DUMNEZEU ȘI OAMENII, UN DIALOG AL SURZILOR

112) DUMNEZEU ȘI OAMENII, UN DIALOG AL SURZILOR
 
  Când te trezești din somn într-o bună dimineață, cu soarele în ochi strecurat prin jaluzelele deschise, realizezi clar că n-ai murit în noaptea aia. Un soi de eliberare și bucurie de șoarece speriat te cuprinde că ai scăpat și de acea dată de obşteasca datorie, de moartea în toată splendoarea ei, de moartea care s-a născut în tine acum și roade, cătinel evoluează spre dezastrul iminent al trupului tău și în sfârșit întâlnirea cu Dumnezeu. Dar până atunci mai ai, slavă Domnului. Mai ai un mărunțiș, o zi de trăit, câteva săptămâni, luni sau ani. Lași pe altă dată și pe capul altor nefericiți îngrijorarea și precipitarea datoriei obștești de-a sucomba absolut normal într-o noapte în somn de moarte bună sau de boala ce te-a măcinat de-o viață și ți-a venit de hac chiar în acea noapte fatidică dintr-un viitor atât de predictibil și apropiat. Dar acum te bucuri ieftin de încă o zi, de încă o cafea și-o țigară,  vanitos și efemer, te bucuri ca prostul de hârbul de viață ce ți-a mai rămas să o risipești și să-ți bați joc de ea și să iei hârbul de viață de la capăt în fiecare zi când te trezești și realizezi că trebuie stoic să faci față rolului de figurant în comedia macabră a vieții la care ai fost condamnat să reziști, să te descurci și să o iei de la capăt în fiecare zi. Aceleași necazuri, aceiași dușmani, acelorași împilări și cazne de viețaş trebuie să le faci față eroic, acelorași suferințe și boli trebuie să le dai prilej a-şi face de cap cu tine pentru încă o zi pe care bunul Dumnezeu a îngăduit să ai favoarea s-o trăiești în toată intensitatea dramatismului și suferinței  ei și pentru care trebuie să mulțumești Domnului cu prisosință până la sfârșitul glumei proaste și bancului sec de-a fost denumit viață. Înaripat de credința și exuberanta evlavie pioasă către binefăcătorul tău Dumnezeu, se cade să mulțumești Domnului cu recunoștință și prisosință pentru favoarea de-a mai apuca să trăiești încă o zi de mizerii și încă una, considerând o șansă și o favoare norocul de-a mai apuca să mai faci față unui minut de suferință, unei ore sau zi de cazne sau bucurii strepezite, false și precare ale vieții. Pentru toate, înțelepciunea noastră omenească ne înarmează cu răbdarea și recunoștința de-a mulțumi Stăpânului nostru Dumnezeu că s-a îngrijit de la Facerea Lumii pentru tot rostul nostru : și de amărăciunile noastre și de surogatul bucuriilor noastre pământești iluzorii. Să ne bucurăm de ne trezim în fiecare dimineață sclavi înlănțuiți, plebei sau regi fastuoşi, omizi păroase, napârci veninoase sau tenii și oxiuri trăind fericiți în mațele altora, creaturi ale Domnului, trăind toată viața în căldura împuțită a intestinelor. Tot ce e viu datorează Domnului zvârcolirea aceasta fără sens denumită viață, pentru care de suntem oameni am prins de veste că trebuie să mulțumim Domnului deosebit de necuvântătoare care nu au privilegiul de a ști și conștientiza în ce mizerie și precaritate și efemeritate existențială se află. Dacă Dumnezeu ne-a dat minte să vedem și înțelegem gunoiul existențial ce ni l-a hărăzit și pe care stăm, înseamnă că potrivit dogmei religioase ăsta e un noroc și o șansă unică în univers, ceva, o plus valoare perfidă și perversă pe care Domnul ne-a dat-o să ne spălăm pe cap cu ea și pentru care nu trebuie să cârcotim fără rost. Deci indiferent ce formă de existență ți-a dat Dumnezeu, oxiur de coprocultură sau om truditor la şaibă în strungărie sau coxerie, trebuie să vezi în asta singura ta șansă irepetabilă în acest univers. Vierme, virus sau om, victime și călăi, cu toții trebuie să fim recunoscători pentru această șansă la suferința și zvârcolirile și durerile vieții. A te mai trezi din somn în fiecare dimineață e un noroc, e o favoare ce ți-o îngăduie Dumnezeu, pentru că e clar, nu te trezești singur, de la Dumnezeu vine acest privilegiu. De la Dumnezeu vine ordinul de a uza de această păguboasă speculație a întâmplărilor universului denumită viață, cu care Dumnezeu ne-a încărcat, responsabilizat și manipulat ca și cobai rozalii de consum ai experimentelor Sale cosmice indescifrabile. Destinul nostru, viața și moartea noastră sunt în mâinile Lui iar noi nu facem decât să executăm voia exclusivistă a Domnului căreia ne supunem obedienți, credincioși și recunoscători odată pentru totdeauna, fără demnitate și personalitate, viermi efemeri bucurându-se ieftin de colcăiala în cangrena robiei slujirii Boierului și Despotului Suprem al universului, fără opțiuni, fără gândire și personalitate,  cu fruntea definitiv năclăită în țărâna și nămolul prosternării și robiei față de Divinitatea oricum ar fi ea, neavând dreptul și abilitatea, libertatea de a dispune în vreun fel de soarta noastră, de gândire și cercetare, de-a alege de trebuie să plângem sau să râdem, să iubim ce alții scuipă și să scuipăm ce alții iubesc. Indiferent dacă suntem demoni sau sfinți,  cu toții ne dorim, nu-i așa, o soartă bună după ale noastre standarde și principii, orice criminal și orice brută, precum și orice om cuminte ține la carnea și mațele lui și își dorește fericire, liniște, siguranță, prosperitate, sănătate precum și să defecăm și urinăm în tihnă pe suprafața acestui pământ, dar nu știm că în optica și managementul Lui Dumnezeu aceste deziderate de siguranță și liniște ale noastre sunt relative și nu sunt priorități. Sunt mofturi și neputințe ale noastre de muritori profesionali. Sunt iluzii optice, psihice, sunt erezii, visuri și fantezii în vuietul încercărilor noastre la care Dumnezeu nu are cum a subscrie entuziast, El fiind de altă părere, de o părere întotdeauna antagonică cu a noastră, prin urmare o părere autorizată, divină, intransigentă de demiurg cu treburi importante, cu rang suprem, discreționar în tot ce privește viermuirea și vacarmul omenesc, colcăială prea agasantă și insuportabilă pentru răbdarea și criteriile Lui Dumnezeu. Cu totul altfel a dispus Dumnezeu după planurile Sale secrete cu noi, încât tot ce ne-am dori pentru noi, binele acela conservat în ființa noastră nefiind decât un concept pe care Dumnezeu nu-l înțelege și nu-l acceptă cu o judecată similară cu a noastră, urându-ne și disprețuindu-ne visceral tremurul cărnii noastre visând la binele pământesc. Dumnezeu nu privește în cheia omenescului trebuințele noastre și visurile noastre de confort și fericire. Valorile și prioritățile noastre nu-L încântă ci Îl irită pe Dumnezeu, imperturbabil, de la căderea în păcat a primilor oameni, Adam și Eva, rebuturi umane de factură divină, definitiv ireparabile, nereciclabile, și până la căderile noastre în păcat de zi cu zi. De la deportarea din Rai a strămoșilor noștri, nu mai putem fi fericiți. Nu putem avea o bucurie consistentă a vieții. Știm sigur că Lui Dumnezeu nu i-a trecut necazul pagubei nici merelor, nici perelor, nici ciupercilor furate de oameni din Rai. La Dumnezeu, paguba în ciuperci, în mere, pere și orice ar mai conține Raiul, e irecuperabilă iar supărarea-i pe măsură. Pentru asta,  coerciția inerentă a speciei umane față de acest neajuns suferit de Dumnezeu, prin neascultările creaturii Lui, o simțim clar ca bună ziua. Iadul pentru asta a fost inventat, să fim torturați în el pentru cârcotelile și neascultările noastre. Carnea noastră sfârâie de pecetea înroșită în focul intransigenței și severității Lui Dumnezeu. În zadar visăm un loc de tihnă pe pământ. Constatăm că Dumnezeu se opune programatic și ne cenzurează inexorabil toate dorințele noastre pământești și astfel deșarte de bine. De-am crezut o clipă că Dumnezeu e mulțumit și neiritat de acumularea și dezvoltarea vreunui confort al nostru aici pe pământ, ori de vreo relaxare, voluptate, fantezie sau fericire a noastră privată, ne-am înșelat și îmbătat cu apă chioară. De ne rugăm pentru pâinea noastră cea de toate zilele, Dumnezeu ne-o dă, nu ne lasă să murim de foame, dar ne-o dă plină de E-uri și scrâșnind din dinți de nemulțumire, măcar de mâncăm și pâinea otrăvită ce ne-o dă și astfel ne pregătim cătinel din timp de moarte canceroasă după pohta-i ce-a pohtit cu noi. De ne rugăm pentru sănătate, alungarea bolilor și durerilor, sănătate și spor în casă, Dumnezeu ne ascultă, dar iarăși e iritat și cășunat pe noi. Ne dă cu o dulce perfidie sănătate exact atât cât e necesar să nu ni se urce la cap și să nu ne spurcăm prea vârtos la bine și desfătare ca sfinții și duhurile Raiului, etern sănătoase, nouă în schimb dându-ne cancere perverse care nu dor decât în fază terminală cum e ficatul sau plămânii care nu dor niciodată până într-o zi când putrede te lasă în drum cu un car încărcat de viață. Chiar de-ai îndrăzni într-o zi să te cațări pe mantia Lui Dumnezeu, să i te-așezi cuminte în brațe și să-i mângâi cu lacrimi în ochi obrazul și barba albă de supărările veșniciei, întrebându-L de rostul încercărilor și dramelor noastre pe pământ, nu vei reuși să-i miști Lui Dumnezeu un mușchi de pe față, și o clipire de ochi prin care să simți că sloboade către tine un dram de înțelegere și o milă cu rost, nu una ce-o cerem irațional și fără rost după tipicul obscur religios. Dumnezeu nu râde niciodată, dovadă că e etern nemulțumit și cășunat pe noi. Arareori doar schițează un rictus și rudiment de zâmbet, abia atunci când visurile noastre de fericire le dezlegăm odată pentru totdeauna și brutal de fața acestui pământ și de faptele și lucrurile vieții ce s-au intitulat deșertăciuni, și ne legăm speranțele și interesele doar de viața viitoare unde Dumnezeu capătă un sens și o consistență, de canonica religioasă obscurantistă și de rugăciunile cele de trebuință pentru noi pentru care Dumnezeu exultă și e dependent și ahtiat a ni le audia și gestiona încât îi dau lacrimile de emoție și plăcere. Renunțarea integrală la binele pământesc și ancorarea minții și inimii noastre doar în speranța binelui și fericirii cerești în niște rugăciuni eterne și fără rost ca universul însuși, e singura acțiune care depinde de noi, ca Dumnezeu să schițeze un vag surâs de Giocondă de mulțumire și acceptare relativă a viermuirii noastre în niște coordonate efemere ale acestui univers. Binele autentic e-n Cer. Fericirea, voluptatea și bucuria de a fi, acolo le dobândești, nu după propriile opțiuni și speranțe pământești. Nu poți avea un plan de nădejde al vieții. Te torpilează veninul capriciului nemulțumirii și supărării Lui Dumnezeu pe tot și pe toate, oricum și din orice motiv în ce ne privește, încă de la Facerea Lumii și alungarea Adamilor din Rai. Nu putem să râdem, nu putem radia de o fericire privată și personalizată bazată pe ceva sigur și solvabil în viață. Cenzura Lui Dumnezeu, imbatabil ne dizolvă și anihilează inimile și simțurile, ca veninul tarantulei, țesuturile şoarecelui tocmai mușcat.  Nu putem uita și eluda că am fost condamnați la așa o mizerie și nu putem înțelege de ce aceasta e singura variantă ce a dispus-o Dumnezeu pentru oasele și carnea noastră chinuită. Nu putem uita și nu putem ierta că am fost condamnați la o viață și o realitate dezolantă și dezarmantă pământească, iar prin asta, condamnați la moarte de fapt, la iad și la Rai și prin asta la o eternitate sordidă, insipidă și insuportabilă în orice variantă gestionată de Dumnezeu, ori aruncați la ghena de gunoi a iadului, ori aruncați într-un plictis divin în Rai. Atât știm sigur și matematic după statistica noastră : Că suntem condamnați la dispariție, la extincție, la nimic. Cu ce optimism să-ți planifici și gestionezi viața, stagiul acesta insipid ce ți s-a hărăzit când știi că acest stagiu e doar un stagiu de pregătire, o antecameră a morții, iar abia după ce vei muri va începe povestea adevărată și interesantă despre care se spune în biblii...? Cu ce optimism și curaj să trăiești vegetând și să vegetezi trăind cu această conștiință amară că vei muri curând și cel mai probabil în dureri insuportabile, dar mai ales când nu știi când o vei face..., și mai ales visând atât de frumos și patologic la mântuire și la Rai ? Pentru asta toate simțurile, tonusul, planurile de vietate efemeră a pământului, îți sunt prin definiție urzicate și timorate. Oricâte treburi importante și planuri mărețe ai avea pe această lume, nu poți promite nimănui că nu vei muri mâine și că nu se va alege praful de toate planurile și poftele, confortul și tabieturile tale. La mila și mâna Domnului suntem, niște milogi și neisprăviți de profesie atâta vreme cât nu ne putem baza pe aptitudinile noastre de a săvârși ceva măreț, cap, coadă, în viața noastră, în faptele acestei lumi, întotdeauna trebuind să ne umilim de entuziasmul credinței cerând milogi etern milă Lui Dumnezeu, și întotdeauna trebuind să ne imaginăm o zi când deconectați brutal de la acțiunile vieții noastre va trebui să murim și să lăsăm totul baltă, orice visuri private de împlinire, fericire, bine, sub imperiul trebuinței de-a sfârși abrupt într-o inconvenabilă și fatidică zi pentru noi, absolut normală pentru Dumnezeu care ne cere să nu ne ocupăm cu deosebire de lumea asta, decretată a fi deșertăciune,   ci cu nădejde să ne agățăm doar de cealaltă lume și de interesele și speranțele imperceptibile, insipide și improbabile de-acolo. Biologia pură ne furnizează conștiința de sine a realității despuiate care ne arată pe noi ceea ce suntem practic : niște viermi, regn vulnerabil animal, efemer viermuind posibil pe această Terra, doar datorită climei și circumstanței sale potrivite : nici prea apropiată, nici prea depărtată de soare. În acest areal favorabil ne desfășurăm cu toții verbul și moftul, fie religios, fie ateist, fie sceptic sau indiferent, cu toții, animale și oameni, condamnați oricum la univers și la o neviață căreia i s-a zis cinic și speculativ viață. În nici un alt loc din sistemul solar, religia sau antireligia noastră, scepticismul sau indiferența noastră omenească nu se verifică și nu sunt valabile. Dumnezeu are niște granițe în acest univers dincolo de care nu se mai verifică, nu mai e valabil, nu mai e dorit și dezirabil, nu mai are înțeles și utilitate. Căci Dumnezeu e valabil doar în sfera treburilor și destinelor omenești care se desfășoară pe pământ, pe lumea aceasta din sistemul solar dintre Venus și Marte, pe care s-a angajat voluntar să le gestioneze cu competența corespunzătoare și fiindcă sunt condiții propice creierelor omenești care să nu fiarbă sau să nu înghețe în patosul rugăciunilor către Dumnezeu. Pe planeta Pluto, unde temperatura e de minus 260° C, conceptul de Dumnezeu îngheață și el cu totul și nu are sens odată cu creierele noastre mustind de credință care ar îngheța instantaneu cu rugăciunea în neuronii înghețați și pe buze. Nici un credincios și nici o religie n-ar fi posibilă și utilă acolo, la marginea sistemului solar în coordonatele înghețului absolut sau al lavei eterne curgând pe suprafața unei planete fără de vreun Dumnezeu de serviciu și fără vreo religie. Privind pe Dumnezeul autoproclamat gestionar al întregului univers dar obligat de forța majoră a habitatului să își desfășoare activitatea doar pe Terra cu condiții prielnice vieții, exclusiv cu dosarul oamenilor în mână, te face să te întrebi dacă Dumnezeu nu este cenzurat sau natural limitat a se ocupa numai de unele nimicuri, și acelea atât de sărmane, cum sunt pustiurile noastre de vieți... Se pare că avem un Dumnezeu mai mic decât cel clamat, obligat să se ocupe mercantil îndeosebi de rânduiala și chiverniseala viitorului efemer serafic al fiecărui om minuscul de pe Terra, din acest sistem solar. Pentru ce să fiu un om care ca și o jivină care are un cur din care au ieșit tone de fecale, să am pretenția atenției și grijii divine speciale și să-L răpesc și tulbur pe Dumnezeu tuturor altor treburi mai importante în univers, cu existența mea comună, mizeră și efemeră...? Dar cu ce suntem noi oamenii vinovați dacă doar pe pământ Dumnezeu își mai găsește obiectul muncii, gestiunea sorții oamenilor, orice alt loc din acest cosmos fiindu-i fizic ostil și impropriu activității divine ? Căci nu putem crede că la doar trei sute de mii de km distanță de pământ, acolo unde este Luna, unde e un deșert de praf și pe o parte a satelitului este veșnic noapte, iar pe cealaltă parte veșnic zi, treburile curente ale Lui Dumnezeu, Atotputernicia Sa atât de insolent și totalitar clamată mai au un sesizabil sens. Dumnezeu este dependent doar de corul religiozității, credinței și evlaviei noastre umane terestre regionale de homunculi care trăim pe acest pustiit pământ, dar care are oxigen bun pentru plămânii noștri pentru a-i folosi în corul cântărilor și psalmilor din psaltire. În orice alt loc din univers, nepopulat de homo sapiens religios prin ADN, Dumnezeu ar sfârși în singurătate, faliment și șomaj. Sunt planete în sistemul solar, cum e Sedna, cea mai depărtată de soare,  în care un an durează zece mii cinci sute de ani pământești. Acolo Crăciunul, Paştele, Rusaliile ce le sărbătorim exuberanți și pioşi în fiecare an aici pe pământ, sunt niște nonsensuri și nu le-am prinde niciodată aceste sărbători în străfulgerarea scânteii minusculei noastre vieți de efemeridă dacă am fi aruncați o clipă demonstrativă în acele locuri extreme din marginea sistemului solar. De unde rezultă că Dumnezeu și religia nu mai au nici un sens la doi pași de pământ. Dumnezeu nu este o lege universal valabilă, ci una locală, conjuncturală apropierii oamenilor și de conivență și cârdăşie cu ei. Dumnezeu are sensul pe care i-L dăm noi, și cu care Îl dotăm, credităm și înzestrăm noi, turma oilor ce El le paşte aici pe pajiștile udate de ploile acide ale  pământului care usucă holdele și viile și coclesc turlele de aramă ale catedralelor. În alt loc, pe alte planete, noi am paşte pulbere de piatră fărâmițată, am bea râuri de lavă sau am roade bolovani de gheață și am respira metan și bioxid de sulf cu care e plină atmosfera îndepărtatelor planete, Uranus sau Neptun. Acolo, Credința și Dumnezeu devin un nonsens și o chestiune caducă, ce nu se mai ia în considerare pentru că nu mai trebuie. Ce tristețe ne cuprinde când Îl știm pe Dumnezeu cu atâta Atotputernicie obligat a se mulțumi și compromite cu atât de puțin, pământul, câmpurile și oile lui, din panoplia atâtor îndeletniciri din acest univers, rămase inexplicabil, neuzate de Dumnezeu...! Văzând un Dumnezeu atât de mic și vulnerabil ne apucă frica de singurătatea noastră în univers și de faptul că nu avem nici o șansă în devenirea și programarea serafică ce a eludat și nu a calculat limitările practice ale fișei postului unui Dumnezeului real, și nu cel ideal și utopic propovăduit în practica religioasă. Noi îl vedem de fapt pe acest trist și exclusiv terestru Dumnezeu la un examen practic, la lucru pe un pământ și într-o lume bestială și în disoluție create chiar de El, Dumnezeul nostru cel de toate zilele,  chiar dacă cu încăpățânare nu ni se arată și simțim din cauza Lui și a noastră deopotrivă, cu El sau fără El, numai inconveniente în jur, câmp pârjolit de război, fum și degringoladă, moarte programatică, ca și numitor comun și trist punct culminant al Operei Divine. Vedem că totul ni se împotrivește, că totul ne este opozabil și ne înșeală, că avem numai de păgubit apropo de șansa la existență, atât de speculativ clamată și vârâtă sub nasul nostru fără miros. Vedem că ni s-a dat o conștiință, dar o conștiință vulnerabilă și năpăstuită, conștiința crudei și cazonei realități a vieților noastre exclusiv biologice și foarte puțin și întemeiat transcendentale și ezoterice. Această tristă constatare și conștiință ne vine la pachet cu conștiința morții, a nimicului, a neantului, a decesului, această negativă eliberare și soluție de avarie, care ne învață că nu avem efectiv timp și bază a programa ceva înțelept și durabil pe această lume și în acest univers cu condiții climatice extreme, față de rudimentul nostru de viață, față de alcătuirea noastră de celule efemeră, vulnerabilă și defectabilă progresiv chiar din ziua nașterii, că singura treabă și datorie înțeleaptă și dispusă de Dumnezeu pentru triștii, plânşii și păgubiții de noi e doar preocuparea și pregătirea pentru lumea cealaltă, pentru planurile și interesele iraționale și ezoterice de-acolo, pentru viața inconvenabil și amar de înțeleaptă din Rai, și pentru singura treabă și grijă de-acolo, mântuirea, adică o viață vegetală de remore lipite parazitar de trupul Lui Dumnezeu, Motorul și motivația tuturor mântuiților și nemântuiților. Mântuirea e laitmotivul și crezul viețuirii noastre, ce ne face să fim vietăți pur zoologice, să vegetăm placid și mulțumiți în credincioșie și să nu trăim o viață integrală căreia să-i dedicăm toate simțurile ce ne-au fost date de Dumnezeu. Mântuirea e singurul nostru vis, e tămâierea peste miasmele privății denumită viață, e amânarea trăirii terestre, e visul de răsplată a Lui Dumnezeu pentru faptele bune ale vieții efemere și de boli și lacrimi, mizerii și suferințe cu care-am fost cadorisiți din naștere, de la Facerea Lumii. Facerea Lumii, această spărtură inutilă în neant, căreia Dumnezeu i-a dat gust și savoare de puroi și infecție pe care le percepem atât de acut și cu greață, cu toate cele șapte simțuri urzicate ale noastre. Cu auzul și mai ales cu văzul, atunci când după o noapte albă și după o oră de ațipit, te trezești cu soarele în ochi trecând prin jaluzelele deschise de frica de-ntuneric a camerei tale. Să iei astfel viața de la capăt în fiecare dimineață e un eroism amar și patologic și o suferință ce se distilează și ascute cu fiecare deșteptare și punere în funcțiune a biologiei și reacțiilor chimice și electrice ale neuronilor creierului. Când te trezești cu soarele în ochi în fiecare dimineață, realizezi că fiecare zi trecută e de nerecuperat și de fapt e un truc cu care suntem amăgiți și păcăliți, e o pierdere și un preț plătit pentru un niciunde și un nicicum visat și asumat cu evlavie, credință, frică și puteri sfârșite omenești, moștenite din preistoria noastră zoologică de oameni înfricoșați de grotă vânați de dinozauri și speriați de tunete. Astfel simți că viața nu se trăiește. Astfel, simți că viața îți este cenzurată, furată, bagatelizată, se consumă și se desprinde irecuperabil de tine ca o ironie, ca bucățile mari de gheață ce se desprind și cad în ocean din ghețarii de la marginea arcticii. În fapt toată apa pământului e o adunătură de suflete topite, dezamăgite de un Dumnezeu imposibil și inadmisibil fugar din realitatea și responsabilitatea imediată. Când după acest coșmar al inconvenabilului vezi că te mai trezești încă într-o dimineață, nu știi dacă să mai mulțumești sau să blestemi acest noroc. Acest noroc al razelor solare care îți mângâie și încălzește ineficace fruntea rece de angoasa amintirilor reci din viitor ale cavoului întunecat, singurul loc în care nici soarele, nici Dumnezeu nu mai au nici o putere, nici un interes și nici un sens. În întunericul sicriului, pentru Dumnezeu nu poți fi decât orb, mut și surd, în disprețul sufletului trădător care fugind la Rai ți-a furat și uzurpat rapace și venal toate simțurile cărnii tale și cu care se împopoțonează nerușinat și iresponsabil în goana lui cerească după aurul mântuirii. Rămânem etern orbi, muți și surzi în întunericul sicriului, la fel cum e și Dumnezeu pentru ochii noștri vii sau morți : o putere impardonabil absentă, oarbă, mută și surdă, cu atât mai surdă,  periculoasă și cinică, machiavelică, cu cât e lipsită de coordonate evidente în realitate și în raționalul pe care suntem noi apți a-l percepe cu simțurile ce de la Dumnezeu ne vin, așa, bune sau rele, cum ni le-a dat. Când radarul minții și inimii noastre, cu simțurile ce ni le-a dat nu-L percep pe Dumnezeu decât prin forța unică, autosuficientă și autoimpusă a credinței, din start ne asumăm să ne jucăm cu un radar de carton și de jucărie care ne place fiindcă e atât de accesibil și colorat potrivit gustului și confortului nostru pueril. Nu poți fi decât mulțumit când îl știi pe Dumnezeu prezent în niște coordonate ale acestui univers, fie ele și în interiorul cutiei tale craniene. Dar dacă îți mai pui o pereche de ochelari, ori îți dai jos de pe ochi alte o sută de ochelari ai prejudecăților, poți vedea că în această beznă și hău adânc al universului nu se ascunde nici un Dumnezeu al milei și dreptății. Și nu trebuie să mă credeți pe cuvânt când vă spun că Dumnezeu e de fapt o resursă în penurie, un ideal și o utopie consumată, un câmp fumegând de războaiele și dramele noastre evidente și inutile. Priviți ochii și sufletul unei mame care și-a pierdut copilul într-un incendiu, ori călcat pe trecerea de pietoni de beizadeaua beată a unui baron local care a scăpat cu trei ani cu suspendare. Veți vedea un gol tot așa de mare cât și universul lipsit realmente de Dumnezeu, veți vedea un suflet golit, pustiit, în care Dumnezeu va avea serioase probleme de adaptare și confort. Veți vedea în ochii mamei cu copilul mort un gol lăsat de o suferință care a ros și mâncat tot. Inclusiv sâmburele de bănuială a existenței unui Dumnezeu care se pare că putea evita dintotdeauna toate tragediile oamenilor dar evident, n-a făcut-o la momentul acela, scăpând și de data aceasta de bănuiala urii noastre care L-a exonerat pe Dumnezeu de orice răspundere și întărindu-ne credința, ne-a făcut afabili să inventăm dictonul : "Încurcate sunt căile Domnului...!" Și alte și alte dictonuri..., sfârșind prin a crea o întreagă religie. Astfel a rezultat un dialog al surzilor între Dumnezeu și oameni în care toți vorbesc și nimeni nu ascultă.

SCHIMBAREA SCHIMBĂRII

113) SCHIMBAREA SCHIMBĂRII

  Din păcate, ca tot ce există în acest univers și spațiu, și schimbarea e relativă. Nu știm consecința și efectul schimbărilor la care aspirăm. Dacă s-ar ști, Ceauşescu ar fi fost bine mersi un fost senator care ar fi murit ieri sau alaltăieri de boli și bătrânețe, și nu de gloanțe, consecința schimbării de-atunci. Ar trebui să ne fie rușine că, de un sfert de secol, cu mânuțele noastre otrăvite am votat aceleași mizerii de atâția ani, ciuma atâtor politicieni care s-au rotit atât la cașcaval și ne-au furat, ne-au omorât și s-or roti în veci, puși de blestematele noastre mâini în urne, cu votul nostru tâmpit să aducă schimbarea. De multe ori, schimbarea e catastrofală. E un rău necesar pe care-l merităm. Merităm soarta pe care o vrem. Și sicriul, atât de important, pe care-i împovărăm pe alții să ni-l aleagă înfricoșați de schimbarea ultimă de domiciliu, la ghena de gunoi, adică la cimitir. De multe ori schimbările ne produc frisoane și sunt păguboase, la fel ca și de alte ori, lipsa lor. Eu zic că nu schimbarea e soluția, ci schimbarea schimbării. Și nu schimbarea schimbării, ci schimbarea schimbării, schimbării, schimbării. Vine Dumnezeu și face liniște și dreptate în acest vacarm. Face singura schimbare valabilă : Ne pune să trăim ca pe niște saci de boască în cazanul de rachiu. La urmă, când s-a terminat fiertura vieții, ne-a distilat. Adică a scos sufletul din noi. Strașnică schimbare !

DAR DIN DAR SE FACE RAI

115) DAR DIN DAR SE FACE RAI
 
  Nu pot înțelege de ce trebuie să trăim în iad. Nu mă refer la locul de pe lumea cealaltă rea pregătit cu osârdie de Creator unde vom ajunge când vom muri și unde ne vom chinui cu smoală fierbinte turnată în cap de creaturile și subordonații Domnului, diavolii. Mă refer la locul de pe lumea asta rea unde trăim, la iadul de pe pământ. Pentru că, să ne fie cu iertare, pe pământ, care e Opera și Lucrarea Lui Dumnezeu la care s-a gândit o veșnicie până s-o plămădească exuberant și plin de entuziasm, viața ce ne-a dat-o Dumnezeu, după lungi eforturi de creație, e un iad. Nu ne-a izgonit El, Dumnezeul nostru bun și drept, strămoșii din Rai?    N-am moștenit noi păcatul și pedeapsa lor strămoșească? Adam și femeia sa Eva, nu am ce le face, nu au respectat recomandarea și regula casei de a nu gusta din dulcile și otrăvitoarele mere, aducătoare de știință și cunoaștere, au vrut să știe, să li se deschidă ochii, să fie demni de statutul de homo sapiens acordat cu atâta înțelepciune de Dumnezeu în Creația Sa oamenilor, și iată că pentru asta li s-a înfundat. Și astfel, nici bine n-au apucat a trăi, că au și avut nenorocul de-a fi deportați în scârbă de Domnul nostru din Rai, odată pentru totdeauna. Cu ce ochi să privim greșeala și păcatul strămoșilor noștri de-au trebuit să fie atât de examplar pedepsiți ? Dacă aș fi revoltat și aș afișa o mânie viscerală proletară,   supărat și ofuscat de greșeala lor înfierând-o, și aș fi mulțumit de hotărârea Lui Dumnezeu de a-i pedepsi, ar însemna să accept de principiu rostul și rațiunea sentinței Lui Dumnezeu pe care înțelept a dat-o odată pentru totdeauna, pentru toți și pentru toate. Și sentința Lui Dumnezeu, oricare-ar fi fost ea, trebuie respectată. Ea e sentința unui părinte care își masacrează programatic copiii trimițându-i la chin în iad. Noi, ceilalți frați ai osândiților speriați de urgia și mânia Lui Dumnezeu, ascunși pe după prichici prin casă ca iezii din capra cu trei iezi, privim cu groază la cataclismul pedepsei divine a părintelui nostru drag creator pentru iezii lui speriați. Și nu mai înțelegem nimic. Credeam că ne e Tată și ne iubește. Dar, înghițim în sec și închidem din ochi când vedem cum Dumnezeu ne zburătăceşte prin poiată și mai departe îl iubim sincer și delicat pe Domnul, ucigătorul fraților și părinților noștri și care ne va aștepta și pe noi la rând la cotitură cu iataganul pe care tocmai ce și-l ascute acum, nu cu mâinile Lui ci cu mâinile diavolului creat special ca și mijlocitor și calfă. Și asta înseamnă că ar trebui lăudându-L pe Domnul care a fost coercitiv cu neamurile mele de la începutul lumii, să arunc și eu o piatră în rudele mele nefericite care mi-au cauzat și mie nefericita soartă de a nu apuca să mă nasc în Rai. Nu vreau să știu ce amar de suferință au trăit Adam și Eva, rudele mele de sânge pentru care natural sunt părtinitor ca și pentru un părinte, când și-au auzit sentința din gura Judecătorului Suprem. Cum aș putea exulta de fericire pentru necazul lor, și cum aș putea să accept cu inima senină o astfel de sentință, oricât de dreaptă ar fi, fie ea dată și de Dumnezeu ? Ar însemna să nu mai fiu om acceptând pedeapsa iremediabilă divină pentru Adam și Eva, oameni de lut și carne ca și mine. Reverberația pedepsei, suferinței și durerii lor aduce și în mine adânc un sentiment de înțelegere și concordie în fața dramei antiumane. De aceea, natural, în inima mea se dezvoltă pentru acest motiv un monstru cu două fețe. Căci pentru că sunt om ca și părinții mei primordiali Adam și Eva, o față a monstrului e plină de compasiune, milă și înțelegere fiiască și omenească pentru ei, chiar dac-au greșit cum au greșit, pentru că sunt rudele mele de sânge, iar cealaltă față a monstrului, natural, e plină de ce-a mai rămas, de un fenomen al naturii, de o ură necontrolată și independentă de voința mea pentru sentința Lui Dumnezeu oricât de divină și dreaptă ar fi și oricât de părinte mi-ar fi. Sunt un copil speriat de părintele care își aleargă cu măturoiul plozii neascultători prin curte. Acest spectacol tragicomic se întâmplă de la Facerea Lumii. Și totul dintr-o adâncă iubire divină pentru oameni pe care Dumnezeu nu mai încetează a o clama dar pe care nimeni n-o mai poate înțelege, nici cea mai avansată specie de inteligență a universului. Să mă bucur sau să fiu trist de tot teatrul absurd în care Dumnezeu ne-a aruncat pe toți spunându-ne că asta-i o șansă, singura noastră șansă în univers ? Dacă aș fi bucuros și mulțumit de exilul nefericiților noștri strămoși, rude de sânge, și absolut entuziasmat de dreptatea Lui Dumnezeu prin pedepsirea lor, ar însemna să consimt că trebuie să-i urăsc programatic pe întâii mei părinți biologici, să nutresc pentru ei o ură sălbatică, proletară, sforăitoare și incompatibilă cu normalul sentiment cald de umanitate, filiație, de copil ce-şi iubește părintele și astfel să urăsc dispoziția Lui Dumnezeu de a pune aceste sentimente calde, bune și dumnezeiești în mine odată cu facerea lumii, ar însemna să consimt că am și eu o vină prin moștenirea păcatului strămoșesc și solidar și stoic să accept fără crâcnire că trebuie să-mi asum, odată cu părinții mei, Adam și Eva, să trăiesc oricum în acest iad care-a devenit viața și lumea noastră, Opera reprezentativă și de căpătâi a Lui Dumnezeu. Eu, mă simt fiul, sau mă rog, stră,  strănepotul lui Adam și al Evei, tot din sângele lor, că așa ni s-a spus. Pe de altă parte îi simt ca pe niște frați vechi, foarte, foarte bătrâni dacă pe Dumnezeu trebuie să-L simt ca un Tată și părinte cum ni s-a spus. Avem două tipuri de părinți : Prima dată părinții noștri care ne-au născut și se trag toți prin arborele genealogic din Adam și Eva, apoi avem părintele suprem, Tatăl nostru Dumnezeu.  Nonsensul religios dă rateuri gândirii noastre raționale și face din întreaga noastră minte un mototol de hârtii bune de aruncat la coș. Frații sau părinții mei, Adam și Eva deci nu am ce face,  până la moarte trebuie să le țin partea chiar dacă au greșit. Pe de altă parte Tatăl nostru creator iar nu făcător nu e de acord cu partipriurile acordate de mine Adamului și Evei. Ce pot să fac dacă din compasiune glasul sângelui vorbește și îi ador ca pe niște strămoși veritabili pe care Dumnezeu mi i-a prigonit ? Mă bazez pe omenescul sentimentului de dragoste fiiască ce cu înțelepciune mi l-a pus Dumnezeu în inima mea de om. Căci spune Domnul în Cartea Sfântă că trebuie să ne iubim și cinstim părinții și că e păcat de moarte prigonirea părinților, ori fraților, oricare-ar fi ei. Or, i-am prigonit eu pe Adam și Eva, ori Dumnezeu care în mod ilogic și inimaginabil a făcut-o gonindu-i din Rai pentru că au vrut să fie oameni și nu sfinți după înțelepciunea divină ? Atât de mult a iubit Dumnezeu omul încât a dat pieirii și chinului pe singurul Său fiu, Iisus. Deci nu trebuie să uităm că Dumnezeu, ca o compensare pentru durerea avută pentru crucificarea unicului fiu, Iisus, trebuia să facă ceva, ceva simplu și mulțumitor pentru Domnia Sa, să aleagă varianta cea mai optimă pentru terapeutica și alinarea Sufletului Său Divin îndurerat de chinurile Lui Iisus, fiul Său. Și, deoarece și Dumnezeu este o lege a fizicii, a ales precum curentul electric, drumul cel mai scurt, a făcut scurtcircuit, s-a răzbunat pe noi oamenii, ( pe cine putea s-o facă?) , și pentru durerea proprie Dumnezeiască, pentru neascultările și greșelile speciei noastre, a primilor oameni, întâi i-a prigonit pe ei, apoi și pe noi descendenții prin moștenire. O autentică prigoană a suferit specia umană încă din zorii creației ei. Întâi ne-a alungat, ne-a izgonit Domnul părinții primordiali din Rai, și a decretat și pentru noi, inevitabila soartă ca pe pământ să ne chinuim, din sudoarea frunții să ne câștigăm pâinea, iar mamele noastre în chinuri să ne facă, și șarpele să le muște călcâiele prin bălării. Căci o viață a noastră în Rai oricum nu era posibilă, știe Dumnezeu pentru ce și de ce, nu ne băgăm în gestiunea universului ce e-n sarcina mâinilor divine. Și trebuia să se împlinească litera Sfintei Scripturi, în care a fost scris tot ce a fost scris, cu Adam, cu Eva, cu izgonirea din Rai, cu vechiul testament și sacrificiile, crimele și sălbăticiile, obscurantismul pomenite acolo, cu noul testament, cu crima crucificării lui Iisus, totul fiind, așa cum e și istoria noastră pământească, istoria unor crime, trecute, prezente și viitoare, având modelul chiar în Biblie, începând cu Cain și Abel, Adam și Eva, terminând cu Iisus. Ne gândim stupefiați și dezgustați, ca și pasagerii unui tren expres care are scaunele țepene și deloc confortabile și care oprește în toate haltele și merge datorită restricțiilor de viteză cu viteza melcului, ne gândim că dacă asta e lumea și viața pe care a dispus-o Dumnezeu pentru noi, trebuie să fie o glumă sau o farsă macabră pentru noi și sărăcia noastră de viață, o greșeală pe care în nici un caz Dumnezeu nu putea și nu avea inima și neînțelepciunea și nici interesul despotic s-o facă. Era la latitudinea și puterea oricărui dumnezeu mai mic să facă o lume infinit mai bună. Dumnezeul cel Mare și adevărat nu-i susceptibil să fi comis în măiestria-i o așa regretabilă eroare și un asemenea rebut numit lume, viață și noi cum suntem de fapt și cu toate câte avem de pătimit. Pentru asta nu Dumnezeul mare e vinovat de tragicomedia în care colcăim. Precis singuri oamenii înșiși sunt vinovați că alambicându-şi și ascuțindu-şi inteligența și fanteziile spirituale pe fondul evoluției speciei tot mai subtilă și elaborată, L-au amestecat iresponsabili pe Dumnezeu în destinul uman, deranjându-l, scoțându-l de la naftalină din acel colț de univers în care se odihnea liniștit ori era ocupat cu alte treburi mult mai acătării prin univers, cu mersul sorilor, quasarilor, al pulsarilor, al galaxiilor și cu alte lumi. Când colo, oamenii, ce să vezi, L-au amestecat pe Dumnezeu în mărunțișurile meschinăriilor lor efemere pământești mânjindu-L pentru totdeauna cu gestionarea vieților și morților noastre mărunte cu care nici un Demiurg responsabil nu s-ar fi murdărit și complicat în nici un univers eludând sarcini și treburi mult mai serioase și importante cu care se putea ocupa. Un Dumnezeu făcând eroarea de-a crea un stol de ageamii numiți oameni pe care încercând să-i mustre pentru neputințele și greșelile lor nu reușește a-i face să se îndrepte și drept pedeapsă și soluție se supără pe toți și toate de îi aruncă la gunoi în iad după tocmai ce bucuros i-a creat, dar pe care îi iubește atât de mult, un astfel de Dumnezeu nu poate exista. Or noi înșine, dacă nu suntem o pură întâmplare nefericită, atunci suntem o eroare, un accident neverosimil oricărei manufacturi și gestiuni divine. Accidentul e efectul unei greșeli. Or un Dumnezeu adevărat e exclus programatic a fi putut face greșeli. Din această ecuație Dumnezeu trebuie să iasă basma curată. Or nu poate din cauza noastră care îi dăm un rol atât de dezonorant pentru un rang divin, în gestionarea nimicurilor noastre efemere trebuind să se fi murdărit pe mâini de lut să ne facă, trebuind să ne dea ca unor cerșetori o pâine cea de toate zilele spre ființă, să mâncăm pâine cu initium să ne potolim mațele, să bem apă cu nitriți să ne potolim buzele, și să visăm exuberanți la Rai într-o emulație religioasă și-o credincioșie apriori și de aceea iresponsabilă și mioapă. E cu neputință să existe o lume cum e a noastră atât de rudimentar evoluată în univers având prost gustul și mândria excelenței unei incerte geneze divine. Oricum, ceea ce ni s-a întâmplat nouă oamenilor face parte din colecția și panoplia de erori și tragedii monumentale și de top pe care le-a putut suferi formele de viață din univers, unde umanitatea e cea mai urgisită din civilizațiile componente ale întregului univers. După câte vedem și simțim pe propria piele, suntem ciuca bătăii de joc a universului, cea mai jignită și dezavantajată civilizație, nu zic din tot universul, dar măcar din galaxia Calea Lactee. Dacă tot ce vedem în destinul nostru e atât de tragic de adevărat, atunci în cuanticul și măruntul nostru destin uman s-a adunat chintesența și etalonul împilării și oprimării, neşansei și mizeriei pe care o putea suferi o specie prin grija unui Creator. Nu un Dumnezeu verosimil sau imaginabil ar putea fi responsabil în Măreția-i neştirbită de un asemenea eșec. Extremele evoluției speciilor, inclusiv umane, încă clocotesc și lucrează. Suntem încă în miezul evoluției noastre ca specie. N-am terminat să evoluăm, încă mai evoluăm. În mijlocul unei astfel de metamorfoze a speciei umane către viitorul evoluției ei ca specie de top a regnului animal, iată că s-a întâmplat să avem la scara timpului nostru contemporan acest frison al conceptului de Dumnezeu în destinul și micimea îndeletnicirilor noastre. Nici un Dumnezeu cu un minim de calificare demiurgică și cu un altruism extrem de răbdător nu ar fi subscris voluntar a se ocupa cu specia nevolnică a oamenilor, scontând și prevăzând dumnezeiește dinainte fiascoul și catastrofa ce a cuprins această specie tristă și planeta ei. Specie tristă dar totuși respectuoasă și condescendentă față de Dumnezeu pe care o clipă nu-L face responsabil de eșecul ei, dimpotrivă, îl iubește cu asupra de măsură oricâte pogromuri și mustrări ar avea pe cap de la El trista omenire. Tristă soartă să adulmeci că ești singur în univers, că nimeni nu poate fi vinovat de inexistența Lui Dumnezeu, că e o întâmplare a spațiului și a timpului că legile fizicii au permis să fie așa, sau că nu au permis unui Dumnezeu să se afișeze mai pregnant și temeinic, mai bun și eficient. Tristă soartă că încercăm dar nu reușim să fim mai buni și mai drepți în această viață, întocmai ca Dumnezeul la care visăm de la Facerea Lumii. Frumoasă omenire totuși, care reușește să demonstreze prin sentimentul religios calitățile deosebite pe care le extrag din nutrimentul dorinței și visului unui Dumnezeu ca paradigmă și autoîndreptar moral. Dacă orfani cum suntem în univers ne-ar găsi ca pe niște orfani de pripas prin univers un Dumnezeu entuziast și dornic de veșnicie, precis, din câțiva oameni buni, drepți, smeriți, cinstiți și religioși care ar mai găsi pe pământ, i-ar înmulți și ar face o lume perfectă și Dumnezeiască, unde iubirea, respectul și mândria, bucuria de a fi ar fi veșnic reciproce și puternice ca elementele naturii, ca și curentul alternativ care se întoarce de la plus la minus de atâtea ori, ceea ce îi dă putere. Dar dacă Dumnezeu nu există de unde și cum oare singuri putem fi mai buni, noi oamenii, "iubirea dintâi a Lui Dumnezeu și visul Lui din urmă" ? Suntem noi, precum Nietzsche spunea, un vis și o gafă a Lui Dumnezeu sau Dumnezeu e visul și gafa noastră monumentală ? Până la acea lume utopică în care să putem palpa și verifica existența unui Dumnezeu Bun coordonator și gestionar, suntem obligați de bunul simț și buna măsură a visa măcar la așa ceva, a fi religioși și a ne potrivi ceasul bătăilor inimii după ceasul bătăilor inimii Lui Dumnezeu. Și să încercăm să fim măcar o fracțiune din cât e Domnul de bun, drept și curat. Și mai degrabă decât să cerem ceva, mai degrabă să dăruim, căci dar din dar se face Rai...

LIBERTATEA ȘI RĂZBUNAREA, CELE MAI DULCI FRUCTE

116 ) LIBERTATEA ȘI RĂZBUNAREA, CELE MAI DULCI FRUCTE
 
   Răzbunarea nu e arma prostului cum se spune la Cartea Sfântă, așa simțim și credem noi, în rătăcirile noastre. Dar chiar dacă răzbunarea e arma prostului, răzbunarea e cel mai dulce fruct, așa simțim noi cei prea păcătoși care am văzut cum ne-a trădat cineva, cum ne-a înșelat și și-a bătut joc de noi, de viața noastră, cum ne-a călcat în picioare. Atenție, cine ne-a batjocorit este făcut și el de Dumnezeu, este creația Lui, și Dumnezeu poate îl va ierta la Înfricoşătoarea Judecată pentru crima ce-a comis asupra noastră. De aceea, răzbunându-ne, răcorindu-ne, i-am scos și noi ochii dușmanului, robul și Opera Lui Dumnezeu, după pohta de răzbunare ce-am pohtit. Desigur, răzbunându-te și făcându-ți singur astfel dreptate știi sigur că faci un păcat, chiar și mai mare decât cel ce te-a nedreptățit. În Cer numai Dumnezeu îți face dreptate. La fel ca în Cer, este interzis să-ți faci singur dreptate pe pământ răzbunându-te și trebuie să aștepți dreptatea de la judecători, indiferent dacă aceștia, fiind și ei niște oameni limitați, ori chiar rău intenționați, este posibil să te găsească pe tine vinovat și să plătești pentru necugetarea de a te răzbuna, neaşteptând soluția de la cei puși în drept pe pământ să te judece, judecătorii, înlocuitorii Lui Dumnezeu pe pământ. Dacă te răzbuni, ești de două ori pedepsit: De judecătorii de pe pământ și apoi, după ce-ți faci pedeapsa, de Dumnezeu la Înfricoşătoarea Judecată, necontând că ai ispășit pedeapsa pământească. Ferice de cei prigoniți pentru dreptate, așa știm din Cartea Sfântă, că a lor va fi Împărăția Cerurilor, deci mai cu nădejde vei ajunge în Rai dacă voit ți se va face nedreptate și prigoană pe pământ, trebuind chiar să fii fericit de orice palmă primești pe nedrept, și să întorci și celălalt obraz, necontenit, de o mie de ori ca să fie pălmuit și iar pălmuit și să fii mulțumit când ești batjocorit, problema răzbunării excluzându-se din start. Dulcea răzbunare, chiar dacă e cel mai dulce fruct, e un fruct otrăvitor care te va îndulci pentru o clipă, pentru veșnicie fiind definitiv pierdut dacă ai mușcat din el. Pentru veșnicie fructele dulci sunt nerecomandate, orice satisfacție pământească, orice fericire, orice senzație, orice voluptate fiind interzise, fiind dăunătoare, știind prea bine povestea cu dulcile mere otrăvitoare din pomul cunoașterii binelui și al răului. Deci ca să moștenim Raiul și îngăduința, iertarea, mila Lui Dumnezeu, nu trebuie să facem nimic, nu trebuie să știm și să cunoaștem nimic, decât să fim conduși de Dumnezeu și să pască El oile Sale în maniera legilor Sale divine exclusive. Astfel, propria voință, liberul arbitru, libertatea ce ne-a dat-o Dumnezeu să dispunem cum vrem de viața, acțiunile și deciziile, sentimentele și gândurile noastre, nu sunt decât niște cuie în talpă date de Dumnezeu numai să ne încurce, să ne stingherească și să ne distrugă subtil și ferm. La ce ne e de folos să știm că suntem oameni inteligenți și nu dobitoace, dacă nu avem cu nici o nădejde a dispune de inteligența noastră, imensa majoritate a hotărârilor noastre ducându-ne inexorabil și inevitabil spre păcat, spre iad, consecința sumedeniilor de păcate consemnate atât de erudit și clar în Cartea Sfântă. După cum vedem e un neajuns să ne fi născut oameni, dacă pentru fericirea și siguranța eternității trebuie să plătim prețul umanității și inteligenței noastre aducătoare de pierzanie. Nu trebuie să uităm că suntem doar animale, având la noada fundului amintirea unei cozi, animale suntem, aparținând aceluiași regn, făcuți de Dumnezeu ca și celelalte dobitoace, din aceeași carne și sânge iar de ni s-a părut că avem vreun beneficiu și folos din excelența umanității și inteligenței și cunoașterii noastre, degrabă trebuie să uităm această iluzie sub evidența conștientizării neajunsului și necazului de a ni se fi dat de Dumnezeu inutila conștientizare a superiorității noastre, un praf în ochi care ne încurcă la limita suportabilității noastre umane. Ca și animale inconștiente, bestii identice ca ele, eram salvați și perfecți, numai buni pentru farsa și inutilitatea denumită de Dumnezeu viață și lume, preocuparea și Opera capitală a Lui Dumnezeu in gestionarea treburilor acestui univers. Totuși mi se pare stupid și nefiresc că s-a încurcat Dumnezeu, un Creator atât de însemnat, cu așa ceva, cu un asemenea mărunțiș și inutilitate, ca și cum ar fi fost musai pentru trebuințele și folosul cosmic al Lui Dumnezeu scornirea acestei lumi și a tuturor dobitoacelor ce suntem când nu-i putem servi Domnului la absolut nimic în neputințele noastre, în Atotputernicia-i Suverană putându-se perfect dispensa de rolul și sensul existențelor noastre valoric vorbind, nefolositoare unei mătreții de Demiurg. Avem noi, odată făcuți din lutul pământului, vreun rol benefic și indispensabil pentru funcționarea Lui Dumnezeu de s-a îngrijit cu atâta osârdie să ne facă, ori s-a jucat pur și simplu satisfăcându-şi cu crearea noastră o irezistibilă fantezie ce-L obseda dintotdeauna în infinitatea acestui timp și spațiu ? Nerăbdând singurătatea-i infinită și plictiseala de-a fi unic și de aceea inutil și inconsistent Atotputernic, a creat Dumnezeu o lume și viața pentru a-şi pune în evidență și valoare Măreția singulară și de aceea inutilă raportată la nimicul ce-L înconjura, ori facându-ne și dându-ne o șansă la întâmplarea acestui univers a considerat că ne face o favoare exclusiv nouă, un bine și un incert beneficiu cosmic că ne-a scos din neant și ne-a aruncat în întâmplările acestui univers de altfel atât de dăunător vulnerabilităților noastre omenești? Pentru ce ne-a făcut Dumnezeu în condiții atât de insuportabil omenești într-o lume și un univers total ostil siguranței și rezistenței noastre? Nu pentru folosul și fericirea noastră ne-a făcut, ci pentru propriul folos și pentru propria mândrie. Un Dumnezeu singur și care nu s-ar fi revelat și descoperit nimănui ar fi fost un nonsens cosmic. Lui Dumnezeu îi trebuiau deci orice mărunte pretexte pentru a se compara, pentru a se pune în valoare, pentru a se măsura pe o scară ierarhică, pentru a se legitima în singurătatea, vidul și înghețul universului, spațiului și timpului infinit. Am devenit astfel spectatori timorați ai unui show al Lui Dumnezeu, intitulat Facerea Lumii. Și ne-a făcut astfel Dumnezeu, simpli soldăței de plumb mutați și aliniați după capriciul divin în camera Sa de joacă sau de experiențe. Astfel, ne-a făcut pe noi oamenii. Astfel, am fost nevoiți să suportăm consecința acestei nevoi divine, acestui exclusiv folos egoist demiurgic, și să mulțumim pentru tot ce Dumnezeu ne-a dat ori ne-a luat, bucurându-se Domnul nespus de acest succes al Său, când știe că pentru toate acestea, numele Lui, de noi în veci va fi lăudat. Pe noi nu ne-a întrebat nimic Creatorul nostru. Nu ne-a cerut nici o părere dacă vrem ori nu să fim făcuți. Libertatea umană democratică de-a dispune de propriul nostru destin ne-a călcat-o Dumnezeu în picioare și ne-a ignorat-o de o manieră insuportabil discreționară și ciocoiesc autoritară. Că dac-am fi știut comedia macabră în care-am fost aruncați intr-o lume de mizerii, câți dintre noi am mai fi vrut să fim oameni chinuiți și canceroşi muribunzi, și câți am mai fi vrut să avem o religie și o credință și un Suveran căruia să-i fim robi eterni în această tragicomedie a vieţii, a morții, a iadului și a Raiului? Ci mai degrabă într-un vot democratic am fi subscris să ne fi făcut Dumnezeu porci ori viermi, fără iad și fără Rai, fericiți oricum să viețuim și să vegetăm în această lume și viață care din punct de vedere uman e un rebut cosmic ce nu-i de trăit omenește ci pur animalic. Dar trăind și văzându-ne în fața faptului împlinit, noi oamenii ce mai putem face? Nu ne putem opune mizantropiei unui Creator care nu a ținut cont de noi ci de propriu-i interes. Căci doar interes univoc a fost. Vrând robi pe care să-i ardă și jignească subtil cu mândria Sa singulară în univers, iată, ne-a făcut și a avut o deosebită satisfacție că nu mai e singur în univers și are astfel asigurată satisfacția dominației asupra a ceva cât de mic. Să știi că ai supuși și robi legați pe veci de moșia divină e o mare satisfacție și drept dumnezeiesc antagonic nouă de care Dumnezeu a uzat din plin și exuberant, insensibil și nepăsător neputințelor și sensibilităților noastre. Ori nouă ne-a ascuns acest adevăr trist spunându-ne că pământul era netocmit și gol și că trebuie musai să ne înmulțim și să umplem pământul. Și ce-am mai putut face aruncându-ne Dumnezeu această crudă soartă pe cap? L-am crezut pe Dumnezeu și-L credem cu atâta evlavie și smerenie. Din această manipulare universală noi ne-am ales cu o coajă de viață, iar fiindcă Dumnezeu a prins de veste că ne cam chinuie și doare putregaiul de viață cu care ne-a pricopsit, ne-a dat un calmant și paliativ cu care să ne liniștim : Nu aceasta este viața și lumea adevărată, ci lumea și viața viitoare. Pentru ce atâta ocol inutil și contraproductiv, dintr-o atât de adâncă și malefică grijă și dragoste divină, n-am să înțeleg niciodată... Ori poate totul are un înțeles dacă ne gândim bine. Căci după câte am văzut nu noi am avut nevoie de Dumnezeu pe această lume, ci El de noi, prin nevoia stringentă de a se legitima și stăpâni, de la care și boierii acestei lumi din toate timpurile au luat un exemplu natural de a stăpâni discreționar vulgul și prostimea, iar pe lumea cealaltă începe iar un coșmar, iar o poveste similară disoluției și pogromului de pe pământ într-o Împărăție de dominație și manipulare care nu va avea sfârșit, în Rai, un lagăr de condamnare la fericire, de care iar nu ne-a cerut nici o părere și pe care-l ține atât de departe și inutil ascuns de noi, robii Săi. Înghițind atâta venin și atâta împilare și oprimare inexorabilă să nu fi prevăzut Creatorul nostru că va încolți în mintea noastră proastă și limitată un natural sentiment de răzmeriță firească ce se va transforma natural într-o dorință tot mai vie de răzbunare? Pe cine să ne răzbunăm de cruda-ne soartă când nu avem practic pe cine ? Căci Dumnezeu și-a luat toate măsurile să scape și să fie exonerat de toată revolta și acuzațiile noastre eretice care sunt păcate strigătoare la cer. La fel ca cel mai dulce fruct din pomul din Rai, la fel și răzbunarea, cel mai dulce fruct de pe pământ, ne este interzisă. Nu ne-a mai rămas decât libertatea, alt dulce și inutil fruct, care de asemeni ne este interzis. Și triști și cu simțurile strepezite, mușcăm din acest fruct otrăvitor având oricum sentimentul infinit și dureros de sigur că luându-ne această libertate, ne-a mai rămas o singură satisfacție : libertatea de a ne înșela de care toți ne-am îmbolnăvit, credincioși ori nu.

TESTAMENT EXTREM

117) TESTAMENT EXTREM
 
  Nu poți muri, nu poți dispărea efectiv de pe acest pământ fără să lași în urma ta ceva, un semn care să arate că ai fost, că ai trăit și că prin tot ce-ai făcut ai însemnat ceva, te-ai desprins din condiția animalică brută în care e orice om după ce-a fost făcut de Dumnezeu și lăsat de izbeliște să trăiască și să se descurce singur așa în jungla și selecția naturală de pe suprafața acestui corp inventat de Dumnezeu, pământul... Să faci ceva, dar ce ?, care să fie memorabil, să aibă valoare după sistemul de valori omenesc și să te duci apoi, să mori, să nu mai ai nici o rezervă și nici un comentariu când vei fi deconectat imperturbabil de la această întâmplare denumită viață și să te duci cu inima împăcată, să te topești fără urmă de supărare, regret și rezervă în moarte, în imensitatea neantului postum pe care oamenii, dragii de ei l-au îndulcit cu minunatul și consolatorul lor vis suprem, mântuirea. Ce e mântuirea ? E continuarea încăpățânată de a vrea să reziști şi dăinui de-a pururi în fericire și relaxare undeva într-un loc bine stabilit din coordonatele GPS ale acestui univers, denumit Raiul. Dacă pleci în Rai nu te mai interesează absolut deloc hoitul ce-l lași în urmă plin de bolile care au murit neghioabe odată cu tine. Simți totuși, având asigurată cazarea eternă în Rai că veșnicia aceasta nu-ți ajunge. În corpul care ți-a murit simți totuși o lipsă și-un dezavantaj oricâtă treabă și preocupare ai avea în Rai. Mai vrei ceva și după moarte, vrei să marchezi teritoriul și nu poți muri deplin fără să vrei vanitos să lași o urmă cât de vagă precum că ai fost. Ce poți lăsa în urma ta după ce mori care să fie memorabil, important și reprezentativ după standardele omenești, care să fie luat în considerare de urmași, să aibă valoare, pentru care poți muri relativ liniștit că ți-ai făcut datoria, ai lăsat un semn în urma ta și o urmă care să certifice că n-ai trăit degeaba, că ți-ai depășit condiția animalică de mamifer, de bestie la fel cum sunt toate bestiile regnului animal care nici măcar nu au conștiința de sine, nu știu că trăiesc, nu știu că vor muri, nu au facultatea de a se gândi o clipă de a lăsa ceva în urma lor după moarte cum ai tu, nu simt că trebuie așa ceva, cum simt oamenii, dragii și sărmanii de ei, preocupându-se o viață pentru hârbul lor de viață, pentru sensul și rostul ei, tremurând de grija și frica vieţii și a morții ? Ce poți lăsa în urma ta după moarte, care să aibă o valoare, care să arate clar că ai trăit cu un rost și că nu ai trăit doar ca o râmă, ca o năpârcă și pentru care oamenii să te aplaude la prohodirea de la înmormântare, precum că ai avut o valoare, ai însemnat ceva și nu ai făcut umbră pământului degeaba? Artiștii lasă în urma lor o operă, țăranii lasă moștenire câteva hectare de pământ pe care urmașii să se chinuie să le are cu calul și plugul de lemn, ca și acum o mie de ani. Tu, om cu frica Lui Dumnezeu, care ești nici prea bogat, nici prea sărac, ce poți lăsa în urma ta ca moștenire, ce testament potrivit să faci prin care să lași urmașilor munca ta, eforturile tale de a consuma o viață pentru o idee, pentru ceva care să arate că ai fost, și nu în zadar, că viața și eforturile tale nu au fost în zadar, că nu ai trăit van și efemer ca un vierme, ca o omidă păroasă, veninoasă și scârboasă care lasă în urmă un prăpăd printre copacii desfrunziți, ca o lăcustă dintr-un roi de lăcuste devastatoare...? Din Cartea Sfântă știm că pe pământ toate sunt deșertăciuni, că nu poți face și aduna nimic pe pământ care să ne folosească, să fie durabil și peren, căci știm din învățăturile Lui Iisus că cine adună pe pământ, în Cer risipește, și cine nu e cu Dumnezeu, e împotriva Lui, în acest concept maniheist inuman și insuportabil, așa cum percepe Sfinția Sa eforturile zadarnice ale oamenilor de a face ceva, orice altceva decât slujirea totală, exclusivă și obedientă a Lui Dumnezeu, de a fi definitiv supus și răpus de robia Conducătorului Suprem al universului. Nu putem face nimic memorabil în această lume, nu putem avea nici un dram de onoare, libertate și excelență, fiind autoîncorsetați de inexorabila datorie a sclaviei față de intoleranța și despotismul Responsabilului Suprem al universului. Deci nu putem lăsa nimic în urma noastră după ce murim, nimic care să conteze și să alunge plictiseala ochilor Lui Dumnezeu. Orice pas pe care-l facem, oricare altă acțiune, orice gând, orice faptă neconformă cu dogma religioasă sunt supuse stigmatului păcătuirii, toate sunt păcate prevăzute și condamnate inexorabil de îndreptarul divin, rolul și șansa noastră e de a nu le comite, de a face o draconică echilibristică în chestiunea religioasă cu slabe șanse de a izbuti ceva bine plăcut Lui Dumnezeu. Căci ni se spune să fim robii rugăciunii către Dumnezeu, deci din start suntem tarați de o vină potențială şi endemică pentru care trebuie să ne rugăm, să cerem îndurarea, mila și iertarea în calitatea noastră de robi, de ageamii și obrăznicături față de canonica îndreptărilor Lui Dumnezeu. Am ajuns să fim niște păcătoși și milogi de profesie, neavând aptitudinea de a fi definitiv curați, virtuoși și privilegiați ca sfinții în fața Judecătorului Suprem. Noi suntem niște păcătoși din născare, nu degeaba se spune că și nou născutul nu este curat și se naște cu șapte păcate, deci ce să mai spunem de noi cei bătrâni care avem un car încărcat de păcate orice-am face, pentru care trebuie neîncetat să ne rugăm unui Dumnezeu tot mai încărcat cu atâtea păsuri, cu atâtea dosare ale fiecărui om din cei șapte miliarde de oameni, câți or mai fi fost ei de la facerea lumii și până la sfârșitul ei. Dacă orice câine și orice jivină are șansa de a nu a fi în evidența Lui Dumnezeu cu vreun dosar de păcate, noi oamenii nu putem scăpa neobservați și nemonitorizați de ochiul vigilent al Lui Dumnezeu, noi suntem altceva se pare, o specie mai selectă, suntem Opera capitală a Lui Dumnezeu la care s-a gândit de la începutul universului și pe care a pus-o în aplicare acum vreo șapte mii de ani cât se spune în Sfânta Scriptură că sunt de la Facerea Lumii. Dar și noi oamenii, se pare că n-avem nimic divin în noi, nimic demn de privilegiul acestei caste selecte a genezei din mâinile unui Dumnezeu al excelenței și talentului, voinței și milei ori responsabilității divine, când nimic nu l-ar fi oprit pe Dumnezeu decât cinismul și mizantropia-i tot mai vădită, să nu ne facă să murim cum de fapt murim tot așa ca și câinii, să nu putrezim și să nu ne împuțim ca oricare hoit, noi având privilegiul să ne împuțim într-un sicriu, câinii într-un șanț în bălării, plini de aceiaşi viermi frați cu ai noștri din sordidul sicriu. La efecte egale noi oamenii nu avem libertăți și drepturi egale cu câinii, dreptul și libertatea de a nu păcătui, de a nu se lipi păcatul de noi cum din fericire pentru regnul dobitoacelor, nici un câine se pare că nu poate face nici un păcat, și nici unul nu va ajunge în iad, dar nici în Rai, visul și pretenția morbidă doar a oamenilor, dragii de ei, care s-au îngrijit să se gospodărească de la facerea lumii cu acest țel și acest drog deziderat, mântuirea, impropriu și străin întregului regn animal biologic în afară de oameni... Noi oamenii suntem însă zoologia visătoare. Mulți nu cred în evoluție. Dar evoluția ne-a cizelat gândirea să devină inteligentă și să producă fructul inteligenței, visarea.  Și de aici, a visa la Rai și la Dumnezeu, prietenul suprem și de nădejde într-o realitate ostilă prin definiţie, n-a mai fost decât un pas și asta a venit natural. Visând la Rai, nici nu știm cum ne-am pricopsit cu efectul advers și pervers al păcătuirii potențiale și cu stigmatul și promisiunea iadului și a diavolilor care ne fac şăgalnici bezele cu mâna lor neagră și cu unghii mari, din dubele iadului care circulă într-un iureș pe străzile vieții noastre și sunt pregătite să ne salte și să ne ia în cămașa de forță la fiecare cotitură. O, dulce fericire de câine și de năpârcă, de hienă și de cârtiță, toate opera Lui Dumnezeu, dar care niciodată nu au îndrăznit a spera un loc sub soarele binefăcător al Raiului, și nici nu pot păcătui cumva ca să se roage milogi Lui Dumnezeu de iertare cum facem noi oamenii...! O, câini și hiene scârboase, care niciodată nu pot păcătui prin definiţie, ferice de ele cum le-a plănuit Dumnezeu așa încât nepăcătuind, nici nu pot ajunge vreodată în iad cum ne căinăm noi de frica lui și arătăm cu degetul minunați în emulația noastră religioasă și înspăimântați spre acest drob de sare...! De aceea întrebarea capitală de pus e : Au ce satisfacție cinică a avut Dumnezeu când ne-a făcut știind că noi oamenii, din mijlocul mocirlei disoluției vieții noastre vom ajunge să ne punem practica și stringenta întrebare : cum e mai bine să mori, de drum lung și alergătură ca un câine fericit, fără iad și fără Rai, fără păcate și fără virtuți ori să fii om și să sfârșești prin tragerea pe roată în chinurile iadului pentru plata păcatelor, atribute strict omenești...? Și câinii ucid, dar nu fac crimă, nu fac păcate, noi oamenii ne naștem cu șapte păcate, de prunci, și ele se adună, soldul lor crește cu ghiotura până la sfârșitul vieții, ca factura unui telefon uitat deschis pe date mobile de internet. De aceea în mintea noastră de oameni chinuiți de patimile și păcatele omenești, ne vine logica întrebare : ce e mai bine să fim, câini trăind și murind fericiți, inconștienți și lipsiți de păcate și urgia unui Rai câinesc care nu există, ori oameni cu conștiința amară a unei vieți trăită în echilibristica păcătuirii din te miri ce la tot pasul, pasibili de a suporta pedeapsa eternă a decăderii în înfricoşătorul iad atât de obsesiv și inexorabil promis de canonica religioasă și intransigența Dumnezeiască cinică și definitiv antagonică omului și omenescului ...? Nu știu cum poate exista și poate domni liniștit de-o veșnicie Dumnezeu în tronul Lui de aur din Rai știind că în orice minut pe pământ o dramă inevitabilă i se întâmplă oricărui om, creație divină din lut peste care Dumnezeu a suflat duh și a spus să se facă om. Pentru ce a fost făcut acest om și pentru ce i s-a dat această soartă de viață legată cu ață, dacă sufletele și viețile noastre omenești sunt strepezite de atâtea înfricoşări, tragedii și mizerii...? Ce poți spera în aceste condiții ca testament să lași în urma ta după ce mori, decât nimic care să-L impresioneze și miște pe Dumnezeu un pic din disprețul și nepăsarea evidentă ce-o are pentru soarta, păsurile, fasoanele și ighemonicoanele noastre efemere...? Nu poți decât după o lungă și grea suferință și agonie să mori uitat de lume și de Dumnezeu, chiar din secunda în care te-a făcut din lut și a suflat peste tine un anumit Duh, și să speri că după o viață de rugăciune și post, doar, doar s-o îndura Domnul de tine să-ți arunce în Rai, plictisit și agasat, două trei coji mucegăite de mântuire ca la un milog, ca să vegetezi în Rai după pohta ce-ai pohtit, și să te întinzi de lene și relaxare o veșnicie în Împărăția Lui Dumnezeu care nu are sfârșit, și să-ți faci corvoada acestor triste și sordide veacuri de veșnicie în preajma Palatului Divin Domnesc, unde în tot ceasul se aud baluri și sfinte cântări de îngeri, serafimi și nenumărați heruvimi nepăsători, nevinovați și normal veșnici și fericiți... După moartea ta, omule nefericit, n-ai cum să lași în urma ta ceva care să conteze excelenței și impresionabilității Divine. Ori te rogi ca un milog și ca un criminal de milă și îndurare, ori soarta ți-e pecetluită la ghena de gunoi a Raiului, adică în prea cădurosul iad. În materie punitivă nu numai focul te poate arde și pedepsi, ci putea exista la fel de bine un iad al Siberiei și înghețului, să te chinui în iad de degerături extreme, ori ceva deosebit de extrem și dăunător cărnii omenești păcătoase, numai de Domnul putând fi inventat ca mijloc punitiv și de tortură. Se pare că iadul nu-i mai impresionează pe criminali, hoți, pungaşi și bandiți. Ei au fost de la începutul lumii începând cu Cain care și-a ucis fratele, apoi potopul lui Noe, și până la sfârșitul ei apocaliptic cu potoape și urgii ineficiente care au fost și-or mai fi, fiindcă asta e voia și soluția exclusivă și ineficientă a Domnului. Văzând această soartă amară omenească ce mă paşte atât pe pământ cât și în Cer, nu văd ce soluție de confort și fericire s-ar putea găsi cu nădejde atât în viață cât și în moarte, care se apropie pe zi ce trece, cu bolile, chinul și agonia finală de care nu e scutit nici cel mai sporit întru credință călugăr. Cum aș putea evita chinul atât din viața asta cât și din cealaltă ? Este imposibil. Este un chin natural să trăiești. Este un chin natural să mori. Tonul tragediei e dat și e inexorabil. Cum ar putea fi o soluție serioasă și verosimilă visul de continuare supranaturală a eu-rilor și erorilor noastre  sub formă de duhuri și suflete fie chinuite în continuare în neantul iadului, fie juisând într-o fericire incuantificabilă și neverosimilă în neantul Raiului ? Nu ajunge pogromul și tragedia de pe pământ ? Prea dulcea fericire inimaginabilă a Raiului ne aduce frisoane și neliniști la fel de patologice ca frisoanele morții și ale iadului. Gustul amar al durerilor vieţii noastre ajunge ca o rază timidă de lumină până la Rai luminând inutil și palid fruntea Lui Dumnezeu și-aşa luminată prea suficient de propria-i mândrie și aureolă ca să ne mai poată înțelege și simți vreodată pe noi, robii Săi cu carnea alterabilă tremurând pe noi de frica de viață, de moarte, de iad, de Rai și de Dumnezeu. Nu poți evita frica de Dumnezeu. Nu poți eluda legile naturii, periculoase vulnerabilității umane, și să crezi că visul de dragoste din Rai ne va scuti de un sfârșit sordid și de întunericul, frigul și vidul cosmic de la care căldura Lui Dumnezeu nu ne ajunge căci căldura nu se propagă prin vid. Întâlnirea cu Dumnezeu a rămas un vis frumos și deşart de dragoste, întrucât vidul ne desparte. Vidul înțelegerii, vidul rațiunii, vidul legilor naturale, nu supranaturale, speculative.   Putem să visăm frumos la Rai și e dreptul nostru de a ne calma și a ne înșela boala cu acest medicament. Avem dreptul să trăim și să murim îmbălsămați de visul de dragoste cu Dumnezeu. Un vis de dragoste univoc, numai de la noi către El. Numai noi visăm că putem câștiga fericire din această dragoste. Dumnezeu zâmbește aproape plictisit de dragostea noastră, întrucât El are dintotdeauna de toate și nu mai poate câștiga nimic de care să fi dus lipsă vreodată, din dragostea noastră ineficientă și inutilă. Să iubești adânc pe Dumnezeu și să știi că în această îmbrățișare ți-a strecurat discret în buzunarul de la spate o cărticică unde se vorbește de Înfricoşătoarea Judecată și de iad cu diavolii lui negri aferenți, e o dragoste tristă, funebră, patologică și malignă. În această tristă poveste de dragoste argumentul prozaic al inventării conceptului de iad, de către oameni sau de către Dumnezeu, cine mai știe de cine, și servirea lui către conștiințele noastre strepezite și dezabuzate este o torpilă care lovește inexorabil în orice exuberanță și emulație a dragostei și bucuriei noastre de viață, de Rai și de Dumnezeu. Fără pilula amară a prezentării intransigente în fața noastră înfricoșată a chinurilor iadului aveam toată motivația să cred într-o mântuire, într-o salvare dispusă de un Dumnezeu al milei și paternității pentru specia Sa preferată, omul. Știu, cine se iubește se tachinează și critică, ori Tatăl nostru ne critică exagerat de la Facerea Lumii și până-n vecii vecilor, inexorabil, alungați și lepădați în scutece din Raiul natal pe un pământ cu noroaie, năpârci și viruși,  lagăr de concentrare definitiv al nostru în care ștacheta aptitudinii noastre către perfecțiune și sfințenie e inuman și nerealist de ridicată. Specia preferată a Lui Dumnezeu agonizează pe sordidul pământ în neputință, mizerie și decadență. Și își injectează în vene medicamentul naturist și normal omenesc al credinței și dorinței viscerale de Rai sub efectul atât de patologic al vieții chinuite în lagărul pământ. Măcar avem dreptul să visăm că mai e loc în Cer lângă Dumnezeu și pentru fiecare din noi, fiecare cu mărunțișul său, cu ghebul său, cu țidula sa de pretenții și aspirații la infinit adresată Domnului. Or eu nu pot adresa Domnului nici o cerere pertinentă. E stupid să mă adresez soarelui, precum și Lui Dumnezeu, un corp și o energie din univers infinit mai impozantă decât soarele, cu treburi și rosturi serioase în univers decât să fie gestionarul pricinilor unor adunături de celule și cărnuri care suntem fiecare din noi în diversitatea regnului animal. Nu suntem preferații Lui Dumnezeu, suntem tolerații Lui, atunci când nu suntem luați la ochi, băgați în seamă punitiv și cadorisiți cu vreun potop, apocalipsă, molimă sau altă urgie din instrumentarul de tortură al Domnului, din magazia căruia și-au luat și diavolii uneltele lor de serviciu, căci de unde să le ia decât de la Creatorul lor și al universului ? Dându-ne diavolii pe cap nu-ntelegeți că suntem respinși voalat de Dumnezeu căci mirosim urât și îmbrățișările noastre l-ar murdări pe Domnul de balele noastre canceroase ? Astfel că nu mă pot considera o specie preferată a Lui Dumnezeu. Chinurile vieţii îmi prevestesc și conturează tot mai verosimil chinurile morții și ale iadului ca un rău necesar dispus de Dumnezeu odată pentru totdeauna pentru noi cei din linia întâi, noi păcătoșii care nu putem evita păcatele și declinul, orice-am face. Însăși viața noastră-i un păcat, căci nu se spune stupid că ne naștem din păcat și din rușine ? Încă n-am auzit de vreun consiliu religios care să dezavueze și respingă aceste stupidități și nonsensuri religioase. Iar ceea ce nu este respins și interzis, înseamnă că e permis. Nonsensul acestei permisiuni a credinței până una alta e o calitate curentă oficială care îți conferă toate scuzele de care ai nevoie în eroarea ta religioasă în vogă și la modă. N-ai decât să fii sceptic după cum îți place și să pierzi șansa acestui vis frumos și acestei turmentări religioase care-ți face bine. Ori dacă vrei să fii liber total de orice datorie și orice credință, de orice vanitate și prejudecată, de orice ritual şamanic religios care ți-e drag și pe care ți-l impui ca necesar, poți opta să-ți cureți astfel abrupt sufletul și inima de toată fermentația oricăror obsesii și credințe și să devii liber, mai liber decât Dumnezeu în primul minut al vieții sale când deja el nu se simțea confortabil, își făcea griji și probleme de cum să facă lumea ca s-o facă inteligent și să meargă. Totu-i o vanitate, credința ori necredința. Ele sunt simptomul unei boli a gândirii ori de te droghezi cu ochii închiși și însuflețit cu o credință, ori dacă îți cureți hotărât sufletul de toate. Animalele sunt cel mai realiste. Ele sunt imune acestor boli ale gândirii umane, religia și ateismul.  Și atunci ce pretenție să am la Rai și la mântuire și ce să fac eu cu această mântuire ? Mă întreb cu bun simț și rușinat la ce ar fi bună prezența mea și activitatea mea în acel Rai, decât să-mi servească propriului meu scop egoist de salvare a pielii, când se vădește tot mai mult că eu nu-i pot fi de folos cu nimic Lui Dumnezeu în Atotputernicia-i care de aceea e atotputernicie, ca să nu aibă nevoie de dependența slujirii mele și a oricui ca robi ai Lui Dumnezeu...? Dumnezeu oricum putea avea totul și se putea simți bine și confortabil și fără de aportul meu insignifiant într-o robie şi servilism inutile atât mie cât și Lui Dumnezeu. De fapt credincioșii pentru ce vor mântuirea și repartiția pentru habitatul Raiului ? Pentru ei și confortul lor sau pentru a fi altruiști și de folos Lui Dumnezeu ? O, oricât de frumos și delicios ar fi Raiul cu desfătările sale, tot nu mă poate convinge de bunătatea acelui loc când standardele pentru a-l dobândi sunt atât de iraționale, draconice și neomeneşti...! Nu mă văd tăind frunză la câini în Rai, și nu mă văd legănându-mă lenos într-un hamac serafic după programul de slujire, osanale și tamâiere de 8 ore de la curtea Lui Dumnezeu. Programatic suntem făcuți atât de răi de Tatăl nostru încât să nu putem atinge Raiul după standarde vorbind. Nu avem nimic mai presus, bun, sfânt și valoros în noi decât caracteristicile speciei regnului animal din care facem parte. Ceea ce s-ar numi inteligența și conștiința de sine pe care ne-a dat-o Dumnezeu, e de fapt inteligența unui prădător superevoluat. Tot către prădăciune avem apetență înnăscută și e un fapt natural că facem parte din topul superprădătorilor regnului animal. Dumnezeu care a inventat puiul de cuc criminal prin definiţie care abia ieșit din ou dă cu aripile ca să arunce afară din cuib toate celelalte ouă, nu a inventat numai atât. A inventat și puii de hienă a căror hârjoneală în joacă degenerează în mușcături și conflict de moarte, a inventat și puii de rechin care sunt canibali și se mănâncă între ei chiar din burta mamei ca și fetuși, înainte de-a se naște. Tot bestii ne-a făcut Dumnezeu și pe noi, bestii umane, iar bruma de bunătate ce mai există în oameni, e un cadou al evoluției și nu al dărniciei divine. Dumnezeu stă ascuns în Împărăția Sa de la Facerea Lumii. Și totuși, în această penurie divină nu ne-am sălbăticit detot. Tot mai sunt oameni buni, și smeriți, drepți și cinstiți, amintind de Dumnezeu și ideea măreață ce-o cuprinde. O idee bună și necesară pentru calmarea omenirii. Că și de nu exista, tot trebuia inventat un Dumnezeu pentru calmarea bestiei umane și susținerea ideii de Dumnezeu îndreptar a tot și a toate. Și poate e mai bine că Dumnezeu nu s-a arătat decât la puțini aleși. Altfel, tot vulgul cârcotaș îi putea găsi cusururi. Ferice de Dumnezeu că domnește acolo sus, în Țara de niciunde și de nicăieri numită Raiul. Înțeleg acum de ce n-a făcut Dumnezeu Raiul pe pământ. Cum le e obiceiul, oamenii îndată l-ar fi spurcat cu moravurile și cârcotelile lor de precupeți și bestii. Căci omul sfințește locul dar îl și spurcă. Iar pe Dumnezeu s-ar fi găsit sigur vreun nebun să-L uzurpe de la tron, să se dea el drept Dumnezeu și să ne impună altă poveste, altă credință și alt jug al supunerii religioase. Trăind atât de departe de noi, Dumnezeu e ferit de pericolul dezintegrării. Înțelegem reținerea Lui Dumnezeu în a se apropia de noi, pentru că puțim a oameni. Așa a rânduit Dumnezeu, ca simplitatea noastră omenească să fie boemă, neîngrijită și să pută. Pe când mărirea Sfântă să miroase a ambră și parfumuri serafice în comparație cu mizeria umană care pute. Visez că Dumnezeu nu se va deranja de aceste apropieri imposibile între caste, casta îngerilor și casta oamenilor.  Și ne va primi pe toți la pieptul Său, leproși, împuțiți, să ne dea sărutul de mântuire. Ca să putem muri liniștiți, să ne dea acest privilegiu să trăim întâia noapte de dragoste și ultima noapte de război cu Dumnezeu. Stă în Atotputernicia Lui Dumnezeu să întrerupă conflictul Lui cu noi și să nu ne mai sperie cu iadul, o instituție cinică și inutilă, deoarece nu se învață practic nimic din pedepsele pentru păcate de-acolo. Dacă nu acum, măcar peste o mie sau zece mii de ani să ne dea Dumnezeu un semn de binețe din Înaltul Său insondabil și străin rațiunii și puterilor noastre. Acum însă să stăm liniștiți, nici noi nu vom vedea pe Dumnezeu. Și vom rămâne simplă materie primă : Carne de murit și de înmormântat. Ce testament să las în urma mea pentru această condiție derizorie ce mi se prevestește curând ? Ce să las urmașilor mei care să-i impresioneze și bucure ? Constat că nu le pot lăsa nimic decât cadavrul meu pe cap într-o zi când voi muri. Și o grămadă de bani de plătit pentru îngropăciune.  O, Dumnezeule, dacă nu merit Raiul, aruncă-mă cu tot cu cadavru în iad ca să nu las testament dragilor mei propriul cadavru înghesuit într-un sicriu inutil și dezgustător...! Să plec pe ulițele satului, ca măgarul care simte că moare, așa aș vrea să dispar și eu fără să îndurerez și necăjesc pe nimeni cu imaginea mea dezagreabilă în sicriu și în groapă. Și să-mi cer scuze urmașilor mei că am respectat îndemnul divin să ne înmulțim și să umplem pământul. Să-mi cer scuze că născând pe cineva, nu numai că nu i-am putut lăsa nimic prin testament decât jalnicul și propriul meu cadavru, dar l-am condamnat iresponsabil la univers, la viață și la moarte.     În continuare citez pe Mihai Eminescu, cu o poezie grăitoare care e similară simțirii și motivării acestui text ce l-am scris :     
   "O, stingă-se a vieții fumegătoare faclă,
Să aflu căpătâiul cel mult dorit în raclă!
N-aflai loc unde capul în lume să mi-l pun,
Căci n-am avut tăria de-a fi nici rău, nici bun,
Căci n-am avut metalul demonilor în vine,
Nici pacinica răbdare a omului de bine,
Căci n-am iubit nimica cu patimă și jind...
Un creier plin de visuri ș-o inimă de rând.

De mult a lumii vorbe eu nu le mai ascult,
Nimic e pentru mine ce pentru ea e mult.
Viitorul un trecut e, pe care-l văd întors...
Același șir de patimi s-a tors și s-a retors
De mânile uscate a vremii-mbătrânite.
Sunt limpezi pentru mine enigmele-ncâlcite:
Nu-ntreb de ce în lume nu ne e dat de soarte
Noroc fără durere, viață fără moarte.
Am pus demult deoparte acele roase cărți
Ce spun c-a vieții file au vecinic două părți...

Cu-a lor înțelepciune nimica nu se schimbă
Cu dezlegări ciudate și cu frânturi de limbă
Ocupe-se copiii... Eu pun o întrebare
Nu nouă, însă dreaptă... nu liberă, dar mare.

Viața, moartea noastră noi le ținem în mâni,
Pe ele deopotrivă noi ne simțim stăpâni.
O cupă cu otravă, un glonte, un pumnar
Ne scapă deopotrivă de-o lume de amar.
De ce țin toți la dânsa, oricât de neagră fie?
Ea împlinește oare în lume vo solie?
E scop în viața noastră ­ vun scop al mântuirii?
Nu junghiem ființa pe-altarul omenirii?
A gândului lucire, a inimei bătaie
Ridică un grăunte din sarcina greoaie
Mizeriei comune? Trăind cu moartea-n sân
Pe altu-n astă lume îl doare mai puțin?
O, eu nu cer norocul, dar cer să mă învăț
Ca viața-mi preț să aibă și moartea s-aibă preț.
Să nu zic despre mine ce omului s-a zis:
Că-i visul unei umbre și umbra unui vis.

O, Demiurg, solie când nu mi-ai scris în stele,
De ce mi-ai dat știința nimicniciei mele?
De ce-n al vieții mijloc, de gânduri negre-un stol
Mă fac să simt în minte și-n inimă un gol?
De ce de pe vedere-mi tu vălul ai rărit,
Să văd cum că în suflet nu am decât urât?
Viața mea comună s-o târâi uniform
Și să nu pot de somnul pământului s-adorm?

Zadarnică, pustie și fără înțeles
Viața-mi nu se leagă de-un rău sau de-un eres.
Eu nu mă simt deasupra și nu sunt dedesupt,
Cu mine nu am luptă, cu lumea nu mă lupt
Pentru-o minciună mare ori mare adevăr.
Totuna mi-ar fi mie, căci alta nu mai cer,
Decât să fiu în dreapta ori stânga hotărât,
S-omor și eu pe altul sau să fiu omorât
Și făr- de nici un titlu în lume să mă-nser...

Căci ce-i la urma urmei minciună, adevăr?...
Să țin numai la ceva... oricât ar fi de mic...
Dar nu țin la nimica, căci nu mai cred nimic."