FEMEI DE CARNE ȘI CU SIMȚURI VII

FEMEI DE CARNE ȘI CU SIMȚURI VII
Femei de carne..., vă pierdeți în zadar neștiute în muncile și chinurile infernale ale acestei vieți… Femei de carne și cu simțuri vii..., vă cheltuiți în zadar prin pâcla de orori și necazuri a acestei lumi tot aruncând din sensibilitatea voastră mărgăritare de frumusețe, delicatețe, dăruire și hărnicie, să le vadă cine..? Femei sublime…! , vă pierdeți neștiute prin praful drumului vieții dure și curgeți irecuperabil pe-acolo ca mustul dulce din căruțe pline cu struguri copți ce se hurducăie și curge prin pietrele drumului…! Am înțeles în sfârșit ce-i cu voi femeile... Și cu durere văd acest sacrilegiu care vi se face... Că voi pictați așa frumos și tragic toată mizeria pământului cu culori aduse direct din Rai și nici nu știți că zi de zi, cu frumusețea și lumina voastră, buchete nesfârșite de flori și bunătăți pe care numai voi știți să le arătați și să le aruncați în mizeria și drama vieții, toate acestea le scoateți din sufletele și inimile voastre blânde și smerite care nici nu știți că vor rămâne odată goale și singure..., descărcate complet de toate frumusețile ce le iviți și scoateți din voi… Chinuite de amarul vieții, frumoase cum sunteți, nu puteți să tăceți, să stați locului obosite și chinuite și dați din voi prolific comori care mai îndulcesc urâtul vieții și acest soare tâmp căruia-i împrumutați lumina și căldura de la voi… Cât de urâtă și neagră ar fi lumina soarelui, viața și aerul de respirat când voi femeile ați tăcea și n-ați mai scoate din voi atâta farmec… Că nimeni nu-nțelege că frumusețile Raiului ar fi inimaginabile și seci fără neastâmpărul vostru de-a ne arăta îndobitociți că-n fiecare din voi e-o lume și-un Rai în miniatură accesibil de pe-ACUM pentru cine are ochi să vadă și minte să-nțeleagă… Și-atunci cum să rabd să văd cum muriți și cum vă-mbolnăviți și cum să nu țip la Dumnezeu ca un răzvrătit de nedreptate când văd că pentru frumusețile de care sunteți în stare, nimeni nu vă ia în seamă, nici chiar Dumnezeu care vă-mbătrâneşte și vă albește și vă condamnă despotic să nașteți în dureri când se putea lesne și altfel… Cum să muriți atât de ușor și stupid și să rămână atâta frumusețe ne-nțeleasă ce-o lăsați în urma vieții voastre fără semnătură măcar… ? Vă-ndurați să îmbătrâniți și să vă acriți...? Vă-ndurați să nu mai iubiți cum o faceți cât sunteți tinere și dulci ca florile voastre și pure ca roua dimineții… ? Vă-ndurați să vă băgați în mormânt și să lăsați fără control și folos o întreagă frumusețe ce iviți pe lume… ? O, cum nu pot să vă apăr în fața Lui Dumnezeu și să vă scutesc de rușinea de-a muri când nu aveți acest drept și trebuință și nu puteți muri așa ușor cum credeți fără să lăsați în urma voastră un haos total în aer, în viață și-n inimi îndrăgostite de voi…! În fiecare femeie , în fiecare mamă care moare eu văd un sacrilegiu și o strâmbătate incomensurabilă care mă ucide și desființează de revoltă… Cui să mă rog și ce pot să fac…?

A DORMI E OBOSITOR PENTRU MINE

75) A DORMI E OBOSITOR PENTRU MINE
 
  De ce nu dorm...? Pentru că sunt liber să stau treaz... Pe când nu sunt liber să nu mor... Și nu sunt liber să promit că nu voi muri mâine... Insomnia e singura libertate prin care furi cât mai mult timp conștient morții care oricum te fură în final de toată viața și toate emoțiile pe care le-ai avut de te întrebi ce-ai avut de câștigat trăind și dormind aproape jumătate din viață ? Ce-ai câștigat dormind și visând în cele mai multe cazuri urât, coșmaruri negre după care răsufli ușurat când te trezești transpirat ? Somnul, fratele morții e cel mai perfid dușman care din viața și-aşa scurtă pe care-o avem ne fură mai mult de o treime din ani. O altă parte din timp o petrecem la wc înjurând de constipațiile sau diariile ce ne chinuie mațele și ne umple toaletele de mirosul fetid care iese din noi. Încă o parte importantă din timpul vieții o petrecem plângând și suferind de durerile bolilor prin spitale sau alte amărăciuni și dureri sufletești și trupești. Unii, încălcând legile își petrec o parte din timp în închisori, o invenție inadecvată a societății umane deoarece din închisoare nimeni nu iese reeducat cum se dorește programatic ci mai abitir se înrăieşte iar toți ceilalți contribuie prin impozite la a-i finanța traiul în închisoare. Unii intră voluntar în închisoare pentru că se dă regulat de mâncare și au un adăpost sigur pentru iarnă iar dacă ai furat patru milioane de dolari și statul nu i-a recuperat de la tine că nu mai are cum, e chiar un lux pentru tine și se merită să stai pentru asta trei, patru ani în închisoare și nu trei sute de ani cum primesc hoții în unele state ce sunt mai realiste în aplicarea unor pedepse exemplare. Din luna de concediu la care ai dreptul prin contractul de muncă, șeful îți dă numai cincisprezece zile că nu sunt oameni și nici nu se mai angajează, că bugetul de salarii este prea mic. Numai femeie să nu fii căci deși Domnul spune că ne face pe toți, El nu suportă munca de jos și pune femeile, bietele să crească în burta lor acele creaturi pe care Iisus le vrea pentru El pe toate îndemnând în Cartea Sfântă : "Lăsați copiii să vină la mine" , neîntrebându-le și pe ele dacă vor să fie gravide și să nască în dureri cum s-a decretat în Constituția Cerului, Biblia. Dacă o femeie are trei, patru copii, cel puțin trei ani îi pierde cu sarcina și problemele ei care orice pot fi dar nu o fericire. Căci dacă femeile sunt supuse la un viol sau incest, ele oricum trebuie să nască acele creaturi care dacă au apărut e sigur semn că așa a rânduit și îngăduit Domnul, fiind păcat de un avort pentru care oricum Dumnezeu se supără iremediabil. După ce se nasc, creaturile Domnului și ale Lui Iisus trebuie alăptate și șterse la fund și cine să facă asta dacă nu tot femeile cu mâinile lor, cu sânii lor, niște sarcini puse și rânduite în plus pe pieptul lor de Domnul, atât de iminente cancerului de sân, rânduit și el de același bun Dumnezeu ? Bărbații au cam fost scutiți de aceste mizerii ale maternității, lor li s-a dat exclusiv un scop copulator, de împreunare, de montă, că atâta pot și ei să facă în nașterea unui copil, să-și frece boaşele și mădularul între picioarele unei femei chinuite de soartă și de Dumnezeu ca în dureri să nască. Ce ne mai rămâne astfel din viață, nouă oamenilor, bărbați și femei, după ce gustăm răbdători din ciorba vieții plină de otrăvuri ? Ne mai rămân vreo cinci ani de viață în care putem să fim iubiți și prețuiți de foarte puțină lume numărată pe degetele de la o mână și să iubim pe foarte puțini oameni în general în zadar și fără speranță astfel încât acești cinci ani de relativă fericire ne sunt molipsiți și ei de nesfârșite lacrimi și doruri fără amintire și fără speranță, cele mai adânci doruri cum spunea Lucian Blaga. Dacă mai avem timp mai râdem uneori dar de cele mai multe ori râdem mânzeşte căci nu e râsul nostru, e râsul unor creaturi condamnate la univers și la neajunsul de a se fi născut cum spunea Emil Cioran. Trăind aceste orori ale firii și acest simulacru de viață, cei mai mulți oameni privesc somnul ca pe unicul mijloc prin care putem să uităm și să înșelăm ineficace toată drama noastră. Punem capul pe pernă, sau pe tetieră în tren, unii adorm obosiți la volan și astfel prin somn facem un armistițiu cu moartea care ne va căuta preocupată altă dată când are timp și vom fi și noi mai copți să ne ia gâtul cu coasa, adică să fim bolnavi incurabil și nu obligatoriu bătrâni. Cei care mor prin somn pare că sunt cei mai fericiți căci le joacă feste morții când cea mai mare satisfacție a urâtei cu coasa e să ne privească în ochi când murim, în ochii larg deschiși și injectați de agonia sfârșitului atunci când treji și cu reci transpirații gemem de durerile cancerului, dușmanul nostru din urmă. Pentru ce mai râdeți vreodată voi oameni, lesne muritori când râsul vostru o irită pe moarte și pe Dumnezeu, ultimii martori și singurii suspecți ai genocidului nostru inexorabil ? Pentru ce să dormi și să încurci și dai emoții morții cu somnul tău odihnitor și izbăvitor când moartea te vrea de viu să te omoare mai în chin și mai în agonie iar Dumnezeu pare mai mulțumit să suferi ca Iov cât mai mult și cât mai amplu și stoic, și să fii mai sărac ca Lazăr ca să-ți probeze credința nestrămutată în El ? Astfel, cel mai indicat și normal e să te faci frate cu insomnia, Dumnezeu n-are nimic împotrivă și astfel să-i dai țeapă somnului, dușmanul tău, fratele morții tale, cel din urmă dușman, pe care chiar de nu poți să-l învingi îl poți cât mai mult încurca și amâna și să stai în fața Lui Dumnezeu, cel din urmă prieten, treaz și pregătit pentru agonie și moarte în chinuri, cea din urmă trădare a celui mai bun prieten, Dumnezeu. Astfel că acum înțelegeți de ce a dormi cred că e inutil și contraproductiv și e tare obositor pentru mine.

A IUBI ADÂNC PE DUMNEZEU

76) A IUBI ADÂNC PE DUMNEZEU

  Când reveria lui Dumnezeu va fi singura evidență ce va pluti ca un parfumat și zadarnic abur pe acel pustiit de apocalipsă pământ din viitor, vor fi trecut deja două miliarde și jumatate de ani din zilele de azi când ne chinuim efemeri să ne mântuim și-o facem cătinel, cătinel până în ziua obștescului sfârșit. Dumnezeu, cu obrajii plânşi și înghițind în gol nodurile de tristețe și remușcări pentru Opera Lui creată și distrusă fumegând va privi cum până deunăzi cumintele și smeritul soare, creația Sa, va fi înnebunit ca un elefant în arena circului care sare spre groaza spectatorilor în tribune. Astfel, soarele își va da și el duhul ca orice astru, va deveni gigantică roșie, se va umfla de sila că trebuie să-și trăiască vârsta a treia și insensibil și nepăsător va pârjoli pământul și răbdarea Lui Dumnezeu cu văpăile sale scăpate de sub control. Atunci, oceane de lavă fierbinte vor clocoti turbat la 6000 de grade pe fața pământului, cum s-a mai întâmplat odată atunci când pământul s-a ciocnit cu planeta Theea, în urma cărui cataclism cosmic s-a format Luna, secret ascuns cu strășnicie de Dumnezeu care ne-a spus că El a făcut luna,  până când eretici nechibzuiți au descoperit cât dramatism a întâmpinat Domnul în lucrarea Lui până să-și tocmească Opera și nouă nu ne-a spus în Cartea Sfântă, că nu ne ajuta la nimic, ori ne-a crezut prea proști scontând în ideea Sa că noi nu trebuie să știm nimic, că noi nu trebuie să gustăm nimic din pomul cunoașterii, până când Adam și Eva au făcut-o într-o zi, de unde tot planul inițial al Lui Dumnezeu pentru lume și viață s-a distrus, fiind nevoit să ne alunge pe toți din Rai, și să ne condamne la temniță pe pământul creat de Dumnezeu... Dar acest pământ, închisoarea noastră se va distruge și el peste miliarde de ani când soarele își va termina rezerva de hidrogen arzând în fuziune nucleară și atunci va exploda ca orice stea, va arde tot în sistemul solar, inclusiv pământul creat cu interes și trudă de Dumnezeu și pe noi oile și închinătorii Lui evlavioși. În zilele când oamenii vor arde ca șobolanii pe lava turbată a pământului făcându-şi cruci și deci credincioșia și rugăciunile pătimașe ale oamenilor vor fi o dulce și melancolică, nemângâiată amintire a Lui Dumnezeu, când urmele a trei mii de ani de creștinism, hinduism și alte două sute de religii vor împietri inutil în istoria și straturile de rocă ale acestui pământ ca niște relicve de trilobiți dispăruți în vremuri imemoriale din evoluția speciilor, Dumnezeu dându-i pe linie moartă ca pe niște locomotive cu abur străvechi, atunci când o liniște lugubră se va întinde peste tot ce a însemnat istorie a formelor de viață pe această planetă, abia atunci se va putea spune că totul a reintrat în normalul asprei evidențe a unui Univers inadecvat experientului viețuirii. Pentru ce a fost nevoie ca Dumnezeu să experimenteze un lucru inutil, Creația pământului și a vieții pe pământ când cred că nu din voia Sa totul s-a dovedit temporar și vulnerabil în spațiul și evenimentele cosmice ale unui univers dominat de explozii, distrugeri și transformări pentru care Dumnezeu nu are nici măcar un control și o putere să-și apere opera, lumea și viața, creația Sa de forțele distructive ale soarelui în declinul și amurgul existenței sale ? E un imens păcat că nu va mai fi nici țipenie de creatură pe acest pământ ca Dumnezeu să vadă prea clar atunci, lipsa de sens, de logică și de rațiune a existenței vieții vreodată pe acest pământ, a lipsei de temei a acestui efemer capitol pe care Dumnezeu l-a hărăzit în imensitatea timpului și spațiului, fără o durabilitate și o temeinicie a destinului acestui trecător și efemer regn animal și vegetal. Nici aștrii, nici galaxiile și nici universul întreg nu sunt eterne când vor pieri pe rând de te întrebi ce finalitate serioasă și practică a avut fiecare caz și exemplu de existență de trebuie să piară totul după inexorabila și apocaliptica soartă ce devine o evidență finalmente necesară pentru tot si toate în acest univers...? Privim cutremurați și visători la relieful acestui pamant, la clima și apele lui, la sandwich-ul sutelor de straturi acum solidificate ale trecutelor, imemorialelor curgeri de piatră lichidă din munți și ne întrebăm cutremurați și vulnerabili în visarea noastră câte sute de milioane de ani au fost necesari să treacă și câtă dramatică și complexă alchimie în veci necunoscută pentru bieții de noi a putut Dumnezeu să elaboreze în laboratoarele Sale ca să tocmească acest univers la paroxism rece și întunecat și plin de cataclisme insuportabile imaginației și firii umane perfect vulnerabile marilor zbateri ale universului și Terrei, a căror cotă de dramatism nu suntem adaptați a o suporta fizic și digera. Trăim pe o bombă cu explozie întârziată care este pământul, un colos care e viu și nu tace dar acum doarme puțin de suntem noi posibili, unde între două apocalipse, una trecută și alta viitoare viermuim aici și acum noi pământenii și facem atâta caz de poziția noastră religioasă și de importanța noastră și de acțiunile noastre atât de rizibile, vane și deșarte în raport cu mediul atât de periculos și temporar propice viețuirii unde Dumnezeu ne-a pus bolnăvicioşi să trăim pe scoarța acestui pământ sub care la numai câteva sute de kilometri începe infernul : oceane de plumb și nichel topit, de lavă învolburată clocotesc și lovesc zbuciumat scoarța pe care călcăm, izbucnind uneori în erupții catastrofale vieții și firii plăpânde regnului vegetal și animal inventat de Dumnezeu la una din tezele Sale de doctorat și puși să locuim pe o locație atât de relativ stabilă... În fapt în fierberile și decorul ascuns sinistru al acestui univers și pământ nu știu dacă noi oamenii și vietățile am fost necesari funciarmente. Dar dacă Dumnezeu a hotărât că trebuie să viermuim efemer pe aici o vreme și suntem o lucrare de-a Sa, n-avem ce face, trebuie să viețuim cum ne-a fost dat : târâş grăpiş și să credem că avem vreo importanță atât pentru mediul înconjurător cât și pentru Dumnezeu, să fim adică în slujba Lui cumva, niște unelte rudimentare de care se servește în activitatea, planurile-i în veci tainice și plenitudinea Sa divină inconceptibilă. Dar eu privesc cu amărală în suflet asta și perfect dezamăgit de cutumele ce mi se prezintă spre urmare pentru a putea fi util pe măsură și cu aptitudine nezdruncinată Domnului suveran și stăpânului perfect care m-a creat totuși pentru ceva, pentru ceva mult mai profund ca să nu pot efectiv lua de bune iluminările și revelațiile atâtor învățați religioși care cred că în finita lor raționalitate și judecată au găsit sensul și rostul de-a exista, potrivit dogmelor și cutumelor religioase felurite care toate în felul lor particular și uneori diametral opus proclamă adevărul absolut al normei religioase sub care trebuie să viețuim ca și cum Dumnezeu a decretat așa și nu altfel. Cine poate avea insolența de-a ști ce vrea Dumnezeu de la noi și cu noi și dacă normele religioase sunt presărate de regulă cu sfaturi și precepte morale să crezi că asta e singura cale de-a fi moral, religios, bun, blând, corect și cinstit, fel unic și exclusiv de-a merita mântuirea și atenția Lui Dumnezeu ...? Are acest Atotputernic Creator în plenitudinea măririi Sale nevoie intrinsecă și automată de serviciile noastre sărmane și inabile în genialitatea lucrărilor Sale fără de care al nostru ajutor pentru Domnia Sa să nu fi putut El să se lipsească și să nu poată de când n-a mai fost singur și ne-a inventat pe noi, a persevera în planurile Sale divine și a exista după voia Sa independent de nimicnicia și ambițiile noastre efemere...? Atâția îmbogățiți întru credință locuitori acum merituoși ai meleagurilor Raiului, ce activitate complexă au de-o veșnicie și pentru veșnicie în Rai pentru a servi etern cumva calificat Divinității și a fi serviți (obligatoriu ) după o logică pe măsura serviciilor aduse...? Raiul este oare o locație de bunăstare eternă, de odihnă, pace și relaxare ?  Dacă da înseamnă că în Rai nu se muncește cu sârg și transpirație căci a munci cu râvnă și vârtos e obositor și dureros și nu e un motiv al veșnicei odihne și relaxări. În Rai e o lume și o țară cu instituții și activități perfecte și pentru această perfecțiune e nevoie de infinit mai multă muncă decât aici pe pamant, în Rai e seriozitate și scrupulozitate ireproșabilă în elaborările complexe de pe acel sfânt tărâm, nu e prilej de zăbavă, nu e timp de sejur, totul e numai muncă și altruism, voluntariat dezinteresat continuu întru sfintele datorii și sarcini cu care Dumnezeu ne onorează și responsabilizează, nu ca aici pe pământ unde sfânta lene ne ține captivi în mrejele ei ca niște muște rămase lipite pe ceaunul unde s-a fiert gemul de prune. În acel sfânt tărâm al Raiului pretabil doar la cinste și corectitudine ne sunt încredințate acțiuni infinit superioare pentru care trebuie să fim în tot ceasul apți și mândri că Dumnezeu ne autorizează cu asemenea înalte sarcini. În Rai nimic nu e mercantil, e muncă fără retribuție, e un voluntariat plin de solicitudine și altruism, bucuria fericiților Raiului nu e însăși răsplata palpabilă imediată a credincioșiei goale și fără de efort susținut către sacrificiul complet întru loialitate către valorile și etica divină. Bucuria fericiților Raiului e nemijlocită și dezinteresată, e însăși conștiința vie și exuberantă că servești un Sfânt Creator ce-ți răspunde de fiecare dată îndoit oricăror plusuri de fervoare și loialitate i-ai dedica sincer și infinit credincios. E indecent, dezagreabil și nedelicat a-i induce Lui Dumnezeu sentimentul că necesarmente trebuie să te răsplătească obligatoriu pentru infinita loialitate ce i-ai dedica, când e mai sublim și autentic a nu aștepta nimic de la bunul Dumnezeu, căci cea mai adâncă și merituoasă atitudine religioasă dulce și plăcută Domnului e să nu realizezi conceptul material de retribuire a muncilor credincioșiei sub surpriza intrinsecă a aflării mântuirii subit, neașteptat și dintr-un noroc ce ți l-a hărăzit Dumnezeu tocmai ție ca și câștigarea pe această lume a unui nesperat premiu la loterie. E mai îndrituit a hrăni un înfometat al Africii negre care nici măcar nu visa vreodată să primeasca acea cutie cu biscuiți expirați de la ajutoare decât să hrănești un răzgâiat plod de bani gata care a rămas orfan din întâmplare și urlă de foame cum urlăm noi pentru Rai, căci e învățat să primească mereu totul de-a gata și după gust. De aceea, mântuire înseamnă dăruire cu ochii închiși și înseamnă conștiința că nu te duci într-un veșnic concediu perpetu relaxant și onorat de Dumnezeu încă de când ești viu cu promisiunea prinsă în contractul vieții a unei veșnice și garantate primă de vacanță paradisiacă. A te duce în Rai și a te mântui înseamnă a ști că te duci într-o goană după aur la muncă și la efort intens și a ști de viu că în Rai nu e zăbavă și joc cu mingea și nici altă odihnă ca pe pământ, nu e joc de table, nu e tihneală și nici răgaz la umbră de palmieri, nu e a sta întins pe plajă și sub soarele binefăcător al Raiului sub auspiciile îngăduitoare ale Lui Dumnezeu care nu mai pridideşte de atâtea planuri dulci rozalii pentru mângâierea cărniței tale de acolo din cer sau a aburului roz și parfumat al sufletului tău... Dumnezeu nu e un blând jupân ce slăbește din strânsoarea muncii pe șerbii de pe moșia Sa, Raiul, fără a avea acuta presimțire că ageamii, boemi și zăbavnici, acești ostași lăsați în voia lor vor duce totul de râpă cum au reușit pe pământ. Căci dacă aici pe pământ se pierde atâta timp prețios prin destindere, somn, lene, comoditate, joc sau distracție de a ajuns pământul o ladă de gunoi și un loc cu preponderente bălării și pârloage, și nu un loc cu falnice, monumentale amenajări întru progres și bunăstare ireproșabilă, în construcțiile falnice ale Raiului căutați sunt numai meșterii dibaci cu geniu, numai virtuoșii și cei ce știu să facă fiecare ceva monumental neprecupețind eforturi valoroase, sănătate și timp prielnic. În Rai e muncă și rupere de oase, e râvnă și neprecupețire a nici unui efort pentru bunul mers al acestei lucrări monumentale pe care o avem de săvârșit întru slujba Lui Dumnezeu. Nu pot să cred că în Rai e odihnă veșnică și am dreptul să mă odihnesc o eternitate în pace la umbră, la răcoare, în loc cu verdeață unde nu e întristare și suspin... Acestea sunt motivarea credincioșiei și dorinței de părtășie cu Dumnezeu ? Acestea sunt exclusivele deziderate puerile și iresponsabile către care toți doritorii de mântuire tânjesc efemer, meschin și ieftin într-un egoism programatic și nedemn de ocrotirea și blagoslovenia Lui Dumnezeu...? Când știu că pe pământ imensa masă a omenirii visează ca ideal doar concediu prelungit, cât mai multă comoditate, lene și abia așteaptă week-end-ul pentru a petrece, a dansa, a se îmbăta și a deshăma și a se sustrage de la efortul creator pândind și speculând orice oportunitate pentru distracție și comedie, pentru circ și delegarea sau amânarea responsabilităților, forțelor și capacităților maxime de a trăi, înțeleg de ce nimic nu merge perfect sub soare și totul e disoluție. Pentru că oamenii abandonează pământul pentru Rai. Și astfel Dumnezeu nu are cu cine pleca la drum : Îi lipsesc soldații vajnici și loiali, toți sunt niște dezertori, niște leneși și niște fățarnici și zăbavnici în solda Lui Dumnezeu : Cum prind momentul prielnic, toți şuntează un pic datoria și scrupulele : de la paznicul care mai închide ochii o oră, două în post apoi pleacă el însuși acasă cu câte un lemn, două de furat și până la judecătorul care ia casa unei bătrâne decrepite înșelate de un speculant imobiliar, apoi, cu conștiința datoriei implinite, toți iau lumină de Paști și lumânările nu li se sting ci ard, toți pleacă în concediu să se relaxeze, de la cei care proiectează avioane care se prăbușesc și până la cei care adauga E-uri în pâinea și mâncarea noastră cea de toate zilele..., sau la cei care disprețuiesc tot ce nu e religios potrivit prejudecății credinței lor sau ucid în numele credinței lor particulare în Dumnezeul pe care îl frecventează, pe cei de alta credință tot în Dumnezeu... Doamne... Cu toți aceștia vrei să populezi Raiul...? Eu nu-Ți cer Doamne asemenea onoare căci și pe mine m-ai făcut din același lut și mâl murdar pe care l-ai găsit prin toate noroaiele pământului și din care m-ai făcut și pe mine ca pe toți ceilalți, spunându-mi că din pământ sunt făcut și în pământ trebuie să mă întorc. Doamne, la fel ca și toți ceilalți muritori făcuți de Tine, și eu spurc pământul cu mofturile și vanitățile mele... Dar eu sunt cel puțin cinstit în obrăznicia mea și te întreb când te vei sătura de relele și nedreptățile ce ai îngăduit asupra noastră și când ne vei da o mână de ajutor pe această lume, evitând să ne mai amețești cu speculația lumii viitoare ? Când te vei sătura Doamne de dragostea tuturor acestora, credincioșii și religioșii tăi dedicați și cu spume la gură,  privește și spre mine, ultimul dintre cei ce Te iubesc... Dacă toți se întrec în a te iubi, eu pot spune că la urmă detot, după ce toți credincioșii și bineplăcuții Tăi au tăcut, și-au spus rugăciunea, și-au făcut cruce și s-au culcat, eu rămas singur cu Tine Doamne la Înfricoșătoarea Judecată pot timid și trist să-ți spun că Te iubesc cel mai adânc : Cu dragostea unuia care iubește fără speranță și în zadar...

FRATELE MAI MIC AL LUI DUMNEZEU

10) FRATELE MAI MIC AL LUI DUMNEZEU
  Priviți pământul, cu munții lui, cu apele lui, cu zilele cu soarele sus pe cer și cu nopțile cu lună și stele. Nu vei vedea niciodată soarele pe cer în miezul nopții și nici stelele și greierii cântând în amiaza toridă de vară. Toate au un rost și o măsură pe acest pământ, nu vă mai bateți capul să întrebați cine a făcut toate aceste minunății și cine a făcut noaptea cu lună și stele și ziua cu soare și albine și nu invers. Nu vă mai întrebați cine ține și învârte pe orbită universu-ntreg atât de precis și sigur... În șase zile pe toate le-a făcut nimeni altul decât bunul Dumnezeu, nu vă mai chinuiți capetele obosite de corvoadele vieții, vi s-au dat mură în gură toate explicațiile, toate teoriile și tot ce vreți. Vi s-au dat cărțile sfinte și vi s-a dat de Dumnezeu însăși Cartea Cărților și de Sfinții Apostoli evangheliile ca să pricepeți totul, ca să aflați adăpost minții voastre iscoditoare și s-o lăsați să rumege liniștită din tainul ce i s-a pus cu îngrijire în față, spre liniștire și consolare, spre vindecare de ispite, boli trupești și sufletești și erezii: Să urmăriți Cuvântul Domnului și tot ce a scris El și veți fi sănătoși, sănătoși tun la minte și la trup, veți fi grași și rumeni, liniștiți și împăcați și nu veți muri. Veți fi veșnici gustând izbăvirea Bunului și darnicului Dumnezeu. Eu unul, cu mintea mea îndărătnică, iarăși m-am pus să cârcotesc și să fac deranj în ora de dirigenție a Lui Dumnezeu în care toți tac mâlc și ascultă cutremurați pe Domnul și tocmai eu m-am găsit să ridic mâna scolăreşte cutezând a-L întrerupe din predarea materiei Sale, credința. Căci aș vrea respectuos să-L întreb pe Dumnezeu de nu-nțeleg, e adevăr sau minciună că există locuri pe pământ nefăcute pur și simplu de Domnia Sa cu puterea Sa magică în numai șase zile cum ne-a povestit. Dumnezeu nu ne-a spus totul... Minciună să fie, dar am aflat că la poli unde a lăsat Dumnezeu frig și crivăț cumplit de nu pot trăi oameni închinători Lui, nu există zi și noapte așa cum ni le-a dat nouă, ziua durează continuu o jumătate de an și noaptea așijderea, soarele e sus pe cer în miez de noapte după care e-ntuneric și stele după șase luni pentru încă șase luni continuu. Acolo nu sunt oameni, robi și oi ale Lui Dumnezeu, e prea frig, iar dacă sunt, sunt atei, liberi cugetători și sceptici, nu sunt de-ai locului fiind exploratori și oameni de știință, iar dac-ar fi de-ai locului ar rămâne cruciți că în alte locuri decât ale lor ziua durează o zi atât cât poate munci omul și noaptea durează o noapte,  atât cât poate dormi creatura închinătoare a Domnului. Creștinele cuvioase cu broboadă de pe la noi n-au auzit că oamenilor frigului neștiuți de pe la poli cu gheață în barbă nu le-au spus Sfinții Părinți în cărțile lor să nu mănânce carne de focă în Postul Paştelui. Ei mănâncă în disperare carne crudă când prind foci ori delfini beluga, în disprețul postului de care n-au auzit în viața lor și mai ales fiindcă n-au fasole și cartofi să postească creștinește până la miezul nopții de Înviere când la ei la polul nord răsare soarele și stă sus pe cer cu voia Domnului încă șase luni, zi și noapte. Nu ne-a spus Dumnezeu de aceste rânduieli ale pământului, opera Lui, ne-a lăsat a cârcoti că în lucrarea Creației Sale are taine ce nu merităm a le afla și pricepe și să ne mulțumim cu puținul, sărmanul și insațiabilul surogat de știință după care de n-ar fi fost nebunii și inovatorii științei care potrivit canoanelor religioase se puteau pentru ei acolo mântui și fără scorneli și erezii drăcești, am fi fost și azi, ce-i drept bine văzuți de Dumnezeu dar tot cu arcul și săgeata la vânătoare în pădure ne-am fi câștigat existența și ne-am fi șters la fund tot cu frunze ori coceni de porumb. De n-ar fi fost nebunii, ereticii și inovatorii ca să caute singuri știința ce Dumnezeu nu a recomandat-o expres nimănui pentru mântuire, astăzi preoții, episcopii, preafericitele fețe bisericești nu ar mai fi avut telefoane mobile 4G și nici paratrăsnet la biserică, mașini luxoase, și ar fi mâncat dulceață de trandafiri cu mâna sau cu lingurița de lemn și nu de argint. Să fim bine înțeleși: Acești aleși ai Domnului, fețe bisericești din orice cult nu au nevoie de confort și relaxare, nu au nevoie să fie plătiți din munca sărmanilor contribuabili pălmaşi de rând pentru ca să le tihnească aici pe pământ, nu au nevoie să strângă dări și chete la cutia milei pentru a se mântui ei și enoriașii lor, pentru a servi lor și lui Dumnezeu. Îmi cer scuze dar și-au ales o meserie de foc continuu unde se cere numai sărăcie, smerenie și muncă fără de arginți în folosul lor și al tuturor muritorilor. Iubesc din suflet pustnicii cei sporiți în evlavie și sărăcie care stau ore întregi în prosternare cu mâinile ridicate către Cer, care se hrănesc cu rădăcini și ciuperci și care beau apă din urme de copite de cerb și care sunt buni, autentic buni așa cum a poruncit Dumnezeu, nefiind în stare să facă nici un rău sau strâmbătate semenilor cum facem noi. Pe aceștia, pe acești sihaştri îi divinizez căci ei seamănă leit cu Dumnezeu. Dar că s-a facut din sfințenie și religie o instituție cu ranguri, ierarhii și pretenții, cu bani alocați regulat de la bugetul țării  deja mi se pare prea mult, deja mi se pare indecent și scârbavnic și simt că pe aceștia nu i-a facut Dumnezeu, cum nu a făcut Dumnezeu nici capelele din spitale unde se cer bani mulți și grei pe operații din partea unor doctori rânduiți de Domnul pe pământ, plătiți prost de stat și care trăiesc de fapt cu bani frumușei dați de rudele și aparținătorii disperați ai canceroşilor ori cardiacilor ciopârțiți pe masa de operație. Din mâna Domnului nu putea ieși decât ceva bun și desăvârșit și care să nu-ți lase permanent un gust amar de nedreptate și disconfort pe care-l înghiți la tot ceasul în această existență austeră așa cum se manifestă ea și cum ne-a fost aruncată în scârbă și dispreț în cotețul vieții să ne repezim la ea ca porcii la lături. Nu vedeți că toți avem un gust amar, că nu ne convine și tihneşte cu nădejde nimic din sărmana viețuire cum searbăd și exclusiv a însăilat-o Domnul și starea generală a indivizilor e de seriozitate și posăcenie, iar rictusul feței tuturor e de morocănoşenie și trădează dezgustul de mizeriile vieții, de nedreptățile ei, de ororile și barbariile ce unii le fac și alții le înghit? Opera sublimă a Lui Dumnezeu, nu pot, în gândirea mea scârbavnică să cred că e unica variantă viabilă și că a ursit exclusiv pentru existența invenției sale, Terra și creaturile ei, o atât de austeră și crudă, mizeră soartă, praful etern și suveran al drumurilor, munții de gunoaie, mocirlele scârboase, radiațiile letale pentru bietele și neputincioasele creaturi ce vin de sus, de la mândrul Soare creat de Domnul cu atâta trudă într-o zi, cancerul de piele ce ne vine de la sfântul soare prin gaura de ozon de la poli, rezultatul greșelilor, poluării și viermuirii unei omeniri lăsată de El de izbeliște într-o libertate care-i este toxică și improprie omenirii, insuficientă oricărui ideal uman rezonabil... Să nu fi scontat Dumnezeu decadența și stricăciunile ce aveau să urmeze și infesteze bulgărele Lui de lut și efemerul și nonsensul perfect al viețuirii muritorilor de profesie ce viermuiesc bezmetic într-o implacabilă turmentare a lipsei unui sens productiv și constructiv al lucrului veșnic prost făcut pe acest pământ din care nu rezultă decât declin și moarte promisă de însuși acest sperat Bun Creator...? De ce moartea să fie lait motivul etern al religiozității și nu viața, sănătatea și triumful muncii, hărniciei și constructivității pe acest pământ lăsat nouă pe mâini de Dumnezeu? De ce nu ne-a fost inspirat sentimentul ca să trudim și slujim devotat și asiduu unui Dumnezeu în carne și oase pe acest pustiit pământ, singura dorită dar neconcludentă dovadă a existenței unui Sublim Meșter ce a creat aceste meleaguri pentru noi, iar noi să nu fi avut sentimentul otrăvit al morții, al inutilității desăvârșite în a servi cu ceva productiv acestor tărâmuri create de Dumnezeu, și să fi trăit frumos si exuberanți, motivați aici, cu același respect și râvna cu care scontăm a trăi veșnic și exclusiv în Rai, alt tărâm creat tot de Dumnezeu, și nu a ne chinui veșnic în iad, un alt tărâm creat de Domnul care a iubit atât de mult omul încât a dat morții pe singurul Său fiu Iisus pentru mântuirea zăbavnicilor și păcătoșilor... N-am fi fost aici, în Raiul de pe pământ cel puțin tot atât de motivați și potriviți ca și în Rai, n-am fi avut tălpile mai aproape de un liman și o realitate palpabilă sperată? N-am fi înțeles noi mai temeinic aici pe pământ limba lui Dumnezeu fiindcă suntem neaoși, de-ai locului, endemici ? De ce și cum să servim mai bine în Rai, o Patrie în care nu ne-am născut și din care am fost surghiuniți generație după generație și pentru care cu greu găsim abilități temeinice și acomodări încurajatoare, iar aici pe pământ oricât ne-am propune facem doar figurație, nu suntem actori autentici, nu ni se încredințează nici o sarcină responsabilă, nu ni se hărăzesc aptitudini și idealuri când ni se spune că doar în Cer avem un rost și o finalitate de nădejde, iar tocmai pe pământul creat de Dumnezeu pentru noi n-avem nici un rost și nici o căutare, trăind aici doar pentru o competiție stupidă eliminatorie pentru Rai, într-un stagiu descurajant al unei ulterioare și inutile eliberări. S-a ostenit șase zile și ne-a dat Dumnezeu pământul ca pe un dar apoi ni l-a atribuit supărat ca pe o pușcărie în care trebuie să facem penitență și din care trebuie și putem să scăpăm doar exclusiv după moarte,  simțindu-ne pe aici ca niște venetici, punându-ni-se în inimă o programatică silă și inabilitate a trăi și înțelege ceva din umilii pași ce stingheri ni-i perindăm pe aceste meleaguri fumegând de război și moarte create de Dumnezeu. Dacă a făcut Dumnezeu pământul și oamenii, cum de ne-a făcut lesne a ne îmbolnăvi cu puterile sfârșite ale unor muritori în chinuri și nefericiți nu ne-a dat fiecăruia minte, pricepere și putere, sănătate nemijlocită și invulnerabilă pentru sarcini responsabile aici pe pământ, să lucrăm acest ogor terestru cu sârguință și devotament, sfințind prin acțiunile noastre de bună credință și activitate conştiincioasă fiecare centimetru pătrat al teritoriilor create cu trudă de acest prea puternic și Sfânt Creator, ca să cred că din mâna Sa au rezultat niște veșnici ageamii și netrebnici care fac totul pentru a se rata oricărei șanse de a accede în Sfântul Rai, toți suferind de lene nevindecabilă și vrând să aibă bogății și vacanțe interminabile, să calce unul pe nefericirea altuia pentru a fi ei fericiți, să fie sănătoși și voinici când toți fac totul pentru decadența lor și a omenirii întregi, pentru spurcarea, profanarea și distrugerea acestei nave, Pământul ce ne ține pe toți relativ răbdător și mut un timp, departe de chinurile iadului ce grabnic vor veni, și desfătările Raiului, o fantezie iresponsabilă, puerilă, morbidă și neverosimilă ! Cum nimeni sau foarte puțini ascultă cu osârdie de poruncile Domnului, suntem preveniți că moartea ne e singura răsplată otrăvită după zăbăvnicia și timpul risipit în van pe acest pământ cu iluzii și obscurantisme religioase. Cum de ne-a făcut Dumnezeu atât de slabi și nevrednici și nu ne ajută grabnic și nemijlocit să trăim, iar nu să vegetăm și viețuim fad și inconsistent după pravilele dumnezeiești și să fim cu toții, fără părtinirea Domnului buni, curați, cinstiți și drepți asemeni Lui, să fim după chipul și asemănarea Sa nu numai ca înfățișare ci și ca aptitudini, caracter și principii, să avem toți scrupule, să fim bravi și drepți asemeni Creatorului, să nu se audă în veci că ar fi pedepsit vreunul cu chinurile iadului pentru răutate și neascultare, să nu mai fie judecători și erori judiciare pe pământ, și nici zăvoare, lacăte, pușcării, arme, masacre, înșelătorii, grade de mărire și ierarhii, toate acestea petrecându-se nesfârșit și neoprit sub privirile plictisite și supărate ale lui Dumnezeu...? Cu ce sentiment de împlinire și satisfacție a lucrului împlinit a făcut Dumnezeu această lume atât de infinit imperfectă și nedemnă de semnătura Sa încât grozăviile ce le vedem pe fața acestui pământ întâmplându-se perpetuu, matematic și constant au născut în a mea inimă de altfel atât de iubitoare a ideii de Dumnezeu, de dreptate și sfințenie, un sentiment otrăvit al dezamăgirii nemângâiate și al negrei surprize văzând un atât de grotesc spectacol al vieții încât gândesc irecuperabil dezamăgit și văd prea evident și limpede că în fapt lumea așa cum o îngăduie Dumnezeu zi de zi, an de an și secol după secol de războaie, confruntări și orori nu e decât un rebut în toată regula, inimaginabil și neplauzibil sorgintei divine căci din mâinile Domnului nu putea ieși decât o Operă de toata bravura...? Cum să nu stai, om de carne și oase fiind, paralizat de orice sentiment al optimismului când ni s-a spus pe față că îndreptare pe lume nu-i, că lumea-i doar locașul pătimirii în care trăim cu toții inexorabil generație după generație sub osânda prescrisă a lui Dumnezeu care ne-a pedepsit pe toți de-a valma să trăim așa în chin pe pământ pentru greșeala unora care n-au ascultat niște minime reguli ce li s-au impus...? Nu mă simt cu nimic vinovat și răspunzător pentru greșeala unor impostori și iresponsabili care au fost Adam si Eva, primii oameni făcuți de Dumnezeu care trebuiau să fie perfecți. Când i-a creat nu și-a ales un lut bun Dumnezeu. I-a făcut orbi, nătângi și inapți Raiului pe acești Adam și Eva, lipsiți de scrupule și iresponsabili față de statutul atat de sfânt și măreț ce l-au primit de la Domnul ca primi oameni. Daca eram în locul lui Adam o plesneam pe Eva peste ochi și ar fi fost pentru prima și ultima dată cand aș fi dat într-o femeie din convingere și datorie și nu din răutate. De asta zic : Dumnezeu nu putea crea primii oameni, acele prime două prototipuri, decât perfecți și exemplari : cum e Însuși Dumnezeu : după chipul și asemanarea Sa. Totul, tot mă face să cred că nu Dumnezeu a creat acei avortoni, acei autiști fără conștiința responsabilității locului important unde sunt. Daca i-ar fi creat Dumnezeu pe Adam și Eva i-ar fi făcut responsabili slujbelor ce le-au primit și noi astăzi nu ne-am mai fi chinuit neputincioși și dezmoşteniți de Rai pe acest pământ. De asta spun cu toata convingerea : Se impune imperios să existe un DUMNEZEU. Nu Cel care dintr-o nemeticulozitate inexplicabilă a croit pe genunchi și mediocru o lume atât de nedemnă nici ea de noblețea Lui Dumnezeu și nici Dumnezeu de idealurile ei. Un Dumnezeu care să repare tot și să facă în sfârșit și viața și moartea suportabile deopotrivă. Ceea ce a făcut Dumnezeul Cel de toate zilele, Cel pe care-l știm, cu această lume se încadrează într-un irespirabil cras și evident. În fapt nu poți să trăiești după principiile și necesitățile cărnii ce ne-a pus-o pe oase Dumnezeu. A te bucura de vreo senzație alta decât cea eminamente ortodox religioasă e tabu și e prescris că e pierdere de vreme. A juisa și a face dragoste e o invenție a omului privită circumspect,  dacă nu disprețuitor de Dumnezeu care a dat numai împerecherea iar orgasmul l-a dat nu că s-ar fi topit Dumnezeu de dragul îndrăgostiților și să le ofere un dar suprem de mângâiere și desfătare în intimitate. Orgasmul e o stratagemă a Lui Dumnezeu pentru a face speciile interesate de reproducere în ideea că nici Dumnezeu să fii nu poți avea răbdare să fabrici tu direct miliarde de indivizi, oameni și animale. Trebuie ca fiecare individ să se multiplice singur, Dumnezeu având în răspundere doar fabricarea primilor doi. După ce i-a fabricat le-a spus : "Nu mâncați mere dulci, nu știți nimic, vă vreau ascultători și proști". Orice dulceață a simțurilor cărnii e prescrisă și etichetată ca păcat aspru de pedepsit. Văzând toată această asprime cu care Dumnezeu își iubește și tratează speciile și lumea creată nu se poate decât să rămâi cu gura pungă și să gândești mai degraba că lumea, pământul și noi toți părem a fi o eroare și un rebut involuntar și nefericit al muncii Lui Dumnezeu. Astfel, e normal că omenirea n-o mai poate duce mult așa. Prea rea s-a făcut lumea... Dumnezeu a avut grijă s-o înece pentru asta într-un potop. A ascuns gunoiul sub preș. Toți luăm aminte smeriți de ni se spune că sfârșitul lumii e-aproape. Ar fi a doua oară când Dumnezeu ascunde gunoiul sub preș. Deja e prea mult pentru răbdarea celui mai stoic și credul muritor. Nu m-aş mira de-aş afla că Dumnezeu a mai avut un frate mai mic. Când Dumnezeul cel Mare a făcut universul, i-a dat și Lui, celui Mic o treabă. I-a dat de făcut pământul și lumea noastră. Nu prea i-a ieșit încercarea… Stă în Puterea Lui Dumnezeu Cel Mare să mai repare ceva și tare mă tem că n-o va face niciodată, absolut NICIODATĂ, nu că n-ar putea dar nu vrea, normal, din dragostea pentru fratele Său mai Mic, care e mai mare decât dragostea pentru omenire…

ÎL ROG DIN SUFLET PE DUMNEZEU SĂ EXISTE

 9) ÎL ROG DIN SUFLET PE DUMNEZEU SĂ EXISTE...! Când văd râvna celor credincioși, lacrimile și rugăciunile lor către Iisus, în suflet mi se naște o stare ciudată..., de bucurie, de tristețe, de disperare... Mă bucur când văd cât sunt de fericiți cei credincioși, ca pe un spectacol sublim îi privesc și îi admir pentru credința lor, pentru liniștea lor, pentru faptul că sunt fericiți autentic cei dedicați cu atâta ardoare Domnului și fiului Său Iisus și astăzi, ca și acum două mii de ani când a apărut creștinismul ca o necesitate istorică implementată în societatea romanilor antici pentru a calma, manipula, supune și controla pașnic popoarele cucerite, în special evreii care nu voiau în ruptul capului să accepte că cezarul este un zeu și nici să se închine la statuile cezarilor. Atunci romanii au creat creștinismul cu un Mesia convenabil evreilor, Iisus, dar convenabil și romanilor căci era blând și conciliant și predica favorabil pentru putea romană : " Dați Cezarului ce e al Cezarului... " și : "De primești o palmă, întoarce și obrazul celălalt" ; Și : "Încă ne rugăm pentru puterea conducătoare" , așa cum se roagă la Sfânta Liturghie și preoții noștri de azi pentru conducătorii noștri corupți și venali. Deci bucuria romanilor că au reușit pe calea religiei să îngenuncheze și supună poporul evreu, un popor de altfel militaristic, care reacționa războinic la orice provocare. Azi, după două mii de ani de creștinism mă bucur din suflet să-i văd pe credincioși că și ei au găsit un izbăvitor în Iisus, un personaj ne istoric ci doar literar și alegoric mesianic care unește și calmează în ura programatică a războiului toate popoarele beligerante, la fel ca și pe vechii evrei creștinați ulterior, și apoi toată Europa și mai toată lumea. Acest creștinism mesianic moderat, cu un Mesia blând a reprezentat din toate timpurile o soluție bună pentru liniștea minții și inimii oamenilor, pentru a putea fi controlați și exploatați de guverne, calmați prin religie în această disoluție ireparabilă care se numește VIAȚA pe pământ... Cum au făcut toți oamenii creștinați și cum fac și cei de azi ? În principal prin tradiție. Dacă ți s-a dat pentru confortul tău interior un mit, creștinismul și un personaj alegoric mesianic, Iisus, tu ai început să dezvolți sentimente frumoase în tine și o relație personală cu Iisus, indiferent că istoric vorbind El n-a lăsat nici o urmă sau semnătură pe un pergament pus lângă celelalte manuscrise de la Marea Moartă. Deci ce contează că Dumnezeu și fiul Său Iisus nu se dau văzuți istoric ci doar literar și alegoric ? Dacă noi ne simțim mulțumiți așa e tot ce contează. După aceea au venit și apologeții creștinismului care au studiat, au cercetat, au verificat și au teoretizat pro spiritului acestei religii... În final, rezultatul contează: Toți oamenii s-au încreştinat și au devenit fericiți, eliberați de haos, demoni, întuneric și frică fiindcă așa le-a fost mai lesne... Nu te-ntreb, credinciosule cum să fac și eu. Îmi vei spune: "Ia BIBLIA și citește, fă cel puțin ca mine", sau îmi vei spune altceva... , dar eu sunt un încăpățânat... Eu știu că eu nu pot fi fericit ca tine... Eu știu că nu pot să găsesc liniștea pe care tu ai găsit-o atât de lesne și fericirea ce te desfată pe tine... Tu, credinciosule, homo religiosus, ești fericit cu ceea ce știi, cu ceea ce speri, sau mai ales cu ceea ce ești convins... Eu sunt pustiit de veșnica obsesie că mai există încă o ultimă explicație care nu s-a dat și care nu se va da niciodată și o nerușinată speculație care ni s-a băgat pe gât cu forța, speculația lumii de apoi a speciei umane care nu acceptă neantul și vidul absolut al morții și vor neapărat dependența simptomatică a unui concept de APOI din vanitate și încăpățânare, din slăbiciune umană iremediabilă și faptul că ne tremură chiloții de frică la orice scârțâit prin pod... Măcar și iluzia unui Izbăvitor și unui "apoi" este mai terapeutică pentru biata specie umană muritoare de profesie decât bunul simț nud care îți confirmă prin toate simțurile date de Dumnezeu că nu are cum să existe un Dumnezeu cu asemenea date iraționale ale precarelor Sale urme pe pământ și distructivului Său amestec în viața noastră. În definitiv nu cerem Divinității un lucru irațional și imposibil Atotputerniciei Sale. Cerem să-L vedem și percepem nemijlocit cu simțurile noastre directe puse de El în carnea noastră. Căci toți am dori să-L vedem și pipăim pe Dumnezeu cât suntem de carne și în viață. Însă ni s-a interzis grosolan din start această umană și naturală dorință prin brutala speculație a interzicerii frecventării pomului cunoașterii așa cum țăranii iobagi erau legați la gură cu botnițe de către boieri când le culegeau viile să nu le mănânce strugurii. Disprețul boieresc pentru iobagi e visceral și similar disprețului divin pentru drepturile omului cum ar fi dreptul la cunoaștere și informare încălcate programatic de Dumnezeu prin punerea unui măr otrăvit în Rai să rodească inutil și perfid. Vă e sete de cunoaștere ? Dacă da, luați-vă gândul. Și mie mi-e sete de cunoaștere... Mi-e sete de libertate... Mi-e sete de siguranță, de claritate și de un Dumnezeu ascuns, de ce oare, în cel mai întunecat și neverosimil colț al universului... Cum să mă arunc de nebun ca un kamikaze în această navă eternă și sublimă a credinței oarbe, a Mântuirii și a Lui Iisus când deși recunosc că această idee e perfectă, frica de asta mă cuprinde în aceeași măsură ca și orice frică organică... Frica de credință mi-e egal de insuportabilă ca frica de necredință. Toată viața am fost un timid... Cu ce tupeu să bat la Porțile Divinității ca să tulbur eu o asemenea Întreprindere în exercițiul ei cu păsul meu insignifiant...? N-aş ști ce să cer acolo în Paradis, n-aş ști ce să fac... Mi-aş feri ochii de la Dumnezeu, m-aş face mic cât o furnică, aș fi rușinat, căci aș avea ceva pe conștiință : Când Dumnezeu ar întreba: "Ei, are cineva ceva de spus...?", eu ce să spun... ? Ce mă roade acum...? Să-mi etalez și trâmbițez nimicnicia și efemerele interese mărunt omenești ? Mi-ar fi rușine să mă bag în seamă în fața Divinității, din deferență pentru Dumnezeu care nu este obligat a pierde timpu-i prețios și a asculta bâzâitul efemeridei și planctonului care sunt în oceanul infinitului univers... Acolo în Cer toți vor tăcea. Mulțumiți de deliciile și splendorile paradisiace toți vor tăcea smirnă... În zadar să mai tulburi cu laude toate lucrurile sublime ale Lui Dumnezeu... Dar Dumnezeu în pofida disprețului duhurilor Raiului care mă vor scuipa și huli ca pisicile câinii curioși, Dumnezeu mă va cerceta, îmi va ridica bărbia din pământ, va ști că am ceva important pe suflet și mă va întreba ceva, orice, dar eu nu-i voi răspunde..., nu voi cuteza... Atunci Dumnezeu îmi va răspunde: "Iubite..., în Rai, acum, nu mai ai nevoie de libertate..., nu mai ai nevoie să gândești... Nu ți-e de-ajuns tot ce ți-e dat AICI în Rai...?" Ce să-i răspund eu Lui Dumnezeu ? Că nu-mi ajunge să știu o lume din Cer fericită când știu acea fericire pe câtă dramă a fost clădită aici pe Pământ și câtă suferință trebuie să înduri ca și condiție a parvenirii în Rai...? Și cea mai grozavă dramă e condiția morții în dureri de cancer pentru dobândirea fericirii teoretice din Cer și din Rai. În Rai eu voi tăcea, căci Dumnezeu știe tot ce gândesc și tot ce-i pot cere... Și pentru orice îndoială ce-o am asupra lipsei de cusur a Operei Lui, mai bine tac, căci mi-e rușine să dau ochii cu acest bun și exclusivist Dumnezeu. Îmi vei spune senin, dragă credinciosule, fratele meu din aceeași carne canceroasă ca și a mea, că Domnul e bun, El e prea bun și nu vrea moartea păcătosului, dar mie mi-e rușine și fără de folos mi-ar fi să-L întreb cum de suferă scuipatul pe obrazul celor INOCENȚI...? Mi-e rușine să-L întreb pe Domnul de ce plânge o mamă de copil penticostal sau ortodox înfocat când îi moare copilul de cancer... Acea durere a ei de moment pe mine mă cutremură și mă face inapt a mai vedea la un metru în față prin această pâclă de disperare umană orice demers al Lui Dumnezeu pentru Om... De aceea privesc la Dumnezeu împietrit de groază și cu inima strepezită și tac și mă cutremur de cât amestec toxic a putut avea Dumnezeu în destinul uman... De ce a mai trebuit să ne naștem și să fim puși să alegem între El și groază, când Lui Dumnezeu nu i-ar fi dăunat din cale-afară să ne facă pe toți fericiți definitiv, nemijlocit și din capul locului, niște jucării inconștiente și fericite, eliberate de orice risc existențial... Inconștiente și proaste forme de viață suntem și trebuie să fim noi pentru că Dumnezeu a vrut să fim proști, să nu mâncăm nimic din pomul cunoașterii, să nu ni se deschidă ochii și să nu vedem ce-i binele și răul. De ce Dumnezeu nu ne-a scutit de acest risc și neajuns al prostiei programatice, ori i-a fost teamă că-i concurăm inteligența și i-o uzurpăm netrebnici într-o zi ? Cu ce scop ne-a făcut Dumnezeu din carne ca să fim astfel lesne vulnerabili și efemer trăitori și muritori cu frica și grija vieții, a bolilor și a morții în sân ? De ce și pentru ce acest inutil și contraproductiv ocol al vieții pe un pământ ca un câmp fumegând al ororilor în care ai toate șansele mai degrabă să cazi, să nu reușești exigențelor Lui și să-ți pierzi mai degrabă veșnic Mântuirea după standardele pe care majoritatea nu au habar și nu e posibil uman și natural a le trece...? Și atunci e mai mulțumit Dumnezeu cu o majoritate a Operei Lui căzând sub ochii Lui direct în iad fără deplina Lui indulgență a trece cu vederea și a prescrie organicele neputințe și păcate ale creaturilor ce le-a ivit cu atâtea bune intenții din lut...? Adam și Eva...? A trecut atâta chin de-atunci pe grumajii însângerați ai omenirii, încât suferințele îndurate în lume mai pe drept, mai pe nedrept, ar fi fost suficiente ca să se prescrie și încheie odată acest barbar și ciocoiesc blestem al anatemei eterne în care suntem aruncați toți pentru unul și unul pentru toți în calea tuturor riscurilor și fără nici o protecție aici pe pământ decât speranța ineficace a izbăvirii postume... Dumnezeu ne-a creat pentru că era singur. Acum e mai fericit cu noi așa cum suntem..., predați sau scăpați atât de ieftin în ghearele satanei și nefericiți de profesie în această viață...? Iată, eu sunt nefericit... Eu..., în felul meu, dar alții cu adevărat oropsiți ai sorții, de o mie de ori mai nefericiți ca mine...! Dumnezeu ne-a creat dintr-un boț de lut... Cu ce-L ajută să ne vadă așa oropsiți pe un pământ pustiit de tragedia noastră cea de toate zilele...? Cu ce-L ajută de ne-ar vedea lângă El...? Este El un Dumnezeu dependent de insignifianții și nimicurile de noi inapți acolo sus standardelor măreției Lui ? Dumnezeu își este suficient Sieși... Atunci pentru ce ne cheamă...? Atunci pentru ce nu ne adună de pe drumuri odată pentru totdeauna laolaltă păcătoși și virtuoși ca să ne repare și să ne pună în slujba Lui pe TOȚI potrivit bunelor Lui intenții pentru nefericiții de noi...? Nu înțeleg cum de Dumnezeu mai suportă atâta stricăciune în lume, și nu detonează odată o bombă ca o Reformă a tuturor reformelor și eliminare a tuturor pârloagelor ce s-au instalat pe ogorul Lui și al credinței în El...! Și n-aş mai vrea să mai dea un potop. A distruge e atât de lesne ori de la Dumnezeu am aștepta alte reparații și îndreptări constructive făcute omenirii. Potopul e distructiv și genocidar. E soluția unui despot și zbir cosmic, este o minciună și o manipulare când Dumnezeu este etalonul de bunătate. Să mă rog Lui Dumnezeu...? O..., cât m-aş ruga, dar în acest vacarm vanitos de rugăminte eternă a tuturor ar mai avea gura mea uscată murmurând rugăciuni vreun rost...? O infinitate de rugăciuni care i se adresează Lui Dumnezeu... Până la urmă o simt ca pe o indecență un asemenea aflux de rugă eternă și inutilă a atâtora... Intenția noastră de dragoste pentru Dumnezeu nu-i e Lui prea clară...? Atunci pentru ce să plictisesc Divinitatea cu isonul meu de rugă inutil în fapt dar arhicunoscut și întrezărit de Dumnezeu în inima mea ce oricum e-a Lui căci de El a fost făcută ca să facă infarct și îngăduită în așa vulnerabilitate...? Ar trebui să tăcem... Căci rugându-ne Lui înseamnă a-i aminti permanent ce trebuie să facă pentru noi... Și nu știe Dumnezeu ce să facă fără a-i aminti noi mereu tipicul...? E indecent și impardonabil a jigni competența Lui Dumnezeu amintindu-i în tot ceasul că trebuie să facă ceva pentru mine și pentru tine lesne muritorule...! Dumnezeu nu o știe...? Sau crede că eu nu vreau oricum locul dulce în Rai ce mi-l zvonește potrivit evangheliilor...? O..., Dumnezeu știe că eu vreau ca El să mă pună acolo unde știe El mai bine iar eu să am decența de-a aștepta cuminte, căci nerăbdarea de-ai spune veșnic în rugăciunile mele ceva Lui Dumnezeu despre mine și doritul Rai, o privesc ca pe ceva grotesc : un păcat comis prin pleonasmul rugăciunilor mele repetate...! Nu-i stupid să deschid eu mereu Ușa blocului operator unde operează Dumnezeu și să-i strig în ureche să nu-mi uite vreun tampon sau pensă în operația divină ce mi-o pregătește...? Eu tac și aștept cuminte la coadă să-mi vină rândul, în Rai sau în iad, după toată cohorta de măicuțe, monahi, prea înalți cucernici, pastori, episcopi și papi și evident tu credinciosule, care ești înaintea mea și astfel privilegiat la coada Înfricoşătoarei Judecăți... Tu și ceilalți, frații mei sporiți întru credință, puteți să-L plictisiți pe Domnul cu rugile voastre atât de sincere și emoționante pentru mine... Eu și dacă m-aş ruga Lui, aș face-o cuminte și răbdător o singură dată... Căci ce să-i cer mai mult și mai nou și Dumnezeu să nu știe ce îmi trebuie de la El fără de vreo rugăciune formală și inutilă...? Fi-va Dumnezeu vreodată iluminat și bucuros că i-am adus aminte sau s-a inspirat din rugile mele ca să nu uite ceva și să-mi ajute mai bine...? M-aş ruga lui Dumnezeu o singură dată și i-aş spune : "Doamne, mi-e frică de moarte și de această insuportabilă și inutilă soartă a unei vieți chinuite pe pământ pentru ca apoi să vină cireașa de pe tort a damnării în iad...!!!" În asta consistă toată esența unei rugi fierbinți. Sau : "Doamne, ia-mă la tine în Rai...!" Dar nu pot să mă rog asta... Iarăși mă gândesc... De ce și pentru ce să-mi dea Dumnezeu un loc în Rai...? Cu ce servi-voi eu Universului și Paradisului pentru ca Dumnezeu, rugându-mă etern de El ca un milog, să se îndure să mă pună să mă rotesc perpetuu și monoton ca o roată dințată în acel angrenaj infinit și complicat al Paradisului...? Aș fi o roată dințată cu ochi... O roată dințată din angrenaj nefericită și cu ochii plânşi... Căci ce fericire e să nu știu ce fac acolo în Rai...? Și ce fericire e să știu că voi face ceva, orice, dar să nu știu de pe-acum ce, când pulsează sângele și curiozitatea în mine, și sunt mai apt ca oricând să înțeleg și să ascult cu inteligența ce mi-a dat-o, ce vrea Dumnezeu cu mine acolo în Cer...? Dacă Dumnezeu nu vrea să-mi spună mai repede și clar ce vrea cu mine, atunci îmi răspund eu singur, trist și îmi spun că voi fi un fericit trist și distrus în Rai..., adică tot într-o cușcă, tot cu aripi frânte ca aici pe pământ, căci cum altfel să spun când voi fi într-o veșnică subordonare și fără de dreptul cunoașterii, într-un perpetuu sclavaj, e drept, delicios de plăcut...? Mă înspăimântă această minunată dar stresantă perspectivă la fel cu aceea a chinurilor iadului. Viața de aici e o lungă echilibristică și pe bună dreptate, pe tema mântuirii. E greu și trebuie să lupți și să fii virtuos, după poruncile lui Dumnezeu. Nu există liniște aici, nu există plăcere și împlinire decât iluzorie și temporară. Dumnezeu trebuie urmat necondiționat căci fără El totul e păcat și nu e nici o speranță. Eu nu sunt prea dedicat creștin ca tine, stimate prieten credincios, lucru pentru care te respect nespus, dar asta nu înseamnă că sunt împotriva lui Dumnezeu... Din râvna programatică pentru dreptatea Domnului, pentru aceste valori Divine, eu sunt primul care îl rog pe Dumnezeu să EXISTE și să ne ia în serios odată, să caute disperării noastre cu râvna cu care ne propune să urmăm neabătut și noi Lui... Îl rog pe Dumnezeu să existe și să caute celor mai fierbinți lacrimi ce se varsă inutil pentru El, ascunsul și pititul extrem al universului, precum și celor mai fierbinți inimi ce se chinuie în zadar să-L găsească dar nu au revelația să-L perceapă... Dacă pe mine nu mă va ierta pentru insolența ce am de a-L interoga atât de frontal, măcar pe tine, frate și pe toți cei ca tine îl rog eu pe Dumnezeu să te facă fericit... Căci e eroică și monumentală munca ta și a celor dedicați ca tine chemărilor Lui... E păcat ca Dumnezeu să nu te asculte, credinciosule pentru câtă speranță și loialitate îi dedici și la câte ai renunțat pentru El... Astfel, ce frumos să mă gândesc cât ești de fericit și cât te va face de fericit în Rai... Tu nu ai insolența de a-i fi atât de sceptic ca mine și a-L întreba pe Domnul de ce nu ni se dezvăluie simplu și matematic, cu simțurile comune omenești pe care tot El ni le-a dat... Dumnezeu ți-e atât de prieten ție iar pe mine mă amână și mă privește cu o neîmpăcată ură și dispreț din vina că îi pun întrebări prea neelegante ce nu se pun Divinității... Cât de mult îmi place să-ți admir osârdia și râvna pentru Dumnezeu, credinciosule, atât a ta cât și a celor ca tine...! Spectacol mai captivant pentru mine nu pot să știu decât când văd rugi fierbinți ce i se aduc și inimi creștine alinate de El așa cum o face El mărinimos pentru tine, credinciosule... Pentru mine, relația ta cu Dumnezeu e un spectacol, dar doar un spectacol sfârșit cu fiasco când știu că Dumnezeu face disocieri pe criterii de performanță a prăpăditelor creaturi care nu sunt organic în stare a fi apți și a-i ține pasul și poruncile. De ce e supărat Dumnezeu că setea mea de El rămâne veșnic nemângâiată...? Oare nu El îmi pune în cap atâtea rezerve și nu-mi dă în tot ceasul atâtea prilejuri să-L întreb mereu de ce doare totul...? Eu nu cred și mă doare să simt că viața aici pe pământ e o bagatelă pe care ne-o servește în fiecare zi ca pe o doctorie amară, când un simplu gest divin să fi făcut cu competența Lui desăvârșită și am fi simțit și puțină miere în acest calvar imposibil de suportat, viața așa cum e, sub forma cea mai defavorabilă și ofensatoare pentru sărmanele noastre existențe de carne stricăcioasă și pentru noi ca și creaturi rezultate în urma îndeletnicirii și experimentelor cosmice ale Lui Dumnezeu... Vieți goale de conținut și de sens practic avem din atâta mărinimie potențială a Lui Dumnezeu..., vieți ciuntite de tot ce-ar fi putut avea mai încurajator și mângâietor pentru simțurile noastre primare perfect amăgite... De ce ne naștem spre a muri și trăim doar cu frica morții și evident, a Lui Dumnezeu ? Eu nu pot asimila adânc în fibra mea biologică sau spirituală asemenea certitudini dezolante și asemenea dreptate divină pe care oricât aș încerca, nu pot s-o mestec și diger căci îmi lasă un gust sălciu mereu, oriunde, la tot pasul și oriunde m-aş uita la acest spectacol la care nu am râs deloc. Nu pot să privesc mormântul tatălui meu stins când aveam mai multă nevoie de el, când aveam 3 ani, și că nimic nu s-a ales din bruma de viață ce-a avut-o, și că azi e în condiția degradantă de a fi humă mizerabilă și un schelet veşnicind în bezna mormântului, cu toată viața ce-a pulsat în el... Și nu pot să pricep ce finalitate, satisfacție și logică a unui ordin rezonabil divin a justificat respiratiile tatălui meu sfârșite, în comă, două zile pe patul de spital după un mal praxis la care-a fost supus și batjocorit pe masa de operație că mama n-a avut bani să dea la doctor și cu ce a ajutat Divinității aceste grozăvii mă întreb... Eu nu pot pricepe cum viața ne-a fost îngăduită cu un scop atât de nobil, Mântuirea, dar ne-a fost livrată sub o formă de rebut în toată regula, nedemn pentru talentul unui Meșter Creator ce se respectă, cum e Dumnezeu... Ar fi fost insolubile două existențe rezonabile, una aici pe pământ, iar cealaltă, pasul doi, desăvârșirea, dincolo în Cer dacă așa vrea Domnul să ne ducem totuși în final acolo la El...? Pentru ce-a creat Dumnezeu șerpii sau diavolii, acești viruși inutili pentru sistemul final, pentru ca apoi să creeze oamenii, complet lipsiți de apărare sau cu apărarea unei slabe percepții de revelație divină dată numai unora aleși cum sunt numai cei virtuoși întru credință, ca tine de pildă, fratele meu credincios...? A fost Dumnezeu un fabricant de viruși și le-a dat drumul în sistem ca să-și distrugă benevol și intenționat propria Creație...? Iată de ce, eu nu pricep așa ceva și de aceea voi găsi, insolit, întrebări dramatice la care nimeni, nici chiar Dumnezeu nu-mi va da niciodată nici un răspuns mângâietor..., sau nu voi putea eu, cu mintea trunchiată de limitările firii ce mi-a dat-o El să înțeleg ceva... Și atunci la ce bun de m-aş pocăi sau nu, când știu că în orice condiții pot fi aici pe pământ tot atât de bun ca și tine, de uman, de cinstit, de corect, de civic și drept în viață, și dincolo de viață...? Dumnezeu nu vede că nu fac rău la nimeni din jur, deci nici Lui n-am cum să-i pricinuiesc...? Ce-ar avea de pierdut Dumnezeu dacă ar face o excepție cu mine sau cu tine și ne-ar accepta pe cuvânt în Rai, așa cum suntem și tu și eu, cu viciile și metehnele mele, cu tarele cu care m-am născut, chiar dacă Dumnezeu mă vede poate indolent în a-L căuta cu o conștiință peste care îmi pune mereu niște ochelari opaci ai insondabilului și incertitudinii...? Oricum, sunt eu obraznic pentru Dumnezeu în esență ? Habar n-am... Tot ce știu e că în Rai tot atât de devotat și sârguincios aș trudi Lui, ca și tine... Amândoi, dragă frate creștin, am trage în Rai cu aceeași râvnă și bucurie la același Jug divin la care ne-ar pune Dumnezeu, și aș face cele mai istovitoare munci și datorii de rob supus ce mi-ar fi date, neabătut, fără crâcnire, cu lacrimi de adorație și bucurie în ochi pentru El. Eu știu că pot fi bun pentru Dumnezeu și așa cum sunt... Dumnezeu știe că în esență eu sunt pro intențiilor Lui bune și prin urmare Îl pot prețui tot atât de bine ca și tine, prietene... Într-un fel, sunt deja un pocăit sub o altă formă, sub o formă de grevă instinctivă invocând libertatea nepermisă de a-L interoga frontal și răspicat pe Creatorul meu, de-a umbla după explicațiile Lui Dumnezeu pe toate tărâmurile gândirii și simțirii, gândire pe care Dumnezeu ne-o guvernează atât de specific și gelos încât promite să fie coercitiv de câte ori cineva nu mai vine acasă din permisia gândirii libere... Și de ce să nu mă accepte Dumnezeu de-i dezertez temporar din rezervatia Lui de cutume și pravili, doar pentru ca să mă-ntorc în final tot la El ca un fiu rătăcitor, de vreme ce altă șansă nu e..? Iată de ce, eu îl iubesc pe Dumnezeu sub o formă a mea personalizată și nu accept nici o mijlocire sau artificiu contrar percepției umane obișnuite comune, declarându-i solemn că și eu Îi iubesc dreptatea Lui la paroxism, cu toate obiecțiile mele care vin nu din obrăznicie, ci din SETEA de a-L înțelege și urma mai bine și consistent pe un Dumnezeu al dreptății și clarității pe oriunde te-ai uita: pe pământ și în cer, căci n-ar fi mai sublim așa...? Dar dacă Dumnezeu nu mă înțelege și nu mă primește așa cum sunt, atunci sunt pierdut... Căci nu voi putea nici trăi, nici muri vreodată. Sper că Dumnezeu nu mă va lăsa fără nici o alinare la aceste nemângâieri și întrebări asupra stării Lui ce pot veni în mintea oricui la fel de natural și neoprit cum valurile mării se sparg natural de țărm... Cum să fiu perfect mulțumit cu situația jalnică de fapt și să nu-i pun întrebări capitale Lui Dumnezeu asupra tuturor motivelor, damnării, lacrimilor și durerilor noastre...? Cum să accept fără crâcnire toate câte le-a rânduit și îngăduit El aici pe pământ ca fiind bune sau drepte fără nici o rezervă sau amendament? Ar trebui să calc peste cadavrele de pe câmpul pustiit al vieții, să-mi spăl creierul și să nu-i mai ridic nici o obiecție Domnului, adică să deconectez eu însumi acel creier și rațiunea, de la circuitele pe care tot Domnul pare că mi le-a hărăzit personal ca o favoare a unei specii inteligente când m-a creat... Și atunci privesc peste lumea creată de Dumnezeu și văd, simt că pe alocuri e imperfectă și imperfectă rău. Se poate concepe o imperfecțiune în Creația lui Dumnezeu...? Păi atunci cum să accept că tu ai un suflet și Dumnezeu se preocupă de mântuirea lui, iar puiul pe care tocmai îl mâncaşi cu poftă la prânz cu mujdei de usturoi să nu aibă un suflet, iar groaza morții și durerii lui când i-ai tăiat capul să fie dreaptă și să nu fie similară până la identificare cu groaza potențială a morții mele și a atâtor ființe nevinovate prigonite pe pământ sub îngăduința lui Dumnezeu...? Nu suport o asemenea dreptate, o asemenea rânduială, nu suport mielul tăiat de Paște, cum nu suport ca Dumnezeu să-mi prezinte aceste grozăvii ca fiind singurele soluții găsite la momentul actual pentru scena practică a acestei lumi creată și prezentată în Biblie ca o capodoperă. Gunoiul de simțăminte ce-mi sunt interzise sub vina eretismului, ascuns de Dumnezeu sub preșul acestei capodopere a Lui care este lumea, pe mine mă intrigă sistematic și astfel toate chemările ce mi le-ar trimite Dumnezeu, pentru mine capătă accente descurajante. De ce viața nu ne e dăruită sub o manieră mai suportabilă, de ce ne e prezentată ca un câmp minat în care trebuie să faci echilibristică serioasă și asumată pe o coardă întinsă peste prăpastia iadului, iar la un metru în față se întinde ceața, încât malul celălalt al Raiului în care trebuie să ajungi rămâne veșnic înconjurat de incertitudine și inaccesibilitate practică...? Dumnezeu nu vrea să ne pregătească tuturor Raiul fără un examen draconic și nu vrea sau nu-L interesează să facă să trecem toți examenul, iar cine nu ia, repede cu el în iad... De ce altfel nu se poate...? Și eu am fabricat niște piese greșite când eram strungar și le-am aruncat la ladă. Dar poți avea tupeul să te gândești că a greșit Dumnezeu când a creat o lume în cea mai mare parte sceptică și necredincioasă și că pentru acest handicap dobândit trebuie să fie toți aruncați la ghena iadului...? Dumnzeu nu vrea să ne spună de ce nu ne dă tuturor o șansă fără părtinire și fără discriminare odată pentru totdeauna... El nu spune de ce nu rezervă tuturor neputincioşilor lumea Lui astfel încât în iad să nu mai rămână decât Satana, singur și dezolat, având de ales între a se sinucide și a cere el însuși Lui Dumnezeu să-i dea șansa de a fi ultimul care se pocăiește și aderă la ceata sfinților... Ce sublim și drept ar fi atunci totul...! Pe când în schimb, Dumnezeu ne triază în răi și buni pentru El și pentru a nu face El însuși munca de jos de a pedepsi pe cei păcătoși, a inventat unelte, diavolii pentru a ne ispiti și a ne răpi pe veci o șansă, ca apoi aceștia să se ocupe și de reciclarea rebuturilor care suntem noi, în iad. Nu vedeți...? După ce-ați trăit o viață ca persoane importante și de neînlocuit aveți "șansa" să deveniți la sfârșit niște rebuturi ale Lui Dumnezeu..., hoituri împuțite și inutile ca bătrâni morți răpuși de bătrânețe și boli, găsiți plini de viermi după două săptămâni în apartament, ori ostatici inocenți executați prin decapitare de grupări teroriste în deșert... Astfel mă cutremur privind aceste nedrepte realități și mă întreb cu ce ești tu mai îndreptățit să-L vezi pe Domnul și eu sau un alt nefericit nu, când în toată păcătoşenia mea, oricum nu-i puteam dăuna cu nimic Lui în puternica Lui cetate Divină, în infinitul pe care-l poartă El pe deget ca pe un inel... Eu, praf... Dumnezeu, infinitul... Oricât ai raporta Infinitul la un fir de praf tot nu-ți va da nimic... Eu, copilul și Creația Sa preferată, pedepsit, cu smoală opărită turnată în cap de torționarii Lui Dumnezeu, diavolii... Dumnezeu, Suveran, Infinit, invulnerabil alături de privilegiații Săi din Rai... Ce fel de rude suntem, în ce fel de inexorabil raport antagonic suntem cu Creatorul nostru, ce fel de aritmetică, ce fel de dreptate, ce fel de spectacol grotesc e acesta, pe care privindu-l rămâi cu un gust amar...? Astfel, fratele meu, cred că înțelegi de ce privesc eu posibilitatea de a fi mai religios, cu niște rezerve insurmontabile... Căci a mă pocăi înseamnă a proba pe propria-mi piele o haină și o plapumă inumană și stupidă ce nu mă cuprinde și astfel rămân dezamăgit și cu picioarele afară de ea... Ce înseamnă pentru mine a fi dăruit credinței ca tine ? Înseamnă a fi supus veșnic unui Stăpân consumator de toate libertățile umane sub toate aspectele în afară de libertatea de-a te îmbolnăvi și muri, a nu mai avea nici o obiecție la tot ce-mi pricinuiește un neajuns existențial, a-mi accepta tristul statut de subordonat, de sclav aparținând programatic unui stăpân despotic care are drept de viață și de moarte asupra mea, a fi un gladiator pus veșnic să lupte pentru altcineva și să spun despre mine, "Robul ce va muri azi, Te salută, Doamne..." Nu înseamnă asta a-mi reteza orice instinct primar și orice emoție privată, a nu mai trăi nici un pic pentru mine, a nu-mi mai aparține nici mie și nici Lui Dumnezeu căruia nu-i pasă programatic de emoțiile mele private...? Mă înspăimântă să mă văd un sclav, să mă autoexilez în ipostaza clară a unei veșnice sclavii și pe lumea asta și pe lumea cealaltă... Unde e ideea de libertare...? Să muncesc veșnic pe plantația lui Dumnezeu, încorsetat în conceptul de a nu putea respira liber, de a avea statutul de inferioritate, de a-mi cenzura si bruia orice reacție, sentiment sau gând al corpului și ființei mele funcție de o autoritate care mă cenzurează în orice și din orice pretext și nu-mi face nici o concesie personală în afară de dreptul de a respira aerul poluat al modernității, a mânca mâncărurile pline de E-uri și pâinea cu initium și a nu fi (prea) bolnav un timp. Iată soarta blestemată ce mi s-a hărăzit. Sunt pus să slujesc Cerului pe viață, în orice condiții... Sunt pus să aleg durerea iadului sau munca credinței în care să nu am pauze de la chinurile iadului ori de la huzurul și relaxările Raiului, să trag la jugul credinței ca un animal de povară, fără gânduri, fără lacrimi de bucurie pe obraz, afară de cele de obediență necondiționată, fără visul oricărei libertăți... Un iepure de câmp pus să pască în cușcă cele mai delicioase nutrețuri ale credinței, care după două zile moare de stres... Eu sunt mânat de gânduri..., sunt om..., sunt mânat de visuri, de sentimente, de visul de LIBERTATE, EGALITATE, FRATERNITATE, DEMOCRAȚIE... Iată concepte înrădăcinate organic în inima omului odată ce a fost creat cu acest germen și vis de confort interior în suflet... Și sufletul meu nu-l văd trăind lipsit de aceste atribute nici în lumea asta nici în cealaltă... Căci Dumnezeu nu acceptă libertatea privată creaturii sale..., nici egalitatea, nici fraternitatea, nici democrația. Căci nu e nimic democratic în conceptul de a te supune, indiferent de pretext. Sătui de supunerea față de regi și împărați, unele popoare au inventat republica și au decapitat regii. Supunerea și frica sunt simptome ale opresiunii de către un satrap și zbir discreționar, nemilos și totalitar. Dumnezeu nu-mi cere supunere și frică crâncenă față de puterea Lui căci în nici un caz nu aș putea să-i dăunez cumva și să-i creez un neajuns prin orice acțiune ineficace și netrebnică a mea, lovită de nulitatea inferiorității mele față de excelența atotputernică divină. Dumnezeu râde de orice infatuare a creaturii Sale imperfecte și nu are a-și face griji că i-am putea cauza primejdii cumva puterii Sale prin orice nemernicie a faptelor noastre necugetate. Dumnezeu se supără formal pe noi și ca un bun Părinte ne păstrează o tainică și subtilă milă indestructibilă părintească. Dumnezeu mă iubește pe fond, îmi promite mila și iertarea căci Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului ci îndreptarea lui chiar dacă nu mă privește cu ochi buni când nu-mi extirp cu de-a sila din inimă visul de libertate și bucurie a vieții, concepte care nu-i sunt prietene și îi repugnă, îl irită iremediabil în planurile Sale represive din punct de vedere practic față de păcătoasa omenire. Eu nu mai văd ceva bun și mângâietor firii omului în aceste idei și planuri draconice față de oamenire prin necazurile care ni le îngăduie Dumnezeu, chiar dacă ne mărturisește o iubire programatică în idee... Dar în mod practic Domnul nu-mi dă nici o șansă dacă gândesc și perseverez cârcotaș și critic la represiunea efectivă și practică cu care lovește omenirea atât de incredibil, dacă mă amestec în alchimia Sa otrăvitoare pentru om... Știu că Domnul e bun... Dar dacă are un bici întotdeauna ascuns și o perspectivă a iadului pregătită potențial pentru mine când i-aş greși Lui din slăbiciune omenească și nu m-aş pocăi, Dumnezeu poate să-mi promită orice... Mă poate trimite pe mine direct în Rai. Eu aș suferi acolo și aș fi deznădăjduit și solidar cu cei ce au rămas afară, exceptând criminalii și hoții ori alți găinari și potlogari a mai putut îngădui să se nască și să respire Dumnezeu. În afară de bestiile umane aș fi solidar și aș empatiza cu toți ceilalți, cu toți cei ce i-a dezmoştenit Domnul discreționar și imperturbabil de la bucuriile ce mi le-ar fi dat dat mie în Rai, iar fratelui meu de lângă mine ce atâta de mult l-am iubit, i-a dat osândă veșnică... Unde e ideea de egalitate...? Unde e ideea de fraternitate aici, unde e filantropia nestricăcioasă a Lui Dumnezeu...? Cum să mai pot trăi un minut în plus în Rai, când știu că părintele sau fratele meu iubit sunt batjocoriți irecuperabil în IAD, iar eu în Rai am ajuns să fiu superior și privilegiat lui, păcătosului meu frate iubit... Nu suport singurătatea în acel Rai fără prezența fratelui meu lângă mine sau a tuturor oamenilor care au respirat ca și mine pe pământ și nu au făcut nici un rău nimănui... Cum să accept suferințele acestora în iad, a acelora care poate au însemnat ceva pe pământ pentru mine...? Cum să accept plânsul lor etern în iad iar revolta din mine să nu rezoneze exponențial cu suferința lor...? Criminalii se pot duce dracului dar cum să nu turbez de durere în Rai când știu că după modelul erorilor judiciare de pe pământ, acestea se petrec și aici pe la noi ca și în cer, potrivit echivalenței rugăciunii din "Tatăl Nostru", în care se spune că precum în cer, așa și pe pământ. Dacă e rău pe pământ e sigur că Cerul a îngăduit-o precum că dacă A egal cu B atunci și B egal cu A. E sigur că mai era loc în cer și pentru chinuitul meu semen, nu pentru criminali ci pentru inocenți... Un pic dacă s-ar mai fi strâns toți fericiții Raiului, ar fi făcut loc pe bănci și fratelui meu proscris în iad. Și atunci Satana ? Ce ar fi făcut singur în iad ? Rămas fără obiectul muncii, ar fi dat oricum faliment... Ce ușurare pentru omenire și ce stres pentru Dumnezeu că îi dispare o categorie a Creației Sale, torționarii Săi, diavolii...! Să mă gândesc totdeauna la Dumnezeu... Să spun : "Ce floare frumoasă ! Har Domnului că a putut-o crea ca să-mi desfete privirile..." "Ce bucate delicioase... Har Domnului că mi-a desfătat simțurile...!" "Ce dulce e femeia mea în patul conjugal... Har Domnului și mulțumesc pentru orgasmele minunate ce le-am putut trăi cu ea...!" Și ce să cer eu acelei femei când ea ar fi prea virtuoasă întru Domnul, cel mai irezistibil amant platonic...? Cumva pasiune și voluptate pentru mine să aștept de la o femeie cuvioasă și evlavioasă, sedusă de dragostea platonică a Lui Dumnezeu ? Ar trebui să fiu mulțumit cu actul animalic dezbrăcat de orice sentiment făcând dragoste cu o femeie și potrivit opticii Lui Dumnezeu ar trebui să zic că mă acuplez cu ea și nu că fac amor... Privind numai la Domnul necontenit, femeia mea prea virtuoasă întru credință ar fi cel mult inconștient frigidă pentru mine, când nu-L poate amâna din inimă pe Dumnezeu, (și care față bisericească spune că trebuie să dobândim delicii voluptuoase din dragostea Lui Dumnezeu ?). Femeia dedicată Lui Dumnezeu, amantul ei ceresc suficient, nu poate fi coruptă nici măcar un pic a ignora voia platonică a Domnului, nici măcar în intimitatea conjugală... Și astfel m-am împerecheat cu o păpușă vie gonflabilă, cuvioasă și credincioasă... Că ne iubește Dumnezeu cu asupra de măsură într-o pură teoretică idee e bine și mă chinui să cred asta... Dar că ne îndoaie puținele bucurii și aerul respirabil uman cu apa și cu ceața misticii și obscurantismului religios extrem asta mă face să rămân veșnic doar un îndrăgostit de Dumnezeu, fără speranță consistentă... Nu un ateu sunt dragă credinciosule deranjat și ofuscat de atitudinea mea rebelă, ci un căutător sunt fără noroc sau inspirație în GOANA DUPA AUR a credinței. Toți au avut noroc, au gasit câte ceva pe drum, un os de ros, un bob cât de mic de aur al credinței. Eu am rămas prea mult în urma căutătorilor, scormonind prea amănunțit în toate balasturile și gunoaiele ori ororile vieții ca un geolog înfrigurat și nebun, fanatic de munca lui, gândindu-mă că orice pietricică lăsată în urmă de toți putea să-mi spună ceva mai esențial despre Dumnezeu, ceva care să justifice, certifice și supervizeze tot ce a făcut pentru noi și prin care să-i găsesc în inima mea un loc cât mai intemeiat, interesant și nezdruncinat... Nu am reușit să găsesc nimic din vreo urmă benefică a Lui Dumnezeu... N-am știut că Dumnzeu nu se caută. El doar se REVELEAZĂ... Am căutat să văd cât de frumoasă și captivantă e viața dată de Dumnezeu oamenilor pe pământ. Am văzut numai dramă, deziluzie, nedreptate, crime perfecte, erori judiciare, boală, moarte plenară, deznădejde și deșertăciune în a te bucura de ceva AICI. Am văzut că pot muri în chinuri de cancer. Am simțit otrava turnată în simțuri de a nu mă bucura autentic și definitiv de nimic din ce i-a hărăzit Dumnezeu omului în viața fizică... Cu această strepezeală în simțuri nu am înțeles de ce dacă Dumnezeu m-a împiedicat ca pe-un cal, mi-a interzis și mi-a tăiat orice aripi ca să zbor liber în opera Lui creată aici pe pământ, îmi va permite să mă desfășor liber în opera Lui din Cer. Eu nu voi putea zbura liber nici în Cer, căci nu voi cuteza de frica de Creator... Și acolo în Cer aș putea să calc în străchini ca și aici pe pământ. Precum vezi credinciosule sporit în credință, am ramas suspendat între pământ și Cer spre deosebire de tine care vezi în orice o asigurare semnată de Dumnezeu pentru calmarea vanităţii tale. Voi putrezi în acest ascensor al căutării, fără ca Dumnezeu să știe măcar că am murit cu degetul pe butonul de alarmă, căutând Lui în zadar... Dragă prietene... Îmi cer scuze pentru această lungă confesiune, dar n-am mai facut-o nimanui iar dacă Dumnezeu din neantul în care este nu are cum fizic a mă înțelege ți-am scris ție, cititorule de blog, fără măcar speranța de a mă înțelege sau accepta și tu, copiind și tu pe Dumnezeu care e imposibil să mă vadă și perceapă, nu mai zic să mă înțeleagă căci El din haos a venit și a rămas în haos, iar haosul e vid și neant și nu poate da explicații... Știu că e inacceptabil pentru tine tot ce ți-am mărturisit... De aceea, mă poți certa și prigoni și tu molipsit de Dumnezeu, cum desigur Domnul va face pentru erezia mea, eu oricum te voi privi ca pe un prieten... Un prieten pe care oricum l-am deranjat sub aspectul delicat al credinței sale, când ar fi trebuit să fiu atât de politicos și să nu-ți tulbur gândurile și convingerile tale dedicate exclusiv doar către Dumnezeu iar elucubrațiile mele te-au tulburat fără de folos... Îmi cer iertare pentru asta și ție și Lui Dumnezeu. Nu trebuie să-mi răspunzi... Eu aștept să-mi răspundă doar Dumnezeu și atunci când va vrea să-mi dea un răspuns rezonabil, e sigur că mă va găsi pregătit și treaz la orice oră, însetat și uscat ca un burete de El și de răspunsul Lui mângâietor... Însă în această disperare și incertitudine metafizică în care mă găsesc, am o singură mângâiere și un paliativ al răspunsurilor pe care i le cer în deșert Lui Dumnezeu : Faptul că Dumnezeu te-a făcut mai bun, dragă prieten credincios...! Atât mi-e de plăcut să mă gândesc la voi, credincioșii, când voi ați dat vieții de aici de pe pământ un rost și rostului i-ați dedicat o viață. O viață curată, creștină, smerită, dreaptă... Cât de sublim și de eroic... Mă bucur sincer să vă văd, să mă îmbăt de spectacolul sublim al dăruirii voastre sincere pentru legile lui Dumnezeu într-o lume guvernata 99% de rău și răutate. Bunătate..., cinste..., omenie... Asta sunteți voi cei autentic credincioși... Poate voi sunteți însuși Dumnezeu care n-a mai suportat singurătatea într-un Rai în care nu mai venea nimeni cu atâtea exigente standarde și s-a coborât aici pe pământ, transfigurat în trupurile voastre... Binecuvântați să fiți... Vă iubesc virtuoșilor, cei căutând cu patimă Lui Dumnezeu...cei căutând cu patimă dreptatea și bunătatea... Fără voi și fără Dumnezeu lumea era o junglă mult mai spectaculoasă decât câmpia Serengeti unde zi și noapte curge sânge din beregăți de pui de antilopă sfârtecate de vii de lei... Crezi, prietene credincios că fără prezența Lui Dumnezeu în inima ta ce S-a cuibărit acolo dintr-un noroc și întâmplare pentru tine, ai mai putea fi îndrăgostit de El atât de fără speranță ca mine...? Crezi, blândule și dreptule prieten credincios că fără Dumnezeu nu turbai demult de furie și nu era mai mult decât posibil să fii acum criminal la drumul mare? Doar Dumnezeu te-a făcut mai bun și nu că pielea ta are vreun merit... De aceea mulțumesc Lui Dumnezeu că m-a făcut într-o lume în care sunt și câțiva credincioși care dau tonul binelui și dreptății pe lume, căci altfel lumea ar fi fost o autentică junglă perfect insuportabilă. Te rog deci Dumnezeule, de unde ești sau nu ești, SĂ EXIŞTI și să ajuți și necredinței mele...!

DECESUL LUI DUMNEZEU TRANSMIS ÎN DIRECT

DECESUL LUI DUMNEZEU TRANSMIS ÎN DIRECT
Mai trebuie un ultim caz de terorism, un ultim caz de decapitare a unui nevinovat, un ultim război ce poate începe în orice zi de-acum înainte, un nou Hitler de care nici o epocă n-a dus și nu duce lipsă, un ultim caz de condamnare a unui nevinovat printr-o eroare judiciară a unui judecător rânduit de Divinitate pe pământ, un ultim caz dintre aceste orori și atrocități trecute, prezente și atât de iminente și potențiale pe acest însângerat pământ de copii care mor părinților și părinți care mor copiilor și putem conchide lejer și natural că nu se poate cu așa ceva, deci nu există Dumnezeu ! E cu neputință ca un Dumnezeu al binelui și milei desăvârșite, creatorul tuturor văzutelor și nevăzutelor, al omului căruia i-a dat și i-a împrumutat milă, minte, inimă, suflet și rațiune, al universului, galaxiilor, sistemelor solare, planetelor și al pământului nostru, opera capitală a Lui Dumnezeu, să îngăduie și să rabde pe suprafața lui atâta exploatare a omului de către om, atâtea genociduri și pogromuri, atâtea orori și atâtea tragedii întâmplate atâtor ființe de la animale tăiate în abatoare și până la oameni oprimați în lagăre ori nedreptățiți și oprimați metodic într-o viață de mizerii, e cu neputință ca un Creator în idee milos și filantrop să fi îngăduit și să îngăduie atâta sânge și atâta chin cu fruntea senină și o floare la ureche și să fluture omului denumit homo religiosus în față speculația tristă și aserțiunea că nu aceasta e viața pustiită de sânge și orori, nu aceasta e fericirea și binele etern ci o cu totul altă poveste, nu lumea asta e bună ci o altă lume, lumea cealaltă, în care oamenii, manipulați programatic și loviți sistematic și irecuperabil în tristul lor destin, cred simptomatic și de nevoie și frică, ne având altă mângâiere și altă speranță în marea de amar a vieții decât visul pustiu de dragoste și mântuire și devotamentul morbid și credința într-un Dumnezeu, oricare ar fi El, oricum martor autoexonerat al tuturor relelor ce ni se întâmplă perpetuu și inexorabil de la Facerea Lumii încoace. Tot de atunci, din primul moment al Creației cutia Pandorei răului a fost deschisă, diavolii risipiți și presărați pe pământ printre noi, sabotori ai noștri și ai operei Lui Dumnezeu încât ne întrebăm la ce bun așa ceva și la ce bun exemplul și sperietoarea iadului și chinurilor veșnice dacă din startul Creației oamenii nu se pot organic dezbăra de rău și păcat, și nu pot fi practic determinați hotărât la îndreptare, încât în șir izvodesc gânduri și fapte malefice și toate păcatele prevăzute în Îndreptarul Divin sunt metodic înfăptuite conștient ori nu în orice zi, trecută, prezentă și viitoare ? Mai trebuie un ultim exemplu de rău pe pământ, un ultim cutremur sau inundație devastatoare, mai trebuie un ultim caz de ebola, ciumă, holeră, lepră, arme chimice, nebuni kamikaze care se aruncă în aer în mall-uri sau metrouri, ca să realizăm că nu sub îngăduința unui Dumnezeu al milei și dreptății se petrec toate aceste orori ci mai degrabă în lipsa unuia apărător și degrabă protector. De la Iov încoace fiecare suntem câte un frate al lui care răbdăm mai mult sau mai puțin din încercările iovice la care suntem condamnați de către Dumnezeu în amarul acestei vieți care ne-a fost mai degrabă dată ca un mijloc al cărnii prin care să simțim pe viu durerile, încercările și dramele cărnii noastre, decât ne-a fost dată viața ca un beneficiu prin care să fi simțit bucuria vieții și nu scârba și chinul ei de orice zi și noapte. Să mai verse cineva o singură lacrimă, chiar nou născut să fie și poate fi de ajuns să ne dăm seama definitiv dezamăgiți că nu există Dumnezeu. El se poate crea din bunătatea ta sau a mea, pe când noi din bunătatea Lui, niciodată ! Proba practică a timpului și a istoriei ca și calendar al unor crime inevitabile trecute, prezente și viitoare dovedește acest trist lucru, că noi suntem singuri în marasmul nostru. Ori abia dacă nu există Dumnezeu El poate fi exonerat și iertat pentru crima de-a fi îngăduit atâtea crime, trecute, prezente și viitoare ! A mai vorbi de Dumnezeu sau cu Dumnezeu cocoțați pe un munte de cadavre din care al nostru poate fi ultimul dar nu cel din urmă, e o jicnire la adresa ideii teoretice și conceptului de Dumnezeu. A nu-ți pune nici o întrebare în legătură cu starea sau nestarea Dumnezeului care patronează și e vinovat moral de originea lumii și a măcelului ce a fost și va mai fi dovedește că lumea, religioasă sau atee împreună cu crimele și ororile ei e rezultatul evoluției alambicate a inteligenței speciei umane. Iar Dumnezeu e evoluția dusă la extrem a creierului limbic, reptilian, care mai întâi a devenit inteligent, apoi inevitabil religios. Și nu e ultima etapă a evoluției minții umane. Cine știe ce monstruoase realități va mai croșeta viitorul cu evoluția minților umane. Bine că nu vom apuca un astfel de trist viitor în care cine știe, putem asista la superevoluția minții umane și astfel ori la decesul Lui Dumnezeu transmis în direct, ori la nașterea altuia și mai grozav ca Cel al nostru ! Cutremurător ! Mai bine în mormânt și mâncați de viermi ca pe la noi, cum ni se întâmplă de la Facerea Lumii și până azi și mie și ție, nefericitule, decât să apucăm vremurile cumplite viitoare, mai sângeroase sau nu decât ale noastre !