sfințită prin firea Sa bună și blândă... Dumnezeu e toată DUREREA și LACRIMILE vărsate de la începuturile lumii, cum am putea noi vreodată să râdem, să ne relaxăm și distrăm cu nădejde când știm că Dumnezeu niciodată nu a făcut asta și e Tot numai tristețe, durere și lacrimi, e conceptul și etalonul acestor drame și dureri încât a devenit înălțător și sublim să fii trist ca însăși TRISTEȚEA, să fii nefericit ca însăși NEFERICIREA și să plângi de alean și durere ca Însuși Dumnezeu, care plânge în cascade și sughițuri de la Facerea Lumii și până azi, pentru păcatele noastre. Nu trebuie să plângem și noi și să ne frângem și noi de durere ca Însuși Dumnezeu când fiind precum chipul și asemănarea Sa trebuie musai să plângem ca El de suferință și durere având de dus în spate toate bolile de care suferă și El în tăcere și toate nedreptățile cu care asemeni și El e nedreptățit și toată scârba de care și El e scârbit...? Precum Dumnezeu nu-și face un complex că nu e cu cale să poată fi mai fericit și să râdă exuberant vreodată când în înțelepciunea Sa nu realizează rațiunea nici unui motiv pentru asta, noi de ce-am vrea să facem pe deștepții și să vrem să nu mai plângem de toate durerile noastre de zi cu zi, dacă astea înnobilează pe om să trăiască exact stările de suferință trăite de Creator...? Dumnezeu nu a râs niciodată netinzând niciodată la fericire și relaxare când El e însăși FERICIREA sau NEFERICIREA, și în măreția Sa nu face din asta nici o bucurie dar nici un capăt de țară din marea-i tristețe nemângâiată. De ce noi nu putem trăi și suporta demni și stoici aici în simulacrul nostru de viață nici o nefericire și durere la paroxism fără a tinde avizi să fim fericiți, mângâiați, relaxați și bucuroși ca în Rai...? Vrei sănătate, bucurie, fericire, liniște, împliniri aici pe pământ...? Atunci în Rai ce mai vrei...? Repetir...? Cam mult pentru doi lei. Dacă Dumnezeu nu râde și El e însăși TRISTEȚEA și LACRIMILE care-au curs totdeauna, eu cum pot avea nedelicatețea să fiu mai exuberant și vesel, doritor de fericire și să râd ca nebunul satului, și cum pot avea simțul umorului în mijlocul unei astfel de înmormântări și drame monumentale cum se profilează trăirea și pustiul nostru de viață pe pământ...? Dumnezeu nu râde și nu are motiv să aibă simțul umorului pentru vreun fir de praf de pe pământ, pentru vreun fir de păr din capul nostru și pentru vreun fir de dorință și durere din inimile noastre de carne, de orice natură ar fi această durere... Sunt sfinți care au trăit o viață sporită în adâncă credință și tot și-au zis în tot ceasul că sunt păcătoși neîndrăznind a visa măcar deplina iertare a Lui Dumnezeu, iar noi în răutatea, mofturile și vanităţile noastre îndrăznim să ne deschidem inimile cardiace și să țipăm că suntem nefericiți...? Să se știe că ce-i dulce nu-i dulce pe pământ decât dacă ai iluzia că-L fentezi pe Dumnezeu, și ce-i mângâietor nu-i mângâietor când ochiul plâns și trist al Lui Dumnezeu bate cu biciul razelor Sale tot ce nu-i asemeni și sub ascultările Sale cazone. Când ai crezut că ai trăit vreodată vreun extaz și inima ți-a vibrat câtuși de puțin de plăcere și fericire deșartă pământească, adu-ți aminte că Dumnezeu abia atunci își oprește lacrimile și începe să râdă... Să râdă cu hohote și lacrimi de râs de tine și infinitul deşart de fericire și vanitate lumească din inima ta care dacă nu bate doar pentru Dumnezeu e pe veci pierdută în deșertăciune și păcat... Dumnezeu e amantul suprem și e gelos, de aceea batjocorește și huleşte orice extaz, orice plăcere și orice emoție și vibrație a inimii care nu-i sunt EXCLUSIV dedicate... "Ori te rezemi de o umbră" , cum a spus Eminescu într-un vers, ori iubești efemer ceva mai mult pe pământ decât pe eternul Dumnezeu, e totuna, e o greșeală și un păcat ce nu va rămâne nepedepsit. Au crezut vreodată Romeo și Julieta că dacă au rămas pildă de amor și dăruire a clipit vreun pic Dumnezeu a simpatie...? Au murit degeaba... Și s-au sinucis încă fără rost... Cu atât mai rău pentru ei... Emoțiile oamenilor, plăcerile lor, amorurile lor și un întreg pământ spurcat de păcate și o întreagă lume îmbătată de dor de dragoste și de amor invocat și de sodomişti ca și drept al vieții lor intime sunt scârbă pentru Dumnezeu care tot timpul plânge și e nefericit... Și oamenii plâng. Ar părea că plâng pentru că sunt slabi. Oamenii nu plâng pentru că sunt slabi ci pentru că au crezut că sunt puternici pentru prea mult timp care a expirat și a venit scadența la suferință și la moarte, pe când există un Dumnezeu mai puternic și mai trist ca noi, care plânge pentru păcatele noastre mai puternic decât o vom face noi vreodată pentru durerile, remușcările și căințele noastre...! În tot amarul vieții noastre ne mai îndulcim cu dragostea și cu amorul. Pentru Dumnezeu nu există cuvântul amor... Dumnezeu nu înțelege și nu aprobă ce-nseamnă sărutarea, îndrăgostirea și infinitul ei... Senzațiile carnale îi sunt străine și îi repugnă, când Dumnezeu nu are carne ci e doar un abur roz, fin, parfumat. Conceptul de orgasm îi e străin și impropriu și e intolerabil pentru răbdarea Lui Dumnezeu care știm bine că neavând sex, nu are organe sexuale specifice cu care ar putea simți plăcere ca noi... Orgasmul, Dumnezeu l-a dat pentru altceva, exclusiv pentru exemplarele biologice, mamifere sau nu, existând orgasme de oameni, de animale, de păsări, de ce nu ? , că prea au un interes și se luptă toate pentru împerechere și surprizele ei plăcute. Duhurile bune ale Raiului, sfinții, îngerii și Dumnezeu nu au nevoie de orgasme și organe sexuale cu care să și le iște. Întreagă carnea ființelor sfinte e plină oricum ca un blat de tort însiropat, de plăceri paroxistice și continue, de fericiri și extaze specific divine, incomparabile celor umane. De aceea orgasmele noastre sunt de râs și o bagatelă pentru concepția divină, insenzuală, antivoluptuoasă și platonică prin definiţie. Ele, orgasmele, ne sunt date nouă, ființelor ca o chestiune practică, nu pentru amor ci strict pentru acuplare, pentru reușita montei, a împreunării animalice ca să nu uite bestia să se împerecheze și să nu-și omoare și mănânce perechea, văzând în ea un mijloc mercantil pentru potolirea propriei plăceri... Noi oamenii l-am împodobit cu emoție și simțire, când orgasmul nu e decât ordinul și pocnetul din deget al Lui Dumnezeu și stratagema Sa practică, pentru ca speciile să-și aducă aminte că e plăcut să se înmulțească singure ca să n-o mai facă Însuși Dumnezeu cu mâinile Sale, tot cu lut și cu duh sfânt și să se murdărească pe mâini de lut, tot frământându-l obosit, pentru fiecare candidat la viață. Dându-le orgasmul, Dumnezeu s-a spălat pe mâini și a transmis speciilor cheia de boltă a interesului, obligației și îndatoririi biblice de a se înmulți și umple pământul și s-o mai facă și de altă dată fără să se mănânce unii pe alții cum face călugărița ori văduva neagră cu partenerul lor crezând că acuplarea e un act de agresiune vital. Orgasmul e pauza de masă a Lui Dumnezeu care nu avea timp să înmulțească toate speciile cu mâna Sa... Singurele poate care nu au orgasm sunt femelele de călugăriță și păianjen văduva neagră care-și mănâncă partenerii iubitori și tandri de vii, a căror afecțiune și tandrețe pentru Dumnezeu nu contează și e praf în ochi, inacceptabilă și respinsă ca tandrețea noastră, ca amorul nostru, ca dorurile noastre nesfârșite, ale tuturor... V-ați sărutat vreodată și ați făcut amor cu pasiune...? Dacă da, a fost spre umilul și relativul vostru noroc, căci toate acele voluptăți vor trăi cu drag și plăcere doar în inimile voastre și vor muri odată cu voi, vor rămâne fier roșu care arde de plăcere inimile voastre doar cât veți trăi, sub disprețul și sila eternă a Lui Dumnezeu, care deși are tot universul la îndemână ca spațiu de depozitare și muzeu, nu va prețui nimic din flăcările inimii voastre, nu va salva nimic din voi în abisurile universului, măcar o statuie de marmură de îndrăgostiți goi sărutându-se care să vă reprezinte pe voi în muzeul antichităților Lui Dumnezeu. Doar pe pământ veți lăsa o urmă ștearsă și pe coaja copacilor un nume de ființă iubită scrijelat cu briceagul. Atât. În schimb Dumnezeu vă va lăsa nemângâiați și etern încărcați de dor și alean și nu va consemna nimic mai mult în analele memoriilor Sale decât că ați fost un număr de oi din turma credincioșilor și robilor Săi. Dumnezeu v-a dat de toate echilibrat, și dureri și plăceri. Dar atunci când dragostea înaripează inimile voastre să știți că totul are un preț de cost care spune că Dumnezeu vă va lăsa să vă iubiți până când odată cu moartea vă va despărți și nu vă va spune, nonșalant, decât că v-ați întrecut cu gluma și decât că, sec, ați păcătuit o viață întreagă fie cu vorba, fie cu fapta, fie cu ambele, că ați fost sclavii plăcerilor, ai sodomiilor, ai cărnurilor pe care vi le va putrezi... Apoi dându-şi seama că a exagerat și a fost prea sever în intransigența aplicării pedepselor pentru voi, va începe Domnul iar să plângă precum zilele ploioase ale toamnei, și să fie nefericit, ca întotdeauna, prea târziu. Nu contează. Dumnezeu știe că se vor mai naște miliarde de oameni, berechet să-i omoare și pe aceia, după care să se căiască definitiv după ce-i va omorî pe toți. După care poate se va opri vreodată. Poate se va sătura de atâta plâns și nefericire căci chiar Dumnezeu să fii și nu poți răbda să verși inutil de-o veșnicie râuri și Amazoane de lacrimi când ca Demiurg ți-ar fi stat lesne în putere să fii pentru totdeauna vesel și fericit alături de creaturile pe care dintr-un capriciu le-ai condamnat la univers, la plâns și la moarte, făcându-i după chipul și asemănarea Ta.

CE MULT A IUBIT DUMNEZEU OMUL !

14) CE MULT A IUBIT DUMNEZEU OMUL !
În afară de Dumnezeu nimeni nu te poate iubi mai mult se pare. Dacă aștepți iubirea și prețuirea să-ți vină de la oameni ca și tine ești naiv și prea visător. Linia generală de funcționare a acestei lumi și a viețuitoarelor e starea de ură și dispreț. Așa a făcut Dumnezeu regnul animal, deci și oamenii care tot animale sunt biologic vorbind. Câinii care se întâlnesc prima dată se mârâie, iar pisicile se scuipă. De ce-ar face oamenii notă discordantă din această lege a vieții și a biologiei ? Tot ce e în afara noastră, tot ce nu suntem noi, urâm sau disprețuim cu patimă, mai conștient sau nu. De dai mâna cu prietenul tău, acesta va simți că ai degetele transpirate. E de la ura ancestrală cuibarită biologic în tine. Nu mai negați că nu urâți pe fond pe toți ceilalți. Toți ne urâm și disprețuim reciproc și dovada stă în faptul că n-am suporta nici unul să fim în pielea altuia nici măcar o zi sau o clipă, să mirosim și duhnim ca altcineva, ori bogat, ori sărac, să avem în gură alt scuipat decât al nostru. Chiar dacă ne face bine, un ficat sau un rinichi transplantat în noi îl privim ciudat și cu o stare de disconfort care se cheamă ură. Dacă ar merge și transplantul de cap, (am auzit că o oaie a trăit o jumătate de oră cu un alt cap de oaie transplantat) , mai bine ai vrea să mori decât să gândești cu mintea altcuiva, să ai aceleași vanități, plăceri, ighemonicoane, să iubești ceea ce capul transplantat a iubit dintre scârbele tale cele mai mari și să urăști ceea ce acea țeastă a urât, poate dintre idealurile tale cele mai dragi. Nu degeaba anticorpii noștri încearcă să respingă grefa iar noi facem tratamente imunologice să-i amețim și manipulăm pe acești anticorpi. Urâm prezența și tot ce înseamnă individ diferit de noi. Urâm să stăm unul lângă altul în autobuz, în tren sau la coadă și să ne mirosim transpirațiile, ciorapii ori vânturile. Vânturile altuia ne put dar ale noastre nu, ca dovadă că omul se iubește numai pe sine cu nădejde, iubindu-şi tot ce-i al lui, ca dovadă că se uită în wc melancolic înainte de-a trage apa și după ce-şi bagă degetul în chiloți, miroase să vadă cum o fi, doar e mirosul lui foarte suportabil. Omul se iubește și prețuiește exclusiv pe sine căci știe, adulmecă în aer că nimeni nu poate fi iubit de nimeni. Chiar și iubirea dintre sexe nu are nimic sfânt și ingenuu. Pentru atâta lucru nici erecția nu ar mai avea loc și rost. Doar sfinții se iubesc ingenuu și platonic și nu au erecție căci nu au nimic în desuuri, la fel ca manechinele. Dar la noi oamenii, erecția are loc pentru că e o consecință a adrenalinei stării sălbatice de prădător. Un bărbat îndrăgostit care sărută o femeie îndrăgostită de el sunt aidoma și sub starea adrenalinei leului care-și linge din plăcere și interes leşul de gazelă sângerândă cu limba scoasă de agonia asfixierii între dinții felinei. A iubi înseamnă a prăda și a te bucura de ceea ce nu meriți și nu-ți aparține de drept, dar te poți bucura de prădăciune prin forță și vicleșug. Leul nu merită antilopa gnu, dar o aleargă pentru că o vrea pradă, adică simte că de aceea o iubește, pentru ca vânătoarea să merite osteneala, pentru potolirea exclusivă a FOAMEI. Foamea și ura e tot ce mișcă regnul animal și nu ne mai interesează dacă Dumnezeu e mândru sau nu de înzestrările și nevoie noastre biologice din moment ce trebuie să le facem față fiind făcuți de Dumnezeu așa. Starea de ură, de dezgust, de supărare și greață e starea noastră normală cu care trăim de dimineață până seara și toată noaptea. Nu ai să vezi în tramvai unul mai vesel, ci toți sunt roși de foame și pântecăraie, toți sunt morocănoși și zborşiți că trebuie să se ducă la servici, căruia i-au spus "scârbici". Nu numai oamenii, dar tot regnul viu urăște programatic și fabrică venin și țepi, începând cu oamenii, șerpii, ciupercile, plantele și florile cum ar fi trandafirii care toți au țepi, știu ei bine de ce. Nici o floare n-a chiuit de fericire știind că trebuie să înflorească pe morminte, pe toate mormintele : și de călugări sporiți în credință, și de criminali. La fel cum noi suntem condamnați de Dumnezeu a nu ne naște direct în Rai și am fost puși să trăim în surghiun pe pământ, la fel și florile, trebuie să se bucure de singura șansă de a înflori pe mormintele ori la nunțile criminalilor interlopi. Dacă trăiam în Rai starea noastră normală era starea de iubire. Dar fiindcă viața pe pământ e o copie fidelă a celeia din iad, starea noastră normală e starea de ură, de plâns și de lacrimi. Lacrimi de singurătate când știi că pentru tot ce ești niciodată nu poți fi iubit, respectat și prețuit de nimeni mai mult decât te iubești tu. Nimeni nu poate iubi pe nimeni perfect și total, cum se iubește în Rai. Excepțiile confirmă regula că orice iubire mare se termină cu un eșec. Nu poți iubi pe nimeni decât până moartea te va despărți. E lege dată de la Dumnezeu. Nu există dorința de a fi iubit cu pasiune de cineva de amorul căruia te topești. Nu există să aștepți și să vrei să fii mângâiat și alintat. Nu ești decât un om cu mai multe, foarte multe defecte de care te-ai plictisit și tu, darămite altul, și puține, foarte puține calități. Să fii ca un erou purtat pe brațe și adulat de sclavul ce te idolatrizează e un vis, e doar un vis dar un vis indecent și fals. Totul, adevărata dragoste care merită să fie pomenită e doar aceea în care iubești, iubești cu pasiune disperată și febrilă dar în schimb nu se cade, nu e posibil, și nu poți aștepta să fii iubit la rândul tău și tu. Ca un ghețar care sărmanul întreg e adâncit aproape în apă și numai vârful puțin e deasupra la norocul luminei zilei, așa și dragostele : extrem de puține se vor împlini sau vor avea iluzia că se vor împlini pentru cel mult trei zile, trei luni sau trei ani. Restul dragostelor care nu vor avea niciodată șansa împlinirii sunt cele mai multe, sunt la fundul și periferia vieții, nu sunt o prioritate pentru selecția naturală și interesele Lui Dumnezeu. Când ai întreba pe oricine, ar zice că vrea să trăiască o frumoasă poveste de dragoste, o dragoste mare. O dragoste din acelea posibile și palpabile de la vârful aisbergului. Cât de deşart și fals... A iubi nu înseamnă a iubi ci a tolera, a îndura într-o formă de stoicism sublim tot ceea ce nu-ți convine. Și omului nimic nu-i convine, totdeauna are o obiecție la orice. A fi iubit nu înseamnă a fi iubit ci a consuma și ucide conștient și vinovat timpul cuiva care și-l pierde cu unul ca tine. Dulce e numai să iubești și să nu fii niciodată iubit. Să prețuiești și să fii totdeauna disprețuit. Autentic și dumnezeiesc e numai când iubești fără să fii iubit și nu mai poți aștepta nimic în schimb. Așa face și Dumnezeu cu noi. Ne iubește dumnezeiește, știe că nu este iubit și se lasă păgubaș să-și mai piardă timpul și răbdarea cu unii ca noi. De la El am moștenit și noi această deznădejde în iubire. Și astfel, autentic e numai când ești neînțeles, neacceptat, trădat și părăsit în dragoste, cum e Însuși Dumnezeu sau Însuși Iisus hulit și schingiuit pe cruce. Să plesneşti de dor și suferință în dragoste e înălțător ca setea credinciosului după un Rai îndepărtat, ca lacrimile Lui Dumnezeu pentru noi, zăbavnicii fiii Lui risipitori. Și la fel ca în credință, nu ai dreptul și nu te poți bucura în această viață de nici un dram de iubire, precum searbădă și lipsită de orice emoție vie în afară de trăirea dumnezeiască e viața pentru cel mai virtuos sfânt călugăr. Goală e viața sfântului de orice bucurie lumească. Bucuria lui e numai să iubească în deșert pe oricine i se pare că are virtutea și capriciile autorității și exclusivității unui Dumnezeu. Pline sunt zările deșertului de fata morgana, arunci tot focul pasiunii tale către acel orizont iluzoriu și niciodată nu te poți apropia de acel vis de dragoste care nu e pentru tine și carnea ta. Tu, om urât, plin de păcate, plin de defecte, de racile cu care ești perfect dezagreabil și respingător, îndrăznești perdant să speri că te va îndrăgi și iubi cineva mai frumos decât tine. Câtă pierdere de timp, energie, câte bătăi de inimă cheltui în zadar...! Și măcar de ți-ar mângâia suferința și bubele leprei cineva mai brav decât tine, nu te poate încălzi spectacolul grotesc al acestei cerșetorii nemerituoase după un dram de iubire care să-ți fericească viața, mofturile și vanitatea. Nu e sublim să primești dragoste de la cineva mai bun, mai frumos și mai demn ca tine, ci să oferi acea dragoste, acele emoții sublime și nesperate cuiva mai trist și sărman ca tine. Să oferi nu atât milă ci prețuire și gingășie cuiva care programatic nu poate spera practic comoditățile dulcilor fiori ai dragostei și prețuirii. Cu putere cred că nu e apanajul și dreptul doar al celor tineri, doar al celor frumoși, doar al celor excelenți și bravi a trăi povești și momente sublime de dragoste, a fi apreciați și respectați. Și răii pot fi iubiți și prețuiți, și urâții pot fi mângâiați, și nefericiții se pot topi în extaze de amor și pasiune și își pot revendica dreptul la fericire și respect. Criminalii, nu știu... De asta există Dumnezeu, să le facă și lor o dreptate. Celor săraci cu duhul Dumnezeu le-a dat speranța și dreptul la fericire dar nu pe lumea asta ci pe lumea cealaltă. Raiul de pe lumea cealaltă e al lor doar și numai al lor. Nu vorbeam însă nici de acea fericire în care cei ce huzuresc acum în hamacul plăcerilor și mângâierilor vieții se bucură de viață din plin și "în orice zi au clipa lor cu soare și-n orice timp le-apare aurora" cum spunea Eminescu într-un vers. Ei se vor perpeli în iad pentru că totul are un preț de cost. Nu vorbeam nici de mângâierile postume din Rai ale celor năpăstuiți acum, vorbeam pur și simplu de dreptul și șansa de-a fi fericit și de a simți o bucurie a vieții cât ești viu. Urâții, ciungii, naniştii, orbii, melancolicii, timizii, nu pot fi iubiți lesne, sau așa cred ei și lumea. Plăcerile și beatitudinile vieții sunt prost văzute de Dumnezeu chiar și la cei frumoși. Celor urâți nu le sunt îngăduite desfătări de amor, sau așa cred ei și lumea. Dar lumea celor nefericiți e o comoară de dragoste nedescoperită. Doar Dumnezeu o știe. De aceea, ca și Dumnezeu, m-am plictisit de clasicele povești de dragoste dintre Ilene Cosânzene și Feți Frumoși, de imaginile din clipuri video siropoase cu tineri superbi îmbrațişându-se în dezmierdări languroase în peisaje tropicale sau de actorii telenovelelor siropoase sud americane. Aceștia nu au nevoie de iubire și pasiune. O au oricum. Plânsul din dragoste al unei femei frumoase îmi repugnă căci mă cutremură de dor și emoție plânsul disperat și întemeiat al unei femei mai puțin frumoasă, mai puțin tânără, plânsul de dor de dragoste al unei femei chinuită de o meteahnă și de o tară, părăsită, trădată în dragoste, cu sufletul zdrobit de seceta și penuria oricăror senzații de voluptate, sau plânsul unei mame care și-a pierdut copilul, care nu e plâns, ci e o formă sublimă și disperată de ură, de mânie ca o dinamită iminentă sufletească cu efect întârziat, cu fiori de năzuință de răzbunare. În sufletele triste eu caut căldură și bogății nebănuite de amor și umanitate, în lumea celor din spatele scenei și din umbra reflectoarelor, în lumea celor mai triști ca noi eu găsesc mai multă valoare și mai multe bogății de simțire de simțit și apreciat. Melancolia extremă îi împiedică pe unii să viseze măcar că vor găsi pe cineva frumos de care să se îndrăgostească vreodată. Dacă m-am îndrăgostit vreodată, a fost mereu fără speranță. Cum să speri să fii iubit și să iubești o fată frumoasă, superbă și norocoasă când o fată nefericită care tocmai a fost călcată de tren și a rămas fără ambele picioare se tânguie și înghite cu stoicism inexorabila sentință dată de Dumnezeu că nu mai poate fi iubită niciodată, fiind considerată handicapată de intoleranța și ura endemică a lumii de care vorbeam...? Acea fată părăsită definitiv pe această lume de logodnic și de Dumnezeu care-i promite un loc fericit doar pe lumea cealaltă, acea fată mie-mi umple inima de pasiune și iubire. Acea femeie părăsită de soț pentru una mai frumoasă și tânără îmi promite în inima ei un loc autentic, absolut și definitiv. Dumnezeu iubește mai mult pe cei în necaz și cu obrazul plâns. Într-un fel sau altul și eu tot așa simt. Dac-ar fi să-mi mai pot alege o carieră aș alege să mă fac Dumnezeu. Dumnezeu măcar pentru o zi, o oră. Și aș da omenirii, fiecăruia, lumii întregi, tot ce-i mai bun, necătând că merită sau nu. Căci din moment ce au fost creați de Dumnezeu din ideea Sa și condamnați la posibilitățile acestui univers, toți oamenii merită o șansă reală și necondiționată. A fi un Dumnezeu al milei și grijei etalon și neştirbită înseamnă a nu tolera în rândul propriilor creaturi tot soiul de boli și mizerii cu care Dumnezeu ne sabotează în realitate atât de impasibil, inuman și cu o incredibilă exuberanță și mulțumire malefică și imuabilă față de propria Creație. Prezența unui Dumnezeu al binelui etern în univers nu impunea necesarmente în viața reală a oamenilor puși să trăiască,  pușcării, lacăte și gratii, puști și ghilotine, sete, foame, oboseală, somn și lacrimi, boli și moarte. Pe acestea ni le putea da mai logic Satana, geniul răului, dacă aflam că el ne-ar fi creat pentru propriul capriciu al genocidului și distracției malefice și asta o înțelegeam și acceptam cu stoicism. Noi știm însă că Dumnezeu ne-a creat și a suflat duh bun de viață peste lutul nostru iar tot ce era mai îndreptățit să visăm și sperăm de la ireproșabila-i Bunătate era tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte pe care să ni le fi dat  gratuit și necondiționat, ca și creații de sorginte divină demne de a se bucura în viață prin moștenire divină de aceste bucurii și drepturi. Nu acestea sunt visuri frumoase ale omenirii făcute dintr-un vis primordial genial al Lui Dumnezeu ? Și atunci ca Demiurg și Autoritate a lumii pentru ce să nu împlinești oamenilor bucuria lor de a trăi în această lume astfel încât să nu lași nici o posibilitate a universului neexploatată în favoarea creaturilor care-ți sunt cei mai dragi, oamenii, opera Ta de căpătâi ? Oricât ai fi plin de milă și umanitate, ca om nu poți visa să te transformi în Dumnezeu pentru o zi și să iubești și salvezi omenirea în locul Lui. A fi Dumnezeu pentru o zi înseamnă să reziști doar o zi. Să-i poți face pe cei urâți să fie iubiți doar pentru o zi. Și pe cei căzuți la pat să se ridice și să zburde doar o zi. După care evident că vei fi asasinat ca orice haiduc din porunca Stăpânirii. Și vei fi ciopârțit cu roata plină de lame ascuțite, ca Horea și Cloşca. Așa face orice despot cu iobagii ce cârtesc stăpânirii. De ce și Dumnezeu procedează așa cu cei ce-i găsesc nod în papură și te va pedepsi că ai îndrăznit să-i furi și uzurpi din autoritate, abilități și competențe, ori că ai îndrăznit să pui lupa criticii pe relativitatea lor ? Fiind făcuți după chipul și asemănarea Sa, oamenii de la Dumnezeu au moștenit intoleranța și ura de clasă,  ura în general. Astfel înțelegem de ce urâm ca bestiile și ne este amară soarta și viața. În ochii Lui Dumnezeu suntem vinovați înainte de a ne naște și ne naștem cu șapte păcate deja. Vina strămoșilor noștri am moștenit-o și noi și toți suntem vinovați pentru noi și răutățile noastre, pentru Dumnezeu și capriciile Lui pe care niciodată nu le-am înțeles. Toți suntem vinovați pentru că suntem oameni și pentru că încercăm fără izbândă să fim uneori buni ca Dumnezeu. Dumnezeu nu suferă concurență și ne aruncă pe umeri anatema și stigmatul vinovăției inexorabile. Vina noastră e pentru uzurpare de calități oficiale. De asta suntem condamnați să murim. De asta și pentru asta merită să mori insolent cu ochii larg deschiși pentru o lume care nu merită nimic, nici ea pe Dumnezeu și nici Dumnezeu pe ea. Să mori în chinuri ca și Iisus e tot ce poți aștepta pentru că ai vrut să fii bun ca Dumnezeu și să ajuți oamenilor acolo unde El n-a mai avut nici chef și nici intenție sau niște intenții prea oculte și iraționale ca să le mai înțelegem. Trăim în această lume și suntem tributari păcatelor ei. Dacă Dumnezeu ne-a alungat din Rai e pentru totdeauna. Și trebuie să înghițim pe pământ până la drojdie toate ororile și amarul care ni s-a dat. Istoria se repetă și asta înseamnă că se repetă istoria unor crime și răutăți ce unii dintre noi le vor înfăptui în protestul ineficace al unui Dumnezeu absent stringențelor și necesităților acestei lumi. Chiar Dumnezeu să fii și nu poți ierta totul oamenilor. Chiar om să fii și nu poți accepta totul Lui Dumnezeu. Ca să nu-și piardă rostul, respectul și credibilitatea, Dumnezeu dă binele oamenilor cu țârâita de la Facerea Lumii. O utopie a Raiului e neverosimilă pe pământ, de aceea e atât de dezirabilă și așteptată în Cer. Dumnezeu ne-a dat binele pe pământ ponderat și cu măsură ca să nu ni se urce la cap. Orice gând de fericire lumească ne trece prin cap iese din tiparul dumnezeiesc și e considerat păcat ce se pedepsește cu moartea după sfintele canoane. Lumea care este e lumea ce-o merităm. Și Dumnezeul care este e Dumnezeul ce-L merităm. Ne înrudim perfect și reciproc dezavantajos. Dacă lumea e bună sau rea, noi suntem actorii ei, buni sau răi. Dacă Dumnezeu e Creatorul nostru, pe El îl avem și de bun și de rău. Nu poți îndrepta omenirea chiar Dumnezeu să fii. Căci așa cum suntem, prin voia Lui Dumnezeu suntem. Și dacă nu avem o soartă mai bună, și Dumnezeu poartă o muscă pe căciulă și în piept un junghi al remuşcărilor la adresa noastră. Dar fiindcă Lui nu-i pasă de acest junghi, El fiind imun la orice boală și durere, lumea va fi mereu așa cum a fost și este, adică o parodie și caricatură a tot ce se întâmplă în Rai. Adică în veci răul va sta cu regele la masă. Ura va fi ură, boala va fi boală, moartea va fi moarte. Cei urâți vor fi în veci disprețuiți, cei săraci și mai sărăciți și furați și împilați, cu toții se vor ruga ca și până acum Domnului pe un pământ fumegând de păcate și orori comise sub fumul lumânărilor și tămâii din toate timpurile și din toate bisericile. Semn că aceasta e lumea reală a Lui Dumnezeu și nu cea a visătorilor de Rai și de bine. Vom mai trăi în această lume așa întocmită cu cadavre de război împinse cu buldozerul în gropi comune încă o mie sau zece mii de ani. Lui Dumnezeu îi convine să aștepte. E lumea Lui și e mândru de ea, cu mucegai și bube, cu puroi și cangrene, cu muci și cu bale, cu stârvuri de câini prin bălării și copii născuți vii la termen și aruncați în wc, cu noi, cu oamenii, cu criminalii, violatorii, tâlharii și hoții și cu tot ce-a creat Dumnezeu. A înțelege folosul și bucuria pentru care s-a ostenit Dumnezeu pentru asta e cu neputință. Ori, dezabuzați, putem admite și ne putem mângâia cu această teoremă : Totul e de la Dumnezeu. Și binele și răul. Binele pentru cei păcătoși, și răul pentru cei sărmani și săraci cu duhul. E lumea Lui Dumnezeu, nu vedeți ? Doar El a spus că pe lumea asta e așa, iar pe lumea cealaltă rolurile se vor inversa : Săracii vor tihni de bine și îndestulare iar bogații vor scrâșni din dinți de durerile chinurilor iadului. Mai multă lămurire nu putem afla. Atât ne este de ajuns ca să înțelegem ce mult a iubit Dumnezeu omul...!

FEMEI DE CARNE ȘI CU SIMȚURI VII

FEMEI DE CARNE ȘI CU SIMȚURI VII
Femei de carne..., vă pierdeți în zadar neștiute în muncile și chinurile infernale ale acestei vieți… Femei de carne și cu simțuri vii..., vă cheltuiți în zadar prin pâcla de orori și necazuri a acestei lumi tot aruncând din sensibilitatea voastră mărgăritare de frumusețe, delicatețe, dăruire și hărnicie, să le vadă cine..? Femei sublime…! , vă pierdeți neștiute prin praful drumului vieții dure și curgeți irecuperabil pe-acolo ca mustul dulce din căruțe pline cu struguri copți ce se hurducăie și curge prin pietrele drumului…! Am înțeles în sfârșit ce-i cu voi femeile... Și cu durere văd acest sacrilegiu care vi se face... Că voi pictați așa frumos și tragic toată mizeria pământului cu culori aduse direct din Rai și nici nu știți că zi de zi, cu frumusețea și lumina voastră, buchete nesfârșite de flori și bunătăți pe care numai voi știți să le arătați și să le aruncați în mizeria și drama vieții, toate acestea le scoateți din sufletele și inimile voastre blânde și smerite care nici nu știți că vor rămâne odată goale și singure..., descărcate complet de toate frumusețile ce le iviți și scoateți din voi… Chinuite de amarul vieții, frumoase cum sunteți, nu puteți să tăceți, să stați locului obosite și chinuite și dați din voi prolific comori care mai îndulcesc urâtul vieții și acest soare tâmp căruia-i împrumutați lumina și căldura de la voi… Cât de urâtă și neagră ar fi lumina soarelui, viața și aerul de respirat când voi femeile ați tăcea și n-ați mai scoate din voi atâta farmec… Că nimeni nu-nțelege că frumusețile Raiului ar fi inimaginabile și seci fără neastâmpărul vostru de-a ne arăta îndobitociți că-n fiecare din voi e-o lume și-un Rai în miniatură accesibil de pe-ACUM pentru cine are ochi să vadă și minte să-nțeleagă… Și-atunci cum să rabd să văd cum muriți și cum vă-mbolnăviți și cum să nu țip la Dumnezeu ca un răzvrătit de nedreptate când văd că pentru frumusețile de care sunteți în stare, nimeni nu vă ia în seamă, nici chiar Dumnezeu care vă-mbătrâneşte și vă albește și vă condamnă despotic să nașteți în dureri când se putea lesne și altfel… Cum să muriți atât de ușor și stupid și să rămână atâta frumusețe ne-nțeleasă ce-o lăsați în urma vieții voastre fără semnătură măcar… ? Vă-ndurați să îmbătrâniți și să vă acriți...? Vă-ndurați să nu mai iubiți cum o faceți cât sunteți tinere și dulci ca florile voastre și pure ca roua dimineții… ? Vă-ndurați să vă băgați în mormânt și să lăsați fără control și folos o întreagă frumusețe ce iviți pe lume… ? O, cum nu pot să vă apăr în fața Lui Dumnezeu și să vă scutesc de rușinea de-a muri când nu aveți acest drept și trebuință și nu puteți muri așa ușor cum credeți fără să lăsați în urma voastră un haos total în aer, în viață și-n inimi îndrăgostite de voi…! În fiecare femeie , în fiecare mamă care moare eu văd un sacrilegiu și o strâmbătate incomensurabilă care mă ucide și desființează de revoltă… Cui să mă rog și ce pot să fac…?

A DORMI E OBOSITOR PENTRU MINE

75) A DORMI E OBOSITOR PENTRU MINE
 
  De ce nu dorm...? Pentru că sunt liber să stau treaz... Pe când nu sunt liber să nu mor... Și nu sunt liber să promit că nu voi muri mâine... Insomnia e singura libertate prin care furi cât mai mult timp conștient morții care oricum te fură în final de toată viața și toate emoțiile pe care le-ai avut de te întrebi ce-ai avut de câștigat trăind și dormind aproape jumătate din viață ? Ce-ai câștigat dormind și visând în cele mai multe cazuri urât, coșmaruri negre după care răsufli ușurat când te trezești transpirat ? Somnul, fratele morții e cel mai perfid dușman care din viața și-aşa scurtă pe care-o avem ne fură mai mult de o treime din ani. O altă parte din timp o petrecem la wc înjurând de constipațiile sau diariile ce ne chinuie mațele și ne umple toaletele de mirosul fetid care iese din noi. Încă o parte importantă din timpul vieții o petrecem plângând și suferind de durerile bolilor prin spitale sau alte amărăciuni și dureri sufletești și trupești. Unii, încălcând legile își petrec o parte din timp în închisori, o invenție inadecvată a societății umane deoarece din închisoare nimeni nu iese reeducat cum se dorește programatic ci mai abitir se înrăieşte iar toți ceilalți contribuie prin impozite la a-i finanța traiul în închisoare. Unii intră voluntar în închisoare pentru că se dă regulat de mâncare și au un adăpost sigur pentru iarnă iar dacă ai furat patru milioane de dolari și statul nu i-a recuperat de la tine că nu mai are cum, e chiar un lux pentru tine și se merită să stai pentru asta trei, patru ani în închisoare și nu trei sute de ani cum primesc hoții în unele state ce sunt mai realiste în aplicarea unor pedepse exemplare. Din luna de concediu la care ai dreptul prin contractul de muncă, șeful îți dă numai cincisprezece zile că nu sunt oameni și nici nu se mai angajează, că bugetul de salarii este prea mic. Numai femeie să nu fii căci deși Domnul spune că ne face pe toți, El nu suportă munca de jos și pune femeile, bietele să crească în burta lor acele creaturi pe care Iisus le vrea pentru El pe toate îndemnând în Cartea Sfântă : "Lăsați copiii să vină la mine" , neîntrebându-le și pe ele dacă vor să fie gravide și să nască în dureri cum s-a decretat în Constituția Cerului, Biblia. Dacă o femeie are trei, patru copii, cel puțin trei ani îi pierde cu sarcina și problemele ei care orice pot fi dar nu o fericire. Căci dacă femeile sunt supuse la un viol sau incest, ele oricum trebuie să nască acele creaturi care dacă au apărut e sigur semn că așa a rânduit și îngăduit Domnul, fiind păcat de un avort pentru care oricum Dumnezeu se supără iremediabil. După ce se nasc, creaturile Domnului și ale Lui Iisus trebuie alăptate și șterse la fund și cine să facă asta dacă nu tot femeile cu mâinile lor, cu sânii lor, niște sarcini puse și rânduite în plus pe pieptul lor de Domnul, atât de iminente cancerului de sân, rânduit și el de același bun Dumnezeu ? Bărbații au cam fost scutiți de aceste mizerii ale maternității, lor li s-a dat exclusiv un scop copulator, de împreunare, de montă, că atâta pot și ei să facă în nașterea unui copil, să-și frece boaşele și mădularul între picioarele unei femei chinuite de soartă și de Dumnezeu ca în dureri să nască. Ce ne mai rămâne astfel din viață, nouă oamenilor, bărbați și femei, după ce gustăm răbdători din ciorba vieții plină de otrăvuri ? Ne mai rămân vreo cinci ani de viață în care putem să fim iubiți și prețuiți de foarte puțină lume numărată pe degetele de la o mână și să iubim pe foarte puțini oameni în general în zadar și fără speranță astfel încât acești cinci ani de relativă fericire ne sunt molipsiți și ei de nesfârșite lacrimi și doruri fără amintire și fără speranță, cele mai adânci doruri cum spunea Lucian Blaga. Dacă mai avem timp mai râdem uneori dar de cele mai multe ori râdem mânzeşte căci nu e râsul nostru, e râsul unor creaturi condamnate la univers și la neajunsul de a se fi născut cum spunea Emil Cioran. Trăind aceste orori ale firii și acest simulacru de viață, cei mai mulți oameni privesc somnul ca pe unicul mijloc prin care putem să uităm și să înșelăm ineficace toată drama noastră. Punem capul pe pernă, sau pe tetieră în tren, unii adorm obosiți la volan și astfel prin somn facem un armistițiu cu moartea care ne va căuta preocupată altă dată când are timp și vom fi și noi mai copți să ne ia gâtul cu coasa, adică să fim bolnavi incurabil și nu obligatoriu bătrâni. Cei care mor prin somn pare că sunt cei mai fericiți căci le joacă feste morții când cea mai mare satisfacție a urâtei cu coasa e să ne privească în ochi când murim, în ochii larg deschiși și injectați de agonia sfârșitului atunci când treji și cu reci transpirații gemem de durerile cancerului, dușmanul nostru din urmă. Pentru ce mai râdeți vreodată voi oameni, lesne muritori când râsul vostru o irită pe moarte și pe Dumnezeu, ultimii martori și singurii suspecți ai genocidului nostru inexorabil ? Pentru ce să dormi și să încurci și dai emoții morții cu somnul tău odihnitor și izbăvitor când moartea te vrea de viu să te omoare mai în chin și mai în agonie iar Dumnezeu pare mai mulțumit să suferi ca Iov cât mai mult și cât mai amplu și stoic, și să fii mai sărac ca Lazăr ca să-ți probeze credința nestrămutată în El ? Astfel, cel mai indicat și normal e să te faci frate cu insomnia, Dumnezeu n-are nimic împotrivă și astfel să-i dai țeapă somnului, dușmanul tău, fratele morții tale, cel din urmă dușman, pe care chiar de nu poți să-l învingi îl poți cât mai mult încurca și amâna și să stai în fața Lui Dumnezeu, cel din urmă prieten, treaz și pregătit pentru agonie și moarte în chinuri, cea din urmă trădare a celui mai bun prieten, Dumnezeu. Astfel că acum înțelegeți de ce a dormi cred că e inutil și contraproductiv și e tare obositor pentru mine.