CEL MAI HANDICAPAT DINTRE VISURI

CEL MAI HANDICAPAT DINTRE VISURI
Într-o zi din cele șase ale Creației a făcut Dumnezeu omul, singura ființă inteligentă și conștientă de existența proprie și a universului înconjurător, astfel încât universul cu toate tainele sale și însuși Dumnezeu ca entități au devenit în sfârșit percepute de cineva, căpătând legitimitatea realității. În lipsa omului și a minții sale puse de Dumnezeu în creierele oamenilor, Creatorul universului și însuși universul ar fi fost niște realități ilegitime, inutile și fără de vreun sens, ca diamantele și aurul din fundul pământului negru pe care nu le vede nimeni astfel că sunt egale în valoare cu tina și glodul pământului. Un Dumnezeu singur într-un univers văduv de realitatea minții umane inteligente ar fi avut o valoare nulă oricât ar fi fost Dumnezeu de sfânt, etern și sublim odată cu toate minunile stelelor și galaxiilor goale create de El. Cum orbilor din născare e stupid și imoral să le explici frumusețea culorilor și a lumii înconjurătoare, așa și realitatea unui univers lipsit de prezența lui homo sapiens ar fi fost de asemeni o stupiditate cu atât mai mare cu cât autovocația și mândria profesională de guvernator general și Autoritate Atotputernică a Lui Dumnezeu peste oameni îi este cea mai dragă dintre virtuți, drept pentru care evident că El trebuia, simțea nevoia vitală să guverneze și stăpânească pe cineva, pe robii Săi, oamenii pe care printre altele tocmai și de asta i-a creat. Pentru că grija Lui Dumnezeu pentru propria-i reputație și viitor a fost atât de mare, nu a lăsat universul gol, netocmit cu ceva extraordinar și pe măsura Divinității Sale, deci a creat oamenii conștienți și inteligenți, băgându-le în cap percepția realității înconjurătoare, rațiunea și mai ales robia sentimentului religios și a credinței în El cu o asemenea intensitate și într-o asemenea manieră meșterite de Dumnezeu în creierul lor încât oamenii chiar au căpătat încredere și pasiune pentru Dumnezeu mângâindu-se cu această acumulare pozitivă și confortabilă sufletească de a-L percepe pe Dumnezeu ca pe o revelație și un bun util, cel mai util pentru propriul folos uman. Să nu ne facem însă iluzii despre altruismul divin, căci Dumnezeu n-a fost dezinteresat ori mare iubitor de oameni creându-ne. Din această telenovelă cu Dumnezeu și oamenii în rolul principal nu se vede o relație egal reciproc și sincer avantajoasă între acești actori. Căci așa vedem că Dumnezeu e în rolul de primadonă iar oamenii în rolul de figuranți, de ființe cârpite și făcute de Dumnezeu nu din aur și diamante nestricăcioase, ci din lut murdar și comun de la marginea mlaștinilor și smârcurilor, de aici diferența de castă între noi și dumnezeire, încât disprețul celui mai mare și potent față de cel mai mic și mujic aici este atât de evident. Disprețul nu e atât de mare ci e potolit, căci Dumnezeu are nevoie de noi, de hoiturile noastre iminente purtătoare de suflete aspirante la Rai, creându-ne spre a ne manipula după propriul interes. Astfel că ne omoară iar sufletul nostru ajunge la Dumnezeu în final pentru a fi materie primă pentru industria Raiului sau iadului. Dacă din această afacere, din această naștere a noastră din mâinile Lui Dumnezeu murdare de lut mai simțim și noi un folos și un beneficiu curat înseamnă că fantezia ne e prea bogată și suntem prea smeriți și buni la suflet, numai buni și copți pentru Dumnezeu și El pentru noi visătorii. Din Afacerea infinitului și a tuturor veacurilor numită povestea Lui Dumnezeu și a oamenilor, folosul e în primul rând nu neapărat pentru oameni ci în măsură covârșitoare pentru Dumnezeu căci după câte vedem El și-a creat oamenii întâi pentru a-şi da Sie Însuși o șansă și o ocupație de a evita șomajul în univers, și mai apoi pentru a le da oamenilor bucuria seacă a unui hârb de viață în care Dumnezeu oricum nu crede programatic de la Facerea Lumii, ba mai mult, chiar disprețuind viața noastră de carne, apreciind în schimb și având apetență doar pentru esența din noi, pentru nectarul sufletelor noastre, specializat fiind doar în așa ceva ca o pasăre colibri supremă în univers. Dumnezeu nu putea să existe fără noi, cei făcuți din carne dureroasă și chinuită. Dar pe când carnea și pulsul nostru nu-L interesează câtuși de puțin pe Dumnezeu, fiind pentru El un rău necesar care-i aduce frisoane, ne-a pus în ea, în carnea noastră, în creieri și inimă în schimb o minune folositoare pentru El vârâtă în sărmana noastră biologie : sufletul și inteligența noastră. Dacă inteligența noastră îl irită, căci vede în ea sămânța eretismelor și blasfemiilor pentru care face alergie din orice pretext, rămâne doar sufletul nostru care-i mai trezește un interes mercantil, bucuros fiind doar dacă sufletul ni-l folosim exclusiv în slujba canoanelor draconice religioase, neapărat obscurantiste și lipsite de rațiune și logică. Iată motivul egoist și subiectiv pentru care Dumnezeu s-a obosit să se murdărească pe mâini de lut să ne creeze și să nu fie singur. Nu putem crede în șansa unui Dumnezeu care ar fi putut rezista fără oameni, singur, autosuficient, vid și ilegitim guvernând peste un univers tot atât de vid și ilegitim netocmit și neutilat cu prezența acestor mamifere speciale, oamenii, înzestrați cu conștiința de univers, de sine și de Dumnezeu, calități numai bune și exclusive pentru ca Dumnezeu să-și tragă de aici foloasele legitimității Sale Divine. Murdărindu-se pe mâini ca un meșter olar de boțul de lut din care ne-a creat, a aruncat astfel Dumnezeu duh de viață și inteligență în singurele mamifere de pe pământ, oamenii, apte de a simți obligația și abilitatea de a se constitui într-o oglindă în care Dumnezeu se poate vedea și căpăta un sens. E drept, odată cu această oglindă, cu această stratagemă genială a Lui Dumnezeu de a-Şi crea un suport și un ecran în oameni, Dumnezeu s-a prezentat și justificat în fața universului în modul cel mai abil. S-a folosit de pretextul vieților și destinelor noastre pentru a-şi crea o utilitate și preocupare practică, drămuindu-ne fiecăruia destinul după pofta și propria exclusivitate. Am și câștigat în schimb ceva din această însoțire a Lui Dumnezeu cu noi, robii Săi : Am câștigat faptul că odată cu dotarea omului cu mintea și inteligența umană, Dumnezeu a insuflat oamenilor, poate voluntar, poate nu, și cel mai de bun preț al lor, sufletul lor bun, molipsind nu pe toți, dar pe o infimă parte din ei cu bunătate, cu milă, cu omenie, nestemate clare și specifice doar Lui Dumnezeu. Acest puțin ursit oamenilor cu totul întâmplător ca și o consecință a însoțirii speciale a Lui Dumnezeu cu aceste creaturi, oamenii, și a oamenilor cu Dumnezeu, și faptul că și-a pus mintea cu noi, a indus în substanța intimă a omenirii infima bogăție spirituală sine qua non care a salvat omenirea de un declin și o catastrofă și mai accentuată dacă rămâneau oamenii pure bestii cum sunt toate celelalte bestii necuvântătoare ale regnului animal. Cei puțini buni reprezentativi pentru omenire, molipsiți de beneficiile însoțirii cu Dumnezeu L-au salvat pe Dumnezeu de la ratarea carierei Sale Divine și de la șomaj. Astfel, într-o infimă spuză de oameni aleși, smeriți și blânzi a încolțit sămânța rară a bunătății universale. Nu știu ce L-a oprit pe Dumnezeu să continue și persevereze cu aceste favoruri creaționiste pentru noi, odată pentru totdeauna, și în competența și bunătatea Sa să-i facă pe absolut toți oamenii buni și drepți, să-i facă după mare mila Sa pe toți pui de Dumnezeu pe pământ, pentru a nu mai putea vorbi de inaccesibile virtuți și grele păcate, de un Rai și un iad imperceptibile din afara coordonatelor pământului și realității imediate. Dar nu a vrut Dumnezeu să facă Raiul pe pământ. L-a transpus într-o lume irațională, transcendentă, cu totul străină realității perceptibile directe. Și ne-a surghiunit să viețuim definitiv în surogatul și mizeria vieții de pe pământ. Nu a fost suficient și nu s-a mulțumit cu atâta rău și împilare aruncate pe capul nostru. A perseverat și a performat în genocidul uman și ne-a aruncat pe cap spurcăciunile de diavoli ca să ne ispitească la rău și să ne chinuie etern, inutil, inuman și inepuizabil. Astfel, odată cu apariția primului diavol, apoi a tuturor acestor creaturi malefice sabotoare ale umanității răul în mijlocul oamenilor a fost aruncat și cutia Pandorei deschisă cu mâna Lui Dumnezeu sau prin lipsa Sa de prevenție. Oricât de inteligenți, conștienți, autocritici și autoflagelându-se de remușcările păcatelor comise, niciodată oamenii nu și-ar fi inventat singuri propriul iad și diavolii corespunzători pedepsei și remuşcărilor noastre. Impulsul genezei și apariției nefericite și fatidice a acestora a venit din afara voinței și ideii oamenilor. În acest sens, ideea oamenilor nu putea fi masochistă în sensul inventării chinului pentru uzul propriu și a torționarilor răului, diavolii. Dumnezeu singur a toate făcător și responsabil de tot, desigur că poartă pe căciulă musca și responsabilitatea apariției nefericite a maleficului printre oameni. Ori dacă nu Dumnezeu ne-a dat cu mâna Lui diavolii pe cap, atunci e vinovat că a consimțit să apară și să continue la infinit așa ceva care să aducă între oameni sămânța și otrava perenă și neadormită a pierzaniei și chinului. Iadul și diavolii n-au fost concepuți ab initio de ideea și manufactura umană ci doar sprijiniți să se dezvolte de morbul răului cuibărit organic în oameni. Dumnezeu nu a vrut, ori nu a putut să stopeze brutal și definitiv răul în lumea aceasta ? Nu putem ști, dar și într-un caz și în celălalt avem dovada lucrului scăpat de sub control de Dumnezeu în gestionarea omenirii. Ori dacă ne-a tras intenționat această țeapă cosmică, atunci nu ne mai rămâne decât să-L bănuim pe Dumnezeu de perfectă mizantropie și rea intenție vădită de la începutul Facerii Lumii la adresa noastră, a oamenilor, specia Sa preferată și nefericită. Ce-a putut aduce bun și folositor, productiv și reparator printre oameni pacostea și fatalitatea iadului și diavolilor și damnarea omenirii să îndure schingiuirile acestor malefice locații, programe și programatori cu coarne și copite ? Genocidul neîntrerupt și crud suferit de oameni care dintr-o vină a lor, mai mică sau mai mare au căzut în iad la chin și suferință au adus nefericita decredibilizare a Lui Dumnezeu, sub impulsul gândului că nu puteau exista diavoli fără voia și ordinul expres al Lui Dumnezeu de a dispune să fie, și atunci au fost. Abia de la această chestiune i se trag Lui Dumnezeu toate neajunsurile, înjurăturile, blasfemiile, ocările și toată critica, cu părere de rău. Astfel, ideea neştirbitei inspirații și reputații divine ale Lui Dumnezeu ca și unic Creator competent și responsabil a toate câte sunt nu scapă de bănuiala de a nu fi ireproșabile și reprobabile. Astfel, sufletul și percepția noastră se umple de veninul bănuielii că Dumnezeu ne-a vrut răul pur, intenționat sau nu, conștient sau inconștient. De aici până la încolți în mintea noastră veninul amendamentului la toată această afacere și poveste între Dumnezeu și oameni nu mai e decât un pas. Dezamăgirea noastră față de prestația Lui Dumnezeu vine în cascadă, ca un râu turbat al rațiunii ce sparge zăgazurile obscurantismului religios. Înșelați și manipulați atât de stupid de povestea poveștilor cu Dumnezeu și oamenii, gândurile și rațiunea ne nasc monștri de critici, rezerve și amendamente ce-i pot fi aduse Creației și bunătății Dumnezeiești proverbiale care au acceptat ca viața noastră să fie sabotată de toate amărăciunile, chinurile și încercările vieții noastre. Din acest motiv mintea și inima noastră nu numai că plânge și-i pare rău că am fost băgați în acest marasm, dar inima noastră plânge cu lacrimi de ploaie cu piatră care-i strică Lui Dumnezeu toate zarzavaturile. Nu noi am vrut-o, ci El ne-a băgat în acest rahat. Dacă asta e lumea pe care-a creat-o cu tot ce e rău în ea și ne doare, răzmerița noastră față de această degringoladă e în topul normalității și îndreptățirii. Atunci nimic nu trebuie să mai mire pe nimeni de unde se nasc natural în sufletele noastre inalienabile obiecții referitoare la bunătatea, mila, excelența divină și întreaga Creație. Cu un Dumnezeu garant și bine intenționat, era loc berechet în univers, acest infinit spațiu permitea material, fizic și temporal cu aportul unui Dumnezeu dispozitor favorabil toate posibilitățile, facilitățile și utilitățile pentru o existență strălucită a oamenilor vii astfel încât ei să fie definitiv scutiți de rău și să fie în schimb fericiți și apărați deplin de ororile viețuirii din a cărei drojdie amară și otrăvită sorbim în schimb până la fund în întreaga noastră viață reală și de rahat. La o adică puteam fi fericiți alături de Creatorul nostru, de iubirea nețărmurită și grija Sa pentru propriile creaturi dacă și Dumnezeu o voia sincer, nemijlocit și necondiționat de standarde inumane și imposibile în calea dobândirii fericirii de la Dumnezeu și prin mijlocirea Sa. La examenul mântuirii, realitatea arată că practic nu toți oamenii au abilitatea sau puterea de a-l trece. Dumnezeu întoarce capul a silă și spune : "Acestea sunt condițiile Mele. Nu puteți aduna comori în Cer decât precum v-am hărăzit și doar prin Mine". Cei ce iau examenul mântuirii, să fie sănătoși, par că o vor duce mai bine. Speranța și promisiunea Raiului pentru ei e suficientă. Noi toți ceilalți, carne sigură de tun pentru prolifica industrie a iadului, suntem astfel aruncați sau lăsați să viermuim de mizantropia și evidenta nepăsare divină în degringolada și încercările fatale ale vieții noastre. Din această mare de amar ne vin vicisitudini și greutăți ale vieții care din vina noastră ori nu, le întâmpinăm și le trăim cu ghiotura. La ce bună înființarea acestor instituții, Raiul și iadul, una de puerilă, inutilă și tardivă recompensare a meritelor umane, cealaltă tot atât de inutilă, tardivă și contraproductivă coerciție a greșelilor și păcatelor umane? Raiul și iadul în utilitatea cărora Dumnezeu a crezut în emulația-i creatoare exuberantă dar câinoasă nu sunt de nici un folos și eficacitate, nu sunt de folos îndreptării noastre căci nu știm de nici un sfârșit și faliment al lor, Dumnezeu le eternizează, negăsind nici o altă soluție pentru îndreptarea umană. Conservatorismul și aversiunea la nou și schimbare ale Lui Dumnezeu sunt de stâncă și inalienabile astfel încât cât vom trăi noi păcătoșii și urmașii urmașilor noștri vom auzi de iad și de diavoli, de plânsete de disperare în focul gheenei, soluții de care Dumnezeu nu se va plictisi niciodată în economia treburilor Sale cu oamenii pe lumea asta și mai ales pe cealaltă. Cum putem privi un Dumnezeu care a putut face posibile aceste orori în univers, în același univers în care a făcut o excepție opusă inventând Raiul ca o contrapondere inutilă, ca o pată de culoare incredibilă ? Simplificând Creația, Dumnezeu putea lăsa totul așa, simplu, practic, logic și matematic : Neinventând nici un iad, nu mai era nevoie să inventeze nici un Rai și astfel oamenii erau scutiți de inutilitatea acestor două nonsensuri care nu aparțin vieții. În gustul vieții noastre, Dumnezeu nu a pus sare, ci esență și miros de cadavru și moarte. Ale morții, ale neantului și neființei eterne sunt și Raiul și iadul, ale stupidității generată de gradul precar de evoluție a minții umane. În neuronii minții oamenilor contemporani tronează la loc de cinste chimia antică, simptomatică și obscurantistă a fanteziilor despre Rai și iad. ADN-ul nostru conține aceste elemente înrădăcinate organic. Nu am evoluat intelectual și moral mai acătării decât vânătorii preistorici de mamuți care speriați de tunetele și fulgerele pământului visau la izbăvirea unui Rai și se temeau la fel ca noi de damnarea inexorabilă în iad. De aceea aceste două locații inexacte sunt cel mai sigur improbabile. Ele fiind rezultatul practic al simptomatologiei reacțiilor chimice ale neuronilor omenești, se traduc în pure ficțiuni. Rai și iad, fiind pură chimie cerebrală a unor mamifere din topul regnului animal, nu sunt expresia Creativității și bunei inspirații și intenții divine la adresa vieții noastre căci sunt antagonice și se opun reciproc, iar la mijloc, constrânși și împilați sub puterea acestor nonsensuri, spre a-şi sparge capul cu otrava lor se găsesc sărmanii oameni în limitările lor biologice naturale viețuind efemer în precaritatea pământului și nu trăind fericiți, ca specie umană de sorginte divină, integral în excelența potențială a Raiului. Împărțirea oamenilor în buni și răi și a dreptului lor aferent dispus de Dumnezeu de a accede la Rai sau la iad nu e numai consecința bunătății ori răutății umane. Libertatea și dreptul de a performa ca oameni și creaturi în bunătate sau răutate și a moșteni prin urmare desfătările Raiului ori chinurile iadului sunt libertăți otrăvite ce aduc între creaturi discriminări, contradicții și diferențe nefericite și insurmontabile. Nu ne puteam singuri apăra de diavoli și de iad, ca dovadă că nu înșiși oamenii au creat așa ceva, ci doar le-au întărit și legitimat prin păcatele lor. Dar totuși, unda verde, ideea acestei monstruoase promisiuni a iadului și a diavolilor numai Dumnezeu unicul Creator Atotputernic a avut competența și autoritatea despotică de a le dispune ca malefice entități și idei apărute în inspirația și mintea Lui Dumnezeu din capul locului odată cu Facerea lumii și a oamenilor și nu le-a creat în zadar, ele tot trebuind să fie destinate unor nefericiți după planurile divine, dacă tot s-a întâmplat să fie create și să existe spre folosință. Povestea punitivă a plății fiecăruia după păcatele sale rămâne o tristă și ridicolă poveste câtă vreme avem pe pământ crime cu autori bine mersi necunoscuți, precum și oameni închiși pe nedrept și condamnați nevinovați la moarte. Nu știm de ce Dumnezeu nu s-a abținut de a dispune în posibilitățile reale ale universului varianta cu iadul, oroarea și pedeapsa, câtă vreme cu puterea unui simplu gest de Creație, Dumnezeu putea dispune altfel, și nu L-ar fi costat așa ceva un efort mai mare și dificil de creație, dar ar fi adus pe capul omenirii un nesperat, un imens și veșnic beneficiu de fericire și satisfacție întărind indestructibil în mintea fiecărui credincios adorația și credința într-un Dumnezeu al binelui etern, ireproșabil și incontestabil. Faptul că am devenit ca ființe inteligente prea conștiente de trista noastră soartă în univers, faptul că știm că trăim și murim în chinuri și că nu putem biologic trăi după standardele și pravilele divine altfel decât să nu le putem biologic atinge încât imensa majoritate a faptelor noastre în masă constituie păcate legiferare insurmontabile, ne-a adus sentimentul strepezit al damnării noastre programatice și inexorabile și că nu mai putem face nimic. Fiind conștienți de vulnerabilitatea noastră biologică și apartenența la o castă inferioară, cea a oamenilor în raport cu cea selectă a Divinității și duhurilor Raiului care ne sunt prezentate ca superioare din toate punctele de vedere, simțim ca și vietăți ale universului o anxietate și un disconfort nevindecabil. De ce a trebuit să ni se împartă nouă oamenilor toate durerile, bolile, necazurile și greutățile vieții iar sfinții din Rai să huzurească într-un delicios trai satisfăcându-şi fantezia și vanitatea de a se îndeletnici cu noi și a ne mâna ca pe oi pe holurile Raiului de la o sală de judecată la alta ? Dumnezeu nu are dureri de măsele și burtă la fel ca noi dar ni le dă pe toate nouă să le trăim pe pământ, pedepsindu-ne dacă nu mai suportăm și înjurăm de toți sfinții de durere. Sănătatea ne este pusă în pericol din primul minut al nașterii și tot de atunci viața noastră nu înflorește ca cea a sfinților ci se usucă zi de zi de cum a înmugurit, ca să fim răpuși în final de lovitura de grație a morții, scandal inutil în care Dumnezeu s-a specializat să ne grijească din zorii vieții noastre. Sufletul nostru, ca un parazit care ne suge sângele germinează în interiorul nostru, fericit și exonerat, scutit de muncile și suferințele cărnii noastre, sediul tuturor bolilor. Apoi în ziua morții părăsește fără regrete corpul nostru care moare, ca un șobolan care fuge de pe o corabie ce se scufundă. Monștrii bolilor și virusurilor noastre fatale se dezvoltă nestingherite și galopant în noi în încercările noastre zadarnice de a ne tămădui în spital, ultima haltă a morții, cu medicamente și doctori inutili și nu fără de arginți. Unde e Dumnezeu, că-L aștept să mă vadă în această scenă sinistră ca să-și admire opera...? Știu sigur că voi muri stupid într-o zi, bătrân și plin de boli, poate de un anevrism cerebral în urma unei scremeri pe wc datorată unei constipații cu atât mai frumoasă cu cât e asociată cu durerile unor hemoroizi sângerânzi. Știu că voi muri stupid, sclerozat datorită bătrâneții, ramolirii și sleirii forțelor, alunecând pe gresia din baie și lovindu-mă cu tâmpla de chiuvetă. Știu că voi muri singur și bolnav într-un apartament sărăcăcios de pensionar și voi fi găsit țeapăn și alterat, de procurori și medicina legală ce va sparge cu ranga ușa să mă bage în sacul cu fermoar. Aceasta este soarta vieții de carne pentru care sunt pus să mulțumesc evlavios și interminabil Lui Dumnezeu zi de zi. Și să sper și visez că mă va izbăvi și lua într-o zi în Rai în custodia și grija Sa. Acesta e cel mai frumos, cel mai omenesc, cel mai practic și cel mai handicapat dintre visuri.

SINGURA ȘI OBLIGATORIA SOLUȚIE ESTE DUMNEZEU

SINGURA ȘI OBLIGATORIA SOLUȚIE ESTE DUMNEZEU
  Nu am de ales și trebuie să detest lumea aceasta tot atât de înapoiată și înrăită moral și în moravuri ca și cea din comuna primitivă ori evul mediu întunecat. Privesc oameni eleganți și moderni pe străzi, politicieni, gulere scrobite, oameni de știință, oameni inteligenți și scuturați dar îi detest în masă căci tocmai se gândesc că religia și Dumnezeul lor e cel mai bun în dauna altora de altă credință care cred la fel de intolerant despre alții și îl venerează pe Dumnezeul lor ca fiind cel mai bun, urându-i visceral pe cei de altă credință și pe Dumnezeul lor aşijderi. Ura și disprețul reciproc e tot ce caracterizează mai sugestiv exemplarele biologiei, de la animale la oameni. Câinii dacă se întâlnesc pe uliță se mârâie și se rup. Mâțele se scuipă și zgârie. De ce-ar face oamenii rabat de la această regulă normală a biologiei ? Oamenii se urăsc ca și animalele. Nevrând să recunoască faptul că sunt doar animale și au biologic caracter bestial ca toate animalele, oamenii au transpus ura lor programatică în motivația și înclinația religioasă. Fiecare homo religiosus dă vina și aruncă anatema pe Dumnezeul celuilalt și îi înjură de moarte Dumnezeul mamei lui. Unele credințe măsluiesc pornirea sălbatică a urii între indivizi prin argumentul "Războiului Sfânt". De fapt, toate războaiele lumii au ca și cauză concretă intoleranța religioasă și vanitatea de a crede în Dumnezeul lor cel mai bun care statuează potrivit conceptului maniheist că dacă cineva nu este cu El și cu credincioșii Lui e împotriva Lui și dacă nu adună cu el, în Cer risipește. Tot așa spune și Dumnezeul nostru creștin ortodox, precum și Fiul Său Iisus. Un om cu frica de un astfel de Dumnezeu, pe care-l privesc cu dezgust tocmai are în cap planurile unui război și măcel ce se va înfăptui fără doar și poate într-o zi. În unele culturi religioase vei fi ucis cu pietre dacă mărturisești că ești de altă credință. Fiecare are un Dumnezeu util pe care îl frecventează după bunul plac și propria vanitate. Dumnezeul lui îi dă dreptul să fie religios și să se gândească la războaie sfinte, cruciade și pogromuri ori măcar disprețuri profunde și otrăvite pentru toți cei ce nu agreează convingerile lor vanitoase. Zeii păgâni ai romanilor i-au făcut să-i macelărească pe creștini, iar sfânta creștină inchiziție sub oblăduirea papilor vremii au ars pe rug oameni de seamă ca Giordano Bruno ori femei sărmane pe care le credeau vrăjitoare după sprânceană. De altfel, pe orice criminal Dumnezeu îl va izbăvi. Nu de aceea este pus acolo sus și nu de aceea s-a și spus acest lucru în Cartea Sfântă ? O astfel de lume și un astfel de univers precum și astfel de crude și sălbatice vietăți create de Dumnezeu îmi repugnă. Prefer peisajul pustiu de pe lună, cu munți de praf și pietre inutile dar atât de liniștite și bune ! Pământul în schimb, cu toate minunățiile și peisajele sale mirifice create de Dumnezeu și cu bestiile sale denumite oameni creați tot de Dumnezeu mă dezolează. Aceasta este Opera Lui Dumnezeu și aceștia sunt oamenii creați de El în șase zile la care s-a gândit o veșnicie ? Gândesc cu condescendență nemărginită și respect profund că Dumnezeu este prea genial și divin ca să fi scăpat pe piața universului din croiala măririi Sale un astfel de simulacru și catastrofă de lume și viață în care viermuim noi în mocirla nenorocirii și crimelor noastre. Era loc berechet pentru un Rai veritabil pe pământ și niște superbe ființe sfinte, noi oamenii, care să-L fi populat în toată regula după planurile divine și inegalabil de perfecte ale Lui Dumnezeu. Ce s-a întâmplat însă în schimb vădește și dezvăluie cea mai mare catastrofă care s-a întâmplat în posibilitățile universului, de a rezulta un Creator care să fie responsabil de gestiunea unui astfel de eșec și rebut numit lumea și viața noastră. Or nu este verosimil un Creator al răului în fapt produs în toată splendoarea otrăvită în această lume, care să fie un Dumnezeu al binelui în teorie. De aceea cel mai probabil nu Dumnezeu a creat această lume și această viață otrăvită de diavoli îngăduiți de Dumnezeu căci Bunătatea Sa nu permitea în idee să apară o astfel de lume damnată în morbul eșecului și nenorocirii. Dumnezeul cel Bun nu avea de gând să-și pedepsească odraslele create să trăiască surghiuniți și alungați din Rai odată cu primii oameni și prin moștenirea nenorocirii continuând cu toți ceilalți ce s-au născut de la Facerea Lumii și până la noi. Un Dumnezeu Bun nu avea cum să împartă virtuțile și păcatele între creaturi și să le dea libertatea otrăvită ca pe unii să-i lase să păcătuiască în voie iar altora să le dea iluminarea de a fi buni, drepți și sfinți. Dumnezeu nu putea face o discriminare atât de irațională între vietăți, de a crea un iad pentru cei păcătoși și un Rai pentru cei drepți, de a crea niște vietăți conștiente, oamenii spre a-i umple de necazuri, boli, dezastre, apoi a-i arunca în chinurile morții promițându-le fără acoperire izbăvirea într-un Rai irațional, inutil și improbabil, iar altora fără păcate să le pregătească un Rai inconceptibil. Asta demonstrează că bunătatea infinită și ireproșabilă a unui Dumnezeu nu a existat și prin urmare nici un Dumnezeu aferent. Este logic ca dacă pe celelalte planete din sistemul solar ori din alte sisteme solare unde datorită condițiilor de mediu extreme nu există nici un fel de viață și prezența unui Dumnezeu acolo ar fi inutilă, tot așa să se petreacă și pe planeta Terra, a treia de la soare, unde din cauza apropierii optime de soare clima propice a favorizat apariția oamenilor și a sensului efemer al vieții lor. Pentru atâta lucru nu era necesară prezența unui gestionar numit Dumnezeu răpit altor treburi infinit mai importante în univers și pus să păstorească și să dispună peste bubele și mucegaiul nostru. Tot ce se întâmplă tragic pe pământ, istoria pământului care e de fapt istoria care se repetă a unor crime trecute, prezente și viitoare care nu se mai termină, demonstrează mai verosimil imposibilitatea și inexistența unui Dumnezeu al Binelui. Fatalitatea actelor unor vietăți ale pământului numiți oameni nu are cum să rezoneze și rimeze cu competența unui Dumnezeu care să îngăduie și să fie dispozitor peste așa ceva, dovedind ineficacitatea sfaturilor și îndreptărilor Sale pentru inaptitudinea creaturilor denumiți oameni în a cultiva valorile divine. Viața precară a animalelor care n-au pretenția nici unui Dumnezeu, nici unui Rai sau iad al dobitoacelor, felul atât de asemănător între biologia animalelor și-a noastră, ne conduce la raționamentul că dacă Dumnezeu a creat o operă, oamenii și lumea lor, nu putea risca să se discrediteze făcându-i dintr-o carne și o biologie tot atât de vulnerabilă și perisabilă ca a dobitoacelor. De eram de sorginte divină, nu trebuia să mâncăm, să bem, să defecăm și urinăm la fel ca dobitoacele, nu trebuia să avem unghii și păr ca ele, nu trebuia să ne împerechem și să murim de foame și sete neavând de mâncare și nu trebuia ca murind să ne alterăm și să mirosim la fel ca hoiturile de câini prin bălării. Mă și mir că nu mai avem cozi când poate ne foloseau unele prehensile ca ale maimuțelor urlătoare ca să strângem de gât cu coada pe dușmanii ce ne-au încolțit și ne-au legat mâinile pe la spate. Avem în schimb boli ca și animalele. Am văzut câini tuşind ca oamenii sau chinuiți de răpciugă la fel cum au oamenii psoriazis sau zona zoster. Aceste orori ale biologiei nu avea Dumnezeu interesul să le rezerve unor còpii ale Sale denumiți oameni și făcuți după chipul și asemănarea Sa. Astfel că dacă animalele nu sunt conștiente de precaritatea condiției lor biologice iar oamenii o realizează datorită inteligenței lor, Dumnezeu nu poate fi un Creator al oamenilor inteligenți și nu are cum să fie o realitate ci doar o transfigurare și o ficțiune a inteligenței oamenilor și visul și dorința lor vie, dorul lor de mai bine. Chiar dacă noi, oamenii, suntem ființe inteligente, faptul că nu suntem perfecte ne face să ne sprijinim imperfecțiunea pe un Dumnezeu pe care L-am găsit și revendicat ca fiind bun la toate trebuințele, întrebările și necesitățile noastre la care n-aveam oricum un răspuns și o soluție. Am găsit mijlocul de a deveni fericiți. Scopul este să ne fie nouă bine și în mijlocul provocărilor naturii și vieții să nu înnebunim de singurătate și disperare ca efect conex al conștienței inteligenței noastre sub asediul fenomenelor naturii și al încercărilor vieții. Scopul de a fi fericiți scuză astfel credința oarbă într-un Dumnezeu care nu contează dacă nu există. Scopul scuză mijloacele. Astfel, pentru noi, singura și obligatoria soluție este Dumnezeu.

PĂMÂNTUL, UN MEGA CIMITIR

PĂMÂNTUL, UN MEGA CIMITIR
  Cum să privim pământul care orbitează în jurul soarelui în sistemul nostru solar dacă nu ca pe un cimitir vast însumând mii și milioane de cimitire, locul nostru de odihnă și scăparea noastră, a tuturor ? De ce să nu ne gândim la cimitirul nostru în care vom fi înmormântați ca la un loc drag nouă, tuturor, casa și stațiunea noastră de sejur veșnic ? La un moment dat vom fi concediați. Vom fi scoși din activitatea vieții cu forța la pensia morții atunci când ne va veni sorocul și nu vom mai fi buni de nimic. Inutili și expirați, niște cutii de conserve goale, vom fi aruncați la lada de gunoi a universului, în pământ, ca un gunoi ascuns sub preș. Ce vreți să facă Dumnezeu cu noi atunci când vom muri ? Să ne ridice cu tot cu hoit la cer în mare mila Sa ? Aiasta nu se poate. Doar Iisus și Maica Domnului au avut acest noroc, având sânge albastru princiar divin. Pentru ce să fi putrezit Iisus după ce a fost omorât și să fie atacat de viermi aidoma cu noi ? Spiritul de castă părtinitor al Lui Dumnezeu a avut grijă să favorizeze pe cei sfinți aidoma Lui Dumnezeu cu o soartă blândă atunci când au trebuit sau trebuie să moară. Sfinții mor liniștiți și împăcați, bucuroși chiar. Mă și mir de ce-au trebuit să se încurce și să trăiască în condițiile pământului printre noi mujicii, și să moară, s-o termine ca și noi, amarându-ne cu soarta lor dulce, comparativ cu a noastră, de rahat, amară și otrăvită ! Noi trebuie să murim și foarte frumos s-o facem în chinurile cancerelor, și trebuie să fim îngropați ca să se scape elegant de cadavrele noastre, o adevărată pacoste și problemă potențială pe suprafața pământului. Prin urmare, valea în pământ cu noi, visul frumos s-a terminat, începe neantul, asaltul viermilor, apoi al diavolilor, toate, creaturile Domnului, dragii de ei ! Chiar unul dintre noi mai inventiv să fi fost Dumnezeu și tot nu găsea altă variantă de a scăpa de cadavrele noastre inutile, decât să fim băgați în pământ, unde altundeva ? Necesitatea stringentă impunea o soluție practică și urgentă de a scăpa de aceste mizerii infecte care vor deveni corpurile noastre moarte. Cel mai la îndemână este să fim băgați, ascunși sub pământ. Astfel, Dumnezeu a făcut o favoare celor rămași vii, atât oamenilor, urmașilor noștri care ne vor plânge, prin faptul că i-a scăpat de infecția produsă de corpurile noastre moarte, cât și viermilor care le-a dat ceva de mâncare din carnea noastră putrezită, pâinea lor cea de toate zilele dată lor spre ființă de Dumnezeu, cum ne dă și nouă milogindu-ne în rugăciunea "Tatăl Nostru". Dacă această soartă e dată de Dumnezeu, noi o primim cu bucurie. De ce să ne facem probleme de ce se va întâmpla cu hoiturile noastre împuțite în întunericul sicriului când Dumnezeu ne-a dat șansa de a nu mai simți nimic, nici o durere și scârbă după moarte, fie ea și scârba de corpul nostru alterat ? Morți fiind, nu mai simțim nimic din oroarea ce se produce în corpul nostru. Viermii pot mușca din noi în voie și după mare foamea lor, că nu vom mai simți nimic. Mulțumim Lui Dumnezeu că ne-a scutit de a simți și după moarte durerile și scârba putrezirii ! Vom reporni în noi mașinăria durerilor când vom fi deportați în iad ca și suflete. Corpurile moarte și infecte se vor odihni, fericitele ! Trebuie să fi fost groaznic ca durerile cancerelor noastre să persiste și după moarte. Corpurile se vor odihni alterându-se în voie, iar sufletele vor lua în primire durerile pogromurilor din iad. Cu stoicism și răbdare, avem timp o veșnicie să suferim din nou acolo, în instituția chinului și oprimării, iadul. Doar suntem suferinzi de profesie, așa cum am fost o viață. Nu trebuie să ne mâniem pe Dumnezeu, ci trebuie să-i mulțumim că murind, corpul nostru a scăpat de dureri și de orice grijă. Chiar și de grija înmormântării. Altcineva se va ocupa de cadavrele noastre care vor umfla capacul sicriului în arșița verii. Altcineva va avea grijă de tot și de toate, noi vom fi eliberați, exonerați și lăsați să fim morți în voie acolo în întunericul sicriului, fără nici o treabă, fără nici o datorie, fără nici o grijă, așa cum am fost obișnuiți o viață. Trebile și grijile vor rămâne urmașilor noștri, iar de ei toți se va ocupa Dumnezeu. Ce frumos...! Totul, după Carte. De aceea, ca și morți, corpurile noastre vor fi fericite, păcat că nu vor putea s-o simtă, că altcineva se va ocupa de această lume de rahat și de univers iar noi vom vesnicì și lenevi în tăcerea morții, în sicriu, să fim mulțumiți și de acela. Căci nu vom fi lăsați de izbeliște să putrezim pe străzi și în bălării ca și câinii. Dumnezeu, în mare mila Sa, s-a gândit la binele hoiturilor noastre și ne-a rezervat, darnic câte un loc fiecăruia, într-o ladă numită sicriu, îngropat într-un cimitir, străjuiți de câte o cruce pe care vor sta ciorile, plouată de ploile toamnelor. Și din noi vor crește vișini și zarzări, ce vor mai planta urmașii noștri la mormânt. Apoi florile, să nu uităm florile frumoase plantate pe mormântul nostru ! Trandafiri, ochiul boului sau alte frumuseți, rupte din destinul lor floral și surghiunite să înflorească, să trăiască și să-și soarbă seva din pământul mustind de sucurile cadavrelor noastre și în tăcerea lugubră a nopților cimitirelor. Că nimeni n-a întrebat democratic florile dacă vor și ele să fie deportate și să trăiască toată viața în cimitir deasupra unor cadavre în descompunere și în preajma unor cruci inutile ce marchează ironic drama morții și dispariției noastre. Pentru ce să avem cruci la cap ca să se mai amintească și după moarte o sută de ani sau două cât va rezista cimitirul până să fie arat, de drama noastră de muribunzi și pogromul de l-am îndurat în chinurile morții, de rușinea de a finaliza atât de tragic apariția noastră în acest univers care nu a răbdat, căci se cutremura și surpa altfel, decât să ne ofere o astfel de mizerie de soartă, a vieții și a morții, ambele niște nonsensuri, de care, incredibil, s-a ocupat tocmai Dumnezeu, Creatorul universului ?...

SĂ TE PREGĂTEȘTI ÎN FIECARE ZI DE MOARTE FĂRĂ FRICĂ ȘI PĂRERI DE RĂU

SĂ TE PREGĂTEȘTI ÎN FIECARE ZI DE MOARTE FĂRĂ FRICĂ ȘI PĂRERI DE RĂU
  A nu ști cât mai ai de trăit, a nu ști anul, luna și ziua când vei muri e cea mai neagră și amară soartă și nedreptate pe care Dumnezeu pare că a putut-o hărăzi unor ființe conștiente pe care le-a creat, pe care de aceea credem că barbar și cu cruzime le-a creat cu fruntea sus, exuberant și într-o emulație creatoare malefică și fără nici o remușcare, pentru că le-a rânduit acest monumental neajuns : de a nu ști niciodată precis când vor trebui să moară, să fie deci aruncați inexorabil la ghena de gunoi a universului. Dacă privim mai adânc această tristă și dramatică soartă a omului, că trebuie să moară, dar nu așa pur și simplu ci neapărat în dureri de boli ori accidente, s-ar putea ca Dumnezeu să aibă dreptate că nu ne-a luminat să știm data exactă când vom muri fiecare. Căci fiindcă Dumnezeu a iubit atât de mult omul, ne-a scutit de angoasa de-a ști exact dinainte când vom muri, când putea foarte bine cu dispoziția și competența Sa creatoare să ne spună ziua când vom expira și vom muri, când pentru Dumnezeu totul e posibil în infinitatea Atotputerniciei, milei și bunătății Sale. Dar fiindcă ne-a iubit atât de mult, Dumnezeu ne-a scutit de frica de-a ști dinainte când vom muri. Ce fel de viață ar fi fost aceea să știm concret dinainte ziua când vom muri și va trebui astfel să încheiem socotelile cu viața, cu tot și cu toate, tremurând de frică și disperare de adulmecarea apropierii și conștientizării zilei în care vom sfârși ? În mare mila Sa, Dumnezeu ne-a oferit prin secretul morții noastre un relativ echilibru în amara desfășurare a vieții, și fiindcă știa că noi adulmecând ziua morții nu vom mai fi buni de nimic înnebunind de blazare și disperare, ne-a făcut să nu știm ziua fatidică a morții, pentru a viermui inutil și precar, rudimentar, până în ultima zi a vieții și ultima drojdie a necazurilor ei, preocupați efemer de hârbul nostru de viață, să adăugăm ani goi vieții și nu viață anilor, să facem uz până la saturație de surogatul de ne-a fost denumit viață legată cu ață, fiind copți pentru toată gama de boli și drame ce ne va pricinui sfârșitul în mizeria decrepitudinii îmbătrânirii și succesului cancerelor noastre de toate zilele. Bine că nu ne știm sfârșitul dinainte. Astfel, Dumnezeu este salvat. Căci ştiindu-ne sfârșitul iminent, ca specie inteligentă homo sapiens, cineva, niște savanți nebuni, într-o inspirație obraznică și neortodoxă furnizată de muza fricii de moarte ar fi inventat se prea poate antidotul tuturor bolilor, și noi toți am fi profitat tămăduindu-ne și întârziind nemăsurat moartea, ca să murim foarte bătrâni și de moarte bună, cu zâmbetul pe buze, fericiți și scutiți de stigmatul ororii bolilor, în disprețul și sila Lui Dumnezeu care a hotărât ca fiecare să murim cătinel de câte o boală și meteahnă, facându-ne astfel apți și copți pentru a fi carne sigură de tun industriei morții pentru a onora armonios și lesne trebuința și scopul necesar nemijlocit și vital pentru Dumnezeu, ca noi, oamenii, să dispărem și sucombăm fără obiecții ca robi și subordonați deplini ai Lui în împlinirea datoriei obștești de-a răspunde degrabă, neîntârziat și prompt muncilor iadului și Raiului ca scop ocult, ultim și perfid, chiar dacă irațional, de a răspunde chemării și poftei Lui Dumnezeu de a ne ști răpuși odată pentru totdeauna de acest genocid inexorabil sine qua non. Nu pot concepe cum nu a prevăzut Dumnezeu că indiferent cât de amară ne-ar fi viața, totuși ne e teamă și greață de-a muri, chiar de știm că vom moșteni Raiul și mântuirea din mare mila Lui Dumnezeu. Astfel, dezabuzați de această neagră promisiune a morții, toți o detestăm visceral deși e un efect și un balast aruncat fără șovăire și regret pe capul creaturilor de către cel mai bun din tații universului, Tatăl Nostru. Iraționali și drogați, alienați de dragostea divină îi purtăm Lui Dumnezeu un adânc respect deși urâm din rărunchi moartea pe care ne-a ursit-o, ca urmare a bolilor, a îmbătrânirii și ramolirii, alese de Dumnezeu pentru noi din cufărul otrăvit al bolilor și durerilor ce stăteau într-un colț malefic al laboratoarelor divine gata să fie descoperite de un Demiurg pentru uzul nostru, al nefericiților pământeni. Îl iubim pe Dumnezeu până la capăt, dar urâm diavolii pe care i-a creat, ori dacă nu i-a creat, a tolerat să poată apărea împreună cu tot iadul lor. Era o posibilitate ca durerea, moartea, diavolii și iadul să nu existe. Deoarece acestea sunt exclusiv pentru uzul uman, noroc că Dumnezeu ne-a inventat ca să ne arunce pe cap și să-și verse pe noi tot ce-a avut mai otrăvit și mizantropic în inspirația-i de Creator. În înlănțuirea cauzală a evenimentelor, faptelor și lucrurilor, dacă Dumnezeu nu inventa oamenii, nu inventa nici bolile, durerile și moartea creaturilor omenești, precum nici locul veșnic de reciclare, iadul, diavolii, ori chiar și Raiul, inutil fără materia primă a sărmanilor oameni de carne din care se extrage cu de-a sila sufletul pentru Rai. Ce-am câștigat prin această Operă a Lui Dumnezeu nu e decât conștientizarea dramei noastre totale, sorbirea până la drojdia amară a acestui cumplit neajuns al vieții care a venit la pachet cu toată gama durerilor și sordidelor efecte ale viețuirii. Pentru aceste drame toți văd în Dumnezeu vinovatul principal dar dintr-un ultim respect nu-L înjură direct pe Dumnezeu, ci se înjură unii pe alții de Dumnezeul mamei lor. Și astfel, totdeauna Dumnezeu scapă cu fața curată. Căci ce eficacitate și drept avem noi să-L facem pe Dumnezeu vinovat de așa oprimare perfidă ce ne-a pricinuit ? Oricum, cu noi sau fără noi, Dumnezeu tot avea de gând să facă ceva pe lume, ori tot atât de rău ca noi, ori mai rău. Ori nu trebuie noi să mulțumim Lui Dumnezeu pentru un rău mai mic dar sigur în locul unuia mai mare perfect posibil în capriciului creativ al Lui Dumnezeu ? Dacă durerile și moartea noastră sunt efectul ultim al Creației Sale, oricum, mulțumim că ne-a scos din neant și ne-a dat și nouă măcar niște senzații tari ca să nu ne plictisim : Senzațiile durerilor și morții, cumplite și tari senzații, singura senzație extremă ce ne ține loc de ultimă distracție cu adevărat momerabilă pe care o urâm de moarte. De aceea, neavând de ales, toți pe-un capăt tragem cu dinții de acest hârb de viață, vrând s-o prelungim efemer, deşart și inutil cât mai mult, indiferent cât de amară și dureroasă ne-ar fi și pioşi mulțumim Lui Dumnezeu pentru toate. Mulțumim pentru viață, pentru boli, pentru moarte și putrezire și întunericul lugubru al mormântului. Mulțumim pentru praf și mucegai, pentru bube și pentru puroi. Mulțumim că vegetăm și mulțumim că murim. E soarta noastră dictată de dispozitorul de serviciu în tură al acestui univers. În alt univers paralel poate activează în tură un alt Dumnezeu de serviciu, ca un alt impiegat la o altă gară cu pereții mai vopsiți, cu mai multe trenuri și mai multe linii. Deocamdată noi suntem arondați Dumnezeului acesta care omoară și pedepsește prin diavoli, pulbere de stele și ei ca și noi, creaturile Domnului deopotrivă. Atât numai că diavolii nu mor, dar noi da...! Și ce mai plângem la mormânt, ce ne mai căinăm...! Ne pare rău să murim... Rău tare...! Altfel n-am aștepta moartea cu bucurie și satisfacție ? Ne e frică și groază de boli și suferință fiindcă știm că acestea sunt uvertura morții ce accelerează sfârșitul și aduc mai grabnic moartea, neantul, scoțându-ne brutal din obișnuința vieții care oricât de chinuită și dureroasă ar fi, tot o simțim mai preferabilă decât trista realitate a morții, cu atât mai angoasantă cu cât nu avem nici un fel de date concrete și idee de ce vom păți când vom muri și nici nu vom avea vreodată, decât explicația ficțiunilor ridicole care ni se livrează ocult și speculativ de învățătura religioasă ancorată definitiv și molipsitor în trecutul obscurantist și ignorant al anticei și sălbaticei omeniri, astăzi la fel de actuală în obscurantism, în moravuri și morală ca și acum trei mii de ani. Atât știm, cum știau și semisălbaticii anticelor popoare ale vechiului Testament, că trebuie să trecem testul Înfricoşătoarei Judecăți a Lui Dumnezeu care va dispune discreționar de soarta noastră, după filozofia-i și calculele personale pe care nu avem dreptul de a le comenta și aprecia oricâte păcate, multe sau puține vom avea vreodată. Disperarea ne e cu atât mai mare cu cât știm că avem o mare neșansă de a fi damnați și destinați inexorabil suferinței, iadului în toată splendoarea sa. Pretenția la Rai e un lux prea mare pentru neputințele și inaptitudinile noastre religioase, astfel încât sfârșitul și moartea noastră chiar dacă legic normale, le asociem totdeauna cu iminența suferinței și chinului morții și foarte vag, inconsistent și relativ cu posibilitatea răsfățului serafic într-un Rai neverosimil și de aceea amar și nesimțit de utopic și machiavelic. Căci murind, știm sigur că o vom face în urma unui chin, al unui accident mai stupid sau nu, a unei suferințe și boli ce ne va aduce o DURERE insuportabilă cărnii noastre degradabile, singura avuție concretă și sigură ce ne oferă identitatea de-a fi, sufletul fiind ocupat cu fardarea pentru a fi bine plăcut exigențelor Lui Dumnezeu pentru moștenirea vacanței eterne de pe lumea cealaltă. Nu vacanța cărnii, stați liniștiți, ci vacanța sufletului nostru. Între sufletul și carnea noastră e un antagonism iremediabil. Sufletul nostru, ce e dacă nu doar un curent electric de intensitate nanoamperică generat de reacțiile chimice ale neuronilor noștri ? Ne rămâne carnea care e tot ce avem și tot ce ne definește clar, cu ea simțim și palpăm spațiul și materia direct, e deci tot ce e mai aproape de percepția noastră, de pielea noastră și tot ce ne generează simțurile directe cu care trăim. Ce altceva decât carne suntem, obligați de-a ne-o îngriji și doftorici pentru a oferi sufletului condiția necesară să se manifeste în preocuparea fanteziilor și sulemenirilor sale transcendentale ? Dacă avem carne avem și suflet. E pueril a crede că sufletul e un abur care iese pe gură și fuge de corpul nostru muribund în agonia morții ca niște păsări călătoare care caută binele migrând în țările calde. Ce e sufletul, dacă nu o reacție chimică și un curent electric infim de ordinul nanoamperilor, curent generat de cărnurile noastre ? Ne place să credem că sufletul e undeva cuibărit la căldurică în noi, în cap sau în inimă și că n-are nici o legătură nemijlocită sau înrudire de castă și valoare cu cărnurile noastre. Sufletului ne place să-i atribuim superioritate și să-l înălțăm în rang deoarece are sânge albastru de sfințenie, și aspirație către brațele primitoare ale Domnului. Pe când hoitul nostru singuri ni-l boicotăm și disprețuim când îl credem un troglodit care nu are a se măsura cu excelența princiară a sufletului călător în stele și în Rai sau iad, după caz, după fapte sau păcate. Dar putem noi crede în sufletul nostru trădător care în manierele, pretenția și mândria de a aspira la infinit nu are a se murdări cu hoiturile noastre mojice și trecătoare ? Pe suflet nu putem conta căci atunci când îi vine sorocul oricum își ia tălpășița și zborul și se duce la Dumnezeu care are atâta nevoie de miliarde de suflete și nu știm ce face cu atât de multe. Nu vrem și basta să înțelegem că odată ce murim, creierul și inima noastră care se strică, nu mai pot întreține reacțiile chimice ale neuronilor, electricitatea lor care dispare ca orice electricitate ce nu mai are un generator și un conductor care s-o susțină. Când murim, s-a stricat generatorul și s-a stins lumina. Sufletul rezistă însă în ochii închiși ai credincioșilor, care văd lumini sub pleoapele închise și le zic acestor lumini suflet, Rai și Dumnezeu. Oamenii au tot dreptul sa facă și să creadă orice cu și despre sufletul lor. Noi oamenii făcând din sufletul nostru un alter ego al nostru care ne parazitează și ne folosește din interes carnea, îi dăm un gir pe care nu are cum să-l aibă și să-l merite. Căci dacă facem din suflet o entitate selectă și superioară demnă de a da fața cu Dumnezeu, pe când hoiturile noastre, ferit-a sfântul, nu au această onoare, nu înțelegem de ce acestui suflet i-a cășunat să se aciueze în noi, în cărnurile noastre limitate, degradabile și atât de jalnic muritoare după cum e normal ca orice se încadrează în biologie să moară și să sfârșească astfel după lege. Noi murim și putrezim, ne umflăm și ne înnegrim în sicriu sub asaltul viermilor cei neadormiți. Corpurile și carnea noastră sunt plebe comună fără excelența și grandoarea sufletelor. Iar atât timp cât suntem vii nu suntem decât niște hoituri iminente, parazitați de suflete meschine căci se încurcă cu noi doar din interesul de a parveni pe lumea cealaltă. Dar atunci nu înțelegem de ce sufletele noastre, dacă tot au pretenția că sunt distincte de cărnurile noastre troglodite și sucurile morții și putrezirii acestor cărnuri, nu s-au aciuat în stele, în orice alte lucruri extraordinare din univers dacă tot au pretenția la excelență și veșnicie și la Dumnezeu, și au ales să-și facă o matrice, un cuib și o lansare din cărnurile noastre și din noi, sărmanii și limitații de serviciu ai universului. De-ar fi avut o clipă de luciditate și înțelepciune, sufletele noastre ar fi înțeles că e cinic și machiavelic să ne paraziteze și folosească mercantil și ciocoiesc în durerile și neputințele noastre atât de evidente și că astfel suntem jigniți până dincolo de lacrimi de așa o nepotrivire de caracter între unii și alții, când excelența și pretenția la infinit a sufletelor noastre e total incongruentă limitărilor și groaznicelor dureri și lipsă de virtuți cosmice ale cărnurilor noastre. Să nu fi știut sufletele că noi nu suntem decât un ghem de mațe și un lighean de organe adunate într-o carcasă ridicolă ce umblă și poartă aceste nimicuri inutil pe două picioare obosite și pline de varice pe suprafața acestui pământ până se strică și ne bagă în groapă ? Ori poate de aceea s-au aciuat sufletele în noi, că aveau nevoie de niște proști și naivi pe care să-i folosească și părăsească la greu după ce au crescut în noi și le-am folosit drept rampă de lansare spre scopul lor materialist și egoist de a evada din noi într-o lume mirifică a Raiului inaccesibilă cărnurilor noastre ? La fel fac și viespile care parazitează unele omizi :Își vâră în ele ouăle, cum ne bagă Dumnezeu în noi sufletul. Ouăle se fac larve care consumă toată omida. Apoi fără nici un regret sau mulțumire, iese și zboară, la fel ca sufletul nostru care lăsându-ne să putrezim în pământ, despărțindu-se de noi fără nici un regret, luând de bună speculația Lui Dumnezeu că din pământ suntem și în pământ trebuie să ajungem, sufletele noastre sunt responsabile de genocidul nostru evident și țeapa monumentală care ne-au tras-o, ori sufletele, ori Dumnezeu, unul dintre aceștia. Pentru ce a rânduit Dumnezeu carnea în noi și durerile ei nemiloase dacă suntem atât de firavi și sărmani în vidul înghețat al universului iar sufletul, princiarul, avea nevoie de un suport care să nu fie atât de amarnic chinuit și jignit de moarte cum e carnea noastră bolnavă ? Cum mai putem duce pe picioare un suflet atât de toxic, grandoman și străin durerilor noastre ? Nu putea Dumnezeu în mare Înțelepciunea și Mila Sa să arunce durerea în pietre, în stânci inutile și neînsuflețite că tot avea atâtea pe pământ ? Ne-a lăsat Dumnezeu pe cap, cu un simplu și otrăvit click de baghetă divină, durerea și chinul cancerelor noastre curente care fac ravagii printre noi și ne omoară cu zile. Cu ce inimă de Tată vitreg a rânduit Dumnezeu pentru noi durerea ca să ne fie un modus vivendi inevitabil până la moarte ? Durerea fizică pare că în genialitatea Sa ne-a rânduit-o Dumnezeu ca să ne alerteze că ceva nu merge bine în corp și să ne ducem în spital, ultima noastră haltă către neant, ca să luăm degrabă pastile, injecții, poțiuni și măsuri de lecuire. Știm însă sigur că Lui Dumnezeu nu-i pasă de durerile noastre și nu pentru a ne ajuta ne-a dispus durerea ci ca efect pervers al nepăsării și disprețului Său simptomatic față de gestiunea propriilor creaturi. Nepăsare se cheamă din partea Lui Dumnezeu, ori chiar cinism, dispreț și ură extremă și viscerală față de noi dacă Dumnezeu ignoră să afle degrabă și reparatoriu de dramele noastre sau mai rău, chiar consimte la fatalitatea ce o îndurăm stoic prin suferințele și ororile noastre care nu se mai termină și ne duc pe toți la moarte și la sordida și lugubra groapă. Amploarea și recurența acestor dureri ale cărnurilor noastre ne fac să nu mai înțelegem nici rostul și logica lor și nici urmă de vreo milă divină și de vreun Dumnezeu pe-aici pri'mprejur. Căci nu înțelegem cu ce-l mai pot ajuta pe un canceros incurabil în fază terminală grozăvia acestor dureri dacă tot nu se mai poate face bine. Iacătă că astfel nu mai înțelegem de ce și în ce folos cosmic ne e dată amplitudinea acestor dureri ale cancerelor noastre ce se dezvoltă în progresie geometrică odată ce ne apropiem de faza terminală a cancerului. Nu înțelegem rostul și trebuința incomensurabilelor dureri, extremă până în ziua morții, când doar morfina inventată de oameni și nu rânduită de Dumnezeu în Cartea Sfântă mai pot calma puțin această grozăvie și oroare a cărnii noastre ce s-a stricat, depozitara sărmană a sufletului nostru râvnit atât de pervers de Dumnezeu ! Cinismul și ura Lui Dumnezeu față de specia Lui preferată, oamenii, nu se oprește aici când vedem cum ne-a rânduit Dumnezeu durerile. Chiar și într-un act normal ca cel al nașterii de prunci, Dumnezeu ne-a băgat bățul prin gard și a condamnat femeile să nască în grozave dureri pruncii cei inocenți, în trauma nașterii care nu se oprește de a fi rânduită de Dumnezeu numai mamelor, ci se răsfrânge uneori și asupra pruncilor care nu pot fi născuți uneori pe cale naturală și femeile apelează disperate la cezariană, asta ca să evite unele complicații ale nașterii cum ar fi sugrumarea pruncilor în timpul nașterii cu propriul cordon ombilical. Cred că greșeala Evei și a lui Adam totuși s-a prescris de atâta amar de timp de la Facerea Lumii, ori nu înțelegem de ce trebuie să mai plătim noi neîncetat, generație după generație pentru această moștenire barbară a păcatului primordial pusă de un Dumnezeu inimaginabil crud pe capul nostru ca să suferim astfel prin moștenire anatema și surghiunul durerilor vieții noastre pământene pentru nefericita greșeală și păcat al primilor oameni făcuți de Dumnezeu atât de ageamii și iresponsabili încât să-și taie craca de sub picioare atât de prostește furând un măr inutil dintr-un pom inutil. Astfel încât nouă oamenilor nu ne-a mai rămas decât să simțim că suntem destinați celei mai negre batjocuri cosmice pe care o putea în posibilitățile sale oferi universul unor ființe locuitoare : viața în lipsuri și dureri, apoi moartea și iadul, ori mai rău, speculația otrăvită a unui Rai de niciunde și de nicăieri. Toate acestea s-au numit "Facerea Lumii". O operă ridicolă, dacă n-ar fi grotescă din nefericire. Fericiți călugării cei sporiți în credință care știu sigur că după o viață de suferință și sfârșit inexorabil de cancer, Dumnezeu le va face parte de liniște, tămăduire și fericire în Rai de unde a fugit toată întristarea și suspinul. Dar noi ? Noi care nu suntem sfinți cum să privim sfârșitul, cancerul și moartea altfel decât cu o frică, ură și oroare ireparabile, ce vin normal ca o concluzie logică a simțurilor și scontărilor noastre normale ce rezultă din evidența dramatică a acestor tragice realități atât de verosimile și plauzibile și atât de inuman îngăduite de Dumnezeu ? Puși în fața unei atât de triste evidențe, nouă oamenilor care ne apropiem de o vârstă și astfel bolile cuceresc redută după redută în noi facându-ne să ne simțim astfel atât de trădați, părăsiți, doborâți și orfani în acest univers, atât de copți pentru moarte, nu ne mai rămâne decât să ne facem testamentul și rugăciunea cea de pe urmă, să ne rugăm caduc și de-a surda Lui Dumnezeu în fiecare zi cu scârba zilei celei de pe urmă și fiindcă știm că suntem un experiment eșuat al Lui Dumnezeu, nu ne mai rămâne decât să ne pregătim în fiecare zi de moarte, fără frică și păreri de rău ci doar cu normala scârbă ori ură a simțurilor făcute în noi de un Dumnezeu Creator, și să ne așezăm singuri în sicriu, să ne cumpăram fiecare unul mai ieftin, să închidem ochii și să tăcem, să murim cu un dor inutil de Dumnezeu, de Nimic.

FEMEIA, UN ÎNGER TRĂDAT ȘI BATJOCORIT

Toate marile invenții care stau la baza tehnologiei actuale sunt un păcat. Sunt o neascultare. Sunt o erezie a unor oameni care în loc să se ducă la Sfânta Liturghie, au preferat să-și piardă duminica cu vreo scorneală drăcească, fie ea și penicilina cu care se tratează și călugării, preoții, episcopii și papii cei sporiți în credință. Cineva într-o zi s-a plictisit de castronul ruginit cu tain și obscurantism religios și l-a aruncat de pereți. Apoi, de nevoie, s-a apucat să viseze, să inventeze ceva pentru progresul omenirii. De ce nimic nu merge în această lume de totul iese pe dos ? E mâna Lui Dumnezeu care e gelos pe toți inventatorii. El ar fi vrut să inventeze totul : telefonul, tableta și internetul, dar peste vreo zece mii de ani, nu în zilele noastre când oamenii n-au mai suportat și au inventat tot felul de invenții drăcești. Oamenii, nerăbdători, i-au luat-o înainte Lui Dumnezeu cu scornelile. Dumnezeu nu se bucură. E invidios și gelos pe rasa umană. Cum ne-am permis noi să inventăm toate cele, când după pofta Lui Dumnezeu era bine să fi stat în clasica înapoiere antică și să purtăm aceleași cămăși lungi și sandale de lemn cum purta și Iisus...? Și trebuia să stăm cuminți, să nu fi inventat nici măcar scrisul și cititul, ca să fim în ton cu Iisus care n-a lăsat nimic scris niciodată potrivit importanței și excelenței pe care a avut-o, ceva, o semnătură, o scrijelare pe-un perete de peșteră ca să știm și luăm și noi aminte că-i de la El. Dar dacă însuși Dumnezeu nu a catadicsit a se iscăli vreodată pe ceva, cum ar fi îndrăznit Iisus să-i încalce moravurile și aptitudinile și tot ? Ne-am găsit noi oamenii să scriem, să cântăm, să facem poezii, și să inventăm toate cele. Dumnezeu râde și pare că e relativ nederanjat de toate invențiile noastre. Dumnezeu râde, dar râde mânzeşte. Ne disprețuiește visceral pentru toate îndrăznelile noastre. Ne pune bețe în roate. Ne bagă bățul prin gard să pună stavilă infatuării noastre creatoare. Acum înțelegeți de ce nimic nu merge în lumea noastră de dureri și orori ? Nimic nu ne iese și nimic nu putem face fără cenzura și controlul inchizitorial dar perfid discret al Lui Dumnezeu. Nici nu putem trăi, nici nu putem muri fără Dumnezeu. "Nihil sine Deo" , nimic fără Dumnezeu, așa scria pe banii din timpul regelui Mihai. Suntem condamnați a-L iubi pe Dumnezeu cu toate puterile și convingerea noastră, suntem obligați să-i fim robi pe vecie, în disprețul și nepăsarea monumentală a Lui Dumnezeu. Bărbați și femei, chinuindu-ne inexorabil în încercările noastre, în dramele, suferința și ororile pe care Dumnezeu ni le-a rânduit afabil odată cu alungarea din Rai odată pentru totdeauna. Barbatul, obligat să-și rupă oasele în muncile pământului, femeia, obligată să muncească cu copiii și să se chinuiască în îndatoririle ei specifice, mai abitir decât bărbatul. Femeia...! Nu ne-a spus Dumnezeu ce taine ascunde. În mod nedrept, deși a făcut-o mai firavă, i-a dat sarcina de a crește copii în ea, de a împărți sângele cu acele creaturi, de a le scoate din trup în dureri (promise la alungarea din Rai) , de a le alăpta prin niște dispozitive, sânii, ceva prea sensibil și periculos pentru sănătate ca să te gândești să le porți liniștit pe piept, știind ce ravagii face cancerul de sân ori de col uterin în rândul femeilor. Nu înțeleg de ce Dumnezeu nu a dat bărbaților, mai puternici, sarcina și corvoada de a face copii. Probabil pentru că și Dumnezeu e bărbat și de aceea e misogin și are partipriuri și simpatii de gen. Măcar Domnul nu a întrebat democratic pe bărbat și femeie, care vrea să se ofere voluntar pentru aceste corvoade de a naște copii și a avea grijă în general de toată casa și gospodăria. Priviți o femeie, cât de frumoasă e, dar priviți mai adânc în ea să vedeți ce nenoroc și dureri i-a pus discreționar și exuberant Dumnezeu pe cap...! De aceea, cred că femeia e de fapt un înger perfect, un înger trădat și batjocorit chiar de către Creatorul ei, Dumnezeu.

PARADISUL PARADISURILOR

PARADISUL PARADISURILOR, lumea desenelor animate

  Când a creat Dumnezeu universul, lumea și toate cele, nu ne-a spus că unele lucruri nu sunt definitive și infailibile și că nu le-a terminat. Dumnezeu și-a făcut datoria, a creat tot ce-a avut de creat, iar noi, oamenii, neavând ce face, am descoperit în obraznica noastră neascultare că unele creații erau demne de o manufactură și soartă mai bună. Astfel încât, unele lucruri ne-a dat Domnul de înțeles că în Atotputernicia-i a toate făcătoare care pe toate le-a creat așa cum a poftit El, le-a făcut și s-a nimerit astfel încât să nu fie pe gustul nostru chiar toate, să fie unele chiar rele din cale-afară și să ne dăuneze drastic neputințelor noastre. Știm din capul locului că Dumnezeu în principiu nu creează lucruri rele sau malefice și inutile. Totuși, în capul nostru fără minte s-a cuibărit impresia că dacă nu Dumnezeu, atunci altcineva nu vedem cine să ne fi băgat cine știe cu ce scop în sărmanii noștri neuroni și ADN percepția că odată cu tot ce-a fost bun foarte și folositor, neapărat trebuie că cineva a creat și a dispus, pentru o contrapondere și echilibru cu lucrurile bune, probabil, și lucrurile rele, malefice, dăunătoare sărmanelor noastre vieți de trestii gânditoare...! Pentru a scăpa cu fața curată, nu ne-a dat de înțeles Dumnezeu că El Însuși a creat răul, ci s-a spus și acceptat fără crâcnire că prin mâna diavolului a strecurat Domnul răul în lumea și viața noastră, ca să ne ispitească și pună la încercare credința, să ne-o facă mai cu temei și motivație. Strașnică manipulare sau automanipulare a oamenilor care ei înșiși au subscris atât de orbi la această alienare a simțurilor și percepțiilor de a crede dinadins și inexorabil că există ceva fatal, iadul și Satana rânduite de Dumnezeu, care încurcă planurile excelente și favorabile ale Lui pentru oameni și ne aduce decăderea și pieirea...! De ce oare ne-a spus Dumnezeu în Cartea Sfântă că a creat iadul și diavolii când nici un Creator responsabil nu a avut vreun motiv rațional, benefic și constructiv pentru Creație ca să dispună o așa sabotare cosmică ? Oare Dumnezeu ne-a spus acest nonsens ori noi am statuat iresponsabili în obscurantismul nostru religios aceste iraționale aserțiuni ? De ce am înțeles noi așa ceva, că un Dumnezeu al milei și competenței supreme s-a sabotat singur și odată cu El și pe creaturile Lui introducând în Creație pericolul și morbul răului și al distrugerii programatice și iremediabile ? Ce Dumnezeu al Binelui, Competenței și Bunătății supreme și indiscutabile a avut și a putut găsi necesitatea și interesul sine qua non de a crea și băga în sistemul și Creația Sa, în viața noastră, în Măreața-i Operă în mod perfid, masochist, imprevizibil și autodestructiv ca într-un calculator viruși și chestiuni malefice ce nu cadrează și rimează deloc cu intenția genială de perfectă măiestrie și bunătate a unui Dumnezeu dispozitor perfect, incorigibil și deloc inuman cu oamenii în idee de la începutul Facerii Lumii ? Inutilitatea iadului și a diavolilor se face vădită atunci când judecăm că Dumnezeu putea lesne găsi în infinitatea posibilităților Sale meșteșugărești creaționiste o variantă și un mijloc mai eficient, eficace și de bon ton pentru a ține în frâu greșelile noastre, responsabilizându-ne mai vârtos, elegant și select potrivit unei dispozițiuni specifice benefice dumnezeiești ce ne-ar fi determinat vrând nevrând să facem numai fapte bune potrivit comenzii infailibile de la Dumnezeu și minunii statutului nostru de ființe inteligente, cu duh sfânt și perfect de viață suflat peste noi de Dumnezeul cel Bun, făuritorul unor ființe conștiente, făcute după chipul și asemănarea Sa, rude de gradul întâi ale Divinității ce suntem noi oamenii. Constatăm în schimb că ceva sau cineva ne-a băgat în sperieți cu minciunile și speculațiile spurcăciunilor, ororilor și nonsensurilor iadului și diavolilor, când sigur Dumnezeu n-a avut interesul incipient divin de-a ne condamna la oroare și chin și nu ne-a considerat ab initio și iremediabil proști, paria și bestii necuvântătoare ca să cădem în păcat ca nătângii, ca să ne fie dată această țeapă cosmică și monumentală a damnării și apoi să știm în jugul pedepsei numai de bice date pe spinările de animale. Sintagma "biciul Lui Dumnezeu" vădește că Dumnezeu nu are nici o remușcare în a ne considera animale demne de a fi biciuite și pedepsite odată ce au greșit, cu voie sau fără de voie, potrivit păcatelor și neputințelor noastre. Toate referințele și percepțiile despre Dumnezeu ne spun că bunătatea-i și mila îi sunt inalienabile și este exclus ca originea chinului și suferințelor noastre să fie o dispoziție și un ordin al Dumnezeului cel Bun, atât în lumea aceasta cât și în lumea cealaltă. O, ce ușurare să știm că nu Dumnezeu a putut crea în competența și bunatatea-i ireproșabile iadul și pe spurcații lui simbriaşi, diavolii, că astfel nu există literalmente iad și diavoli, că singuri oamenii dintr-un instinct masochist și găunos obscurantist și-au pus singuri de gât lanțul acestei sperietori inactive ci doar cu rol defensiv, să știe oamenii adică de frică, de ceva extrem coercitiv, când sunt răi prin definiţie, definitiv inapți în a avea scrupule și de neîndreptat, astfel încât cuvântul blând al Lui Dumnezeu, evidența și poruncile Lui au fost atât de ineficace pentru oameni încât stratagema iadului și diavolilor, a conștiinței damnării inexorabile, a fost singura metodă practică pe care oamenii au adoptat-o în neputințele și inabilitatea lor spre a și-L pune în evidență mai bine pe Dumnezeu, spre a-i ști eficace de frică și ascultare. Astfel, legenda neagră a iadului și diavolilor a fost suportul și fondul practic adecvat pentru ca Dumnezeu să devină vizibil ochilor noștri bolnavi de obscurantism, să ni se reveleze iluzoriu ca și un tabiet dintr-un neant din care altfel nu puteam vedea nici o rază din bunătatea și excelența Sa proverbială. Doar povestea iadului și diavolilor au fost suportul și ecranul pe care am proiectat în mintea noastră încețoșată și îmbolnăvită de frica existențială, ca pe o peliculă de film pe Dumnezeu să devină vizibil simțurilor, neputințelor și temerilor noastre ancestrale. De Dumnezeu, inexorabil nu putem să știm decât de frică. Dar oare de ce trebuie să ne temem de Dumnezeu ca de un satrap și despot iremediabil inuman ? E inuman și inacceptabil să îndurăm o așa neverosimilă soartă și împilare eternă. Iar dacă Dumnezeu a văzut că altfel decât de frică nu putem să-L ascultăm și să-i dăm binețe, a lăsat această iluzie a maleficului și frica de pedeapsă a iadului să ne sugrume patologic sufletul și așezându-se mai confortabil pe tronul veșniciei, nu s-a mai obosit și complicat cu vreun alt efort de creativitate divină prin care puteam deveni mai buni, dumnezeiești și loiali și fără să ne sufocăm și îmbolnăvim de nonsensul, sperietoarea și speculația iadului. Ca atunci când caii de la căruță știu drumul către ulița casei și fără să mai tragem hăis-cea de hățuri, Dumnezeu ne-a lăsat în banii noștri, să ne spălăm pe cap cu iadul și diavolii pe care ni i-am creat singuri, interesul de a-i fi loiali prin orice mijloc Lui Dumnezeu scuzând orice fantasme autoflagelante despre diavoli ce ne-am creat și ușurând pe Dumnezeu de-o muncă-n plus de a ne îmbuna și responsabiliza altfel, printr-un efort specific și genial divin al Său, ne-am băgat singuri în rahat, în această mocirlă a autodamnării în placiditatea și dezinteresul unui Dumnezeu nedispus a se complica cu mărunțișurile noastre retrograde obscurantiste de speriați de profesie ai universului. Deoarece în viața noastră de toate zilele este cu neputință a ne imagina că am putea opri și eradica răul din noi și din lume fără necesarele pușcării unde pedeapsa și penitența sunt singura soluție practică de a ține în frâu și sub control răul, în mod similar, noi oamenii am inventat o pușcărie și pentru lumea cealaltă, iadul, și gardienii lui corespunzători, diavolii. Cum n-am putut deveni oameni cuminți și la locul nostru și fără frica și amenințarea pușcăriilor în viața de pe lumea aceasta și similar, cum n-am putut deveni cuminți și buni și fără amenințarea stigmatului pedepsei cu iadul în viața de pe lumea cealaltă ? E de neînțeles cum numai frica de iad ne face să devenim cuminți și frumoși în ochii Lui Dumnezeu. E inuman și inacceptabil cum n-am putut deveni o populație cuminte și cetățeni endemici ai Raiului în mod simplu și automat și cum Dumnezeu ne-a strecurat în voința sau puterile și aptitudinile noastre morbul otrăvit al ratării în a deveni brute și malefici de profesie. E stupid să vezi o lume în declin și mișunând de răutate și să spui că asta e maximul și tot ce a putut sau vrut să obțină și să facă Dumnezeu cu noi. Neputând să mai salveze și repare nimic din destinul nostru hărăzit iremediabil iadului, nu cred că s-ar complace Dumnezeu cu această proastă funcționare a lumii de-a trebuit să inventeze o locație punitivă, iadul, și o locație reparatorie, Raiul. Mă așteptam ca Facerea Lumii să fie o Facere și o afacere reciprocă, memorabilă și fericită odată pentru totdeauna atât pentru Dumnezeu cât și pentru noi, iar dacă universul a avut ceva bun în esență să ne ofere, așteptările noastre ar fi fost ca Raiul să fie pe pământ și să ne fie comun și accesibil ca lumina și căldura soarelui. E neverosimil și de neînțeles pentru ce ca să intri în Rai trebuie să faci o echilibristică și un ocol inutil, draconic și contraproductiv prin tot universul înghețat, prin această viață plină de dureri, orori și lacrimi. Nu înțelegem de ce a trebuit să ne inventeze Dumnezeu lacrimile și durerile de pe lumea asta, cât și lacrimile și durerile de pe lumea cealaltă, când avea la dispoziție orice alte atâtea accesorii funcționale și fericite pentru noi și orice altă atâta fericire și minunăție de care Raiul din cer oricum dă pe-afară iar sufletele morților n-au carne să simtă atâta plăcere și fericire ce se pierde inutil în Rai, ca fructele ce se usucă pe ramuri ori cad pe jos dintr-o curte unde toți ai casei au murit. De multe ori am văzut cireșe neculese pe ramurile înalte, de când erau flori și până s-au uscat pe ramuri. Salivând de poftă inutil, la fel de inutilă ne e și pofta noastră de Rai și bunătățile lui care ne sunt fluturate pe sub nas ca imaginea unor cireșe coapte pe niște ramuri înalte pe care nu le mai poate culege și mânca nimeni și se usucă inexorabil. Nu înțeleg pentru ce nu acest pământ e Raiul real cu toate bunătățile și virtuțile lui, când această lume și viața ne sunt unica plută de carne legănându-se în derivă prin valurile universului, iar viața și lumea noastră e făcută de un Dumnezeu milos, bun și real ? Nu înțeleg pentru ce secretomania unui alt Rai din cer fără coordonate și fără locație, când pe pământ Dumnezeu putea dispune toate utilitățile, materialele și amenajările să fi putut fugi fericiți cu picioarele goale prin iarba verde a Raiului pământesc și să ni le udăm de roua veșniciei ? Oare nu meritam acest privilegiu direct și simplu, fără complicația ororilor vieții, ori ale morții, dacă tot s-a obosit Dumnezeu să ne facă, și ce-am folosit de-a trebuit să ne amâne Dumnezeu sine die atât de neinspirat și lipsit de sens fericirea și mântuirea doar pentru Rai și să ne alunge doar astfel întristarea și suspinul într-o lume a Raiului tot atât de incertă și inadmisibil de îndepărtată, neplauzibilă și discretă ca și însuși patronul ei Dumnezeu ? O mare parte a omenirii, chiar fără să-și dea seama nu mai suportă această reclamă și locație insondabilă, imperceptibilă și inevidentă a Raiului de nicăieri. Amăgirea și dezamăgirea noastră față de această chestiune îl pune pe Dumnezeu în dificultate în a-şi pune în evidență clar și concis bunele intenții față de noi ori chiar în a-şi proba și certifica existența efectivă în inimile noastre otrăvite de incertitudine. Și nu că i-ar păsa de asta dar tocmai pentru acest motiv noi avem o dilemă cosmică în a alege ce să credem că există sau nu există mai întâi. Să credem că există sau nu există iadul sau Raiul ? Dacă acestea există, nu înțelegem rațiunea și trebuința pentru care nu ne-a fost îngăduit să le accesăm din timpul vieții cu simțurile vii ale cărnurilor noastre date nouă cu bunăvoință și bună credință chiar de Dumnezeu și pentru ce-a trebuit chiar din start să fim damnați unei soarte de surghiuniți din născare despărțiți vitreg de leagănul dulce al Raiului și obligați să înghițim pe nemestecate oroarea nenorocului și neajunsului de a ne fi născut departe de un Dumnezeu al milei pe un pământ al neîndurării și suferinței, în schimb copilărește amăgiți cu lumea cealaltă a Raiului, desfătărilor și izbăvirii neverosimile. E exclus ca un Dumnezeu al milei să admită exuberant și lipsit de altă voință condamnarea noastră posibilă la iad, să nu fi avut dispoziția și inspirația sufletească de a îndepărta din start această neagră posibilitate și nenoroc al nostru. E de neînțeles cum nu a fost Dumnezeu total părtinitor cu noi admițându-ne natural și necondiționat în Rai tocmai fiindcă îi suntem copii și rude de sânge. În aceste condiții, Dumnezeul Bun al milei nu are cum să ne fi periclitat destinul prin imposibilitatea accederii naturale și automate la Rai, astfel că nu ne mai rămâne decât să credem dezabuzați că iadul și Raiul chiar nu există și nu pot exista. Or dacă acestea nu există, rămâne numai dorul, mila, respectul și condescendența noastră față de un Dumnezeu al unei extreme și iraționale discreții ce a ales să trăiască niciunde și nicăieri în cel mai neverosimil și imposibil colț al universului, disprețuind programatic încercările, dorul și lacrimile noastre nesăbuite față de El, față de Nimic. Oricât evidența simțurilor noastre directe, tot ce avem pe această lume, ne arată astfel că Dumnezeu nu poate exista, nu ne îndurăm și nu putem cu nici un chip să renunțăm la Dumnezeu, la dulcea idee de bunătate ce-o cuprinde, tot ce ne-a dat și avem mai bun în noi, sentimentul cel mai sfânt ce-l avem pe această lume, singurul nostru punct de sprijin contra alienării și înnebunirii sigure de deznădejde. Astfel, dacă acceptăm de nevoie că Dumnezeu ne-a inventat pe noi sub impulsul a tot ce-a avut mai bun a ne oferi universul, al unei supreme virtuți și inspirații ce i-a furnizat-o Lui Dumnezeu acest tot înconjurător infinit, trebuie să acceptăm că Dumnezeu nu a putut exista singur, nu ar fi avut nici un sens, nici un viitor și nici o justificare. Astfel, simțim atât de adânc că înșine noi oamenii L-am inventat pe Dumnezeu, i-am dat un impuls indispensabil în a se naște, noi și Dumnezeu fiind dependenți unii de alții, într-o simbioză inseparabilă, căci ce sens ar fi avut un Dumnezeu claustru, șomer și singur în univers fără noi oamenii, și ce sens am fi avut noi oamenii singuri în univers, singuri și disperați fără un Dumnezeu izbăvitor durerilor și neputințelor noastre ? Cu acest câștig al comuniunii reciproc avantajoase cu Dumnezeu, suntem siguri că Dumnezeu poate să ne facă această concesie și onora acest drept de a putea emite în fața Lui umana pretenție de a ne izbăvi și scuti odată pentru totdeauna de stupiditatea iadului neverosimil și ne necesar care nici nu există, căci aceasta e condiția noastră umană și pertinentă. Dacă Dumnezeu ne-a dat niște drepturi umane, nici unul nu era mai legitim ca dreptul de a fi imposibil să fim destinați stigmatului iadului sau să știm măcar în idee de această ridicolă locație și acest trist destin. Iar dacă iadul există, îl putem ruga pe Dumnezeu să-l desființeze pe dată și să ne facă Raiul o realitate vie în viața cea de toate zilele. Dar dacă asta nu poate Dumnezeu, nu vrea ori nu se-ndură, avem tot dreptul să spunem că Raiul nu există. Dacă Raiul nu există, la fel de îndreptățiți îl putem ruga pe Dumnezeu, degrabă să-L înființeze pentru dezamăgirile și sufletele noastre avide de acest dezamăgit și sărman deziderat. Or dacă Dumnezeu nu se îndură să ne facă acest hatâr, Îl putem ruga să ne lase singuri să aducem la faliment și să desființăm hotărâți inutilul iad, după care să ne lase să ne înființăm singuri un Rai palpabil și rezonabil, micul nostru Rai uman în care să credem, fiecare după imaginația și dorul lui. Este exclus să credem că există undeva în univers niște creaturi, oamenii, inventați și înzestrați de Dumnezeu cu rațiune, minte, suflet și înfățișare după chipul și asemănarea Sa, care au inventat atâtea minuni ale științei și tehnologiei, iar visul lor la o mântuire și un Rai al timpurilor noastre trebuie să se oprească la a aspira la Raiul cel clasic și antic unde sfinții, moda, cultura și moravurile lor n-au mai evoluat din antichitate, unde nu există telefoane mobile și nici internet, unde vestimentația se reduce la a purta aceleași cămăși lungi preistorice cum purtau Iisus și discipolii Săi, cu sandale de lemn, fără ciorapi și fără lenjerie intimă și unde la toaletă nu există deodorante și nici hârtie igienică ci niște bureți naturali refolosibili prin clătire cum foloseau anticii romani la privățile lor citadine. Să tânjim la un Rai în care moda și moravurile n-au mai evoluat din antichitate, în care spiritul și civilizația e în aceeași înapoiere ca în epoca preistorică mi se pare forțat și inconvenabil pentru contemporaneitate. Dacă Dumnezeu avea să inventeze în Rai măcar puține din facilitățile și progresele tehnologice pe care le avem acum pe pământ, ne spunea asta de la început cum ne-a spus în Cartea Sfântă că a făcut atâtea lucruri și a văzut că sunt bune toate în șase zile de Creație. Dacă spiritul și lumea Raiului sunt la fel de precare și rudimentare din punct de vedere al civilizației, progresului, facilităților și confortului ca și înapoiata lume ignorantă obscurantistă preistorică, și nu avem date de a crede că lumea Raiului e mai acătării și evoluată din punct de vedere al bon tonului, manierelor și civilizației, deoarece însuși Iisus, fără vreo ambulanță Smurd s-a înălțat la Cer cu pletele însângerate de coroana de spini, într-o cămașă antică sau giulgiu pătate de sângele și lacrimile răstignirii, iar de atunci nu cred că moravurile și moda Raiului au evoluat încât orice sfânt să se tundă și radă și să se costumeze modern după două mii de ani de evoluție în Rai, putem crede că Raiul e o locație tristă, ștearsă, un fel de deja-vu al antichității înapoiate și semisălbatice. Nimeni n-a îndrăznit a efectua revoluția pictării sfinților și îngerilor de pe pereții bisericilor în veșminte contemporane după două mii de ani de evoluție și timp trecut în Rai. Aceleași veșminte antice poartă sfinții și acum după atâta timp trecut în Rai ? Aceleași chipuri palide, fără viață și sânge în obraji, fără pic de bucurie, zâmbet și culoare au și acum sfinții din Cer, împreună cu mentorul lor Iisus, asijderi de antic și preistoric ? Cine a fost responsabil de evoluția unei mode și unor moravuri moderne în Rai care a rămas închistat în preistorie în precaritatea și rudimentaritatea moravurilor și timpurilor de-atunci, încât nici până astăzi constatăm că nu s-a popularizat și nu s-a actualizat și implementat nici o evoluție și nici o revoluție a bunului mers al lucrurilor de pe lumea cealaltă ? De ce putem crede într-un confort interior al lumii celeilalte, de ce putem crede că ne putem simți mai bine printre duhurile de-acolo când spiritul vremurilor și figurilor de-acolo a rămas închistat în imobilismul și înapoierea caracteristice preistoriei ? Or dacă totul a evoluat în excelență și progres, ce L-a oprit și ce-L oprește etern pe Dumnezeu să facă reclamă unui Rai corespunzător evoluat și impresionabil sublim simțurilor și esteticii noastre ? Nu știm nimic despre lumea cealaltă, n-am știut niciodată, despre Rai și binele imens de-acolo, nu știm nimic mai mult ca acum două, trei sau cinci mii de ani. Astfel că în sufletul nostru se naște ca un cancer malign sentimentul că nu e nimic de aflat și că dacă era ceva, o știam și noi până acum după atâta experiență a omenirii, după atâta experiență și vechime a Lui Dumnezeu. Cu cât trece vremea, cu cât trec sutele și miile de ani și ne naștem și murim insignifiant de-a valma, malaxați în malaxorul religiei ca simplă carne de tun manipulabilă și automanipulabilă religios, neavând dreptul sau puterea de a ști ce se întâmplă concret cu lumea cealaltă, cu Raiul și cu un dorit Dumnezeu al logicii, precis și matematic, cu atât încrederea noastră scade în acest simptomatic sentiment gol religios care căpuşează malign și irațional, nesănătos omenirea care nici măcar nu-și dă seama de asta în imensa-i majoritate sub imperiul strict al medicamentului și terapeuticii religioase. Pentru a evita să cădem în timp și în spațiu și să înnebunim simțind că în afara religiei și a Lui Dumnezeu nu mai avem nici un alt punct de sprijin în univers, putem priza și frecventa liniștiți credința și pe Dumnezeul cel îndeobște uzitat curent de toți și sufocat până la saturație de efemerele și subiectivele mofturi ale tuturor. Trăgând toți de Dumnezeu, lipindu-şi de El ventuzele pentru a suge invariabil nutrimentul protecției cărnurilor și mațelor lor, Dumnezeu devine un Dumnezeu al disperaților, al cetei gregare a credincioșilor revendicat de toți brutal și deturnat altor treburi mai importante ce avea în univers, pentru a deveni gestionarul pricinilor noastre mărunte, meschine, efemere, pentru a ne asista social în orice pântecăraie și sughiț ne-ar crea neplăceri organelor noastre interne ce depozitează un suflet. Pentru orice durere, pentru orice neajuns, Dumnezeu e acolo, undeva, pregătit instantaneu cu remediul și medicamentul. Un Dumnezeu atât de mare obligat să ne asiste social sub corul urletelor sau rugăciunilor noastre tipizate particulare atât de mici, mi se pare un Dumnezeu asediat și deturnat de la scopuri mult mai pertinente și mărețe în univers. Dacă mă îndepărtez cu câțiva km de pământ nu mai văd nici urmă de oameni și larma lor religioasă. Abia atunci mă simt mai bine, să știu că e liniște și pace și mă poate auzi Dumnezeu și pe mine adresându-i cea mai ne religioasă dintre rugăciunile sincere, așteptând frumos la coada tuturor religioşilor formali și nesinceri. O rugăciune cuminte și respectuoasă în care nu pledez spre a-mi asigura un loc în sordidul și insipidul Rai uzitat îndeobște de toți, ci un Rai al bunului simț și al realismului și bunei măsuri, al raționalității și realismului. E libertatea fiecăruia de a-şi crea și aspira la Raiul cel mai potrivit pe care-L visează. Eu nu pot aspira la un Rai care nu se vede și nu se simte cu simțurile directe puse de Dumnezeu în cărnurile mele. Deocamdată tot ce am e un lighean de organe și o mână de creieri care în vulnerabilitatea lor au măcar realismul și măsura de a fi conștiente că nu pot accesa infinitul și veșnicia oricum, cu asemenea zestre biologică inadecvată cu care Dumnezeu a rânduit să ne arunce și condamne la acest periculos și rece univers. Despre suflet ce să spun ? Dacă a emanat din chimia și electricitatea acestor sărmane și vulnerabile cărnuri din care când mor electricitatea din mine se întrerupe ca un curent electric ce nu mai are un suport și un conductor indispensabil pentru a-mi susține chimia și electricitatea denumite generic suflet, astfel că nu cred că pot avea pretenția de a rămâne ceva din mine în sistemul de coordonate fizic cartezian al universului odată ce sistemul biologic și tehnic din mine s-a defectat, luând exemplu de la știință unde defectarea generatorului înseamnă volatilizarea și întreruperea curentului electric. Fizica și legile ei lucrează și în mine la fel ca în toată materia universului. Desigur, ca oameni, suntem cea mai frumoasă materie. Trestii gânditoare care au reușit să-și conserve chimia în transcendent și să-L facă pe Dumnezeu un accesoriu benefic indispensabil și o realitate sine qua non. Fericiți cei ce se pot liniști și iluziona cu orice formă de Rai au la îndemână ! Fiecare e liber să-și cultive meticulos Raiul și pe Dumnezeul pe care-L au la îndemână. Sunt valabile și pertinente atâtea Raiuri și atâția Dumnezei câți oameni au fost, sunt și vor mai fi vreodată. N-am cum să neg și să contest iluzia benefică și izbăvitoare a Raiului în care tocmai s-a dus draga mea mamă și pe Dumnezeul cel Bun care a mântuit-o. Pe piatra ei funerară i-am scris un citat dintr-o scriere a ei dintr-un caiet în care-L avea pe Dumnezeu drept singur apărător și martor într-o viață chinuită pe care a trăit-o : " Iubi-te-voi Doamne, vârtutea mea. Domnul este întărirea mea și scăparea mea și izbăvitorul meu ". Iluzia fericirii ei pe mine mă înaripează și motivează încât să port Dumnezeului ce a ajutat-o, un respect și o condescendență nemărginită. Astfel, pentru mine stresul imposibilității existenței concrete a Raiului ori a Lui Dumnezeu trece pe planul doi. Dragostea pentru mama mea sărmană Îl face posibil pe Dumnezeu și-L scoate afară din orice gaură de șarpe în care stă ilogic ascuns de-o veșnicie. Sunt mulțumit că mama mea are un loc rezervat în Raiul de nicăieri patronat de Dumnezeul de niciunde care a iertat-o și i-a oferit odihna și repausul durerilor care au încercat-o o viață întreagă. Pe lângă mama mea, eu sunt un nefericit. Raiul și Dumnezeul ei către care a râvnit cu convingere, pentru mine sunt niște imposibilități iritante și inevidente potrivit logicii simțurilor și rațiunii. Știu că Dumnezeu se caută și se găsește doar cu inima. Dar inima e locul febrei, al căldurii, al bolii și suspinului, deci al delirului, fie el și religios. Setea de libertate, scârba de iluzie și spirit cuminte al turmei (Nu spune Dumnezeu : "Paște oile mele" ?) , mă fac să-mi curăț și scutesc inima de orice delir, de orice boală autoimpusă care e credința, o boală dulce și cuminte dar care te răpune perfid și fără să-ți dai seama de manipularea monumentală la care subscrii singur prin vot iresponsabil personal religios. Astfel prefer să stau acasă și să nu votez cu nimic și Nimicul în persoană căci ceva îmi spune că Dumnezeu și Raiul sunt o ficțiune omenească terapeutică, expresia unicei comodități la îndemână cu care omenirea are dreptul chiar dacă iluzoriu să se trateze dar eficace în lipsa oricărui alt tratament mai adecvat. Acest scop concret scuză inexistența concretă a Lui Dumnezeu și a Raiului. Astfel încât această evidență dramatică pe mine nu mă poate satisface, doar îmi deschid ochii conștiinței clar încât să rămân pe veci siderat și oripilat de această boală a religiozității ce macină omenirea, Dumnezeu fiind exonerat de orice vină a genocidului ce ne pricinuiește, prin faptul că nu există. Pe oricine poate mulțumi mitul Lui Dumnezeu și al lumii Lui, numai pe mine nu. Nu e vina mea că Dumnezeu nu a avut inspirația, voința și previziunea de a se lăsa atins, revelat direct, descoperit și folositor tuturor indubitabil odată pentru totdeauna. Nu e vina și responsabilitatea mea că Dumnezeu nu e o axiomă matematică clară și că e o stare de de spirit iluzorie a omenirii. Dacă pe oameni asta îi liniștește și îi satisface, sunt liberi să frecventeze această iluzie spre folosul lor imediat. Mulțumesc Lui Dumnezeu că m-a făcut om cu conștiința liberă și neaservită, pentru ca să profit de acest avantaj și drept, de a mă înșela total ori de a simți că de fapt am dreptate și Dumnezeu trebuie criticat pentru simptomatica-i tăcere, discreție și indiferență. Atâta vreme cât Dumnezeu a ales taina paranoică a discreției și inevidenței Sale, am măcar dreptul ori de a mă înșela, ori de a avea dreptate și a exulta și plesni de satisfacție în această necugetare ce mi-o permit de a alege calea aspră a codrilor libertății de gândire și nu calea bătută a comodității și alienării religioase, cea mai lustruită și eficientă minciună ce stă cu regele gândirii noastre la masă de la Facerea Lumii. Când am ales sub imperiul instinctului și evidenței să-mi scot din minte și din ADN în stradă toată această mobilă veche și inutilă a alienării religioase, în mintea și inima mea s-a lăsat un aparent gol și liniște netulburată de nici o turmentare. Fiindcă ADN-ul moștenit de la strămoși mi-a fost atât de încărcat organic de componenta religioasă, autoeliberarea de ea pare o neghiobie în ochiul atent și calificat al criticii de serviciu. Prin această eliberare autoimpusă de aburii elucubrațiilor religioase încerc printr-un efort propriu să neutralizez frica de moarte ce terorizează toată creatura. Dacă tot e să fiu chinuit de călăii morții, diavolii, măcar să-l scuip în ochi pe călăul negru și cu coarne rânduit de Dumnezeu, ce mă va prăji și mă va face barbecue-ul lui suculent. Dacă de la asta mi se trage că i-am jignit supușii terorii, accept să plătesc pentru asta prețul suprem să mi se închidă poarta în nas, poarta ilogică a Raiului care nu trebuia să aibă nici o poartă, nici o clanță, nici un gard și nici un lacăt. Și dezamagit și cu sufletul gol să găsesc și eu un surogat și o formă de Rai accesibil pământesc, căci nu mi se dă voie în Cer. Pentru mine un adevărat Rai este lumea lui Tom și Jerry, a lui Droopy și Butch, a lui Bugs Bunny și Yosemite Sam, lumea minunată a desenelor animate. Copiilor, care sunt mici îngeri pământeni în curs de ratare în trebuința de a deveni oameni mari, nu degeaba le plac atât de mult desenele animate. Lumea asta are Divin în ea și calități de Rai autentic. Căci aici binele și dreptatea triumfă, iar răilor li se dau explozibile să le bubuie în față ori li se dau drumul la nicovale în cap să li se ridice cucuiul roșu cu tot cu pălărie. Aici, în lumea desenelor animate răul se curmă imediat și cu mijloace eficiente, fără să mai fie nevoie de stupiditatea și ridicolul iadului. Fără să stau mult pe gânduri, cu același drept pe care-l are orice sectă de a priza raiul și Dumnezeul specific, pot și eu să declar că pentru mine Raiul e lumea desenelor animate în care uneori mă prăpădesc de râs. Pot să declar și eu sforăitor, vreau în Rai, vreau în desenele animate, acest adevărat Paradis al Paradisurilor. Asta nu înseamnă că diavolii, făcuți, nu născuți de Dumnezeu, nu se prăpădesc de râs de aceste elucubrații ale mele, egale în drepturi cu toate elucubrațiile.

HAZARDULUI SĂ-I SPUNEM DUMNEZEU ȘI CUMINTE SĂ-I MULȚUMIM PENTRU TOATE

HAZARDULUI SĂ-I SPUNEM DUMNEZEU ȘI CUMINTE SĂ-I MULȚUMIM PENTRU TOATE
  Dacă Dumnezeu n-ar fi existat, cineva tot s-ar fi găsit să-L inventeze. Cineva mai deștept ca mine, mai deștept ca tine, mai deștept ca toți. Din câte s-au inventat pe această lume pentru folosul omenirii, dacă Dumnezeu n-ar fi existat, cum n-au existat dintru început atâtea minuni și invenții memorabile ale lumii, cuiva genial tot i-ar fi trecut prin minte să-L inventeze pe Dumnezeu, să-L scoată din neantul în care sunt toate și să-L facă folositor omenirii și nevoilor ei. Dacă nimeni n-ar fi îndrăznit acest lucru și nu i-ar fi trecut prin cap așa ceva, dar evident că alții mi-au luat-o înainte, negreșit că o mare plăcere aș fi avut să-L inventez eu pe Dumnezeu pentru ca să mă rog Lui, să-i cer iertare pentru tot ce mi-a dat sau mi-a luat. Oricât mintea și rațiunea ne sunt torturate de impardonabila inevidență a unui Dumnezeu atât de anormal indiscret și neverosimil, tot trebuie să recunoaștem că mâna unei autorități creatoare divine tot se simte în tot ce e-n jur, în toată realitatea universului, în tot ce se naște, mișcă, trăiește și moare. Dar acest sentiment de încredere și siguranță uman în mâna dispozitoare a unui Creator și girant universal care este responsabil și gestionar a tot și prin care ne potolim toate angoasele, fricile și necunoscutele noastre, este relativ și nu poate fi definitiv. Dacă mergem până la capăt cu bănuiala existenței unui Dumnezeu gestionar al bunului mers al tuturor lucrurilor, după bunul nostru simț și normala noastră așteptare ar fi trebuit să sesizăm în tot ce ne-nconjoară, în lumea și viața noastră un spectacol ireproșabil, o sărbătoare, o fiesta a fericirii eterne și neştirbită, generate de spiritul și acțiunea unui Creator pe măsură, numai fericire, concordie, pace, Raiul pe pământ, iar noi să nu fi știut ce sunt lacrimile de plâns, necazul, boala, suferința, moartea, iadul. Cum se zice că omul sfințește locul, mai cu seamă s-ar putea conchide că Dumnezeu sfințește locul și locurile, lumea și oamenii pe care i-a făcut. Faptul că dimpotrivă, Dumnezeu nu ne-a sfințit pe noi de vii și lumea noastră, da capo al fine odată pentru totdeauna, ca să nu mai fie nevoie de sfințirile viitoare din Rai, acestea devenind caduce și fără de folos, faptul că trăim și sorbim până la drojdie din toate aceste mizerii ale Operei practice a Lui Dumnezeu iar fericirea și pacea, împlinirea ni se prezintă ca niște privilegii și apanaje ale altei lumi utopice care ni se dezvăluie după ce inexorabil murim ca și condiție sine qua non, o altă lume decât cea a vieții de carne cum ne-a fost dată, ne face iremediabil să vedem în Dumnezeu un Creator inconvenabil de neinspirat și bine intenționat cu Creația și Creaturile Sale care n-au nici o vină că s-au născut cu visul și dorința de bine și fericire imediată în carnea inimii lor însăilată, când în schimb au parte de cea mai neagră dezamăgire, aceea a vieții pentru dureri și moarte și a morții plenare ca și condiție de accedere la șansa unei fericiri și mântuiri cândva, undeva în univers într-un loc neverosimil intitulat speculativ Rai. Atunci, gândul că am fost creați de un bun și filantrop Dumnezeu ne e urzicat și timorat până la tortură. Și pe cale de consecință îi zicem mai degrabă Lui Dumnezeu un perfect Mizantrop, un satrap și un despot de carieră și ne întrebăm inutil și ineficient pentru ce a dispus un Creator să fie așa și să se poarte cu noi așa ? Pentru ce totul doare, pentru ce totul se îmbolnăvește și moare ? Și ce a avut de câștigat Dumnezeu dacă a fost atât de avar cu binele ce sălășluia normal în panoplia aptitudinilor dărniciei Sale pentru propriile creaturi și nu a îngăduit nouă un Bine supraevident, invulnerabil, imediat, bogat, real și palpabil până la lacrimi simțurilor noastre aici și acum, oprind să cunoaștem noi vreodată ca și Creații Divine tot ce e rău, tot ce ne doare și ne face să plângem? Nu putem percepe sau accepta încântarea și fericirea unui Dumnezeu mulțumit care ar putea să se fălească și exulte exuberant de tot ce a făcut așa cum a făcut și că a fost cu neputință a fi dispus să ne flateze inteligența ce oricum ne-a dat-o, cu evidența fericirii imediate, incontestabile, a unui Rai viu înconjurător căruia să-i fim contemporani atâta vreme cât ne credem vii și simțim cum ne bate inima și respirăm...! Nu putem înțelege pentru ce ne-a lăsat Dumnezeu să greșim și să sorbim astfel cu nesaț din cadoul otrăvit ce ne-a oferit prin libertatea de conștiință și liberul arbitru testându-ne astfel cinic și machiavelic inaptitudinea șansei la existență și excelență în lumea aceasta reală, și pentru ce în schimb ne-a rezervat foarte precaut și intransigent, laconic și secretos un loc într-un Rai îndepărtat și de aceea atât de irațional și barbar, cinic și ironic popularizat, de care să ne bucurăm ca și suflete fără de nici un simț, simțuri pe care le pierdem oricum toate atunci când murim, atâta vreme cât vii și trăind, aveam atâtea simțuri vii cu care puteam cu nădejde și vârtos a-L percepe, lăuda și venera pe Dumnezeu și Raiul, care astfel, mai sănătos și util să ne tihnească și să ne fie de un real folos...! Eterna discreție opacă a Lui Dumnezeu ne inflamează și infectează orice urmă și resursă de răbdare și înțelegere, ceea ce face explicabilă existența atâtor necredincioși care nu au practic cum a-L mai înțelege și accepta pe Dumnezeul cel de toate zilele în această nefericită ipostază ce ni se oferă atât de incomod simțurilor noastre vii și rațiunii noastre înșelate și definitiv dezamăgite...! Am fi vrut cu un sincer și viu imbold să-i dăm Lui Dumnezeu tot ce-i al cezarului, să-i plasăm pe umeri explicația și tămăduirea tuturor necunoscutelor, durerilor, ororilor și fricilor noastre aici și acum. Pe când, din neantul în care insuportabil de discret s-a retras cu toate armele Sale, Dumnezeu ne lasă neuronii și răbdarea să fiarbă în suc propriu. Astfel, după retragerea și dezertarea Lui Dumnezeu în necunoscut, lăsând în urmă câmpul lumii și vieții noastre pustiit și fumegând ca după terminarea unui război, tot ce ne-a mai rămas în jur de văzut și simțit sunt erorile pe care Dumnezeu le-a făcut și scăpat în sistem, ce ne umple și molipseşte lumea și viața noastră cu rău și cu necaz și nu ne dă voie a persevera într-o laudă eternă, întemeiată, rațională și deplină. Ci într-o aservire și linguşire dezgustătoare, când tot ce ne rămâne de făcut este să perseverăm inconștienți în ridicolul corului rugăciunilor noastre și să aducem mecanici și monoton osanale gratuite către un Dumnezeu de nicăieri și de niciunde. Salvat de bunătatea, condescendența, credința și respectul oamenilor, Dumnezeu nu răspunde niciodată pentru faptele Sale, pentru necazul ce ne-a pricinuit condamnându-ne de această atât de amară manieră la acest univers ostil vulnerabilităților noastre. Lipsa simptomatică a Lui Dumnezeu ne face să-L inventăm la tot pasul, fiecare după puterea și priceperea sa și să-L aducem avizi de nevoia naturală de dragoste, în inimile noastre arse de frică și disperare. Asta nu ne scutește pe fiecare să ne dăm seama fiecare după puteri, mai mult sau mai puțin, de dezamăgirea iremediabilă a lipsei Lui Dumnezeu, ori mai rău de existența-i vinovat retrasă într-un neant al inevidenței din care nu regretă nici o secundă din lumea și viața blestemată și surogat ce ne-a dispus-o, lăsându-ne astfel în gânduri un amar care sporește cu fiecare an care mai trece și ne spune că toate-s vechi și nouă toate și istoria răului și durerilor noastre se repetă prolific pe acest pământ până la Apocalipsa cu care mizantrop ne amenință de la Facerea Lumii, desăvârșind disperarea și durerea întrebărilor noastre fără de răspuns ce i se adresează de-a surda. Orfani de serviciu în acest univers, sufletul ne e strepezit până la paroxism de evadarea Lui Dumnezeu din lumea noastră reală, vie, numai naivii mângâindu-se cu percepția, ca și condiție a echilibrului lor moral și mintal, că Dumnezeu le vorbește și li se revelează din fiecare fir de iarbă ce nu a apucat să fie strivit de șenilele tancurilor și năclăit de sângele închegat al soldaților sfârtecați. Totuși, cui ar trebui să mă rog eu, păcătosul în lipsa unui Dumnezeu evident ? Să fac imprudența să mă rog soarelui Ra, ca vechii egipteni, ori elefanților, vacilor, maimuțelor și șobolanilor ca cei din alte religii ? Sunt liber să mă rog oricui, ca toți semenii mei credincioși din toate religiile, și să-i zic aceluia Dumnezeu, și să mor cu conștiința datoriei împlinite că am făcut-o. Să mulțumesc astfel unui Dumnezeu al meu la care eu mă-nchin pentru faptul că m-a făcut așa cum m-a făcut și că mi-a dat tot ce mi-a dat. Să mulțumesc pentru toate simțurile mele, văz, auz, miros și toate celelalte, că nu m-am născut orb, surdomut sau cu vreun alt beteşug. Să fi mulțumit Lui Dumnezeu și dacă mă nășteam așa, chinuit și urgisit, căci Dumnezeu este mai cu seamă balsam de pus pe suflete al celor suferinzi. Nu pot pune numai pe seama evoluției, chiar dacă evidența și rațiunea arată că așa e, faptul că am rezistat atâta timp fără să mor, și fără de nici un Dumnezeu, o autoritate, ceva care să aranjeze atât de bine carnea și lucrurile în mine încât să pot rezista cinzeci de ani fără nici o reparație capitală. Nu spun acum că în mine nu lucrează nici un cancer care îmi va veni de hac ca la fiecare, prin voia Lui Dumnezeu, dar dacă am rezistat până acum, tot un Dumnezeu, oricum ar fi El, mi-a dat puterea să țin deocamdată în frâu cancerul și să-l înșel cu efectul placebo și autosugestia că anticorpii mei sunt niște bravi soldați care imbatabil, nu dau voie maleficelor celule ale cancerului să-și facă de petrecanie cu mine. Dacă nu e nici un Dumnezeu care m-a protejat, și numai evoluția și hazardul m-a adus aici, atunci hazardului trebuie să-i spun Dumnezeu, și cuminte să-i multumesc pentru toate.