ÎL ROG DIN SUFLET PE DUMNEZEU SĂ EXISTE

 9) ÎL ROG DIN SUFLET PE DUMNEZEU SĂ EXISTE...! Când văd râvna celor credincioși, lacrimile și rugăciunile lor către Iisus, în suflet mi se naște o stare ciudată..., de bucurie, de tristețe, de disperare... Mă bucur când văd cât sunt de fericiți cei credincioși, ca pe un spectacol sublim îi privesc și îi admir pentru credința lor, pentru liniștea lor, pentru faptul că sunt fericiți autentic cei dedicați cu atâta ardoare Domnului și fiului Său Iisus și astăzi, ca și acum două mii de ani când a apărut creștinismul ca o necesitate istorică implementată în societatea romanilor antici pentru a calma, manipula, supune și controla pașnic popoarele cucerite, în special evreii care nu voiau în ruptul capului să accepte că cezarul este un zeu și nici să se închine la statuile cezarilor. Atunci romanii au creat creștinismul cu un Mesia convenabil evreilor, Iisus, dar convenabil și romanilor căci era blând și conciliant și predica favorabil pentru putea romană : " Dați Cezarului ce e al Cezarului... " și : "De primești o palmă, întoarce și obrazul celălalt" ; Și : "Încă ne rugăm pentru puterea conducătoare" , așa cum se roagă la Sfânta Liturghie și preoții noștri de azi pentru conducătorii noștri corupți și venali. Deci bucuria romanilor că au reușit pe calea religiei să îngenuncheze și supună poporul evreu, un popor de altfel militaristic, care reacționa războinic la orice provocare. Azi, după două mii de ani de creștinism mă bucur din suflet să-i văd pe credincioși că și ei au găsit un izbăvitor în Iisus, un personaj ne istoric ci doar literar și alegoric mesianic care unește și calmează în ura programatică a războiului toate popoarele beligerante, la fel ca și pe vechii evrei creștinați ulterior, și apoi toată Europa și mai toată lumea. Acest creștinism mesianic moderat, cu un Mesia blând a reprezentat din toate timpurile o soluție bună pentru liniștea minții și inimii oamenilor, pentru a putea fi controlați și exploatați de guverne, calmați prin religie în această disoluție ireparabilă care se numește VIAȚA pe pământ... Cum au făcut toți oamenii creștinați și cum fac și cei de azi ? În principal prin tradiție. Dacă ți s-a dat pentru confortul tău interior un mit, creștinismul și un personaj alegoric mesianic, Iisus, tu ai început să dezvolți sentimente frumoase în tine și o relație personală cu Iisus, indiferent că istoric vorbind El n-a lăsat nici o urmă sau semnătură pe un pergament pus lângă celelalte manuscrise de la Marea Moartă. Deci ce contează că Dumnezeu și fiul Său Iisus nu se dau văzuți istoric ci doar literar și alegoric ? Dacă noi ne simțim mulțumiți așa e tot ce contează. După aceea au venit și apologeții creștinismului care au studiat, au cercetat, au verificat și au teoretizat pro spiritului acestei religii... În final, rezultatul contează: Toți oamenii s-au încreştinat și au devenit fericiți, eliberați de haos, demoni, întuneric și frică fiindcă așa le-a fost mai lesne... Nu te-ntreb, credinciosule cum să fac și eu. Îmi vei spune: "Ia BIBLIA și citește, fă cel puțin ca mine", sau îmi vei spune altceva... , dar eu sunt un încăpățânat... Eu știu că eu nu pot fi fericit ca tine... Eu știu că nu pot să găsesc liniștea pe care tu ai găsit-o atât de lesne și fericirea ce te desfată pe tine... Tu, credinciosule, homo religiosus, ești fericit cu ceea ce știi, cu ceea ce speri, sau mai ales cu ceea ce ești convins... Eu sunt pustiit de veșnica obsesie că mai există încă o ultimă explicație care nu s-a dat și care nu se va da niciodată și o nerușinată speculație care ni s-a băgat pe gât cu forța, speculația lumii de apoi a speciei umane care nu acceptă neantul și vidul absolut al morții și vor neapărat dependența simptomatică a unui concept de APOI din vanitate și încăpățânare, din slăbiciune umană iremediabilă și faptul că ne tremură chiloții de frică la orice scârțâit prin pod... Măcar și iluzia unui Izbăvitor și unui "apoi" este mai terapeutică pentru biata specie umană muritoare de profesie decât bunul simț nud care îți confirmă prin toate simțurile date de Dumnezeu că nu are cum să existe un Dumnezeu cu asemenea date iraționale ale precarelor Sale urme pe pământ și distructivului Său amestec în viața noastră. În definitiv nu cerem Divinității un lucru irațional și imposibil Atotputerniciei Sale. Cerem să-L vedem și percepem nemijlocit cu simțurile noastre directe puse de El în carnea noastră. Căci toți am dori să-L vedem și pipăim pe Dumnezeu cât suntem de carne și în viață. Însă ni s-a interzis grosolan din start această umană și naturală dorință prin brutala speculație a interzicerii frecventării pomului cunoașterii așa cum țăranii iobagi erau legați la gură cu botnițe de către boieri când le culegeau viile să nu le mănânce strugurii. Disprețul boieresc pentru iobagi e visceral și similar disprețului divin pentru drepturile omului cum ar fi dreptul la cunoaștere și informare încălcate programatic de Dumnezeu prin punerea unui măr otrăvit în Rai să rodească inutil și perfid. Vă e sete de cunoaștere ? Dacă da, luați-vă gândul. Și mie mi-e sete de cunoaștere... Mi-e sete de libertate... Mi-e sete de siguranță, de claritate și de un Dumnezeu ascuns, de ce oare, în cel mai întunecat și neverosimil colț al universului... Cum să mă arunc de nebun ca un kamikaze în această navă eternă și sublimă a credinței oarbe, a Mântuirii și a Lui Iisus când deși recunosc că această idee e perfectă, frica de asta mă cuprinde în aceeași măsură ca și orice frică organică... Frica de credință mi-e egal de insuportabilă ca frica de necredință. Toată viața am fost un timid... Cu ce tupeu să bat la Porțile Divinității ca să tulbur eu o asemenea Întreprindere în exercițiul ei cu păsul meu insignifiant...? N-aş ști ce să cer acolo în Paradis, n-aş ști ce să fac... Mi-aş feri ochii de la Dumnezeu, m-aş face mic cât o furnică, aș fi rușinat, căci aș avea ceva pe conștiință : Când Dumnezeu ar întreba: "Ei, are cineva ceva de spus...?", eu ce să spun... ? Ce mă roade acum...? Să-mi etalez și trâmbițez nimicnicia și efemerele interese mărunt omenești ? Mi-ar fi rușine să mă bag în seamă în fața Divinității, din deferență pentru Dumnezeu care nu este obligat a pierde timpu-i prețios și a asculta bâzâitul efemeridei și planctonului care sunt în oceanul infinitului univers... Acolo în Cer toți vor tăcea. Mulțumiți de deliciile și splendorile paradisiace toți vor tăcea smirnă... În zadar să mai tulburi cu laude toate lucrurile sublime ale Lui Dumnezeu... Dar Dumnezeu în pofida disprețului duhurilor Raiului care mă vor scuipa și huli ca pisicile câinii curioși, Dumnezeu mă va cerceta, îmi va ridica bărbia din pământ, va ști că am ceva important pe suflet și mă va întreba ceva, orice, dar eu nu-i voi răspunde..., nu voi cuteza... Atunci Dumnezeu îmi va răspunde: "Iubite..., în Rai, acum, nu mai ai nevoie de libertate..., nu mai ai nevoie să gândești... Nu ți-e de-ajuns tot ce ți-e dat AICI în Rai...?" Ce să-i răspund eu Lui Dumnezeu ? Că nu-mi ajunge să știu o lume din Cer fericită când știu acea fericire pe câtă dramă a fost clădită aici pe Pământ și câtă suferință trebuie să înduri ca și condiție a parvenirii în Rai...? Și cea mai grozavă dramă e condiția morții în dureri de cancer pentru dobândirea fericirii teoretice din Cer și din Rai. În Rai eu voi tăcea, căci Dumnezeu știe tot ce gândesc și tot ce-i pot cere... Și pentru orice îndoială ce-o am asupra lipsei de cusur a Operei Lui, mai bine tac, căci mi-e rușine să dau ochii cu acest bun și exclusivist Dumnezeu. Îmi vei spune senin, dragă credinciosule, fratele meu din aceeași carne canceroasă ca și a mea, că Domnul e bun, El e prea bun și nu vrea moartea păcătosului, dar mie mi-e rușine și fără de folos mi-ar fi să-L întreb cum de suferă scuipatul pe obrazul celor INOCENȚI...? Mi-e rușine să-L întreb pe Domnul de ce plânge o mamă de copil penticostal sau ortodox înfocat când îi moare copilul de cancer... Acea durere a ei de moment pe mine mă cutremură și mă face inapt a mai vedea la un metru în față prin această pâclă de disperare umană orice demers al Lui Dumnezeu pentru Om... De aceea privesc la Dumnezeu împietrit de groază și cu inima strepezită și tac și mă cutremur de cât amestec toxic a putut avea Dumnezeu în destinul uman... De ce a mai trebuit să ne naștem și să fim puși să alegem între El și groază, când Lui Dumnezeu nu i-ar fi dăunat din cale-afară să ne facă pe toți fericiți definitiv, nemijlocit și din capul locului, niște jucării inconștiente și fericite, eliberate de orice risc existențial... Inconștiente și proaste forme de viață suntem și trebuie să fim noi pentru că Dumnezeu a vrut să fim proști, să nu mâncăm nimic din pomul cunoașterii, să nu ni se deschidă ochii și să nu vedem ce-i binele și răul. De ce Dumnezeu nu ne-a scutit de acest risc și neajuns al prostiei programatice, ori i-a fost teamă că-i concurăm inteligența și i-o uzurpăm netrebnici într-o zi ? Cu ce scop ne-a făcut Dumnezeu din carne ca să fim astfel lesne vulnerabili și efemer trăitori și muritori cu frica și grija vieții, a bolilor și a morții în sân ? De ce și pentru ce acest inutil și contraproductiv ocol al vieții pe un pământ ca un câmp fumegând al ororilor în care ai toate șansele mai degrabă să cazi, să nu reușești exigențelor Lui și să-ți pierzi mai degrabă veșnic Mântuirea după standardele pe care majoritatea nu au habar și nu e posibil uman și natural a le trece...? Și atunci e mai mulțumit Dumnezeu cu o majoritate a Operei Lui căzând sub ochii Lui direct în iad fără deplina Lui indulgență a trece cu vederea și a prescrie organicele neputințe și păcate ale creaturilor ce le-a ivit cu atâtea bune intenții din lut...? Adam și Eva...? A trecut atâta chin de-atunci pe grumajii însângerați ai omenirii, încât suferințele îndurate în lume mai pe drept, mai pe nedrept, ar fi fost suficiente ca să se prescrie și încheie odată acest barbar și ciocoiesc blestem al anatemei eterne în care suntem aruncați toți pentru unul și unul pentru toți în calea tuturor riscurilor și fără nici o protecție aici pe pământ decât speranța ineficace a izbăvirii postume... Dumnezeu ne-a creat pentru că era singur. Acum e mai fericit cu noi așa cum suntem..., predați sau scăpați atât de ieftin în ghearele satanei și nefericiți de profesie în această viață...? Iată, eu sunt nefericit... Eu..., în felul meu, dar alții cu adevărat oropsiți ai sorții, de o mie de ori mai nefericiți ca mine...! Dumnezeu ne-a creat dintr-un boț de lut... Cu ce-L ajută să ne vadă așa oropsiți pe un pământ pustiit de tragedia noastră cea de toate zilele...? Cu ce-L ajută de ne-ar vedea lângă El...? Este El un Dumnezeu dependent de insignifianții și nimicurile de noi inapți acolo sus standardelor măreției Lui ? Dumnezeu își este suficient Sieși... Atunci pentru ce ne cheamă...? Atunci pentru ce nu ne adună de pe drumuri odată pentru totdeauna laolaltă păcătoși și virtuoși ca să ne repare și să ne pună în slujba Lui pe TOȚI potrivit bunelor Lui intenții pentru nefericiții de noi...? Nu înțeleg cum de Dumnezeu mai suportă atâta stricăciune în lume, și nu detonează odată o bombă ca o Reformă a tuturor reformelor și eliminare a tuturor pârloagelor ce s-au instalat pe ogorul Lui și al credinței în El...! Și n-aş mai vrea să mai dea un potop. A distruge e atât de lesne ori de la Dumnezeu am aștepta alte reparații și îndreptări constructive făcute omenirii. Potopul e distructiv și genocidar. E soluția unui despot și zbir cosmic, este o minciună și o manipulare când Dumnezeu este etalonul de bunătate. Să mă rog Lui Dumnezeu...? O..., cât m-aş ruga, dar în acest vacarm vanitos de rugăminte eternă a tuturor ar mai avea gura mea uscată murmurând rugăciuni vreun rost...? O infinitate de rugăciuni care i se adresează Lui Dumnezeu... Până la urmă o simt ca pe o indecență un asemenea aflux de rugă eternă și inutilă a atâtora... Intenția noastră de dragoste pentru Dumnezeu nu-i e Lui prea clară...? Atunci pentru ce să plictisesc Divinitatea cu isonul meu de rugă inutil în fapt dar arhicunoscut și întrezărit de Dumnezeu în inima mea ce oricum e-a Lui căci de El a fost făcută ca să facă infarct și îngăduită în așa vulnerabilitate...? Ar trebui să tăcem... Căci rugându-ne Lui înseamnă a-i aminti permanent ce trebuie să facă pentru noi... Și nu știe Dumnezeu ce să facă fără a-i aminti noi mereu tipicul...? E indecent și impardonabil a jigni competența Lui Dumnezeu amintindu-i în tot ceasul că trebuie să facă ceva pentru mine și pentru tine lesne muritorule...! Dumnezeu nu o știe...? Sau crede că eu nu vreau oricum locul dulce în Rai ce mi-l zvonește potrivit evangheliilor...? O..., Dumnezeu știe că eu vreau ca El să mă pună acolo unde știe El mai bine iar eu să am decența de-a aștepta cuminte, căci nerăbdarea de-ai spune veșnic în rugăciunile mele ceva Lui Dumnezeu despre mine și doritul Rai, o privesc ca pe ceva grotesc : un păcat comis prin pleonasmul rugăciunilor mele repetate...! Nu-i stupid să deschid eu mereu Ușa blocului operator unde operează Dumnezeu și să-i strig în ureche să nu-mi uite vreun tampon sau pensă în operația divină ce mi-o pregătește...? Eu tac și aștept cuminte la coadă să-mi vină rândul, în Rai sau în iad, după toată cohorta de măicuțe, monahi, prea înalți cucernici, pastori, episcopi și papi și evident tu credinciosule, care ești înaintea mea și astfel privilegiat la coada Înfricoşătoarei Judecăți... Tu și ceilalți, frații mei sporiți întru credință, puteți să-L plictisiți pe Domnul cu rugile voastre atât de sincere și emoționante pentru mine... Eu și dacă m-aş ruga Lui, aș face-o cuminte și răbdător o singură dată... Căci ce să-i cer mai mult și mai nou și Dumnezeu să nu știe ce îmi trebuie de la El fără de vreo rugăciune formală și inutilă...? Fi-va Dumnezeu vreodată iluminat și bucuros că i-am adus aminte sau s-a inspirat din rugile mele ca să nu uite ceva și să-mi ajute mai bine...? M-aş ruga lui Dumnezeu o singură dată și i-aş spune : "Doamne, mi-e frică de moarte și de această insuportabilă și inutilă soartă a unei vieți chinuite pe pământ pentru ca apoi să vină cireașa de pe tort a damnării în iad...!!!" În asta consistă toată esența unei rugi fierbinți. Sau : "Doamne, ia-mă la tine în Rai...!" Dar nu pot să mă rog asta... Iarăși mă gândesc... De ce și pentru ce să-mi dea Dumnezeu un loc în Rai...? Cu ce servi-voi eu Universului și Paradisului pentru ca Dumnezeu, rugându-mă etern de El ca un milog, să se îndure să mă pună să mă rotesc perpetuu și monoton ca o roată dințată în acel angrenaj infinit și complicat al Paradisului...? Aș fi o roată dințată cu ochi... O roată dințată din angrenaj nefericită și cu ochii plânşi... Căci ce fericire e să nu știu ce fac acolo în Rai...? Și ce fericire e să știu că voi face ceva, orice, dar să nu știu de pe-acum ce, când pulsează sângele și curiozitatea în mine, și sunt mai apt ca oricând să înțeleg și să ascult cu inteligența ce mi-a dat-o, ce vrea Dumnezeu cu mine acolo în Cer...? Dacă Dumnezeu nu vrea să-mi spună mai repede și clar ce vrea cu mine, atunci îmi răspund eu singur, trist și îmi spun că voi fi un fericit trist și distrus în Rai..., adică tot într-o cușcă, tot cu aripi frânte ca aici pe pământ, căci cum altfel să spun când voi fi într-o veșnică subordonare și fără de dreptul cunoașterii, într-un perpetuu sclavaj, e drept, delicios de plăcut...? Mă înspăimântă această minunată dar stresantă perspectivă la fel cu aceea a chinurilor iadului. Viața de aici e o lungă echilibristică și pe bună dreptate, pe tema mântuirii. E greu și trebuie să lupți și să fii virtuos, după poruncile lui Dumnezeu. Nu există liniște aici, nu există plăcere și împlinire decât iluzorie și temporară. Dumnezeu trebuie urmat necondiționat căci fără El totul e păcat și nu e nici o speranță. Eu nu sunt prea dedicat creștin ca tine, stimate prieten credincios, lucru pentru care te respect nespus, dar asta nu înseamnă că sunt împotriva lui Dumnezeu... Din râvna programatică pentru dreptatea Domnului, pentru aceste valori Divine, eu sunt primul care îl rog pe Dumnezeu să EXISTE și să ne ia în serios odată, să caute disperării noastre cu râvna cu care ne propune să urmăm neabătut și noi Lui... Îl rog pe Dumnezeu să existe și să caute celor mai fierbinți lacrimi ce se varsă inutil pentru El, ascunsul și pititul extrem al universului, precum și celor mai fierbinți inimi ce se chinuie în zadar să-L găsească dar nu au revelația să-L perceapă... Dacă pe mine nu mă va ierta pentru insolența ce am de a-L interoga atât de frontal, măcar pe tine, frate și pe toți cei ca tine îl rog eu pe Dumnezeu să te facă fericit... Căci e eroică și monumentală munca ta și a celor dedicați ca tine chemărilor Lui... E păcat ca Dumnezeu să nu te asculte, credinciosule pentru câtă speranță și loialitate îi dedici și la câte ai renunțat pentru El... Astfel, ce frumos să mă gândesc cât ești de fericit și cât te va face de fericit în Rai... Tu nu ai insolența de a-i fi atât de sceptic ca mine și a-L întreba pe Domnul de ce nu ni se dezvăluie simplu și matematic, cu simțurile comune omenești pe care tot El ni le-a dat... Dumnezeu ți-e atât de prieten ție iar pe mine mă amână și mă privește cu o neîmpăcată ură și dispreț din vina că îi pun întrebări prea neelegante ce nu se pun Divinității... Cât de mult îmi place să-ți admir osârdia și râvna pentru Dumnezeu, credinciosule, atât a ta cât și a celor ca tine...! Spectacol mai captivant pentru mine nu pot să știu decât când văd rugi fierbinți ce i se aduc și inimi creștine alinate de El așa cum o face El mărinimos pentru tine, credinciosule... Pentru mine, relația ta cu Dumnezeu e un spectacol, dar doar un spectacol sfârșit cu fiasco când știu că Dumnezeu face disocieri pe criterii de performanță a prăpăditelor creaturi care nu sunt organic în stare a fi apți și a-i ține pasul și poruncile. De ce e supărat Dumnezeu că setea mea de El rămâne veșnic nemângâiată...? Oare nu El îmi pune în cap atâtea rezerve și nu-mi dă în tot ceasul atâtea prilejuri să-L întreb mereu de ce doare totul...? Eu nu cred și mă doare să simt că viața aici pe pământ e o bagatelă pe care ne-o servește în fiecare zi ca pe o doctorie amară, când un simplu gest divin să fi făcut cu competența Lui desăvârșită și am fi simțit și puțină miere în acest calvar imposibil de suportat, viața așa cum e, sub forma cea mai defavorabilă și ofensatoare pentru sărmanele noastre existențe de carne stricăcioasă și pentru noi ca și creaturi rezultate în urma îndeletnicirii și experimentelor cosmice ale Lui Dumnezeu... Vieți goale de conținut și de sens practic avem din atâta mărinimie potențială a Lui Dumnezeu..., vieți ciuntite de tot ce-ar fi putut avea mai încurajator și mângâietor pentru simțurile noastre primare perfect amăgite... De ce ne naștem spre a muri și trăim doar cu frica morții și evident, a Lui Dumnezeu ? Eu nu pot asimila adânc în fibra mea biologică sau spirituală asemenea certitudini dezolante și asemenea dreptate divină pe care oricât aș încerca, nu pot s-o mestec și diger căci îmi lasă un gust sălciu mereu, oriunde, la tot pasul și oriunde m-aş uita la acest spectacol la care nu am râs deloc. Nu pot să privesc mormântul tatălui meu stins când aveam mai multă nevoie de el, când aveam 3 ani, și că nimic nu s-a ales din bruma de viață ce-a avut-o, și că azi e în condiția degradantă de a fi humă mizerabilă și un schelet veşnicind în bezna mormântului, cu toată viața ce-a pulsat în el... Și nu pot să pricep ce finalitate, satisfacție și logică a unui ordin rezonabil divin a justificat respiratiile tatălui meu sfârșite, în comă, două zile pe patul de spital după un mal praxis la care-a fost supus și batjocorit pe masa de operație că mama n-a avut bani să dea la doctor și cu ce a ajutat Divinității aceste grozăvii mă întreb... Eu nu pot pricepe cum viața ne-a fost îngăduită cu un scop atât de nobil, Mântuirea, dar ne-a fost livrată sub o formă de rebut în toată regula, nedemn pentru talentul unui Meșter Creator ce se respectă, cum e Dumnezeu... Ar fi fost insolubile două existențe rezonabile, una aici pe pământ, iar cealaltă, pasul doi, desăvârșirea, dincolo în Cer dacă așa vrea Domnul să ne ducem totuși în final acolo la El...? Pentru ce-a creat Dumnezeu șerpii sau diavolii, acești viruși inutili pentru sistemul final, pentru ca apoi să creeze oamenii, complet lipsiți de apărare sau cu apărarea unei slabe percepții de revelație divină dată numai unora aleși cum sunt numai cei virtuoși întru credință, ca tine de pildă, fratele meu credincios...? A fost Dumnezeu un fabricant de viruși și le-a dat drumul în sistem ca să-și distrugă benevol și intenționat propria Creație...? Iată de ce, eu nu pricep așa ceva și de aceea voi găsi, insolit, întrebări dramatice la care nimeni, nici chiar Dumnezeu nu-mi va da niciodată nici un răspuns mângâietor..., sau nu voi putea eu, cu mintea trunchiată de limitările firii ce mi-a dat-o El să înțeleg ceva... Și atunci la ce bun de m-aş pocăi sau nu, când știu că în orice condiții pot fi aici pe pământ tot atât de bun ca și tine, de uman, de cinstit, de corect, de civic și drept în viață, și dincolo de viață...? Dumnezeu nu vede că nu fac rău la nimeni din jur, deci nici Lui n-am cum să-i pricinuiesc...? Ce-ar avea de pierdut Dumnezeu dacă ar face o excepție cu mine sau cu tine și ne-ar accepta pe cuvânt în Rai, așa cum suntem și tu și eu, cu viciile și metehnele mele, cu tarele cu care m-am născut, chiar dacă Dumnezeu mă vede poate indolent în a-L căuta cu o conștiință peste care îmi pune mereu niște ochelari opaci ai insondabilului și incertitudinii...? Oricum, sunt eu obraznic pentru Dumnezeu în esență ? Habar n-am... Tot ce știu e că în Rai tot atât de devotat și sârguincios aș trudi Lui, ca și tine... Amândoi, dragă frate creștin, am trage în Rai cu aceeași râvnă și bucurie la același Jug divin la care ne-ar pune Dumnezeu, și aș face cele mai istovitoare munci și datorii de rob supus ce mi-ar fi date, neabătut, fără crâcnire, cu lacrimi de adorație și bucurie în ochi pentru El. Eu știu că pot fi bun pentru Dumnezeu și așa cum sunt... Dumnezeu știe că în esență eu sunt pro intențiilor Lui bune și prin urmare Îl pot prețui tot atât de bine ca și tine, prietene... Într-un fel, sunt deja un pocăit sub o altă formă, sub o formă de grevă instinctivă invocând libertatea nepermisă de a-L interoga frontal și răspicat pe Creatorul meu, de-a umbla după explicațiile Lui Dumnezeu pe toate tărâmurile gândirii și simțirii, gândire pe care Dumnezeu ne-o guvernează atât de specific și gelos încât promite să fie coercitiv de câte ori cineva nu mai vine acasă din permisia gândirii libere... Și de ce să nu mă accepte Dumnezeu de-i dezertez temporar din rezervatia Lui de cutume și pravili, doar pentru ca să mă-ntorc în final tot la El ca un fiu rătăcitor, de vreme ce altă șansă nu e..? Iată de ce, eu îl iubesc pe Dumnezeu sub o formă a mea personalizată și nu accept nici o mijlocire sau artificiu contrar percepției umane obișnuite comune, declarându-i solemn că și eu Îi iubesc dreptatea Lui la paroxism, cu toate obiecțiile mele care vin nu din obrăznicie, ci din SETEA de a-L înțelege și urma mai bine și consistent pe un Dumnezeu al dreptății și clarității pe oriunde te-ai uita: pe pământ și în cer, căci n-ar fi mai sublim așa...? Dar dacă Dumnezeu nu mă înțelege și nu mă primește așa cum sunt, atunci sunt pierdut... Căci nu voi putea nici trăi, nici muri vreodată. Sper că Dumnezeu nu mă va lăsa fără nici o alinare la aceste nemângâieri și întrebări asupra stării Lui ce pot veni în mintea oricui la fel de natural și neoprit cum valurile mării se sparg natural de țărm... Cum să fiu perfect mulțumit cu situația jalnică de fapt și să nu-i pun întrebări capitale Lui Dumnezeu asupra tuturor motivelor, damnării, lacrimilor și durerilor noastre...? Cum să accept fără crâcnire toate câte le-a rânduit și îngăduit El aici pe pământ ca fiind bune sau drepte fără nici o rezervă sau amendament? Ar trebui să calc peste cadavrele de pe câmpul pustiit al vieții, să-mi spăl creierul și să nu-i mai ridic nici o obiecție Domnului, adică să deconectez eu însumi acel creier și rațiunea, de la circuitele pe care tot Domnul pare că mi le-a hărăzit personal ca o favoare a unei specii inteligente când m-a creat... Și atunci privesc peste lumea creată de Dumnezeu și văd, simt că pe alocuri e imperfectă și imperfectă rău. Se poate concepe o imperfecțiune în Creația lui Dumnezeu...? Păi atunci cum să accept că tu ai un suflet și Dumnezeu se preocupă de mântuirea lui, iar puiul pe care tocmai îl mâncaşi cu poftă la prânz cu mujdei de usturoi să nu aibă un suflet, iar groaza morții și durerii lui când i-ai tăiat capul să fie dreaptă și să nu fie similară până la identificare cu groaza potențială a morții mele și a atâtor ființe nevinovate prigonite pe pământ sub îngăduința lui Dumnezeu...? Nu suport o asemenea dreptate, o asemenea rânduială, nu suport mielul tăiat de Paște, cum nu suport ca Dumnezeu să-mi prezinte aceste grozăvii ca fiind singurele soluții găsite la momentul actual pentru scena practică a acestei lumi creată și prezentată în Biblie ca o capodoperă. Gunoiul de simțăminte ce-mi sunt interzise sub vina eretismului, ascuns de Dumnezeu sub preșul acestei capodopere a Lui care este lumea, pe mine mă intrigă sistematic și astfel toate chemările ce mi le-ar trimite Dumnezeu, pentru mine capătă accente descurajante. De ce viața nu ne e dăruită sub o manieră mai suportabilă, de ce ne e prezentată ca un câmp minat în care trebuie să faci echilibristică serioasă și asumată pe o coardă întinsă peste prăpastia iadului, iar la un metru în față se întinde ceața, încât malul celălalt al Raiului în care trebuie să ajungi rămâne veșnic înconjurat de incertitudine și inaccesibilitate practică...? Dumnezeu nu vrea să ne pregătească tuturor Raiul fără un examen draconic și nu vrea sau nu-L interesează să facă să trecem toți examenul, iar cine nu ia, repede cu el în iad... De ce altfel nu se poate...? Și eu am fabricat niște piese greșite când eram strungar și le-am aruncat la ladă. Dar poți avea tupeul să te gândești că a greșit Dumnezeu când a creat o lume în cea mai mare parte sceptică și necredincioasă și că pentru acest handicap dobândit trebuie să fie toți aruncați la ghena iadului...? Dumnzeu nu vrea să ne spună de ce nu ne dă tuturor o șansă fără părtinire și fără discriminare odată pentru totdeauna... El nu spune de ce nu rezervă tuturor neputincioşilor lumea Lui astfel încât în iad să nu mai rămână decât Satana, singur și dezolat, având de ales între a se sinucide și a cere el însuși Lui Dumnezeu să-i dea șansa de a fi ultimul care se pocăiește și aderă la ceata sfinților... Ce sublim și drept ar fi atunci totul...! Pe când în schimb, Dumnezeu ne triază în răi și buni pentru El și pentru a nu face El însuși munca de jos de a pedepsi pe cei păcătoși, a inventat unelte, diavolii pentru a ne ispiti și a ne răpi pe veci o șansă, ca apoi aceștia să se ocupe și de reciclarea rebuturilor care suntem noi, în iad. Nu vedeți...? După ce-ați trăit o viață ca persoane importante și de neînlocuit aveți "șansa" să deveniți la sfârșit niște rebuturi ale Lui Dumnezeu..., hoituri împuțite și inutile ca bătrâni morți răpuși de bătrânețe și boli, găsiți plini de viermi după două săptămâni în apartament, ori ostatici inocenți executați prin decapitare de grupări teroriste în deșert... Astfel mă cutremur privind aceste nedrepte realități și mă întreb cu ce ești tu mai îndreptățit să-L vezi pe Domnul și eu sau un alt nefericit nu, când în toată păcătoşenia mea, oricum nu-i puteam dăuna cu nimic Lui în puternica Lui cetate Divină, în infinitul pe care-l poartă El pe deget ca pe un inel... Eu, praf... Dumnezeu, infinitul... Oricât ai raporta Infinitul la un fir de praf tot nu-ți va da nimic... Eu, copilul și Creația Sa preferată, pedepsit, cu smoală opărită turnată în cap de torționarii Lui Dumnezeu, diavolii... Dumnezeu, Suveran, Infinit, invulnerabil alături de privilegiații Săi din Rai... Ce fel de rude suntem, în ce fel de inexorabil raport antagonic suntem cu Creatorul nostru, ce fel de aritmetică, ce fel de dreptate, ce fel de spectacol grotesc e acesta, pe care privindu-l rămâi cu un gust amar...? Astfel, fratele meu, cred că înțelegi de ce privesc eu posibilitatea de a fi mai religios, cu niște rezerve insurmontabile... Căci a mă pocăi înseamnă a proba pe propria-mi piele o haină și o plapumă inumană și stupidă ce nu mă cuprinde și astfel rămân dezamăgit și cu picioarele afară de ea... Ce înseamnă pentru mine a fi dăruit credinței ca tine ? Înseamnă a fi supus veșnic unui Stăpân consumator de toate libertățile umane sub toate aspectele în afară de libertatea de-a te îmbolnăvi și muri, a nu mai avea nici o obiecție la tot ce-mi pricinuiește un neajuns existențial, a-mi accepta tristul statut de subordonat, de sclav aparținând programatic unui stăpân despotic care are drept de viață și de moarte asupra mea, a fi un gladiator pus veșnic să lupte pentru altcineva și să spun despre mine, "Robul ce va muri azi, Te salută, Doamne..." Nu înseamnă asta a-mi reteza orice instinct primar și orice emoție privată, a nu mai trăi nici un pic pentru mine, a nu-mi mai aparține nici mie și nici Lui Dumnezeu căruia nu-i pasă programatic de emoțiile mele private...? Mă înspăimântă să mă văd un sclav, să mă autoexilez în ipostaza clară a unei veșnice sclavii și pe lumea asta și pe lumea cealaltă... Unde e ideea de libertare...? Să muncesc veșnic pe plantația lui Dumnezeu, încorsetat în conceptul de a nu putea respira liber, de a avea statutul de inferioritate, de a-mi cenzura si bruia orice reacție, sentiment sau gând al corpului și ființei mele funcție de o autoritate care mă cenzurează în orice și din orice pretext și nu-mi face nici o concesie personală în afară de dreptul de a respira aerul poluat al modernității, a mânca mâncărurile pline de E-uri și pâinea cu initium și a nu fi (prea) bolnav un timp. Iată soarta blestemată ce mi s-a hărăzit. Sunt pus să slujesc Cerului pe viață, în orice condiții... Sunt pus să aleg durerea iadului sau munca credinței în care să nu am pauze de la chinurile iadului ori de la huzurul și relaxările Raiului, să trag la jugul credinței ca un animal de povară, fără gânduri, fără lacrimi de bucurie pe obraz, afară de cele de obediență necondiționată, fără visul oricărei libertăți... Un iepure de câmp pus să pască în cușcă cele mai delicioase nutrețuri ale credinței, care după două zile moare de stres... Eu sunt mânat de gânduri..., sunt om..., sunt mânat de visuri, de sentimente, de visul de LIBERTATE, EGALITATE, FRATERNITATE, DEMOCRAȚIE... Iată concepte înrădăcinate organic în inima omului odată ce a fost creat cu acest germen și vis de confort interior în suflet... Și sufletul meu nu-l văd trăind lipsit de aceste atribute nici în lumea asta nici în cealaltă... Căci Dumnezeu nu acceptă libertatea privată creaturii sale..., nici egalitatea, nici fraternitatea, nici democrația. Căci nu e nimic democratic în conceptul de a te supune, indiferent de pretext. Sătui de supunerea față de regi și împărați, unele popoare au inventat republica și au decapitat regii. Supunerea și frica sunt simptome ale opresiunii de către un satrap și zbir discreționar, nemilos și totalitar. Dumnezeu nu-mi cere supunere și frică crâncenă față de puterea Lui căci în nici un caz nu aș putea să-i dăunez cumva și să-i creez un neajuns prin orice acțiune ineficace și netrebnică a mea, lovită de nulitatea inferiorității mele față de excelența atotputernică divină. Dumnezeu râde de orice infatuare a creaturii Sale imperfecte și nu are a-și face griji că i-am putea cauza primejdii cumva puterii Sale prin orice nemernicie a faptelor noastre necugetate. Dumnezeu se supără formal pe noi și ca un bun Părinte ne păstrează o tainică și subtilă milă indestructibilă părintească. Dumnezeu mă iubește pe fond, îmi promite mila și iertarea căci Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului ci îndreptarea lui chiar dacă nu mă privește cu ochi buni când nu-mi extirp cu de-a sila din inimă visul de libertate și bucurie a vieții, concepte care nu-i sunt prietene și îi repugnă, îl irită iremediabil în planurile Sale represive din punct de vedere practic față de păcătoasa omenire. Eu nu mai văd ceva bun și mângâietor firii omului în aceste idei și planuri draconice față de oamenire prin necazurile care ni le îngăduie Dumnezeu, chiar dacă ne mărturisește o iubire programatică în idee... Dar în mod practic Domnul nu-mi dă nici o șansă dacă gândesc și perseverez cârcotaș și critic la represiunea efectivă și practică cu care lovește omenirea atât de incredibil, dacă mă amestec în alchimia Sa otrăvitoare pentru om... Știu că Domnul e bun... Dar dacă are un bici întotdeauna ascuns și o perspectivă a iadului pregătită potențial pentru mine când i-aş greși Lui din slăbiciune omenească și nu m-aş pocăi, Dumnezeu poate să-mi promită orice... Mă poate trimite pe mine direct în Rai. Eu aș suferi acolo și aș fi deznădăjduit și solidar cu cei ce au rămas afară, exceptând criminalii și hoții ori alți găinari și potlogari a mai putut îngădui să se nască și să respire Dumnezeu. În afară de bestiile umane aș fi solidar și aș empatiza cu toți ceilalți, cu toți cei ce i-a dezmoştenit Domnul discreționar și imperturbabil de la bucuriile ce mi le-ar fi dat dat mie în Rai, iar fratelui meu de lângă mine ce atâta de mult l-am iubit, i-a dat osândă veșnică... Unde e ideea de egalitate...? Unde e ideea de fraternitate aici, unde e filantropia nestricăcioasă a Lui Dumnezeu...? Cum să mai pot trăi un minut în plus în Rai, când știu că părintele sau fratele meu iubit sunt batjocoriți irecuperabil în IAD, iar eu în Rai am ajuns să fiu superior și privilegiat lui, păcătosului meu frate iubit... Nu suport singurătatea în acel Rai fără prezența fratelui meu lângă mine sau a tuturor oamenilor care au respirat ca și mine pe pământ și nu au făcut nici un rău nimănui... Cum să accept suferințele acestora în iad, a acelora care poate au însemnat ceva pe pământ pentru mine...? Cum să accept plânsul lor etern în iad iar revolta din mine să nu rezoneze exponențial cu suferința lor...? Criminalii se pot duce dracului dar cum să nu turbez de durere în Rai când știu că după modelul erorilor judiciare de pe pământ, acestea se petrec și aici pe la noi ca și în cer, potrivit echivalenței rugăciunii din "Tatăl Nostru", în care se spune că precum în cer, așa și pe pământ. Dacă e rău pe pământ e sigur că Cerul a îngăduit-o precum că dacă A egal cu B atunci și B egal cu A. E sigur că mai era loc în cer și pentru chinuitul meu semen, nu pentru criminali ci pentru inocenți... Un pic dacă s-ar mai fi strâns toți fericiții Raiului, ar fi făcut loc pe bănci și fratelui meu proscris în iad. Și atunci Satana ? Ce ar fi făcut singur în iad ? Rămas fără obiectul muncii, ar fi dat oricum faliment... Ce ușurare pentru omenire și ce stres pentru Dumnezeu că îi dispare o categorie a Creației Sale, torționarii Săi, diavolii...! Să mă gândesc totdeauna la Dumnezeu... Să spun : "Ce floare frumoasă ! Har Domnului că a putut-o crea ca să-mi desfete privirile..." "Ce bucate delicioase... Har Domnului că mi-a desfătat simțurile...!" "Ce dulce e femeia mea în patul conjugal... Har Domnului și mulțumesc pentru orgasmele minunate ce le-am putut trăi cu ea...!" Și ce să cer eu acelei femei când ea ar fi prea virtuoasă întru Domnul, cel mai irezistibil amant platonic...? Cumva pasiune și voluptate pentru mine să aștept de la o femeie cuvioasă și evlavioasă, sedusă de dragostea platonică a Lui Dumnezeu ? Ar trebui să fiu mulțumit cu actul animalic dezbrăcat de orice sentiment făcând dragoste cu o femeie și potrivit opticii Lui Dumnezeu ar trebui să zic că mă acuplez cu ea și nu că fac amor... Privind numai la Domnul necontenit, femeia mea prea virtuoasă întru credință ar fi cel mult inconștient frigidă pentru mine, când nu-L poate amâna din inimă pe Dumnezeu, (și care față bisericească spune că trebuie să dobândim delicii voluptuoase din dragostea Lui Dumnezeu ?). Femeia dedicată Lui Dumnezeu, amantul ei ceresc suficient, nu poate fi coruptă nici măcar un pic a ignora voia platonică a Domnului, nici măcar în intimitatea conjugală... Și astfel m-am împerecheat cu o păpușă vie gonflabilă, cuvioasă și credincioasă... Că ne iubește Dumnezeu cu asupra de măsură într-o pură teoretică idee e bine și mă chinui să cred asta... Dar că ne îndoaie puținele bucurii și aerul respirabil uman cu apa și cu ceața misticii și obscurantismului religios extrem asta mă face să rămân veșnic doar un îndrăgostit de Dumnezeu, fără speranță consistentă... Nu un ateu sunt dragă credinciosule deranjat și ofuscat de atitudinea mea rebelă, ci un căutător sunt fără noroc sau inspirație în GOANA DUPA AUR a credinței. Toți au avut noroc, au gasit câte ceva pe drum, un os de ros, un bob cât de mic de aur al credinței. Eu am rămas prea mult în urma căutătorilor, scormonind prea amănunțit în toate balasturile și gunoaiele ori ororile vieții ca un geolog înfrigurat și nebun, fanatic de munca lui, gândindu-mă că orice pietricică lăsată în urmă de toți putea să-mi spună ceva mai esențial despre Dumnezeu, ceva care să justifice, certifice și supervizeze tot ce a făcut pentru noi și prin care să-i găsesc în inima mea un loc cât mai intemeiat, interesant și nezdruncinat... Nu am reușit să găsesc nimic din vreo urmă benefică a Lui Dumnezeu... N-am știut că Dumnzeu nu se caută. El doar se REVELEAZĂ... Am căutat să văd cât de frumoasă și captivantă e viața dată de Dumnezeu oamenilor pe pământ. Am văzut numai dramă, deziluzie, nedreptate, crime perfecte, erori judiciare, boală, moarte plenară, deznădejde și deșertăciune în a te bucura de ceva AICI. Am văzut că pot muri în chinuri de cancer. Am simțit otrava turnată în simțuri de a nu mă bucura autentic și definitiv de nimic din ce i-a hărăzit Dumnezeu omului în viața fizică... Cu această strepezeală în simțuri nu am înțeles de ce dacă Dumnezeu m-a împiedicat ca pe-un cal, mi-a interzis și mi-a tăiat orice aripi ca să zbor liber în opera Lui creată aici pe pământ, îmi va permite să mă desfășor liber în opera Lui din Cer. Eu nu voi putea zbura liber nici în Cer, căci nu voi cuteza de frica de Creator... Și acolo în Cer aș putea să calc în străchini ca și aici pe pământ. Precum vezi credinciosule sporit în credință, am ramas suspendat între pământ și Cer spre deosebire de tine care vezi în orice o asigurare semnată de Dumnezeu pentru calmarea vanităţii tale. Voi putrezi în acest ascensor al căutării, fără ca Dumnezeu să știe măcar că am murit cu degetul pe butonul de alarmă, căutând Lui în zadar... Dragă prietene... Îmi cer scuze pentru această lungă confesiune, dar n-am mai facut-o nimanui iar dacă Dumnezeu din neantul în care este nu are cum fizic a mă înțelege ți-am scris ție, cititorule de blog, fără măcar speranța de a mă înțelege sau accepta și tu, copiind și tu pe Dumnezeu care e imposibil să mă vadă și perceapă, nu mai zic să mă înțeleagă căci El din haos a venit și a rămas în haos, iar haosul e vid și neant și nu poate da explicații... Știu că e inacceptabil pentru tine tot ce ți-am mărturisit... De aceea, mă poți certa și prigoni și tu molipsit de Dumnezeu, cum desigur Domnul va face pentru erezia mea, eu oricum te voi privi ca pe un prieten... Un prieten pe care oricum l-am deranjat sub aspectul delicat al credinței sale, când ar fi trebuit să fiu atât de politicos și să nu-ți tulbur gândurile și convingerile tale dedicate exclusiv doar către Dumnezeu iar elucubrațiile mele te-au tulburat fără de folos... Îmi cer iertare pentru asta și ție și Lui Dumnezeu. Nu trebuie să-mi răspunzi... Eu aștept să-mi răspundă doar Dumnezeu și atunci când va vrea să-mi dea un răspuns rezonabil, e sigur că mă va găsi pregătit și treaz la orice oră, însetat și uscat ca un burete de El și de răspunsul Lui mângâietor... Însă în această disperare și incertitudine metafizică în care mă găsesc, am o singură mângâiere și un paliativ al răspunsurilor pe care i le cer în deșert Lui Dumnezeu : Faptul că Dumnezeu te-a făcut mai bun, dragă prieten credincios...! Atât mi-e de plăcut să mă gândesc la voi, credincioșii, când voi ați dat vieții de aici de pe pământ un rost și rostului i-ați dedicat o viață. O viață curată, creștină, smerită, dreaptă... Cât de sublim și de eroic... Mă bucur sincer să vă văd, să mă îmbăt de spectacolul sublim al dăruirii voastre sincere pentru legile lui Dumnezeu într-o lume guvernata 99% de rău și răutate. Bunătate..., cinste..., omenie... Asta sunteți voi cei autentic credincioși... Poate voi sunteți însuși Dumnezeu care n-a mai suportat singurătatea într-un Rai în care nu mai venea nimeni cu atâtea exigente standarde și s-a coborât aici pe pământ, transfigurat în trupurile voastre... Binecuvântați să fiți... Vă iubesc virtuoșilor, cei căutând cu patimă Lui Dumnezeu...cei căutând cu patimă dreptatea și bunătatea... Fără voi și fără Dumnezeu lumea era o junglă mult mai spectaculoasă decât câmpia Serengeti unde zi și noapte curge sânge din beregăți de pui de antilopă sfârtecate de vii de lei... Crezi, prietene credincios că fără prezența Lui Dumnezeu în inima ta ce S-a cuibărit acolo dintr-un noroc și întâmplare pentru tine, ai mai putea fi îndrăgostit de El atât de fără speranță ca mine...? Crezi, blândule și dreptule prieten credincios că fără Dumnezeu nu turbai demult de furie și nu era mai mult decât posibil să fii acum criminal la drumul mare? Doar Dumnezeu te-a făcut mai bun și nu că pielea ta are vreun merit... De aceea mulțumesc Lui Dumnezeu că m-a făcut într-o lume în care sunt și câțiva credincioși care dau tonul binelui și dreptății pe lume, căci altfel lumea ar fi fost o autentică junglă perfect insuportabilă. Te rog deci Dumnezeule, de unde ești sau nu ești, SĂ EXIŞTI și să ajuți și necredinței mele...!

DECESUL LUI DUMNEZEU TRANSMIS ÎN DIRECT

DECESUL LUI DUMNEZEU TRANSMIS ÎN DIRECT
Mai trebuie un ultim caz de terorism, un ultim caz de decapitare a unui nevinovat, un ultim război ce poate începe în orice zi de-acum înainte, un nou Hitler de care nici o epocă n-a dus și nu duce lipsă, un ultim caz de condamnare a unui nevinovat printr-o eroare judiciară a unui judecător rânduit de Divinitate pe pământ, un ultim caz dintre aceste orori și atrocități trecute, prezente și atât de iminente și potențiale pe acest însângerat pământ de copii care mor părinților și părinți care mor copiilor și putem conchide lejer și natural că nu se poate cu așa ceva, deci nu există Dumnezeu ! E cu neputință ca un Dumnezeu al binelui și milei desăvârșite, creatorul tuturor văzutelor și nevăzutelor, al omului căruia i-a dat și i-a împrumutat milă, minte, inimă, suflet și rațiune, al universului, galaxiilor, sistemelor solare, planetelor și al pământului nostru, opera capitală a Lui Dumnezeu, să îngăduie și să rabde pe suprafața lui atâta exploatare a omului de către om, atâtea genociduri și pogromuri, atâtea orori și atâtea tragedii întâmplate atâtor ființe de la animale tăiate în abatoare și până la oameni oprimați în lagăre ori nedreptățiți și oprimați metodic într-o viață de mizerii, e cu neputință ca un Creator în idee milos și filantrop să fi îngăduit și să îngăduie atâta sânge și atâta chin cu fruntea senină și o floare la ureche și să fluture omului denumit homo religiosus în față speculația tristă și aserțiunea că nu aceasta e viața pustiită de sânge și orori, nu aceasta e fericirea și binele etern ci o cu totul altă poveste, nu lumea asta e bună ci o altă lume, lumea cealaltă, în care oamenii, manipulați programatic și loviți sistematic și irecuperabil în tristul lor destin, cred simptomatic și de nevoie și frică, ne având altă mângâiere și altă speranță în marea de amar a vieții decât visul pustiu de dragoste și mântuire și devotamentul morbid și credința într-un Dumnezeu, oricare ar fi El, oricum martor autoexonerat al tuturor relelor ce ni se întâmplă perpetuu și inexorabil de la Facerea Lumii încoace. Tot de atunci, din primul moment al Creației cutia Pandorei răului a fost deschisă, diavolii risipiți și presărați pe pământ printre noi, sabotori ai noștri și ai operei Lui Dumnezeu încât ne întrebăm la ce bun așa ceva și la ce bun exemplul și sperietoarea iadului și chinurilor veșnice dacă din startul Creației oamenii nu se pot organic dezbăra de rău și păcat, și nu pot fi practic determinați hotărât la îndreptare, încât în șir izvodesc gânduri și fapte malefice și toate păcatele prevăzute în Îndreptarul Divin sunt metodic înfăptuite conștient ori nu în orice zi, trecută, prezentă și viitoare ? Mai trebuie un ultim exemplu de rău pe pământ, un ultim cutremur sau inundație devastatoare, mai trebuie un ultim caz de ebola, ciumă, holeră, lepră, arme chimice, nebuni kamikaze care se aruncă în aer în mall-uri sau metrouri, ca să realizăm că nu sub îngăduința unui Dumnezeu al milei și dreptății se petrec toate aceste orori ci mai degrabă în lipsa unuia apărător și degrabă protector. De la Iov încoace fiecare suntem câte un frate al lui care răbdăm mai mult sau mai puțin din încercările iovice la care suntem condamnați de către Dumnezeu în amarul acestei vieți care ne-a fost mai degrabă dată ca un mijloc al cărnii prin care să simțim pe viu durerile, încercările și dramele cărnii noastre, decât ne-a fost dată viața ca un beneficiu prin care să fi simțit bucuria vieții și nu scârba și chinul ei de orice zi și noapte. Să mai verse cineva o singură lacrimă, chiar nou născut să fie și poate fi de ajuns să ne dăm seama definitiv dezamăgiți că nu există Dumnezeu. El se poate crea din bunătatea ta sau a mea, pe când noi din bunătatea Lui, niciodată ! Proba practică a timpului și a istoriei ca și calendar al unor crime inevitabile trecute, prezente și viitoare dovedește acest trist lucru, că noi suntem singuri în marasmul nostru. Ori abia dacă nu există Dumnezeu El poate fi exonerat și iertat pentru crima de-a fi îngăduit atâtea crime, trecute, prezente și viitoare ! A mai vorbi de Dumnezeu sau cu Dumnezeu cocoțați pe un munte de cadavre din care al nostru poate fi ultimul dar nu cel din urmă, e o jicnire la adresa ideii teoretice și conceptului de Dumnezeu. A nu-ți pune nici o întrebare în legătură cu starea sau nestarea Dumnezeului care patronează și e vinovat moral de originea lumii și a măcelului ce a fost și va mai fi dovedește că lumea, religioasă sau atee împreună cu crimele și ororile ei e rezultatul evoluției alambicate a inteligenței speciei umane. Iar Dumnezeu e evoluția dusă la extrem a creierului limbic, reptilian, care mai întâi a devenit inteligent, apoi inevitabil religios. Și nu e ultima etapă a evoluției minții umane. Cine știe ce monstruoase realități va mai croșeta viitorul cu evoluția minților umane. Bine că nu vom apuca un astfel de trist viitor în care cine știe, putem asista la superevoluția minții umane și astfel ori la decesul Lui Dumnezeu transmis în direct, ori la nașterea altuia și mai grozav ca Cel al nostru ! Cutremurător ! Mai bine în mormânt și mâncați de viermi ca pe la noi, cum ni se întâmplă de la Facerea Lumii și până azi și mie și ție, nefericitule, decât să apucăm vremurile cumplite viitoare, mai sângeroase sau nu decât ale noastre !

TREBUIE SĂ MURIM

8) TREBUIE SĂ MURIM
Deci trebuie să mor și tu și eu... Definitiv și irevocabil. Unii cred că vor parveni în Rai, alții în iad, alții că se vor reîncarna în câini sau pisici. Să fie sănătoși. OK. E perfect. Ăsta e datul și n-am nici o pretenție la mai mult și la o soartă mai dulce. E posibil să mor oricând... Pot promite orice dar nu că nu voi muri mâine. Că voi muri din vina mea, din cauza unui accident, de cancer sau de bătrânețe, oricum e limpede că e necesar și trebuie și eu și tu să murim mai curând sau mai târziu în pofida protestului nostru reflex și zadarnic apropo de această finalitate inexorabilă, în pofida credinței noastre nestrămutate în viața veșnică a lumii de apoi. Avem dreptul de a crede și spera orice pentru binele și sănătatea noastră. Realitatea nudă e că vom muri sigur în chinurile și agonia bolilor. Dacă e limpede că nu putem evita această dezarmantă și fatală, dramatică lichidare într-o zi a tot ceea ce însemnăm noi, atunci mă întreb ce justificare cosmică și cărui scop valoric universal servește să fim fără absolut nici un preaviz deconectați și concediați abrupt și integral de la umila noastră funcție biologică într-o zi nefericită pentru fiecare din noi, indiferentă și banală pentru tot restul lumii...? De ce mi-e teamă și silă, de ce am oroare să mor, și eu și tu și de ce visez că oamenii, creaturi speciale și privilegiate, preferate ale Lui Dumnezeu ar fi putut avea altă soartă, mai favorabilă, mai privilegiată și dulce, mai selectă, potrivit grijii și îngăduinței Lui Dumnezeu ? La ce bun nouă și folosului nostru să trăim sentimentul morții și moartea în sine în maniera aceleiași inexorabile și inevitabile drame a cărnii pe care inconștient o au de îndurat toate creaturile regnului animal de la virus și bacterie, de la tot ce este viu în lumea dobitoacelor care nu știu ce-i moartea și nu le pasă de asta, și până la noi, oamenii, care am fost perfid cadorisiți de Dumnezeu cu otrava rațiunii, a conștiinței de sine, a liberului arbitru ca având toate aceste calități să vedem conștienți moartea cu ochii larg deschiși, ce ne așteaptă primitoare și darnică cu cadourile-i funeste în toată splendoarea ei ? După o întreagă experiență a virtuților, abilităților și calităților Lui Dumnezeu în acest univers, după faptul că suntem Creația Sa preferată, noi oamenii n-am avut de ales și ne-am intitulat muritori de rând și nimic mai mult, ca orice este alcătuit din carne, oase și sânge. Năzărindu-ni-se că suntem vlăstare divine, făcute ce-i drept din lut, dar peste care Dumnezeu a suflat duh sfânt de viață, deci duh de bunătate, genialitate și ocrotire a Sa, credeam că suntem imuni și scutiți a trăi ororile, dramele, neajunsurile perene și corespunzătoare ale plebei de jos și tagmei muritorilor din rând cu care viața noastră vine la pachet. Aceeași viață de carne infestabilă cu bacterii și viermi cu a tuturor mamiferelor o avem, același început și același sfârșit mizerabil. La fel de neputincioși venim pe lume și fără ochi în agonia nașterii ca niște pisoi fătați prin bălării, la fel de neputincioși în agonia morții ca orice lighioană care horcăie murind în pădure, mâncată de răpciugă sau mâncată de vie de lupi. Atât că noi avem mândria și beneficiul insipid să ne bage stârvurile în groapă, să avem flori și cruci, candele, epitafe la locul unde stârpitura hoitului nostru a fost pusă să putrezească. La fel puțim și noi ca animalele dacă nu ne spălăm, la fel defecăm și urinăm, la fel ne acuplăm cu femelele noastre, și dacă privești câinii încârligați pe străzi, știi că și oamenii pățesc asta prin incidentul numit penis captivus. Dacă te duci la grădina zoologică vei vedea maimuțe masturbându-se la fel ca oamenii. Iar un câine la fel tușește ca un om înnecându-se cu un os, stârnindu-ți un sentiment de milă și frondă în fața suferințelor similare ale cărnii întregului regn animal. Mai fericit e un câine păgân care se înneacă cu un os decât un smerit om religios care știe dinainte ce cancer copil încălzește în el și cum va horcăi în agonia morții sub asaltul cancerului matur. Mai fericit e să fii câine fără Dumnezeu decât să știi că ești făcut de Dumnezeu un om cu o soartă de câine. Nu poți schimba cu nimic realitatea să vezi și să realizezi că cei mai agresivi câini și sălbăticiuni sunt oamenii iar cei mai oameni dintre creaturi uneori sunt câinii. Cu ce curaj să cred c-am fost făcut de-un Dumnezeu al milei și geniului, care neprevăzător, dacă nu cumva chiar malefic să mă fi pus să trăiesc mizeria și oroarea cărnii aidoma tuturor dobitoacelor ? Ce beneficiu pentru Sine și pentru noi, pentru univers și valoarea și sensul lucrurilor a avut Dumnezeu să iasă din ascunzișul și de la naftalina neantului, să creeze toate aceste orori și mizerii făcând un tur de forță prin univers și peste noi, dându-ne pe cap bomba vieții și a morții și arma perfidă chimică a Raiului și a iadului, pentru ca apoi să se ascundă pentru totdeauna de noi și ochii noștri plânşi ? Pentru ce a fost nevoie să fim oameni frumoși, ori urâți la chip și înfățișare, de unde te poți întreba cum poate Dumnezeu semăna cu toți urâții și hâzii și cu toți frumoșii în același timp atât la trup cât și la suflet cum ne-a spus ? A fi fost creați de Dumnezeu și nu de evoluție presupunea cel mai verosimil să fim identici ca mașinile de o anumită marcă ieșind pe poarta fabricii. O lume identică la înfățișare cât și caractere și caracteristici ar fi fost tot atât de anostă, stupidă și sterilă ca și lumea noastră a urâților și frumoșilor, a bogaților și săracilor, a călăilor și victimelor cu care Dumnezeu s-a murdărit pe mâini odată și are negru sub unghii până azi, de la noi și frământarea lutului trăgându-i-se. Trăim sentimentul morții cu sentimentul că e o pedeapsă pe care ne putând-o suporta ne-am îndulcit calvarul și frica cu religia și derivatul ei firesc, speranța mântuirii și izbăvirii în lumea neverosimilă a existenței de apoi. Dumnezeu ne-a învățat a gândi și crede așa și chiar nu avem nici o soluție mai bună pentru anxietatea și delirul morții noastre. Pedeapsa păcătosului e moartea, asta ni s-a spus de la început iar noi vedem că moartea seceră tot și prolific după cum promite Dumnezeu. Trăiesc strepezit de conștiința morții ca și pedeapsă în timp ce văd viața supusă pradă acestui declin inexorabil, iar toate suferințele vieții noastre, durerile și lacrimile noastre nu sunt decât o repetiție și avanpremieră a morții, pedeapsa noastră de toate zilele dată nouă de un Dumnezeu, intransigent și bun sau punitiv, oricum ar fi El. Nu mă știu cu conștiința încărcată să fi făcut ceva rău, antisocial, abominabil sau ilegal speței umane ca să zic că pot să-mi aștept și accept cu fair play, resemnare și stoicism pedeapsa, sfârșitul hărăzit ce poate să vină din momentul de față în orice clipă și-n orice zi, azi, mâine sau peste câțiva ani, după o viață atât de scurtă...! Când știu că programatic n-am cârtit cu nimic nici omenirii, nici Lui Dumnezeu, decât că L-am întrebat să-mi spună odată pentru totdeauna cine este și unde este și ce a vrut cu noi, ce diferență pot vedea între mine nefericitul muritor de rând ce poate sucomba atât de banal și ieftin în orice clipă și zi, și orice condamnat de rând la moarte pe nedrept dintr-o eroare dintr-atâtea erori judiciare când nefericitul e luat într-o dimineață de brațe și condus cu ceremonie la ștreang de simbriaşul gâde ce mănâncă și el o pâine și nu-i pasă că acel nefericit privește cu groază același cer albastru ce-i acoperă pe toți, și soarele, norii și copacii, disperat, privind la ziua ce promitea să fie bună, cu ochii plânşi și inima zvâcnind în gât de groază...? Dacă viața vedem că nu e decât o sală de teatru cu toate locurile ocupate și după terminarea piesei ar fi de bun simț să te ridici și să pleci să mai faci loc și altor spectatori noi ce vin la spectacolul următor, e de criticat că parcă n-aş avea tăria niciodată să mă ridic singur și politicos de pe scaun să fac loc altui muritor, altei generații ce vine cu atâta chef de viață să trăiască acut aceleași otrăvuri și orori ale ei...? Ce pot să fac eu dacă Dumnezeu a hotărât în economia planurilor Sale că nu sunt locuri infinite în această sală de teatru a vieții și mie unuia nu mi-a fost dat decât un loc și acela în spate de tot la o singură piesă : viața mea, după care trebuie să mă ridic politicos și înțelegător să fac loc generației următoare de damnați...? OK. Dar eu am plumb în oase și nu mă pot ridica de pe scaun cu atâta altruism... Atunci Dumnezeu mă ridică cu forța, mai devreme sau mai târziu, ori în timpul spectacolului când n-am apucat să văd și eu finalul, ori mai pe la sfârșit... Și altcineva nou născut vine de se așează pe locul otrăvit pe care-am stat eu. Daca mă codesc, mă-mpinge cu forța să mor, că ăsta e datul și asta e sentința. Selecția naturală lucrează consistent. Moartea e urmarea și soarta firească a tuturor celulelor care se trudesc în van să alcătuiască efemer și vremelnic un trup. Ceea ce e nefiresc e că poți eluda această mizerie existențială prin ceremonia privată și stupidă a religiei și credinței specifică doar oamenilor și nu tuturor dobitoacelor. Inteligența oamenilor musai a fost să genereze acest derivat, acest efect și simptom al credinței și religiei care să calmeze și neutralizeze teama de neant specifică doar omului, homo sapiens, doborât de efectul inteligenței, deci implicit al imaginației și fricii ce-i urmează la rând. Eminamente se vede limpede că viața e, normal, o evoluție și selecție naturală, o junglă, o piesă proastă de teatru absurd cu toate locurile ocupate. Degeaba mă uit la piesă din ultimul rând : Nu înțeleg nimic din ce se joacă. Stau pe scaun chircit, dârdâind, gândindu-mă dezabuzat la clipa când Dumnezeu mă va lua de mânecă și mă va ridica de pe scaun, indignat că nu vreau să mai ies benevol odată, și mă va scoate afară pentru totdeauna din sală să facă loc următorilor condamnați la univers și astfel la moarte. Unii sunt fericiți: abia așteaptă să se termine comedia căci de abia de-atunci începe fericirea lor căreia-i zic mântuire și viață veșnică. De-şi vor găsi linistea și fericirea, bravo lor, nu contează că nici ei n-au înțeles nimic din această piesă de teatru. Scopul lor nobil de mântuire le scuză ratarea și dispariția echivalentă cu-a mea din această viață în care totul e irespirabil și totul e disoluție încât Raiul e singura alternativă suportabilă, și Iisus singurul prieten de încredere. Din păcate, pentru a avea infima pretenție de accedere cu nădejde în dreapta Împărăție unde nu există întristare și nici suspin, trebuie ca și aici pe pământ să ostenești vârtos și fără zăbavă întru îndatoririle credinței în adevăratul drept Judecător și să fii un practicant fervent al răbdărilor și umilințelor lui Iov. Să nu creadă nimeni că va avea îndurare până ce acest examen al mântuirii nu-l va trece nu cu nota 5 ca aici pe pământ, ci cu nota 10. Unii, cei îmbogățiți întru dreptele și admirabilele virtuți ale credinței au învățat și învață cu sârg și vor reuși la acest examen capital înaintea Lui Dumnezeu. Dumnezeu îi va trece, îi va promova pe scara socială a Raiului. Alții poate vor copia la examenul credinței sperând zadarnic că dacă știu pe de rost totul de 10 pot pretinde totul de la Dumnezeu în viclenia lor. Spre stupoarea lor, vor vedea că în zadar o viață întreagă au zburdat elegant și comod pe teritoriile religiei dar nu au trăit umil, chinuiți și batjocoriți pentru dreptate ca Iisus . Laolaltă cu fariseii nici eu nu voi lua acest examen al mântuirii. Când toți vor nădăjdui insolent și sfârșiti de sete după merindele și apa vie și otrăvită a mântuirii pentru care s-au ostenit o viață de credință și renunțări la deșertăciunile lumești, eu unul știu bine că voi rata cu brio acest examen când toata viața n-am făcut decât să-L agasez și întreb pe Dumnezeu de ce doare totul și să fiu scârbit și iremediabil dezamăgit de nefasta, mediocra, nedreapta antidemocratică soluție care s-a dat pentru viețuitoare : Moartea. Nu vedeți ? Problema cu tot regnul animal și vegetal e de cine pe cine mănâncă, de cine ajunge în farfuria cui : eu mâncat de bacterii și viruși, ori de viermi după ce mor, ierbivorele mâncate de vii de carnivore, fierul mâncat de rugină, adică totul nu e decât un meniu din care se servește fiecare după cum i-e felul și datul, adică totul e o hăituială, o vânătoare, o prădăciune, un pogrom și un intergenocid la scară planetară între specii, opera Lui Dumnezeu, ca apoi dacă îți lasă un gust amar toată această arenă de măcel care-a ajuns lumea creată de Dumnezeu, să fii aruncat de viu și fără drept de apel la ghena iadului. OK. Dar nu-mi place tot ce văd, această industrie scârboasă a morții și gândurile și toate simțurile mele de om se strepezesc si spuzesc la spectacolul grotesc al vieții care ni s-a spus că e tot ce-a inventat Dumnezeu mai măreț în univers. Eu la spectacolul ăsta n-am râs și nu pot râde niciodată. Nu pot râde la spectacolul Operei Lui Dumnezeu care îți lasă un gust amar ca să nu zic de rahat, când știu că tot ce văd pe lume e pedeapsă și coerciție programatică a făpturii umane deportată imediat după ce a fost făcută când nu se răciseră încă uneltele lui Dumnezeu, în acest lagăr de concentrare, genocid și extincție căruia i se spune viață doar pentru că lumea a vrut să cunoască ce e de cunoscut, adică tocmai viața și cunoașterea. A fi trăit în ignoranță etern, a fi rămas riguros de ascultători, muți, ciungi, surzi și orbi oricărei ispite savuroase a vieții înseamnă a fi fost câștigați foarte poruncilor Domnului, nemâncând din pomul cunoașterii lumii, binelui și răului și necunoscând Raiul. Atunci am fi fost aidoma oricărei necuvântătoare idioată creată de Dumnezeu. Fericiți și tâmpi. Ce consistență și rost a mai avut atunci să ne zică Dumnezeu oameni dacă la fel ca jivinele trebuia să avem aceeași misiune : să nu cunoaștem nimic, să fim niște bestii ca toate celelalte jivine de rând create de Dumnezeu, niște proști fericiți și tâmpi fără să putem lăuda și recepta niciodată cu o rațiune sănătoasă și demnă de menirea de om minunile Raiului și ale Operei făcută de Dumnezeu în șase zile ? Să nu fi gustat din pomul cunoasterii…, ar fi fost mai cuminte așa, nu vedeți ? Am fi fost programatic niște fericiți autiști handicapați, insensibili a înțelege, raționa estetic, lăuda, preamări și cunoaște opera Lui Dumnezeu. Ori tocmai pentru că am vrut să fim mai sănătoși și pregătiți, mai apți și demni, capabili de cunoaștere și inteligență ca să fim mai în ton cu înțelepciunea Lui Dumnezeu, să-i receptăm Opera mai cu temei și calificați și astfel mai demni să-L privim inteligibil în ochi pe Dumnezeu, Tatăl nostru, dacă tot ni s-a spus că am fost făcuți după chipul și asemănarea Sa, tocmai pentru că am cutezat să vrem a-L percepe și cunoaște mai bine și temeinic și și cu mintea, nu numai cu inima pe Creatorul nostru, am fost alungați barbar și inutil din Rai unde am fi fost doriți doar niște veșnici robi mongoloizi, autiști, nepricepători de nimic, dar credincioși și smeriți. Să faci o lume și să nu vrei să-ți fie cunoscută de nimeni opera, e interesant dar e dubios. Se pare că și azi cine mai învață pentru examenul Raiului, aceeași soartă îl așteaptă acolo : să nu pună mâna pe nimic. Toate merele Raiului vor cădea pe jos mâncate de viermi. Toate bunătățile Raiului vor fi de văzut și simțit de către credincioșii virtuoși dar nu vor fi de nici un folos omului, căci nimic nu va fi de cunoscut și înțeles. Să fim numai niște nepricepători de profesie cum ar fi trebuit să rămână primul om cu femeia lui în Rai ? A fi un cetățean onest al Raiului înseamnă să fii dependent încă din viață doar de balsamul exclusiv al speratei fericiri inconștiente ce ni se livrează generos doar sub această condiție de către Dumnezeu : Să nu-i punem întrebări ! Să nu-i punem întrebări ? Dar de ce, dacă suntem făcuți de Dumnezeu din lut care s-a făcut apoi carne amestecată inevitabil cu întrebări ? În zadar Îl întrebăm pe Dumnezeu totul ca niște copii sâcâitori care toată ziua întreabă : "de ce ?" Să tac resemnat, cuminte și stoic în sanctuarul și neantul negru al credinței, unde e vid și nici o altă jivină a pământului n-a cutezat să se arunce în acest gol în afară de om ? Să fiu ahtiat doar după fericire și confort fie el și-n Rai și să-mi flagelez conștiința că în fața Lui Dumnezeu trebuie să stau doar pleoştit ca o legumă și să-i cer în genunchi doar doza exclusivă de fericire paradisiacă înseamnă să fiu doar un drogat dependent ce nu-l mai interesează nimic pe lume decât drogul furnizat de binefăcătorul său. Ce rău îmi pare că Dumnezeu ne-a considerat dintru început doar niște neisprăviți nedemni a cunoaște și-a ne bucura mai plenar și autentic de toate ale Sale...! Să stai în Rai letargic legat exclusiv de perfuzia voluptății fericirii postume ce ți se pompează de către grijuliul și neobositul Dumnezeu, să nu te preocupe nimic nici în lumea asta nici în cealaltă decât stupefiantul stupid numit fericire veșnică ce ți se va administra intravenos în Rai, să-ți biciui și renegi rațiunea și instinctele, simțurile naturale, menirea de om care adulmecă în aer atâtea întrebări fără răspuns ce din deferență trebuie să-L scutești pe Dumnezeu a-ți răspunde, înseamnă să dezertezi grotesc de la nobila și naturala condiție de animal inteligent cu care gândești că ai fost înzestrat natural de Dumnezeu. De ce ți-a mai dat Dumnezeu bănuiala că ai ceva în plus față de orice porc care se tăvălește în noroi grohăind fericit ? Nu ai nimic de făcut pe pământ decât să grohăi căci toate sunt deșarte și aducătoare de păcat și atunci totuna e să fi fost gândac de bucătărie sau șurub la un motor, ori om cum ești acum și să respecți literalmente mecanic toată condiția irațională și artificială de om religios, potrivit canoanelor biblice. Astfel, a fi om înseamnă să ți se scoată ochii că ți s-a dat un cap, rațiune și inimă, când acestea nu-ți sunt de folos la nimic altceva de care mintea și sufletul tău erau demne și capabile... Ce să inventezi cu capul, mintea și inima ta și ce să cercetezi și simți cu ele când doară ți s-a spus să nu faci nimic, doar de credință și mântuire să te preocupi… Capul, rațiunea și sentimentele îți sunt doar un apendice inutil în măsura în care nu te preocupă exclusiv frica de Dumnezeu . Să te pipăi, să te vezi cât ești de viu și inutil și că în viața asta are rost să-ți fie doar frică…: Frică de Dumnezeu, de Creatorul tău… Nu concordie cu Dumnezeu în numele biruinței binelui și-al dreptății și pentru triumful vieții care ți-a fost dată ca să-ți fie luată, ci frica de Dumnezeu. Frica de faptul că de-ai îndrăznit a te-ntrece cu gustatul dulcețurilor pământești ți se va spune că ai disprețuit dulcețurile din Rai. Nu faci nici un rău în viață, nu batjocoresti pe nimeni, nu ai de gând și nici o putere să unelteşti nici o secundă Împărăției Lui Dumnezeu, nu vrei să-i fii detractor și uzurpator ca îngerii cei răi pe care i-a coborât Dumnezeu din Împărăția Sa pentru insolența lor… Și cu toate astea trebuie să-ți fie frică de Dumnezeu și să trăiești toată viața stingher, cu gândul la Înfricoşătoarea Judecată dacă și cei mai sporiți călugări se tem în neobosita lor credință de Înfricoşătoarea Judecată… Toata viața cu frică și înfricoșare să dârdâi pentru dramul tău de viață ca un iepure față de acvila etern neînduratoare și impasibilă care are menirea doar de-a te speria și prăda… Să trăiesc o viață sub spectrul acestui blestem mi se pare omenește insuportabil, imposibil și injust. De aceea cu inima frântă de dezgust și descurajare îmi este peste putință a mă arunca cu seninătate în liota celor ieftin pasionați de Dumnezeu și care disprețuiesc programatic lumea și orice alt ideal și valori umane altele decât fundamentalismul de orice gen religios. Când văd gâlceava și disprețul cu care visceral se înveninează și detestă reciproc atâtea religii pe lume, îmi vine să-L întreb pe bunul și unicul Dumnezeu care există cum de mai suportă atâta strâmbătate fie în rândul celor ce-şi zic credincioși, fie al celor atei. Cu toții sunt deopotrivă : Dac-ar afla că Dumnezeu nu există sau a evadat din univers de supărare, ar turba cu toții ca niște fiare ce nu i-au ținut în viață decât moftul lor că sunt cei mai buni și deținătorii adevarurilor și revelațiilor religioase ultime cu simțurile lor particulare la fel de limitate și omenesti ca și ale mele. Eu măcar nu am pretenția și tupeul a râvni exclusiv Eternitatea în mod fundamental și fără de motiv și consistență. Eternitatea și rostul ei din Cer și Rai pentru mine este cu gust sălciu și facultativă, nemeritată câtă vreme, cu gândul exclusiv la Rai și la treburile de-acolo, habotnic credincios fiind, bagatelizez viața reală, golind-o de orice emoție și conținut firesc, de orice rost și progres întru bine și fericire, când văd clar că binele și fericirea sunt programatic insolubile în decorul terestru ci numai apanajul decorurilor paradisiace cu condiția să sucombi acestei lumi, să nu iei nimic, să nu regreți nimic din ea, s-o urăști și disprețuiești de moarte când nu voiai decât umil și respectuos să vezi și să pricepi și simți mai bine și palpabil un dram de înțeles din rostul că sunt viu și pășesc pe scoarța unei planete creată de Dumnezeu, să înțeleg și sorb practic din rostul Operei creată de Dumnezeu, și înțelegând mai bine totul, să-L înțeleg mai bine și bazat, fondat, pe Dumnezeul dreptății și-al bunătății. Cum am luat numai puțin de pe ochi ochelarii credinței, din instinct omenesc am văzut că această lume e o junglă și prilej de oroare dar că are și atâtea lucruri firesc tentante și atâtea valori în care ni se spune că e deşart a tânji. Opera lui Dumnezeu, pământul, viața, eu și lumea le privesc ca pe o piesă de teatru în care actorii joacă dar sunetul este programatic tăiat încât din ultimul rând al săracilor nu mai vezi și nu mai înțelegi nimic din ce se joacă. De aceea privesc dezamăgit piesa, cu replicile actorilor și faptele lor care sunt în antifază și antagonice ca să nu pricepi nimic… Cum vorbește un crainic la TV și sunetul a rămas demult în urmă, așa e și viața : prost setată și fără de practic înțeles. Plătesc cu întreaga mea viață ca să asist la o astfel de piesă și la urmă mi se spune că nu asta-i povestea, ci alta de pe lumea cealaltă. Acum e doar un stagiu… Adevărul vine după asta… OK. Dar eu cu o asemenea furtună de neînțelesuri pe cap nu m-am putut pregăti pentru examenul religios… Pe când alții, facându-se că privesc această piesă de teatru, viața, și-au completat pe furiș pe genunchi cu succes teza pentru Înfricoşătoarea Judecată și vor lua examenul, iată eu n-am putut și nu voi putea să învăț de frica pentru o judecată atât de înfricoșătoare… Astfel eu n-am înțeles nimic nici din viață, nici din moarte… Nici ei, neobosiții credincioși n-au înțeles prea mare lucru din emoțiile acestei piese de teatru numita viață, dar important e că Dumnezeu îi va trece. Eu n-am învățat nimic și trebuie să-mi asum dreapta și cruda și înțeleapta lui Dumnezeu sentință : Că trebuie să mor… Dar mă mai liniștesc când văd că totul trebuie să moară : și oameni, și animale și copacii… Și pământul va muri, deși nu ni s-a spus data, când va fi înghițit de extinderea soarelui în stadiul de gigantică roșie pe moarte, peste vreun miliard de ani, când degeaba voi avea aer condiționat ! Soarele va ajunge cu burta până la balconul meu… Totul trebuie să moară… Toată opera Lui Dumnezeu va muri într-o zi, inexplicabil. Atunci, Dumnezeu poate va face o altă Operă, o capodoperă poate. Poate perfectă și fără cusur… Nimic nu poate fi perfect și fără cusur. Nici chiar Dumnezeu căci n-a putut face o lume perfectă care să nu piară efemer. Totul va pieri, și credința și necredința, și pământul și Raiul, și iadul sub asaltul soarelui bolnav care va exploda și va distruge sistemul nostru solar. Nori de praf și gaz vor rezulta, pietre sfărâmate și asteroizi orbitând haotic în jurul a ceea ce a mai rămas din soare. În zadar va căuta cineva, un căutător cosmic arheolog urma credinței și a Lui Dumnezeu în acest iad al distrugerii sistemului solar. Doar praf și gaz fierbând haotic în jur, viitoare materie primă pentru alte plante, alte vieți, alți oameni, alte religii și alți Dumnezei. Nimic nu este veșnic. Nici soarele și nici Dumnezeu, o amuletă a sufletului, un accesoriu util, tranzitoriu al oricărei omeniri, trecute, prezente și viitoare. ”Ai socotit că soarele mai arde /Abia vreo cincisprezece miliarde de ani?/Numai atât ? De azi pe mâne?/ Și-atunci cu veșnicia cum rămâne…?" (Alexandru Philippide-Căutătorul)

INUMAN

 7) INUMAN
 Privește prietene o bătrână cu ochii plânşi în fața reporterului TV, o pensionară care avea un apartament, era creștină și cuvioasă și ea ca tot omu' cu frica lui Dumnezeu și mergea regulat la biserică la sfânta liturghie dar într-o zi fiindcă a semnat un act, perfect validat de notar și de judecători, înlocuitorii Lui Dumnezeu pe pământ, care au stabilit că a avut discernământ când a semnat actele șarlatanilor, i s-a luat casa de potlogari, căci tocmai asta a semnat... Casa ei de-o viață a vândut-o gratis nenorociților cu promisiunea că va fi îngrijită și înmormântată, și acum trebuie să rămână în stradă sau la azil căci așa au decis judecătorii, înlocuitorii Lui Dumnezeu pe pământ... Îți place această poveste...? Dacă încă nu, atunci mai privește cum cad avioane, imaginează-te căzând într-unul din ele, imaginează-ți că ți se dărâmă în cap la cutremur tavanul tocmai tencuit de tine cu hărnicie și cu cheltuială... Îți place...? Dacă încă nu, atunci îngrozească-se carnea pe tine când judecătorul spune "vinovat" și tu știi că n-ai omorât pe nimeni, că n-ai furat nimic, altcineva, hoțul sau criminalul exultând în taină că ai luat tu țeapă... Priveşte-te din senin scuipat sau furat de hoți pe stradă sau în tramvai, de ultimii zece lei ce-i mai aveai în buzunar... Imaginează-te în mașina personală, la care mai ai multe rate de achitat, ducându-te la mare în sejur cu familia și un nenorocit cu un bolid intrând frontal în tine cu 160 km/h, apoi trupurile voastre sfârtecate, întreaga ta familie scumpă strivită ca niște gândaci pe murdarul asfalt, și aparatul foto sfărâmat, care n-a mai apucat sa facă poze din vacanța voastră de vis... Privește numai Holocaustul evreilor... Privește atrocitățile comise de torționarii comuniști, de Nikolski și Vişinescu din "Memorialul durerii" al Luciei Hossu Longin de la TVR din anii '90... Privește tortùrile comise în negrul ev mediu de inchiziție în numele Crucii și al lui Iisus împotriva nefericiților suspectați de eretism și vrăjitorie... Gândeşte-te că în timpul țipetelor de durere și groază ale fiecărei victime batjocorite sub ochii Lui Dumnezeu, El, Dumnezeu EXISTA și îi vedea pe toți : și pe cei batjocoriți și pe călăii lor și avea ochii cel putin triști și plânşi... Privește pe Dumnezeu cu ochii plânşi și privește durerea acelor oameni oprimați și chinuiți sub îngăduința Lui Dumnezeu și ți se va pune un nod în gât căci nu vei mai înțelege nimic... Privește orice schingiuire sau nedreptate comisă pe fața pământului și acceptă fără să înțelegi de ce pentru a trăi deplin aceste crunte orori oamenii au fost dotați cu simțuri vii și cu carne și suflet ca să sufere atât de crunt și dureros...? Gândeşte-te dezamăgit și stupefiat că asta a fost alegerea lui Dumnezeu pentru oameni, dintre infinitele posibilități mai suportabile și umane pe care le putea oferi universul dacă și Dumnezeu ar fi vrut să ne sincronizeze cu universul dar în schimb singura și cruda variantă disponibilă pe care Creatorul tuturor a oferit-o oamenilor într-o inexorabilă austeritate în economia Lui divină pentru funcționalitatea sistemului a fost asta care este, genocidul și batjocura asta insurmontabile, încât orice vis mai frumos pentru bucuria vieții, orice închipuire mai umană și suportabilă pentru existența omenirii ți-ai imagina, ai fi privit intolerant și intransigent, insensibil și cu dispreț cel puțin, ca un eretic și demn exemplar de pedepsit, când erau atâtea alte posibilități mult mai umane, fezabile și mai rezonabile în posibilitățile creaționiste suportate de realitatea, legile fizicii și universului și posibilităților lor practice. Dumnezeu n-a uzat de ele... A uzat de cea mai precară și perdantă variantă pentru noi în conjugarea verbului "a fi ". Durerea ne e scrisă pe frunte programatic ca un stigmat perfid. Dar nu ai nici o șansă să disperi și să plângi. Lacrimile s-ar usca pe obraji, neștiute de nimeni ca și cum n-ar fi fost și orice lacrimă verși poate fi folosită împotriva ta. Privește lacrimile și durerea ta și a oamenilor ca ceva bun, demn de primit și înghițit cu un stoicism și o răbdare iovică, căci toate s-a zis în Cartea Sfântă că au fost bune din câte s-au creat de Dumnezeu... Imaginează-ți durerea tuturor acelor oameni oropsiți și schingiuiți, asumă-ți-o, trăiește-o întreagă pe propria piele și apoi încearcă din răsputeri s-o pui în balanță cu dictonul divin: "Fericiți cei prigoniți pentru dreptate..., fericiți cei ce plâng..." etc și-ți va rămâne un nesfârșit și nemângâiat gust amar oricât de îngăduitor ai fi... Apoi gândeşte-te la alt dicton divin care spune: "...Că așa de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat chinului și suferinței pe propriul Său fiu Iisus..." și vei simți, măcar cu mărginita minte și inimă ce știi că o ai, cum conceptul de filantropie nemărginită a Lui Dumnezeu pentru Opera Sa rămâne un concept steril, jenant, ridicol, inexplicabil și nedrept. Binele lumii Lui Dumnezeu rămâne o fantasmă autentică, un ideal neîmplinit, un îndepărtat vis inaplicabil speciei umane, la nivel clar, limpede și matematic, când însuși Dumnezeu a ales să fie oricum altfel decât limpede, clar și matematic. Taina și discreția irațională a Lui Dumnezeu, în adâncul minții noastre ne irită și ne repugnă acut. Mult mai confortabil sufletește vorbind ne-am fi simțit dacă Dumnezeu ar fi aparținut unei mulțimi raționale și reale și nu unei mulțimi vide și atât de indefinit complexe și inconceptibile. Astfel fiind datele triste ale problemei, te gândești : Jertfa ce-a făcut-o Dumnezeu sub îngăduința Sa cu Fiul Său Iisus nu rămâne imperfect sugestivă pentru tot omul de rând sufocat de prea multe dureri și încercări și astfel prea scump și inutil plătită de Îndureratul Iisus pe cruce...? În capul nostru mărginit de oameni așa cum limitați și intenționat ne-a facut Dumnezeu, a încolțit iată ideea unei nedreptăți cosmice programatice ce s-a împărțit inuman peste nefericita omenire care numai atunci ar fi fost exclusiv și perfect răspunzătoare pentru eșecul perpetuu și inexorabil ce i se întâmplă la nivel de specie, absolut numai atunci când s-ar fi născut singură omenirea, evoluând din bacterii și pitecantropi cum a spus Darwin... Știm însă că oamenii au fost făcuți de Dumnezeu și numai Dumnezeu s-a născut singur, sfidând toate legile fizicii și ale universului, El născându-se în afara unui timp și spațiu primordial care ar fi fost prea mici și precare, timide pentru mândria Lui Dumnezeu pentru a-L precede, care după aceea au fost create, timpul și spațiul de Dumnezeu, după ce mai întâi S-a făcut pe Sine din nimic, în nici un timp și în nici un spațiu, frizând nonsensul absolut și încălcarea tuturor legilor posibile ale universului... Nu știu ce-a câștigat Dumnezeu creându-Se pe Sine, universul și lumea oropsită în tragedia umană inevitabilă și ineluctabilă. Nu știu ce satisfacție și beneficiu a simțit Dumnezeu când a ales pentru El, pentru univers și pentru lume verbul "a fi" , conjugat pentru El într-o manieră a bunei șanse și a privilegiului absolut, iar pentru omenire într-o manieră a malşansei, într-o precaritate și un dramatism pe care lumea le trăiește până la paroxismul și doza explozivă a intensității. Numai vietățile Raiului sunt scutite a sorbi până la drojdie din paharul otrăvit al ororilor și vicisitudinilor existenței. Casta de paria ai lumii terestre este etern damnată de Dumnezeu la discriminarea acută corespunzătoare rânduită de logica divină a Lui Dumnezeu privită prin optica Lui și inumană privită prin optica noastră, a robilor Săi amărâți. Lumea oligarhică a vietăților Cerului sub patronajul Lui Dumnezeu, lume transcendentă din care aspirăm și noi să facem parte după ce raposăm într-o zi, ne este inamică și ne disprețuiește prin definiție copiind la indigo pe Dumnezeu care nu se obosește mai mult a ne simpatiza și căuta în gură. Totul ne e potrivnic în această lume de mizerii, ura Lui Dumnezeu față de noi bolboroseşte ca un vulcan noroios iar dovada e că nu Raiul viu și incontestabil a fost pregătit logic, simplu, uzual și practic pentru noi și carnea noastră vie, ci pământul cu ororile și mormintele lui, cu mult loc întins pentru cimitire, după care urmează în același ton iadul cu niște orori și nonsensuri ale suferinței supreme și mai mari. Nimic n-ar fi avut Dumnezeu de pierdut dacă stătea cuminte în neantul și neființa Lui din care a purces dar a ales să se creeze și să ne creeze și pe noi sărmanii ca și cobai perfecți ai experimentelor Sale creaționiste ce ne-au umplut de necaz și ne-au condamnat la un univers rece și perfect inuman. Dumnezeu, declarându-se ab initio Atotputernic, care-a ales să facă primul pas în acest univers poartă răspunderea morală incipientă a tot ce a urmat, a tot ce a fost și este bun și rău. Sursa binelui în această realitate este Dumnezeu. Sursa răului este diavolul care nu a apărut singur ci ca efect al preocupărilor experimentului creaționist divin al omenirii. Efectul advers al bunelor intenții ale Lui Dumnezeu în Creație a apărut ca urmare a irezistibilului vis și plan al Lui Dumnezeu de a nu se putea abține și a face și scorni totuși ceva. Binele și răul au un unic autor inițial, Dumnezeu, care nu s-a putut abține să facă o spărtură în neant din care au urmat mai apoi toate : un potop concret de rele și o iluzie a binelui ulterior, neapărat ulterior. Raportul logic de cauzalitate e clar : Din cauza lui Dumnezeu există binele și răul, extazul și agonia, sănătatea și cancerul, florile proaspete și ofilite, oamenii (îndurerați sau fericiti), Raiul și iadul. Exclus orice alternativă mai practică, avantajoasă și valorică pentru condamnații la moarte care sunt oamenii care sunt tot ce a iubit Dumnezeu mai mult încât pentru mântuirea lor a dat morții pe singurul Său fiu Iisus. Totul a fost prevăzut, dispus, hotărât de Dumnezeu. O lingură de bine turnată de Dumnezeu într-un ocean de rahat nu împiedică miasmele tragediei noastre să ne asfixieze viața și totul definitiv colorându-ne cerul vieții în nuanța maronie a scârnăviei vieții noastre cea de toate zilele. Nici un vis despre Rai și mântuire nu tulbură mirosul fetid și insolubil al tragediei vieții noastre. Totul este inuman și sângeros. Să închidem ochii și să murim rugându-ne în dureri de cancer. Mai bine nu ne putea fi... Mai rău da ! Să mulțumim Lui Dumnezeu pentru un rău mult mai mic pe care ni l-a hărăzit în mărinimia Sa. E tot ce a putut face pentru noi.

"CÂINE EȘTI, NU DUMNEZEU! ", O REPLICĂ A OLGĂI TUDORACHE ÎNTR-UN FILM ISTORIC

"CÂINE EȘTI, NU DUMNEZEU !", O REPLICĂ A OLGĂI TUDORACHE ÎNTR-UN FILM ISTORIC
Dumnezeu nu există, Iisus nu există, apostolul Pavel nu există decât pentru creștini. Pentru musulmani există Allah, pentru hinduși există Dumnezeul Vishnu. Dacă erai musulman, ori hindus, nu-ți mai păsa de Dumnezeu, Savaot denumit în Biblia creștină, Iehova denumit de martorii lui Iehova, și credeai în Coran, în Allah, care nu-L recunosc sau dezavuează pe Iisus și pe Apostolul Pavel. În materie de religie toți oamenii au dreptul să se înșele cultivând propriile subiectivisme religioase în funcție de religia particulară în care s-au născut. Diferențele între religii și între demiurgii lor, Savaot, Iehova, Vishnu sau Allah irită până la culme rațiunea și răbdarea minții. Nu pot exista mai multe religii, mai mulți Dumnezei în funcție de particularitățile regionale ale neamurilor lumii. Nu numele lor sunt diferite funcție de limbile popoarelor închinătoare. Ci înșiși acești Dumnezei sunt diferiți și potrivnici prin năravuri și moravuri, porniți pe ură și război, așa cum sunt și oamenii și de la care s-au molipsit și oamenii făcându-şi țări cu hotare cu sârmă ghimpată ca să se apere unii de alții de dușmani și Dumnezeii lor. Faptul că există diferențe în conduita religioasă demonstrează că religia e doar un medicament pentru sau împotriva alienării, depinde din ce parte privești, nu o chestiune logică și matematică, în orice caz o chestiune simptomatică și nu una sănătoasă. Ai ocazia să fii sănătos și să nu poți crede în nici un Dumnezeu, dar atunci te îmbolnăvești de ura copiilor Lui Dumnezeu care spun și decretează că dacă nu ești cu ei și Dumnezeul lor ești împotriva lor. Avem dreptul de a ne înșela că suntem aleșii unui Dumnezeu sau altul de conjunctură, funcție de moda religioasă a locului unde te-ai născut. Dumnezeul unic și incontestabil a avut ocazia să se reveleze, arate și prezinte simplu și clar omenirii. Faptul că nu a făcut-o de la Facerea Lumii și a preferat să afunde omenirea în ambiguități religioase contrare demonstrează că Dumnezeu are o problemă, problema identității concrete sau mai degrabă problema inexistenței concrete. Nu-mi imaginez un Dumnezeu calificat și responsabil care să tolereze sau să furnizeze lumii dubii în legătură cu propria legitimitate. Faptul că există aceste dubii și contrareități în materie religioasă descalifică din start ideea nobilă în sine a conduitei religioase. Nu greșim cu nimic dacă suntem egal de înflăcărați religioși ori atei convinși. Plătim tributul și suntem efectul unui Dumnezeu contradictoriu și ineficient, ori iluziei și relativității că L-am descoperit, când însuși El nu va face niciodată nimic, nici un efort spre a risipi dubiul și diferența în concepțiile religioase ale omenirii. Dumnezeu rămâne o idee frumoasă, prea frumoasă ca să fie potențială, clară, limpede și adevărată. Avem dreptul să ne înșelăm în orice, ori că Dumnezeu există, ori că nu. Așa vom muri, fiecare pe limba lui în disprețul și nepăsarea Lui Dumnezeu care n-a făcut nimic de la Facerea Lumii ca să spulbere acest marasm și degringoladă religioasă în care colcăie omenirea întreagă, și tu și eu. Războiul bate la ușă. Este intolerant cum Dumnezeu ar mai putea tolera să se întâmple orori ale războiului cu oameni nevinovați care să plătească din nou cu sânge. Iată de ce în suflet se naște involuntar sila de-a fi contemporan cu Dumnezeu, cu acest zbir și mizantrop al tuturor timpurilor, în schimb foarte inteligent cum stă bine unui Dumnezeu dar total fără de inimă deoarece am văzut execuții în direct cu cuțitul la gât. Dumnezeu era plecat atunci sau tocmai condamna un alt amărât la iad și era ocupat și cu ochiul de la spate să vadă de-o mai greși și altcineva ca să consemneze păcatul cu cerneală roșie în registrul său ? Am văzut pe internet cum se taie gâtul la oameni în direct. Să nu-mi spuneți că Dumnezeu va compensa cu ceva în Rai sângele și moartea condamnatului decapitat. Să nu-mi spuneți că Dumnezeu n-a văzut și că nu putea opri și evita măcelul. Mama condamnatului vă va scuipa în ochi și va privi cerul plin de nori cu ochii umflați de plâns și uzi de lacrimi spunând Nimicului din Cer printre dinți, cu furie și patimă : "Câine ești, nu Dumnezeu !" , ca actrița Olga Tudorache o replică dintr-un film istoric, "Răpirea fecioarelor " când i s-a ucis fiul Hrisante.

PUTEREA LUI DUMNEZEU SAU INUTILUL DUS LA EXTREM

PUTEREA LUI DUMNEZEU SAU INUTILUL DUS LA EXTREM
Puterea Lui Dumnezeu e o forță într-adevăr mare. Orice forță are rolul și virtutea de a se opune și învinge o altă forță contrară, mai mică și de sens opus. Cu forța Sa imensă, Dumnezeu nu se joacă, nu face lego, nu pierde timpul, El chiar face și desface sisteme solare, planete și galaxii, populații de extratereștri de care nu ne-a spus niciodată, lumi neștiute așa cum ne-a făcut și pe noi la un moment dat, și iată puterea Lui Dumnezeu cât de mare este ! De la sorii care-i mută pe cer, la munții pe care-i înalță și surpă pe pământ, la râurile care curg mișcate de puterea Lui Dumnezeu, până la mormolocii care viermuiesc în ochiurile de bălți și la noi și cărnurile noastre de care Dumnezeu are grijă, numai la rugăciunile exprese ale noastre, să le dea sănătate și îndestulare. Nimic, nici mișcarea cozii unui mormoloc, nici o chiorăială de mațe din burta noastră nu scapă de controlul și scanarea, de puterea Lui Dumnezeu. Așa suntem noi obișnuiți să credem, ăsta e adevărul care ne place și ne mângâie vanităţile și nimicnicia. Dumnezeu este prea mare și puternic chiar și pentru planete și sori iar pentru noi măreția Sa nu se poate pune într-un raport rezonabil. Căci atât de mare e Dumnezeu încât chiar să vrea să ne sărute, ne-ar înghiți și dezintegra pur și simplu cu toată buna Lui intenție, ca un uragan căruia nu-i poți declara dragoste căci te va spulbera. Ce e Dumnezeu pentru noi altceva decât o locomotivă de mare putere și viteză pusă să tragă vagoanele noastre de jucărie încărcate cu puf și pene de pernă, care sunt păsurile și viețile noastre pe care Dumnezeu nici nu le simte cu forța și puterea Sa imensă trăgând universu-ntreg pe șine, numai noi îl simțim pe Dumnezeu, de care ne agățăm ca niște curnuți de lâna oii care paşte indiferentă pe imaș. Pentru Dumnezeu nu suntem decât niște paraziți, remore dependente și sperăm că ne poate auzi strigătele și rugăciunile noastre, ca și cum noi oamenii am putea auzi strigătele și văicărelile bacteriilor și jegului pe care-l dăm jos la baie. Bacterii suntem pentru Dumnezeu și nu contăm. Dar noi ne lăsăm în grija Lui Dumnezeu ca să scăpăm noi, șarlatani și zăbavnici de orice grijă și complicație. De aici umanitatea extrage un mare beneficiu de fericire, inegalabilă și ineficace prin altă metodă decât cea religioasă. Cât de fericit și împlinit poți fi când spui ca om cu frica Lui Dumnezeu că neabătut crezi din toată inima ta în puterea Lui Dumnezeu ! Pare că nimic nu este mai frumos și înălțător pentru inima ta pustiită de necazuri. O emulație, o pace interioară se lasă peste sufletul tău, și nu se mai vede nimic, ca o ceață peste vârful munților care nu se mai văd și nu mai există. Crezi în Dumnezeu și ești fericit, ai totul, ești asigurat în fața universului, Dumnezeu semnează pentru tine și tu poți să stai comod și liniștit pe locul vieții ca un pasager făcut comod pe bancheta cu loc rezervat în trenul care duce la moarte.
Cine crede în Dumnezeu și în puterea Lui e om cuminte și smerit în trenul care duce la moarte, aleluia ! Când ești om și ești credincios ori necredincios, oricum ești alcătuit din miliarde de celule care vor seca și putrezi și te vor duce inexorabil la moarte, apoi nimic, absolut nimic, vid, întuneric, neant. Vor trece secole întregi și nici o râmă nu-ți va mai trece printre coaste pentru că ești la doi metri sub pământ unde nu prea e oxigen și nici urmă de Dumnezeu care nu se complică cu gropile noastre infecte. Mort fiind, când și când îți va mai trosni câte o scândură la sicriu, odată la 45 de ani, putrezind și ea și surpându-ți pământul de deasupra plin de scaieți și dărâmându-ți crucea, putrezită și ea, înnegrită de ploi și murdărită de găinațul ciorilor și cucuvelelor. Neantul și vidul își vor lua rolul în serios și ne vor scuti, cadavre fiind, a mai venera pe Dumnezeu din sicriu, pe Dumnezeul Cel de afară care e o putere supremă, inutilă, de peste tot și de niciunde, care are oroare de moarte, de gropi și de cadavre, dovadă că a ales pentru sine să trăiască veșnic și având oroare de cadavre, fiind septic până la paroxism, Dumnezeu a ales să nu ne înalțe la cer cu tot cu trupul putrezit și plin de viermi, extragând numai sufletul din noi, aburul, curentul electric, singurul de care are nevoie, singurul curent electric care poate exista fără un conductor, sufletul nostru fericit și trădător care pleacă la bine și huzur în Cer, lăsându-ne cadavrul pradă viermilor cei neadormiți. Carnea noastră, vai de ea, să știi că te vei înnegri și altera ca o mâncare stricată ! Dovada că Dumnezeu ne urăște programatic carnea e că ne-o bagă sub preș, o aruncă gropilor și uitării, de bine ce bucuros de reușită și exuberant ne-a făcut-o din lut. Dar, cadavre fiind, Dumnezeu nici nu știe cât ne vom liniști în sfârșit în mormânt încetând să hrănim cu carnea noastră toate bolile care-au tras de noi o viață-ntreagă. Vom putrezi liniștiți în bezna din sicriele noastre și ne vom lecui și de ateism, și de credință și de Dumnezeu și de boli. De crezi ori nu crezi, același destin mizerabil și totodată fericit îți așteaptă și paşte carnea, ce acum o tot îmbăiezi și masezi, în întunericul fără aer al sicriului la care niciodată nu vrei să te gândești serios. Să stai la o coadă de douăzeci de metri la un magazin de pompe funebre să-ți cumperi un sicriu ieftin e tot ce poate fi mai logic, realist și de bun simț. Pentru că asta te-aşteaptă și asta e șansa ta în acest univers unde peste tot suflă ca un crivăț siberian puterea Lui Dumnezeu, în care oamenii cuminți și sedați cred. Pentru toate acestea și pentru multe altele pentru care Dumnezeu poate fi chestionat, putem să ne punem sătui, obosiți și inutil întrebarea : Au putea face Dumnezeu și altfel cu puterea Sa vestită ca să fim și noi un pic mai fericiți și nu veșnic înecați în oceanul încercărilor și dramelor vieții noastre ? Și nu să fim condamnați la univers și ororile lui, ci să fim mângâiați în suflet de dulcea realitate a unui univers blând care nu există, doar Dumnezeu există cu mare forța Sa pitit în cel mai ascuns și negru colț al universului definitiv departe de noi cei de după sârma ghimpată, cățărați pe ea și urlând de durere și dor de Dumnezeu, cu flăcările iadului pârlindu-ne fundurile. Căci de mici ne pierdem timpul vieții în dezastre, împilări, orori care ne umplu viața de dramatisme și ne consumă și risipește toată șansa noastră în ofuri și lacrimi de sânge în tot timpul vieții. De la pruncul care plânge învinețindu-se când simte în ce realitate crudă a fost expulzat barbar din pântecul cald al mamei, și până la bătrânețea înfrântă și executată pe patul de spital. De la copilăria și tinerețea pierdută în șaisprezece ani de școală în care înveți numai 2% din tot ce ți-ar fi util în viață și activitate, restul fiind pierdere irecuperabilă de timp și de instruire, de la George Bacovia care spune : "O, liceu, cimitir al tinereții mele, cu pedanți profesori și examene grele...", și până la maturitatea în care în plină forță de muncă ești dat afară și făcut șomer, cu toate studiile superioare ce le-ai făcut și ești lăsat pe drumuri în custodia unui Dumnezeu care contrariat se spală pe mâini și spune, ca o vedetă care fuge de microfoanele reporterilor că nu El e vinovat de așa ceva și pleacă mai departe ofuscat, făcându-şi cruce, cu dosarele noastre doldora în servieta-i burdușită, periindu-şi și dându-şi cu spirt sandalele călcând pe drumu-i plin de balele sărutărilor și evlaviei noastre, în corul osanalelor noastre și a credinței noastre fierbinți până la moarte și doar până acolo, a credinței noastre efemere în puterea prea mare și inutilă a Lui Dumnezeu, deoarece toată drama noastră nu e numai până mâine după amiază la ora cinci, după care gata ! Ororile vieții noastre sunt pentru totdeauna, toată viața ți-o vei murdări și consuma în necazuri și neajunsuri. Apoi ca să fie tot răul și drama noastră completă, ai cea mai mare șansă să ajungi în fundul iadului. Și tu vei muri prietene și cel mai probabil vei ajunge în fundul iadului și nu vei vedea binele și Raiul cu ochii tăi. Raiul nu poți să-l vezi cu orbitele negre ale tigvei tale, fostul tău cap plin de rugăciuni. Vei fi orb în Rai, chiar dacă-ți va fi bine. Amară deziluzie când ai să constați acest neajuns, și nici n-ai murit încă să vezi ce te mai așteaptă. Poate o eternitate de bine, poate una de rău. În mâna și puterea Lui Dumnezeu stă destinul nostru, atât în lumea aceasta, cât și în cealaltă, așa am ales noi să credem odată pentru totdeauna. Visând așa frumos, sau urât, călătorim ațipiți și ciufuliți, ca niște țărani mergând la prăşit pe bucată în căruța vieții, trăind oricum și din plin drama. Drama noastră e eternă, la fel de eternă și mare ca puterea exagerată, disproporționată, inutilă și jenantă a Lui Dumnezeu peste toate mărunțișurile și încercările vieților noastre de efemeride. Prea mare e pentru noi puterea Lui Dumnezeu, sau inutilul dus la extrem.

DUMNEZEU, IMPOSIBILUL IMPOSIBIL

DUMNEZEU, UN IMPOSIBIL IMPOSIBIL
Pentru ce a fost nevoie să facă Dumnezeu atâtea nații și rase de oameni care să vorbească atâtea limbi, care să trăiască în atâtea țări războindu-se între ele, închise cu granițe de sârmă ghimpată sau ziduri sau fâșii minate, care să creadă în atâtea religii și atâția Dumnezei diferiți, antagonici și dușmani declarați ? Pentru ce n-a făcut Dumnezeu o singură nație și rasă de oameni care să semene întru totul doar cu chipul și asemănarea Lui Dumnezeu, oricum ar fi el, de rasă albă, galbenă sau de culoare, să semănăm leit cu Dumnezeu așa cum ne-a spus în Cartea Sfântă că ne înrudim, iar dacă ne înrudim, să vorbim o singură limbă, limba dumnezeiască, limbă perfect suficientă pentru ca toți oamenii să se fi înțeles lesne între ei, să creadă într-o singură religie și un unic Dumnezeu ca realitate unică, limpede, matematică, logică și incontestabilă ? În loc să simplifice Creația, Dumnezeu a complicat-o voit, inutil și contraproductiv începând cu sine însuși, ascunzându-se jenant de noi, de timp și de spațiu, nebăgând de seamă că într-o zi ne vom prinde de cacealma, ne vom sătura și ne vom da seama de aceste malefice complicații oculte și fără rost ale Creației, care logic ne-au determinat să adulmecăm în aer tot mai mult dezamăgiți sentimentul că un Dumnezeu în idee Bun e cu totul neverosimil că a făcut o lume atât de urgisită, rea și definitiv înrăită, lume care ne mai suportând atâtea orori ale firii și realității și-a creat la rându-i un Dumnezeu izbăvitor, mântuitor, bun și util tuturor ighemonicoanelor și vanităţilor umane. Ce contează că un Dumnezeu material nu există în coordonatele GPS ale universului și nici nu s-a învrednicit să ne dea pe spate niciodată cu impozanta Sa prezență în concert în piața publică, ascunzându-se de noi dezgustător de la Facerea Lumii și până azi ? Religia, acest perfect drog al drogurilor și medicament al medicamentelor ne-a dat o dependență pe viață și pe moarte în afară de care ne e teamă și nu mai vrem să știm nimic. De aici, așa cum Immanuel Kant a demonstrat în același timp că universul e și infinit, dar și că se termină undeva, tot așa sunt valabile în același timp și speculațiile că ori Dumnezeu a făcut lumea, ori că lumea l-a făcut de nevoie pe Dumnezeu. Totul e fals și adevărat în același timp. Deci nimic nu ne alimentează optimismul și așteptarea noastră în a dibui vreo urmă de Dumnezeu Bun, filantrop și responsabil în univers, cu o autoritate supremă care să fi fost imposibil să molipsească universul și pe noi cu un asemenea teatru al absurdului și genocid al genocidurilor între oameni și fiare, când lesne putea să evite numai printr-un click de mouse sau printr-o mișcare de baghetă magică eroarea erorilor numită Creația așa cum a rezultat, un rebut și o batjocură în toată regula, unde în viața noastră proliferează bubele și mucegaiul. Salvarea ideii onoarei Lui Dumnezeu, vine însă pe dată când judecăm că mai lesne putem crede că nu există Dumnezeu decât că există și a putut face așa ceva, și satrap n-a putut și n-a vrut să ne îndulcească pe noi, supușii lui numai cu lucruri bune, când în fapt avem parte numai de rău și o iluzie a binelui, nu pe pământ, ferit-a sfântul, că crăpau pietrele și curgea sânge din ele, ci doar în cer când murim. A-ți fi greață de așa poznă îți vine firesc ca un strănut sau sughiț, și nu suntem noi responsabili de reflexele puse în corpul nostru, nu-i așa ? Sub ochii cârpiți de somn ai Lui Dumnezeu colcăim în rău care e patria noastră din toate timpurile.
Există răul începând cu noi. Mugurele de cancer ce se dezvoltă în noi și îl încălzim de pe acum, de mic ca pe un șarpe la sân. Tu, sau tu ești rău, căci ai nedreptățit cel puțin odată pe cineva în viața ta și conștient i-ai făcut rău. Ai scuipat, ai murdărit, ai pălmuit, ai mințit, ai disprețuit, ai afurisit și înjurat, apoi de Paște te-ai dus pios la Înviere să-ți iei lumină de la catedrală. Există răul încuibat în tot și în toată Creația : Oricând poți fi îngropat sub mormane de moloz la cutremur, oricând poți fi băgat nevinovat la pușcărie de judecători, înlocuitorii străluciți și îngăduiți ai Lui Dumnezeu pe pământ, de nu-nțeleg cât efort L-ar mai fi costat să facă El Însuși dreptate în sălile de judecată ? Oricând poate intra unul pe contrasens cu mașina în tine, oricând poți face un frumos cancer și schimbi degrabă locația, în bezna lugubră, la doi metri sub pământ. Iar cel mai mare rău e când îți faci iluzia și sorbi cu nesaț opiumul speranței parvenirii postume pe niște teritorii ale binelui în Rai, locul unde ne expulzăm toți fericiți sufletele din hoiturile care au crezut că nu există rău în lume ci e doar o percepție și prejudecată a noastră venerând un Dumnezeu care ne-a sedus cu speculația că pe toate le-a făcut bune definitiv, când evidența infectă ne arată că trăim într-o parodie de univers deloc sensibil vulnerabilităților noastre, într-un lagăr imposibil condițiilor normale ale vieții sub patronajul Lui Dumnezeu, un imposibil imposibil apărut efemer în acest univers, pe Terra, în mințile unor adunături de celule inteligente și evoluate denumiți oameni.