INCURSIUNE FRAUDULOASĂ ÎN RAI

Incursiune frauduloasa in Rai
   In existenta noastra pamanteasca noi oamenii avem placuta bucurie de a constata prezenta unui Dumnezeu Atotputernic care in bunatatea si marinimia Sa ne acorda un deplin liber arbitru, o totala libertate de-a ne implini si realiza ori de a ne rata complet in aceasta lume sau in lumea cealalta deopotriva, fiecare dupa puteri, vointa si optiuni. Nu este vorba de noroc. In marea-i marinimie ne da Dumnezeu si noroc uneori dar stim din viata si din experienta ca intotdeauna norocul ni-l facem si noi cu mana noastra, caci Dumnezeu ne da dar nu ne baga si-n traista. Dumnezeu ne da undite sa pescuim dar nu pesti. Mandri de acest ajutor divin primit multumim Lui Dumnezeu pentru toate darurile primite, daruri oricum otravite caci nu ne e de nici un folos libertatea nici de a ne implini, nici de a ne rata atat in lumea asta cat si in cealalta. Caci bogatii nu-si pot lua cu ei toate realizarile si bogatiile in cer iar virtutea saraciei a celor amarati si saraci e o apa de departe cu care nu-si pot stinge focul nenorocirii si amarului de aproape. Pentru toti, ramane speranta mantuirii, iarasi un cadou otravit, un alcool fara grade care totusi imbata pe toata lumea muritoare, de frica, de necesitate biologica, leac paliativ pentru patologia sufletelor si trupurilor noastre condamnate la universul rece, inuman, periculos vulnerabilitatilor si fricilor noastre insurmontabile pentru care-am gasit un Dumnezeu atoatevindecator in acest univers de regula din cale-afara de ostil neputintelor noastre biologice. In rest a dat Dumnezeu sa fim bogati sau saraci. Asta e totul si se pare ca nu mai vrem nimic pe acest taram al vietii ci doar de moarte ne agatam si de doctoria vindecarii si relaxarii de pe lumea cealalta. Astfel din viata facem o parodie si o bagatela ce o gestionam ca un lucru ieftin si inutil, bucuria si scopul practic si imediat al vietii ne sunt improprii si straine caci din moarte facem un țel si un vehicul catre asteptata sarbatoare perversa si irationala a mortii aducatoare unica de mantuire. Si totusi, paradoxal, cu speranta mantuirii inoculata patologic in sensibilitatea noastra, ne pare pe fond rau ca murim, ca ne dezintegram si o terminam cu tot ce-am avut, dorit si simtit si tremuram plangand ori de mila mortii noastre ori de a celor dragi. Daca murim ori noi, ori cei dragi noua, de moarte buna, nimeni nu este vinovat, nici macar Dumnezeu, singura autoritate care gestioneaza calificat doar moartea noastra, un pur stagiu formal de uzat,singurul izvor de viata viitoare, iar de viata noastra Dumnezeu e preocupat doar adiacent si precar dandu-ne doar painea noastra cea de toate zilele si sanatate cat sa putem ingenunchea si sa ne putem ruga pentru iertarea pacatelor ca atribute fara de care Facerea Lumii si a noastra nu aveau efectul urmarit de Dumnezeu in noi, acela de a fi cersetori de profesie de mila divina caci nu a ingaduit si oprit sistematic Dumnezeu posibilitatea de a nu face noi pacate si greseli ci intai de a pacatui si apoi de a cere iertare, apoi cine stie de-om avea noroc la Infricosatoarea Judecata la indulgenta Lui Dumnezeu de-a prinde un loc, cine stie, in ultimul vagon clasa a treia al Expresului de Rai, un taram al promisiunii pure artificiale si nu al experientei palpabile, verificabile, rationale si logice. Nu exista logica si certitudine in devenirea din Rai ci doar speranta in genunchi intr-o inimaginabila salvare ce e cu atat mai otravita cu cat nu stim cum apreciaza Dumnezeu in inima noastra de-i meritam sau nu iertarea cu imimile noastre pline de pacate trecute cu meticulozitate in mercurialul din Cartea-i Sfanta a Infricosatoarei Judecati. Pana atunci, plini de pacate, toti tinem la pielea noastra si zicem ca suntem oarecum buni si vrednici de mila Lui Dumnezeu. Toti ne mangaiem pe crestet cu acest deziderat si ne vedem frumosi in oglinda, nimanui nu-i e greata si sila de sine insusi si nu se pedepseste si autoflageleaza singur spre a scuti pe Dumnezeu de-o sarcina gretoasa si obositoare de la-nceputul lumii de-a pedepsi programatic si inexorabil pe toti cei ce-i vede răi. Naparci otravitoare ori boboci simpatici de rata cu puf galben, criminali sau calugari piosi, toti si toate au instinctul de conservare si vor o sansa la existenta si la viata, oamenii avand in plus splendida maladie a obedientei fata de un Dumnezeu ca unealta si mijlocitor unic pentru eternul dezirabil dupa firea omului concediu din Rai. Tot ce avem sigur e deocamdata uzarea stagiului vietii mizerabile, generatoare de moarte pentru toti, indiferent cum, bogati sau saraci. A fi bogat ori sarac iata motive de adus multumiri Lui Dumnezeu cata vreme bogatia si saracia in egala masura sunt rezultatul demersurilor Lui Dumnezeu in gestionarea destinelor noastre iar specializarea Sa de la Facerea Lumii a fost sa faca o spartura inutila in neant, sa framante lutul murdar al pamantului abia creat si sa ne faca pe noi oamenii dupa chipul si asemanarea Sa, bogati ori saraci, hoti si criminali ori sfinti parinti sporiti intru piosenie si credinta, toti tributari degringoladei de-a fost denumita viata aducatoare de absolut declin si crepuscul spre teritoriul inexorabil al sfarsitului deplin si promis al mortii ca ratare completa a visului frumos al Lui Dumnezeu despre oameni. Bogatie sau saracie toate trebuie sa le primim cu bucurie de la Cel ce imparte in univers dreptatea si totul chiar daca aceste diferente intre oameni ne fac sa ne uram visceral intre noi, fiecare dupa statut, bogatii dispretuindu-i pe saraci iar saracii blestemandu-i pe bogati pentru norocul si opulenta lor nerusinata. Dumnezeu care ne dramuieste destinele diferit, facandu-ne si bogati si saraci aduce astfel intre noi o inechitate sistematic inacceptabila si nedigerabila pe care nu o putem depasi si ne imparte de la inceputul lumii in tabere diferite si etern beligerante. Nu scapam nici un prilej astfel de a ne ucide unii pe altii regulat, istoria lumii trecute, prezente si viitoare fiind de fapt istoria unor astfel de crime infaptuite sau in proiect. Desi trebuie sa ne iubim unii pe altii, sa ne iubim prietenii, sa ne iubim dusmanii, sa le intoarcem obrazul sa ni-l palmuiasca de o mie de ori, in realitate ne uram programatic ca si animalele, ceea ce si suntem, si asta pentru ca Dumnezeu ne-a facut (se spune din fericire) diferiti unii de altii, dar biologic nefericit, aidoma animalelor. De aceea, fiind animale, avand biologic aceleasi tare si caracteristici anatomice, aceleasi reflexe si zestre similara genetica ne comportam ca si animalele, pana nu demult fiind canibali ca si vechii salbatici din Noua Guinee. Facem razboi, ura de rasa si ne uram si dusmanim unii pe altii, jocurile insele sunt prilejuri de conflict caci si la carti si la table si la fotbal luptam disperati contra cuiva in dorinta patologica si barbara de a ne invinge rivalul pentru a sarbatori pe cadavrul lui victoria si a fi mandri ca suntem astfel campioni. Fericiti si mandri de demersul nostru barbar de luptatori si campioni, ne sabotam si omoram cu satisfactie caci asa ne-a setat Dumnezeu instinctele in corpurile de carne biologic identica intregului regn animal, oameni sau animale fiind, urand, dusmanind si dispretuind tot ce nu suntem noi, tot ce miroase relativ altfel decat hoitul nostru. Constiinta umana, bunatatea, blandetea, piosenia, inteligenta si dezideratul la paradis si sfintenie sunt doar visuri si fantezii in vuietul vremii noastre ce ne tine captivi in incartiruirea si constrangerea regnului animal de natura eminamente salbatica. Fiind prin voia Lui Dumnezeu un astfel de soi de animale denumiti pretios oameni suntem din start vaduviti si limitati, instrainati, indepartati definitiv de idealul paradisiac oricat de evlaviosi si credinciosi am fi in invocarea noastra ineficace si inutila a ajutorului unui Dumnezeu caruia in schimb îi e scarba a se compromite sa se arate si sa traiasca logic printre noi daca tot ne-a facut pe noi aidoma Lui si pamantul si nu îi e sila de Opera Sa, a locui in ea, acest ghetou cazon si fara confort, acest grajd nefericit in care oamenii put ca porcii atat moral cat si fizic. Or astfel, e de inteles de ce Dumnezeu nu se incurca a locui printre noi si moravurile noastre imputite, in lumea noastra neispravita, acceptand exclusiv si cel mult sa ne ia eventual in Rai intr-o zi imemoriala si de neconceput si doar cu sufletele caci trupurile ne put a oameni. Suntem doar animale din jungla, fara Dumnezeu si nimic mai mult si suntem identic feroce ca jivinele, de aceea si interesele noastre fiind mereu antagonice, ceea ce unii iubesc altii urand de moarte, ceea ce unii scuipa altii lingand cu placere. Si mereu bucuria vietii ce-i pentru unii, scarba e pentru altii. Dar in general bogatia si nimicnicia vietii o iubesc toti, bogati ori saraci, este visul tuturor, confortul este necesitatea tuturor, banii fac bine tuturor, toti se roaga Lui Dumnezeu pentru spor in casa. Avem piese muzicale ( "I want to be a billionaire" de Travis Mccoy) sau romane cum ar fi "Adolescentul" de Dostoievski in care se vede atat de bine latura arivista a omului, dependenta de visul bogatiei. A fi bogat e un privilegiu pe care ti-l poate acorda Dumnezeu ca sa devii bogat, ca sa-ti satisfaci toate trebuintele ce-ti fac din pustiul de viata un vis si din visul imposibil o viata. Toti au de castigat de la Dumnezeu: bogatii pe pamant si saracii in Cer. E tentant sa fii bogat pe pamant dar asta e limita si pretul de platit al bogatului : El va scrasni din dinti de durere in iad. E tentant sa mostenesti Raiul dar intri acolo doar daca ai fost sarac lipit, deci daca ai scrasnit din dinti in viata de dureri, lipsuri si amar. In orice tabara esti viata oricum ti-e irespirabila si constiinta strepezita privind spectrul pretului otravit platit de ai sau nu ceva in viata asta, o nefericita caricatura a unui plan frumos ratat al Lui Dumnezeu. Oricum, cu acest stigmat al ratarii toti viseaza la confort, relaxare, calatorii: bogatii sa inconjoare pamantul, saracii sa-l eludeze evaporandu-se de pe el cat mai goi, mizerabili, bolnavi si bicisnici, conditie sine-qua-non pentru relaxarea exclusiv postuma si iritant de insondabila a Raiului. Vazand asa disolutie si complicatie existentiala toti se multumesc cu ce au, nu-si mai bat capul, unii cu imparatia cerului (bogatii), altii (saracii) cu imparatia pamantului. Astfel toti isi vor vedea de interesul lor marunt, bogatii sa-si manance bogatiile, saracii, atat de cuminti si inocenti sa le viseze si proiecteze exclusiv in Cer. Nimeni nu va indrazni si altceva si nu-si va putea depasi handicapul dorintelor si bucuriilor meschine si marunte ale vietii. Astfel, orice bogatas al acestei lumi va gasi cu cale ca e normal sa isi poata permite a cheltui oricat pentru a-si trai viata cum se spune, cat mai confortabil si dulce. Nu conteaza banii pentru bogati, bogatii îi au oricum indestulator prin grija Lui Dumnezeu care a lasat ca saracii asociati prostimii sa dea bani iar bogatii asociati desteptilor sa-i ia, intr-un algoritm malefic intotdeauna cu sens unic: de la saraci catre bogati si niciodata invers. Nu ca unii sau altii ar merita mai multi bani pentru indestularea pamanteasca. Vorbim in sens pragmatic de numarul banilor de pe piata de capital care sunt mereu aceiasi. Vedem din viata cum toate tarile muncesc si fac bani iar Elvetia îi ia in banci si traieste cu ei. E lege a firii data de Dumnezeu si vedem ce se intampla din practica vietii de la Facerea lumii ca numarul banilor dupa un proces legic dispus daca nu de Dumnezeu atunci de cine?, e apanajul si privilegiul acumularii cu precadere la bogati prin orice mijloace, specula si crima, inselatorie de regula, iar saracii sa fie intotdeauna tapii ispasitori pagubiti metodic pecuniar intr-o nevoie disperata irealizabila de bani, dupa voia Lui Dumnezeu fara de a carui stire nimic nu se misca pe pamantul mercantil, opera rebutata a Lui Dumnezeu de vrem ori nu vrem sa vedem aceasta catastrofa cosmica, pamantul si lumea de mantuiala facute in sase zile, de care intregului univers îi e rusine si jena. Vedem asadar ca nu e de nici un folos bogatia bogatilor caci ea e doar pentru aceasta lume si ahtierea dupa ea nu e tot ce ne cere Dumnezeu cand El ne cere saracie la superlativ, smerenie si blandete, virtuti aducatoare de bogatie exclusiv doar pe lumea cealalta uzand neaparat de inexorabila moarte. In van adunam averi, placeri si conforturi pe pamant caci ele Îl manie pe Dumnezeu si ne departeaza irecuperabil de Slava, legile si indreptarile Sale. Astfel, nu putem fi ai Lui Dumnezeu caci ne spune Domnul binecunoscutul concept maniheist : "Cine nu e cu mine e impotriva mea si cine nu aduna cu mine in cer, pe pamant risipeste". Deci nu putem merge in Rai cu atat mai mult cu cat mai dulce ne-ar da Dumnezeu viata pe pamant, dulceata aceasta, bogatia, norocul, fiind o otrava ce ne pricinuieste necaz etern inevitabil. Ci mai degraba trebuie sa suferim si pagubim intentionat in viata alegand de buna voie virtutea iovica a necazului si saraciei pentru a castiga simpatia nestirbita a Lui Dumnezeu si vesnicia si a le imbraca precum niste haine potrivite dar otravite, dupa mofturile si ighemonicoanele noastre desarte. Oricat am fi de frustrati de aceasta nesansa, nu putem lua si conserva nici un zambet, nici o placere, nici o emotie, nici o bucurie a vietii de pe pamant cu noi in Rai, ori macar in groapa sa ne mai lumineze si indulceasca macar trei zile funesta mizerie a sicriului depus la capela. Caci pentru a mosteni cu nadejde Raiul filiera-i stiuta: Trebuie sa murim mai intai completamente si definitiv si dupa tot tipicul: Nasterea intai in durerile mamei, bolile mizerabile ale copilariei: oreion, cor, gripa, purtati de mama in brate prin spitale, lipsa jucariilor vazute prin vitrine cu plansul disperat si dojana si urecheala parintelui, dramele pubertatii, ale adolescentei cand nimeni nu se mai intelege cu noi, prima dragoste a tineretii intotdeauna spulberata si fara speranta, nunta si casatoria nepotrivita, ratarea profesionala, somajul, divortul, pensia mica, moartea parintilor sau a unui copil calcat pe trecerea de pietoni, divortul si dramele copiilor, azilul, imbolnavirea, tensiunea, diabetul, prostata, cancerul de col uterin sau san,alzheimerul, decrepitudinea, ramolismentul, sectia de urologie, neurologie, cardiologie, oncologie, pampersii pentru adulti, cancerul, morfina, agonia, asfixierea, caderea pe capul copiilor, moartea in spital, biletelul la degetul piciorului pe masa de autopsie,frigiderul, morga, sicriul, capacul, cioclii, groapa, cuiele, preotul, ortul popii,pamantul, intunericul, viermii, femeia platita sa vina sa ne tamaieze mormantul patruzeci de zile, pomana de patruzeci de zile... Iata toate mizeriile ce trebuie sa ni se intample si sa induram pentru a ajunge catinel in Rai dupa pohta ce-am pohtit intr-o viata de rugaciune. Nimeni n-a indraznit vreodata sa viseze si sa spere ca poate fenta si eluda toate aceste mizerii de-au fost denumite viata pentru ca apoi sa se duca in Rai cu o floare la ureche, neatins de morbul acestor scarbe ale vietii cu care ne-a cadorisit exuberant Dumnezeu in splendida-i Creatie ce ne-a ingrozit simturile. De-am fi fost programatic fericiti in viata cum sunt sfintii in Cer, Raiul si mantuirea n-ar mai fi avut sens, am fi fost sfinti de vii pe pamant si fericiti, am fi avut totul aici dupa voia Lui Dumnezeu fiindca asa ar fi vrut El sa ne faca din start si nimic nu L-ar fi impiedicat in Atotputernicia-i, numai de-ar fi vrut intr-o clipa si o zi de inspiratie divina si lipsa de mizantropie, in una din cele sase zile ale Creatiei sa ne faca sfinti fara de cusur si fara de nenorociri pe pamantul norocit ca Rai autentic si posibil, dupa care Dumnezeu se putea odihni in ziua a saptea ori niciodata, avand in vedere ca un Atotputernic e putin plauzibil sa aiba nevoie de odihna oaselor ca oamenii. Saturatia si lehamitea omeneasca fata de toate aceste grozavii au ajuns la o limita si de aceea a sosit ziua cand trebuie spart acest blestem al simulacrului vietii si mortii noastre si al drogarii cu medicamentul visului odihnei si mantuirii eterne in Rai, ca sa vedem cu ochii nostri de muritori de a pus Dumnezeu ori ba un sens vietii si mortii noastre deopotriva de desarte ori pur si simplu s-a jucat plictisit cu noroaiele pamantului de-am iesit noi oamenii de pe urma framantarii unui boț de lut tarat din start de meteahna ratarii, denumit Adam. Tot ce trebuie sa facem sa spargem acest balci al timpurilor, aceasta comedie macabra, aceasta enigma si blestem denumit viata si moarte, mantuire in Rai ori pedeapsa in iad, e o calatorie in Rai, un desant, o incursiune frauduloasa pe lumea cealalta ca sa vedem incapatanati pe Dumnezeu de vii de El nu vrea sa ne vada decat absolut morti in prealabil, si apoi zburand catinel in Rai, jucandu-ne acolo ca niste copii alintati, razgaiati, total dependenti de cordonul ombilical al Lui Dumnezeu, in gradinita Raiului, acest de fapt cimitir vesel. Exista deci o posibilitate de a calatori in acest cimitir vesel, Raiul, in timpul vietii noastre. Sa vedem si sa simtim de vii mediul serafic cu care ne incanta si ne incita la speranta Dumnezeu. Sa calatorim in Rai fara voia Lui Dumnezeu, fara acordul Lui prealabil, incognito, de capul nostru, eretici si nebuni, cand deci putem totusi forta norocul sa ajungem in Rai pe cai oculte si nepermise de Divinitate. Trebuie intai sa aflam unde e Raiul de fapt. Stim prin deductie ca Raiul trebuie sa fie acolo unde e si Dumnezeu caci e specialitatea Lui Dumnezeu sa gestioneze Raiul. In general se admite ca Raiul nu e pe pamant de regula ci undeva in cer atat de bine ascuns de Dumnezeu precum El Însusi este, ca sa nu poata nici un savant trasnit calatori acolo cu vreo masinarie diavoleasca eludand regula de baza a accederii in Rai doar prin mijlocul mortii ca si conditie sine-qua-non dictata implacabil de Dumnezeu. Daca nici telescopul spatial Hubble nu a putut detecta nici o urma a Raiului in imensitatea cosmosului nu inseamna ca Raiul nu poate exista fizic undeva in spatiu. Ori in spatiul cunoscut, ori in cel necunoscut. Ori in acest univers, ori intr-un univers paralel la care stiintific si fizic oricum nu putem avea acces. Doar ca o nefericita si ultima concluzie de rezerva putem admite ca Raiul nu exista. Dar pentru a avea succes in cautarea noastra noi procedam ca in matematica prin metoda reducerii la absurd si presupunem ca Raiul exista. Tot ce a vazut si fotografiat Hubble, ultima galaxie de la un milion de ani lumina departare, sunt lumi reale sau care au fost iar raza lor abia acum luci vederii noastre precum vorba poetului. Poate ca Raiul e la un metru mai departe de bataia puternicului telescop spatial. Si astfel, chiar si luminii, fotonilor, cea mai rapida stihie a universului, i-ar lua un milion de ani sa calatoreasca pana acolo si s-ar plictisi pe drum de atata goana nebuna prin spatiu. Nu inseamna ca sufletele noastre ale raposatilor subsemnati se vor plictisi vreodata in goana nebuna catre Raiul de la marginea universului. Dumnezeu ajuta prin metodele Lui, stiintifice sau nu, ca sufletele noastre sa ajunga acolo in cel mult o saptamana si chiar se putea si mai repede de n-ar fi trebuit sa poposim pe drum la toate cele 24 vami ale vazduhului pentru controlul de la fiecare, potrivit cu pacatele noastre. Oricum, sa lasam sufletul cu calatoria lui postuma lansandu-se la Rai ca un paianjen profan si ignorant ce tese zelos o panza de paianjen pana la luna, si sa cercetam stiintific posibilitatea calatoriei noastre temerare in timpul vietii pana la Rai. Precum vedem, e o problema de distanta si implicit de timp pentru a ajunge la Rai cu hoitul nostru in toata splendoarea, in calatoria noastra incognito, facand pe Dumnezeu sa-si faca cruce cand ne va vedea deschizand ezitanti si emotionati poarta Raiului si intrebandu-L ce mai face si amintindu-i ca are vreo sapte miliarde de apeluri pierdute de la raposatii de noi si alte cateva miliarde de la cei dinaintea noastra... A ajunge incognito la Rai e o posibilitate stiintifica. Iata cum: Priviti o masa de biliard cu bilele aferente colorate si lucioase: Daca postavul mesei nu ar fi perfect neted si bilele asijderi, acestea cu greu ar putea avea o traiectorie rectilinie in drumul lor lovite de tac. Priviti o oglinda perfect stearsa cu un prosop moale sau sticla ochelarilor pe care-o stergem cu carpa aferenta din tocul ochelarilor. Daca privim la microscop masa de biliard, bilele, oglinda si lentilele ochelarilor vom vedea mari neregularitati pe suprafata lor, crevase, munti si văi microscopice care scapa celei mai perfecte slefuiri. Orice materie are aceste mici neregularitati care scapa acuitatii si observatiei noastre in prima instanta. La fel și timpul. El nu este perfect liniar si cuminte asa cum vedem și simtim noi ca trece. Daca asa cum am vazut, calatoria in Rai e o chestiune intai de moarte prealabila a corpului nostru din care doar sufletul pleaca, aceasta chestiune o lasam cum a formulat-o Dumnezeu si luam in calcul calatoria incognito fizica in Rai, care e o chestiune cel putin de distanta. Prea departe e Raiul ca sa putem ajunge in timpul vietii noastre in el chiar de-ar vrea Dumnezeu sa ne ofere darnic acest privilegiu cel putin odata, demonstrativ. Distanta pana la Rai nu ne permite fizic s-o strabatem chiar de ne-ar pune Dumnezeu un motor cu de doua ori viteza luminii cand stim ca viteza luminii e maxim ce se poate atinge in acest univers, asa a lasat Dumnezeu. A depasi viteza luminii inseamna nu numai a calatori foarte departe in spatiu dar si in timp. Calatorind cu maxim viteza luminii calatoresti inainte si in timp, in viitor. Depasind viteza luminii, dupa calculele lui Einstein, incepi sa manipulezi si comprimi pervers timpul si sa calatoresti in trecut. Vei ajunge undeva in trecutul tau, sa te vezi fața-n fața si sa-ți faci cu mana tie insuti ca sa lesinati amamdoi de emotie ce ti-a fost dat sa vezi. De asemeni poti calatori la momentul cand parintii Tai s-au cunoscut si jucandu-te malefic cu soarta Ta il poti trage de maneca pe tatal tau sa o ia intr-o zi pe ulita cealalta, sa nu se mai intalneasca cu mama ta si tu sa nu te mai nasti. Sau daca esti nervos pe tine ce criminal ai putut sa fii in viata, poti calatori in trecut frumusel, te poti apropia tu din viitor de tine din trecut si sa-ți tragi un glont in cap sa scapi lumea de crimele ce urma sa le faci cu fapta, cu cuvantul sau numai cu gandul, ca sa nu mai intri la puscarie pe viața si sa spui dupa aia ca-ti pare rau. Dar omorandu-l pe cel ce-ai fost tu, cum vei mai fi ajuns in viitor ca luand o nava ce depaseste viteza luminii sa ajungi in propriul trecut, sa iei un pistol și sa-ți pui capat de te bate remuscarea c-ai fost criminal si te caiesti? Nu te poti căi prin manipularea legilor Lui Dumnezeu ca sa eviti un pacat pentru care Dumnezeu te va pedepsi negresit. Ce-ai omorat, omorat ramane desi Dumnezeu la cat e de milostiv ai o sansa sa te ierte cand nici tu insuti nu te poti ierta meritand cel putin sa te scuipi in ochi intalnindu-te pe tine pacatosul din trecut. Calatoria in trecut este imposibila deci din cauza paradoxurilor demonstrate la intalnirea față-n față cu tine insuti. Dar calatoria in viitorul tau este posibila dupa cum voi demonstra in continuare, sa te vezi batran si bolnav, decrepit sau teapan in sicriu, ori chiar odihnindu-te in Rai la loc cu verdeata, ori plouandu-ti cu smoala in cap in iad, dupa caz. Pentru a calatori in viitorul tau, la Rai sau la iad, e totuna cu a strabate distanta uriasa pana la marginea universului unde sunt aceste lagare, Raiul si iadul, intr-un timp mult mai scurt, infinit mai scurt decat ti-a fost dat sa ai disponibil de la Dumnezeu de trait. Inseamna a micsora si comprima atat de mult distanta asta incomensurabila, prin a pacali si manipula timpul care impreuna cu distanta, spatiul si materia fac un tot tributar si inseparabil acelorasi legi ale fizicii. Timpul e ca si materia, ca si masa de biliard si bilele : are mici neregularitati care trebuie vazute, uzitate si speculate, chiar daca nu le vedem aparent cu ochii nostri obositi cu dioptrii multe. A pune timpul si spatiul la microscop in drumul nostru experimental catre indepartatul Rai si a vedea secretele lor seducatoare nu e decat o chestiune de laborator si de pionierat. Cineva tot trebuie sa faca aceasta descoperire, un alt Einstein, Newton sau Hawking apartinand unor indepartate timpuri. Pana atunci noi nu suntem decat niste hominizi abia descoperind focul si cremenea purtand in interiorul organelor noastre sexuale osmoza si proiectul embrionar al geniilor viitorului. In linistea si clarobscurul laboratorului spatiului si timpului trebuie sa cercetam, sa marim totul la microscop, cand vom vedea o minuscula gaura si neregularitate in spatiu sau in timp. Cine va avea curaj, ca un Frankenstein neinteles se va inghesui prin acea gaura in spatiu sau timp si își va da drumul in ea, pana la marginea universului, acolo unde e Raiul si Dumnezeu, va plia cu alte cuvinte spatiul si timpul eludand distanta uriasa, calatorind dupa cum se stie printr-o asa numita gaura de vierme perfect posibila dupa calculele fizicii. Nu ramane decat sa gasim un vehicul, un mijloc practic prin care sa calatorim distanta uriasa cat este pana la Rai avand disponibil doar timpul vietii noastre ori chiar mai putin ca sa ne ajunga sa ne intoarcem si inapoi sa spunem ce-am vazut. Distanta uriasa pana la Rai n-o putem niciodata scurta. Tot ce putem face e sa scurtam si modificam timpul acestei calatorii din aceasta ecuatie distanta, spatiu, timp. Si timpul se poate invinge calatorind cu o masina a timpului care din fericire exista langa noi pe pamant si nici nu bagam de seama. Exista masini ale timpului pe pamant sau in apropierea lui, precum si in spatiul cosmic la distante enorm de mari ca sa nu le putem niciodata utiliza din nefericire si sa murim de necaz ca nu ne-a facut Dumnezeu mai puternici spre a le accesa. Voi cita comentand in continuare dintr-o demonstratie stiintifica a lui Stephen Hawking, savantul paraplegic in scaun cu rotile, ca sa intelegem ce inseamna masinile reale ale timpului: Toata lumea a auzit de GPS (Global Positioning Sistem). E o retea de 31 de sateliti artificiali care se invart in jurul pamantului la o inaltime considerabila de unde pamantul se vede ca o sfera albastra nedesenata in nici o carte Sfanta de-a trebuit noi oamenii sa descoperim asta singuri sau poate cu ajutorul Lui Dumnezeu care a dat minte unora. In interiorul satelitilor timpul ruleaza mai rapid decat o face jos pe pamant. De ce? Nu stim aceasta cauza. Stim numai efectul care i se-ntampla timpului. In satelitii GPS se afla cate un ceas atomic care masoara trecerea timpului foarte precis. Aceleasi tipuri de ceasuri atomice de pe pamant sunt potrivite odata cu cele de pe sateliti si functioneaza extrem si identic de precis cu toate. In schimb, ceasurile de pe sateliti in fiecare zi o iau inainte fata de cele de pe pamant si nu ca ar fi defecte. In fiecare zi ceasurile de pe sateliti castiga in avans o treime de miliardime de secunda. E foarte putin dar sistemul este corectat automat la nivelul satelitilor pentru acest avans. In caz contrar aceasta diferenta mica ar cauza intregului GPS probleme mari de pozitionare putand crea erori de coordonate de de noua km pe zi.Acest lucru ar putea crea doar haos GPS-ului facandu-l inutil. Problema nu e in ceasuri. Ele ruleaza mai rapid deoarece timpul insusi ruleaza mai rapid in spatiu la sateliti decat o face la suprafata pamantului. Si motivul pentru acest lucru extraordinar este masa pamantului. Cu cat e mai greu un obiect, cu atat atrage in jurul lui timpul sa treaca mai incet. Cu cat nu suntem influentati de masa unor obiecte si suntem in spatiu, timpul trece mai rapid, curge mai repede, ca un râu fara obstacole. De fapt nu ca se scurge mai repede ci de fapt acel timp masurat cu ceasul de pe sateliti se scurge real.Anormal si incetinit e timpul care se scurge la suprafata pamantului. Daca vrem sa vedem exemple stiintifice reale de sfarsit al lumii nu trebuie sa asteptam sa ne dea Dumnezeu nici o apocalipsa. Sfarsitul luminii exista in multe locuri din univers, evident la mare departare de noi, bunaoara chiar in galaxia noastra. Vorbind de sfarsitul lumii si a tot vorbim despre sfarsitul timpului. Caci dupa cum am vazut din experienta satelitilor, timpul accelereaza la ei, si mai corect spus timpul e incetinit pe pamant datorita gravitatiei lui care ne tine prizonieri acestei situatii. Gravitatia pamantului e mica fata de gravitatia soarelui in preajma caruia timpul ar trece si mai incet daca am fi acolo si nu ne-ar parjoli. Dar exista corpuri gigantice in univers a caror gravitatie in comparatie cu a pamantului si a soarelui sunt cosmarul extrem al imaginatiei. Nu vreti sa stiti ce fel se comporta timpul in preajma acestor corpuri. El, timpul, nu numai ca incetineste extrem. Dar se opreste cu totul in loc. Se sfarseste pur si simplu. Ceasurile se opresc. Gaurile negre sunt monstrii care opresc timpul in loc si îl ucid. In imensa lor masa si gravitatie gaurile negre, foste gigantice stele prabusite si comprimate in ele insele atat de extrem, incat o lingurita din masa lor cantareste cat pamantul intreg, explodate intr-un inimaginabil cataclism fata de care si urgia iadului ar pali, atrag totul in abisul lor intunecat: materia, lumina si chiar timpul pe care-l opreste si îl elimina. Nici Dumnezeu nu are nici o putere acolo caci Dumnezeu e o entitate care se manifesta intr-un suport de timp disponibil si real si nu poate exista in afara timpului din masinile de oprit timpul ale gaurilor negre, adevarate obiecte scapate de Dumnezeu de sub controlul Facerii Lumii, lucru care nu ni l-a spus si nu ni l-ar spune vreodata crezandu-ne atat de prosti, neispraviti, nevrednici si lesne de manipulat intr-o viata imposibil de cazona dupa cum ne cere nonsalant si exuberant sa aducem multumire si slava ca s-a murdarit El, Domnul pe maini de lut sa ne faca tocmai asa. Nu ne-a spus ca timpul in anumite conditii poate accelera, alteori poate incetini, iar alteori se poate opri si sfarsi, continuand sa existe in alte locuri, ca aici pe pamant, pentru a putea sa ne rugam, sa ne inchinam si sa ne punem fruntea de evlavie si cainta in noroi, in aceasta stresanta si inuman de ilogica supunere si urzicatoare pocainta in lagarul si ospiciul universului care se numeste lumea facuta de Dumnezeu in șase zile. Dupa cum stim, pe toate le-a facut Dumnezeu bune. Si precum vedem, singurul lucru pe care nu l-a putut face si l-a gasit deja facut a fost TIMPUL (care-l gazduia intr-un cadru si pe Dumnezeu). Astfel incat de aceea poate timpul se comporta atat de ciudat, ca nu a fost facut de Dumnezeu, singurul fenomen al universului care nu a avut cum sa fie creat de Dumnezeu deoarece exista asteptandu-L pe Dumnezeu să se creeze intai pe El si apoi lumea. Un alt exemplu mai aproape de noi care sa ne releve distorsiunea timpului functie de locul unde ne aflam este piramida din Giza, Egipt ce cantareste 40 milioane de tone. La fel ca pamantul, ea prin masa ei mai incetineste inca un pic timpul fata de cat o face pamantul astfel incat daca am alerga in jurul piramidei cat de tare putem și am pune cronometrul, aceeasi cursa o vom incheia intr-un timp mai scurt in alt loc decat unde e piramida si alergand aceeasi distanta cu aceeasi viteza. De asemeni si cel ce alearga in alt loc decat in jurul piramidei ar fi mai batran cu aceasta diferenta mica dintre cronometre. Diferenta intre cronometre nu e mare dar asta pentru ca piramida pe langa gaura neagra cronofaga e un nimic. Aceasta distorsiune a timpului deschide posibilitatea calatoriei reale in timp, in viitor, deci implicit invingand distante uriase care altfel ne-ar fi fost inaccesibile. Daca vrem sa fim nemuritori trebuie sa gasim posibilitatea de-a ne afla macar in preajma daca nu in interiorul unei adevarate masini a timpului care e gaura neagra care este ceva cu adevarat extrem si potrivit scopului nostru si este o autentica masina de calatorit mult in viitor, deci o masina de intinerit de fapt. Cea mai extrema si apropiata gaura neagra se afla chiar in centrul galaxiei noastre Calea Lactee la o distanta de 26.000 ani lumina de noi trebuind sa ne imaginam cate secunde sunt in 26.000 de ani si sa le inmultim cu 300.000 de km cat face o raza de lumina intr-o secunda. Distanta pana in centrul galaxiei deci îți da frisoane. Chiar cu viteza luminii zburand, si tot iti trebuie 26.000 de ani, adica 13.000 de epoci crestine, de la nasterea Lui Iisus si pana la noi cand a trecut doar o epoca. Mai raman 12.999. Cu viteza luminii Intr-o secunda ajungem deci la luna. Iar la soarele nostru in 8 minute. La Cea mai apropiata stea, Alfa Centauri cu aceasta viteza ametitoare ajungem in 4 ani. Iar la gaura neagra din centrul galaxiei, cel mai greu si voluminos obiect din intreaga galaxie ascuns de un nor mare de gaz si stele, ajungem in 26.000 ani calatorind cu o viteza ca si cum ai inconjura pamantul de sapte ori intr-o secunda. Ca sa va imaginati, masa gaurii negre este cat masa a 94 milioane de sori cum e al nostru, soare care iarasi pe langa pamant este ca o minge de fotbal pe langa o boaba de mazare. Traim pe o boaba de mazare si ne incalzeste o minge de fotbal ca asa a facut si a lasat Dumnezeu. Asa masa enorma a gaurii negre e zdrobita si indesata in interiorul ei sub efectul catastrofic al gravitatiei extreme care o incorseteaza iremediabil facand-o cel mai periculos si extraordinar obiect al galaxiei. Cu cat te-ai apropia de gaura neagra cu atat gravitatia e mai mare. In apropiere nici macar lumina nu mai poate scapa curbandu-se si fiind supta in interiorul acelui iad negru indiferent cat de drept ar luci dupa legile fizicii. A mai ramas timpul care nu poate scapa iar in interiorul gaurii negre timpul sub efectul masei si gravitatiei extreme face singurul lucru care i-a mai ramas sa-l faca: incetineste pana la ultima consecinta cand se opreste. Astfel, nici macar Dumnezeu nu mai are sens in interiorul gaurii negre cata vreme nu mai e timp sa-l cuprinda. Gaura neagra e un pericol si un dusman pentru Dumnezeu dar se pare ca nici El n-a stiut cand a creat totul ce urmari periculoase si insurmontabile poate avea nobilu-i gest al Facerii tuturor vazutelor si nevazutelor. Materie, lumina, timp, Dumnezeu, toate sunt vulnerabile si pot deveni captive suferind efectul dramatic al apropierii gaurii negre, aceasta sfera de intuneric de 75 milioane km in diametru in care Dumnezeu de si-a pus vreodata mana e musai ca a ramas definitiv captiv acolo, suferind din pacate acest cosmic accident, fiind explicabil de ce nu L-am vazut niciodata cand chiar ca n-ar fi avut nimic de ascuns de ochii nostri vii si doritori de El, sa vina, sa vina, sa vina odata, dar cu pace si nu cu reprimări de despot și zbir. Evident ca de-am ajunge in preajma gaurii negre, si noi oamenii n-am mai imbatrani sub efectul timpului franat la extrem de gravitatia extrema si ea. Neimbatranind nu facem altceva decat sa calatorim mult in viitor, deci in timp, si implicit in spatiu, eliminand distantele uriase, inselandu-le, calatorind prin mijlocirea acestei extraordinare masini naturale de calatorit in timp si beneficiind de incetinirea la extrem a timpului. In imaginatia noastra bogata am putea intr-o zi calatori la gaura neagra buclucasa cu o nava spatiala nemaipomenita a viitorului si am putea profita si beneficia de aceste efecte teribile ale incetinirii timpului. Ajungand in vecinatatea gaurii negre cu aceasta extraordinara nava a timpului prin sfidarea legilor fizicii lasate de Dumnezeu trebuie sa avem mare grija sa evitam sa depasim orbita acestui extrem corp diavolesc, altfel nava noastra ar fi supta si inghitita definitiv de intunericul si supergravitatia acestui monstru si cronofag al timpului si a tot. Dar pe orbita-i suficient de departata, la 45 milioane de km, viteza mare de deplasare a navei noastre ar trebui sa pazeasca nava sa fie inghitita inauntrul acestui iad. Fiecare inconjurare a orbitei cu viteza ametitoare de 300.000 de km pe secunda ar dura 8 minute, dar pe pamant s-ar inregistra 16 minute, dublu, sub efectul gravitatiei, imensitatii si greutatii colosale a monstrului negru care ar comprima timpul pentru noi franandu-l nemilos si incetinindu-ne imbatranirea si degradarea corpului nostru, iar pentru rudele noastre de pe pamant timpul ar curge normal cum o facea si pentru noi inainte sa plecam in aceasta teribila si diavoleasca aventura. Iata cum nava si echipajul ar calatori de-a dreptul in timp. Daca ar inconjura gaura neagra 5 ani incontinuu, 10 ani ar trece pe pamant la cei ce-i asteapta acasa, rude, cunostinte, copii, parinti, frati, surori care ar imbatrani cate doi ani pentru fiecare an al tau petrecut pe nava spatiala. Tu ai calatorit in viitor folosindu-te de legile fizice ale Lui Dumnezeu cum nici nu-si imagina El vreodata. Dupa ani si ani de croaziera in spatiu echipajul ar reveni la un viitor pamant cu tot ce e pe nava, cu ceasurile ramase drastic in urma, nu minute si ore ci ani, zeci si sute de ani cand poti avea neplacuta surpriza sa nu mai gasesti pe nimeni in viata, toti fiind trecuti la Domnul demult, cu multi ani in urma, copiii tai care au devenit moși si babe dandu-si demult obstescul sfarsit si nici macar cimitirele ne mai existand, demult fiind arate cu plugul prin grija autoritatilor locale care vor trebui sa faca loc intins pentru ogoare si constructii aruncand la caini si la halda de gunoi a orasului toate oasele, scheletele, scandurile si sicriele putrezite, tot ce odata au fost inmormantati si prohoditi ca dragi ai tai sub cruci inutile si ridicole. Dar gaura neagra fiind atat de departe, practic exista imposibilitatea de a calatori in timp sub efectul masei si gravitatiei ei. Din fericire exista un alt mod de a calatori in timp cu viteza foarte mare. Cu un tren special construit pe pamant pe o perna magnetica intr-un tunel vidat construit cine stie de ce savanti si tehnicieni nebuni ai vremii. Pe aceasta pista acel tren super rapid ar putea calatori in jurul pamantului transformandu-se intr-o masina a timpului extraordinara, gonind catre viitor, ireversibil. La bordul trenului toti pasagerii au doar bilet one way, doar catre viitor, ne mai putandu-se intoarce inapoi stiindu-ti copiii ca vor muri, mai batrani decat tine. Tu vei avea posibilitatea sa calatoresti in viitor cu acel tren dar nici chiar asa nu-i simplu caci trenul va trebui sa atinga viteza luminii si sa nu se desprinda de pamant sub efectul fortei centrifuge inconjurandu-l de sapte ori pe secunda, caci atat inseamna 300.000 km pe secunda, viteza luminii. Si mai ales, exista pericolul ca tot ce atinge viteza luminii sa-si mareasca greutatea de milioane de ori. Asa spun calculele si fizica. Un fir de par din capul tau ar cantari cat o piramida. Trenul insusi ar atinge greutatea lunii gonind cu viteza luminii. Cam periculos, dar atunci s-ar intampla ceva extraordinar la bordul trenului. Timpul va curge extrem de greu la bord in comparatie cu cei ramasi pe loc sa urmareasca pe monitoare si laboratoare circulatia trenului. Va fi aceleasi efect ca si la calatoria in apropierea gaurii negre, chiar mult mai mult. Totul pe tren este in miscare lenta sub efectul vitezei extreme: bataile inimii, ale ceasurilor, respiratiile noastre imbatranirea, oxidarea si degradarea celulelor noastre. Limita de viteza chiar de-am vrea sa gonim mai repede cu trenul nu poate fi depasita. Oricat am accelera viteza luminii n-o s-o putem depasi. Este maximumul vitezei din univers. Dar si asa e suficient. Caci daca pe graficul de plecare a trenului din gara este scris ca trenul a plecat la 1 ianuarie 2014 ora 12.00 si daca cei ramasi pe pamant in gara la biroul de dirijare a circulatiei vor iesi la pensie si vor muri si acestia vor preda stafeta copiilor, nepotilor si stranepotilor lor, la un moment dat acestia din urma vor constata ca trenul circula de 100 de ani pana pe 1 ianuarie 2114. Monitoarele din tren vor indica faptul ca a trecut doar o saptamana si data este 8 ianuarie 2013, orasului 12.00. Pasagerii din tren ar trai doar o saptamana circuland in jurul pamantului cu viteza luminii iar pe pamant ar trece 100 de ani. Si asta datorita efectului extraordinar de incetinire a tot ce exista pe trenul circuland cu acea viteza ametitoare si inimaginabila. Totusi acel tren ar fi imposibil sa-i fie imprimata acea viteza. S-ar dezintegra. S-ar prabusi sub propria greutate care ar creste exponential cu fiecare mie de km de acceleratie, la fel si noi am plesni sub greutatea care ne-ar creste fiecaruia mai mult decat muntele Everest dezintegrandu-ne si umpland de sange si maruntaie ferfenitite vagoanele trenului groazei, spre bucuria Lui Dumnezeu care va exulta satisfacut de nerozia noastra. Din fericire mai exista pe pamant un ultim mod de a atinge si experienta viteza luminii. E ultimul mod posibil pentru a vedea viteza luminii la lucru. Este vorba de acceleratorul de particule din Geneva Elvetia. Intr-un tunel circular construit prin grija unor savanti si oameni de stiinta este eliberat un flux de mii de miliarde de particule electrice accelerand de la 0 la 90.000 km pe ora intr-o fractiune de secunda. Cand se invart in acel tunel circular ei sunt accelerati la frecventa de 11.000 ori pe secunda. Numai aceste particule electrice pot suporta aceasta viteza de rotatie. Cand aceasta viteza se atinge cu particulele accelerate in tunel, aceste particule incep sa atinga 99,99% din viteza luminii. Cand acest lucru se intampla, particulele incep sa calatoreasca in timp. Astfel ca daca particulele s-ar roti incontinuu un an intreg in tunel cu viteza ametitoare a luminii, o singura zi ar imbatrani efectiv particulele electrice cand cu adevarat ele au calatorit in timp facand intr-o zi de viata a lor 100 de ani de-ai nostri, zburand o zi instantaneu in viitor si gasindu-ne deja morti. Aceste particule electrice au primit denumirea de mezoni pi. Ei sunt intr-adevar calatori in timp real de viata. Din pacate corpul nostru de carne nu este facut de Dumnezeu sa reziste asemeni mezonilor la viteza extrema a luminii. Daca am fi rezistat unei asemenea viteze oricum era inutil caci ar fi fost imposibil de realizat un vehicul si o propulsie pentru viteza luminii cu nivelul nostru precar si limitat de tehnologie, cand noi inca ardem petrol, adica trecute vieti de copaci, plante și animale sedimentate si transformate in carbune si petrol in milioane de ani in maruntaiele pamantului. Cel mai rapid vehicul din istoria omenirii a fost naveta spatiala Apollo 10 ajungand la viteza de 37.000 km pe ora sau 616 km intr-un minut. Vi se pare mult? In doua minute cu viteza asta survolezi o tara ca Romania si mai prinzi si ceva din Ungaria. Pentru a calatori in timp atingand viteza luminii trebuie sa nu facem 616 km pe minut ci 1.232.000 km (de 2000 de ori mai mult) in acel minut cu o enorma si extraordinara naveta spatiala. Si a accelera de la zero la viteza luminii ar dura extrem de mult oricum. Dupa 8 minute de acceleratie cu o parte din aceasta viteza mai avem mult pana sa ajungem la soare. Dupa o saptamana am ajunge la gigantul de gaz, planeta Neptun. Dupa doi ani de accelerare s-ar ajunge la jumatate din viteza luminii. Doi ani mai tarziu s-ar atinge 90% din viteza luminii si nava noastra se va afla in afara sistemului nostru solar la 45 de mii de miliarde de km de pamant. Abia atunci nava ar incepe sa calatoreasca in timp. Pentru fiecare ora pe nava, doua ore ar trece pe pamant. O situatie similara cu nava care a orbitat in jurul masei si gravitatiei imense a gaurii negre. Dupa abia inca doi ani de acceleratie continua nava noastra va ajunge la 99% din viteza luminii. Astfel ca acum se schimba situatia timpului. Daca cu doi ani in urma tot accelerand, o ora la bordul navei erau doua ore pe pamantul lasat in urma, acum, cand am atins viteza luminii, o zi la bordul navei egal un an pe pamant. Strasnica intinerire a noastra, cadoul dat noua de timpul stâlcit de viteza luminii. Astfel o excursie la marginea galaxiei cu viteza luminii a navei noastre ar dura 80 de ani si noi am incepe sa calatorim in timp, in a patra dimensiune. Nu v-ar place o asemenea excursie? Relaxati-va. Nu se poate inca. Suntem abia la inceput,intr-o barbara epoca de piatra dominata insurmontabil de obscurantismul si fanatismul religios de toate felurile, cu nonsensurile, dogmele si crimele aferente. Si am reusit abia sa acceleram doar mezonii pi la viteza luminii. Poate peste doua sau zece mii de ani vom reusi cu ajutorul Lui Dumnezeu mai mult. Vom ajunge in calatoria noastra prin cosmos cu viteza luminii vii la Rai. Vom bate respectuos la poarta si vom intra timizi spre disperarea Lui Dumnezeu care va lesina in masa cu tot cu sfintii din Rai, facand cu totii o semipareza care se va vindeca in cele din urma tot cu ajutorul medicamentelor, branulelor, si fiolelor de novocaina si dopamina aduse cu noi pe nava in dar de pe pamant, bune pentru orice stopuri cardiorespiratorii divine,pentru insanatosirea Lui Dumnezeu,pentru concordia si prietenia noastra sincera cu Dumnezeu, cu toate duhurile si sfintii Raiului facand spume de ură și dispreț pentru calatoria noastra venetica pana la Ei, pentru incursiunea noastra frauduloasa in Rai, cu viteza luminii. Ca daca Dumnezeu n-a vrut sa vina la noi dupa logica si normalitate, ne-am dus noi de vii la El din prea multa iubire. Ca daca n-am putut vedea Raiul decat dupa moarte si nici atunci sigur, iata ca am procedat la escaladarea cu forta a Raiului procedand ca la razboi: Cand forta argumentelor nu e suficienta, se impune argumentul forței, chiar și pentru a-L descoperi si vedea cu forța pe Dumnezeu si al Sau Rai. Ceea ce-am vazut in incursiunea mea frauduloasa in Rai e un mister, Dumnezeu mi-a înnodat limba astfel ca nu va pot spune. Atat va pot spune ca in univers e un mare vid, un mare intuneric si un mare ingheț. Cu ochiul liber Dumnezeu nu se vede nicaieri, pare ca nu exista si n-ar avea nici o ratiune sa existe. Pentru mine asta nu conteaza. Pentru mine Dumnezeu nu există sau n-ar trebui sa existe pentru altceva decat pentru doua motive: unul este sora mea, iar al doilea este mama mea care tocmai ce-a murit pe 1 decembrie 2013 si a scris undeva pe un petic de hartie urmatoarea rugaciune: " IUBITE-VOI DOAMNE, VÂRTUTEA MEA. DOMNUL ESTE INTĂRIREA MEA ȘI SCAPAREA MEA ȘI IZBĂVITORUL MEU...!"

Falimentul Divin

A vorbi despre falimentul sau moartea Lui Dumnezeu pare o blasfemie care nu poate fi acceptata de optica si uzantele lumii actuale profund tributara cultului si supunerii unui singur Imparat, Dumnezeul care discretionar stapaneste tot si toate cu o autoproclamata atotputernicie. In aceste conditii nu ai nici o sansa sa mai formulezi ipoteze in legatura cu ce se va intampla cu Dumnezeu, daca va deveni el falit vreodata si/sau daca va sfarsi vreodata in decrepitudine si schizofrenie, daca-L va manca viermii intr-o groapa sordida cum o facem si noi, copiii Lui,  ori daca va sfarsi asasinat miseleste de alti zei uzurpatori dupa cum legic toate sfarsesc in univers si precum si El a procedat cu vechii zei proscriindu-i. Snobismul religios al lumii, din civilitate si respect il tolerezi indiferent daca logica si evidenta spun altfel. Cei ce se simt insa liberi pana in maduva oaselor si nu se autoflageleaza supunandu-se prejudecatilor religioase la moda pot emite macar facultativ curiozitatea de-a se intreba ce se va intampla concret cu soarta Lui Dumnezeu. Si pot raspunde urmarind istoria care se repeta. Evident ca moda monoteismului nu va fi invulnerabila si infailibila la infinit si se va schimba ciclic odata cu evolutia istoriei lumilor viitoare. Lumea asta in care traim actualmente cu totii este multumita cu, si se supune Dumnezeului acesta si monoteismului ce-l impune inerent. Domnia acestui Demiurg contemporan care e la putere de vreo doua mii de ani e litera de lege inatacabila si nereformabila pentru efemera constiinta a actualitatii. La fel simteau oamenii vremii trecute antice cu zeii aferenti cand la putere erau zeii acelei vremi.  Lumea trecuta, cu zeii ei inatacabili in idee. Lumea noastra cu Dumnezeul ei unic. Lumea viitoare, alti zei.  Dumnezeul acesta  actual, putem postula apriori dupa experienta trecuta ca potrivit necesitatilor si modei oamenilor in continua schimbare dupa trebuintele lor, va fi parasit in favoarea altor  zei suverani cu alte si alte autoritati acceptate de vointa si etica timpului, necesitatile si dorintele oamenilor viitori.  Pana cand, ca si acum, urandu-li-se cu disolutia si fundatura in care orice zeu te duce prin dictatura-i insurmontabila intr-o viata mizerabila, il vor scoate din nou de la naftalina pe Dumnezeul unic intemnitat si el va deveni iar Imparat, numai si numai cu aprobarea si votul  efemer al credinciosilor din toate timpurile, trecute, prezente sau viitoare. Dar saturandu-se, oparindu-se odata, de doua sau noua ori cu ocarmuirea unui Dumnezeu sau altul care guvernand, va duce inevitabil omenirea intr-o fundatura similara cu a omenirii de azi, poate oamenii se vor satura sa se intrebe de falimentul repetabil, evident si contagios pentru oameni, al Dumnezeului de serviciu al vremii, si mai sanatos ar fi sa se intrebe de sfarsitul Lui Dumnezeu,  sfarsitul si moartea odata pentru totdeauna a oricarui zeu ineficient  si inutil sau chiar daunator in domnia-i ineficace si patologica pentru beneficiile si necesitatile vietii oamenilor oricare-ar fi ei, din trecut, prezent si viitor.  Ce ne aduce bun si folositor pentru pustiul nostru de viata supunerea si robia inconstienta fata de orice zeu, Zeus, Apollo, Bachus, Iehova sau Savaot, indiferent de nume si autoritate, cand rangul nostru al oamenilor de carne canceroasa este incompatibil cu bunavointa si mila vida a oricarui zeu care prin definitie ne e superior, asupritor deci tiran facand parte dintr-o casta superioara vesnic incompatibila si dusmana durerilor vietii noastre plina de lacrimi, dureri de cancer si spectru al declinului iminent in neantul amar al falimentului nostru insurmontabil... Toti Dumnezeii ne rad in nas suferintelor noastre clamandu-si inaptitudinea pentru suferinta fata cu noi cei robi si asupriti si destinati durerilor si mizeriei mortii imune celor cu sange albastru de Dumnezei si Imparati divini oricare-ar fi ei. Impietriti si sfarsiti de suferinta si dezamagire in necazul nostru peren si endemic de cobai ai Divinitatii mai degraba ne-am intreba cu ce ne e de folos lacrimilor si nemangaierii vietii noastre de carne autoritatea discretionara si mizantropica a oricarui Dumnezeu care nu subscrie personal din bun simt si concordie niciodata la inferioritatea noastra. Nici un Dumnezeu nu va sta in aceeasi transee cu noi, nu va manca aceeasi fasole din gamele de razboi turtite  si murdare de noroi ca ale noastre si nu-si va parasi diferenta de statut si clasa, confortul regal al Divinitatii care nu suporta nici un neajuns existential si nici o durere sau necaz ce in schimb ne tolereaza si aproba tacit si ciocoiesc noua si vietii noastre mizerabile de robi decazuti in inferioritatea clasei noastre de jos, castei noastre inferioare de mojici si efemeride orfane ale universului. Pana la urma, rabdarea oamenilor va sfarsi. Constiinta si demnitatea noastra tradata si batjocorita de  tirania nemiloasa a atator Dumnezei despoti si intoleranti vor exploda intr-o zavera de neoprit. Anticorpii dezamagirii noastre vor ucide orice urma de dictatura divina care ne-a otravit vietile de la Facerea lumii oricare-ar fi fost zeul responsabil de asemenea rebut cosmic.  Vom ramane cu gurile cascate, cu simturile si sufletele urzicate, perdanti eterni ai teatrului absurd al lumii acesteia facuta de mantuiala, otraviti sistematic cu speculatia divina furnizoare de postume si inutile beneficii pentru oricare lume : asta ori cealalta.  In acest malaxor si laborator malefic al tuturor zeilor ce le-am jurat credinta si supunere in van n-am fost si nu vom fi decat cobai ai experientelor lor malefice si discretionare. Avem si azi un Dumnezeu care se pare ca e cel mai bun dintre toti zeii rai care au fost vreodata despoti metodici ai destinelor umane. Rumegandu-ne supusenia, lingandu-ne ranile si puroiul provocat de virusul totalitarismului divin, iata ca-i furnizam Lui Dumnezeu curaj si putere in indeletnicirile Sale cu noi, de unde El isi savureaza trainicia suveranitatii si autoritatii sale atat de imbibata in vietile, sufletele si carnea noastra putrezibila si efemera de cobai.  Satui de aceasta Regalitate inumana vom dori o republica a dreptatii si blandetii fata de carnea noastra tradata in esenta ei de diferentele virtutilor divine. Cand n-a mai suportat regii si despotii omenirea a apelat la razmerita si revolutie, de n-ar fi s-o citam decat pe cea franceza, pertinenta fata cu impilarile clasei de jos de catre ciocoii vremii, oricare-ar fi ei, umani sau divini, tot cu sange  princiar si albastru, mereu dusman sangelui nostru cu colesterol, diabet, leucemie, sida, virusi, bacterii si boli. Pentru ca cine-mparte viata si moartea noastra parte-si face, nici un Dumnezeu nu-si va ursi Siesi nici o molima si nici un neajuns. Toate ni le-a dat noua si sa ne descurcam cu ele, facand din medicina cea mai grea facultate cand printr-o singura miscare de bagheta ne putea scuti de atatea boli, diagnostice si tratamente ineficiente. Sa dea Dumnezeu sa nu ne sara niciodata mustarul noua, omenirii impilate de atata urgie divina si prin supusenia noastra patologica si necarcotasa Dumnezeu sa se rasfete vesnic in acest joc dumnezeiesc, dramuindu-ne amarnic vietile si mortile. Dar pentru aceasta, macar atata satisfactie s-avem sa ne intrebam cu ce ne-au fost de folos durerilor noastre atatia zei inumani...? Si iarasi ce sa pierdem mai mult decat o viata chinuita si batjocorita de grandoarea nemasurata a atotputerniciei divine peste o omenire programatic inferioara tinuta in lantul scurt al jugului divin, ce sa pierdem intrebandu-ne sfarsiti de rabdare si puteri ce-ar aduce bun si ce-ar aduce rau in viata oamenilor de peste o suta sau doua sute de mii de ani cat va tine probabil domnia Demiurgului de-acum...? El va intra in insolventa, in faliment apoi in moarte clinica, din lipsa oamenilor buni de asuprit si trasi pe sfoara cu acest vitreg viclesug al serviciului divin in slujba si pentru folosul viitorului nostru transcendental tot mai incert, otravit si neverosimil. Astfel ca putem sa ne intrebam cu sufletul strepezit de frica Lui Dumnezeu despre sfarsitul Lui indepartat dar posibil si perfect verosimil. Stim din cartile sfinte ca Dumnezeu este vesnic iar a Lui imparatie nu va avea sfarsit. Adica Dumnezeu nu poate muri, cand toate mor in acest univers, galaxii, astri, planete, chiar spatiul, timpul si materia vor sfarsi candva supunandu-se legilor fizicii care demonstreaza ca timpul se poate incetini si opri din scurgerea lui in conditiile vitezei luminii sau gravitatiei imense a astrilor care vor sfarsi ca si gauri negre inghitind timp, materie si spatiu, lumina, fara scapare in interiorul acelui sfarsit care nu iarta nimic, distruge totul definitiv si care este o gaura neagra, iadul iadurilor, caruia macar si Lui Dumnezeu putem presupune ca i-ar flutura pletele si i-ar smulge mantia de pe El. Ne putem intreba : Dumnezeu care e totusi ceva in acest spatiu si timp care-L gazduiesc, ori ca spirit, ori ca materie, in acest univers are vreo sansa sa subziste dezastrelor iminente ce vor veni intrerupand si ucigand totul...? Ne place sa credem ca macar de dragul nostru al pamantenilor care se agata de salvarea reprezentata de Dumnezeu ce le ofera credinciosilor mantuirea si pacea eterna intr-un loc mirific din univers denumit Rai, avem o sansa sa supravietuim sfarsitului tuturor.  Iresponsabila mangaiere si asta pentru ca nu ne place sfarsitul si nu ne place moartea, dezintegrarea, distrugerea, degringolada soartei noastre bicisnic umane, drept pentru care il punem pe Dumnezeu ca unica solutie in rezolvarea tristetii, fricii, nefericirii si disolutiilor noastre. Nu mai putem crede in mila si competenta Lui Dumnezeu in gestionarea vietilor si treburilor lumii noastre. Sa luam un singur  motiv si exemplu : Durerea, acest semnal a fost data de Dumnezeu carnii noastre ca sa stim ca ceva nu merge bine in acel loc ce ne doare si sa mergem degraba la doctor sa ne faca un tratament pentru lecuire. Ce folos mai are durerea cancerosului in ultima faza, si ce semnal sa-i mai traga ea constiintei si carnii lui chinuite cand nici un tratament si nici o morfina nu mai fac fata indreptarii si potolirii durerilor din ce in ce mai groaznice...? Cand nu se mai poate face nimic pentru alungarea bolii, durerea, semnalul acela fizic care ne-a avertizat initial ca se intampla ceva rau in organism sa ne ducem degraba la doctor, nu se opreste cand oricum nu mai este leac. Dumnezeu o ingaduie si o tot ingaduie in progresie geometrica sudorilor carnii cancerosului muribund...! Nu stim, din mila sau din ura si dispret fata de noi...? Nu stim, din grija sau din faptul ca Dumnezeu n-a existat niciodata si de aceea trebuie sa ne asumam demn si stoic toate durerile fara a i le mai pune in carca Lui Dumnezeu...? Dumnezeu care spre nenorocul nostru pare ca a murit cu mult, prea mult inainte de-a ne naste oricare dintre noi muribunzii si nefericitii...

Dumnezeul durerilor

Istoria zeilor din acest univers, (nu stiu din alt univers paralel ca nu-i treaba mea), nu s-a terminat odata cu accederea la putere acum doua mii de ani a Dumnezeului curent, Savaot cum il denumesc unii sau Iehova cum ii spun altii. Istoria, in toate aspectele ei se repeta ciclic, ca vrem ori nu vrem, si daca vrem sa fim liberi si rationali, sa nu traim cu prejudecata ca fiind contemporani unui zeu la moda am atins esenta si absolutul ontologic si veridic. Pana acum doua mii de ani cand politeismul era in voga oamenii se inchinau piosi si smeriti feluritilor zei specializati fiecare pe domeniul sau, de n-ar fi sa amintim decat pe Bachus, zeul vinului si al placerilor, Zeus, Afrodita, Artemis, Ra, Isis etc. Izgoniti intr-o inchisoare de maxima securitate a universului toti acesti zei uzurpati nu stau degeaba. Ei conspira si-si fac planuri de evadare si de revenire la putere pandind momentul sa dea lovitura de gratie domniei Dumnezeului curent si imbiind omenirea in mrejele specifice ale hipnozei religioase asa cum a facut cu noi si Dumnezeul curent, Tatal Lui Iisus, caruia unii ii spun Savaot, altii Iehova. A face judecati despre valoarea zeitatilor si beneficiul adus oamenilor inchinatori, fie ca vorbim de politeism, fie de monoteism este superfluu si contraproductiv cata vreme nici o zeitate nu e la putere definitiv si irevocabil si se sapa unii pe altii, cum fac si oamenii, care sa revina la putere ciclic si sa ne supuna inexorabil dupa propria vointa, cata vreme noi nu putem alege liber robia fata de un zeu sau altul indiferent de epoca si numele ce-l poarta. Umili si neputinciosi nu putem sa facem decat o comparatie inutila asupra beneficiului pe care il avem fiind sclavii unui zeu sau altul. Prin frecventarea politeismului, vechii oameni aveau macar un minim beneficiu si satisfactie de a se inchina unui zeu sau altul functie de starea de spirit, prejudecatile si asteptarile fiecarui inchinator. Venerai un Bachus daca erai betiv si erai fericit ca era un zeu oficial care sa-ti supervizeze si legitimeze viciul morbid. Paradoxal, in antichitate libertatea de constiinta era mai in elementul ei si asteptarile oamenilor mai democratic servite slujind dupa vointa zeul preferat, al vinului, al razboiului, al vanatorii, dupa necesitati si veleitatile fiecarui credincios. Vechii oameni antici, proscriindu-si vechii zei, sub o puternica necesitate a schimbarii au inceput sa-si cultive dezideratul van al unui progres in chestiunea religioasa si necesitatea unei mai solemne  si superioare atitudini si conduite in materie de Cer si transcendental. Astfel, sclavii obscurantismului tributar epocii ignorante a antichitatii, oamenii, exuberanti au inlocuit apriori politeismul cu monoteismul unui singur Dumnezeu bun la toate, de factura noua, moderna. Castigul astfel acumulat e relativ, functie de perceptia subiectiva a fiecaruia.  Frecventand monoteismul Dumnezeului unic Savaot sau Iehova care s-a specializat doar in gestionarea mortii noastre, valoarea vietii noastre trece in derizoriu, ea nu e decat o bagatela si un moft al nostru ce nu are trecere in ochii Lui Dumnezeu. Potrivit codului Sau de valori viata noastra e un nimic inutil pe care o risipim doar in pacat si pierzanie, un stagiu cotizant fara valoare in sine cand tot ce ni se cere e doar optiunea pentru renuntare la tot ce inseamna senzatie si sentiment in cadrul vietii vii si de carne pentru a castiga in schimb beneficiile rezultate din prizarea drogului religios ca morfina contra tuturor durerilor si dezamagirilor inexorabile ale vietii. Ce-au castigat oamenii inlocuind un zeu cu altul, o robie cu alta...? Nu mai are rost deloc sa vorbim de vechii zei de vreme ce ei au fost alungati si sunt tinuti in fiare in ocnele universului departe de noi ca sa nu ne influenteze, de Dumnezeul zilei de azi. Dar oricat am tacea napastuiti in gulagul de-a fost denumit viata aceasta, nu putem sa nu ne intrebam ce fel de Dumnezeu este Dumnezeul unic ce ni s-a impus sa-L slujim cu atata credinta de catre un popor antic, poporul iudeu ce ni l-au impus pe Dumnezeul unic si pe Iisus atat de categoric si eficace...? Odata cu imparatul Constantin al Romei antice sau poate mai dinainte, romanii au renuntat sa mai prigoneasca secta crestina si ei insisi s-au   convertit la crestinism dupa o lunga epoca de politeism. Dumnezeul curent a devenit sub imperiul vremii Dumnezeul pe care-L stim si azi. Este El un Dumnezeu al dreptatii...? Este El un Dumnezeu al bunatatii, al adevarului, al milei, al bucuriei noastre de a trai...? Unii repede vor spune ca da..., o, evident ca Domnul are toate aceste calitati de aceea il iubim atat de mult. O fi si asa, chiar nu am timp si chef sa ma contrazic cu nimeni. Dar sa mi-o spuna asta un om care s-a inchinat Lui si care n-a suferit cu carnea niciodata, care n-a avut niciodata nici o durere de cap, de masea sau de cancer, care n-a fost batut, palmuit, umilit si scuipat. Mai poti sa te numesti om si masinarie facuta de Dumnezeu, cand prin lipsa Lui de inspiratie am ajuns sa simtim toate otravurile durerilor pe care le sorbim pana la drojdie din cupa mizeriilor vietii noastre pamantene...? Nu inteleg cum din multimea posibilitatilor din univers, Dumnezeul acesta care ne e patron de doua mii de ani nu a gasit in atotputernicia-I o varianta rezonabila in care din start sa nu mai suferim si sa nu ne mai doara si sa nu ne mai complice cu iadul si cu Raiul, cu pacatele si cu virtutile si sa ne ofere calea cea mai simpla, logica, rationala de a exista daca tot ne-a facut, scutindu-ne de-a se juca cu noi de-a v-ati ascunselea si barem a ne comunica prin facebook ori email adresa exacta unde se gaseste ca sa socializam cu El, veseli si fericiti. Ce mare lucru ar fi fost o transparenta totala si o identificare clara a Lui din partea-I catre noi, ca sa nu ni se mai lungeasca ochii in adanci rugaciuni ridicati catre un Cer gol in care Dumnezeu nu mai este, nu mai are cum sa fie dupa tot ce ni se intampla si ni s-a intamplat... E de neconceput si inuman cat si indivin ca dupa o viata intreaga in care te-ai rugat Domnului ca vlastar al Lui, sa apui in spital, batran, bolnav, decrepit, invelit in cearsaful innodat sa te stranga bine pe patul rulant, cu perfuzii si dosarul medical la cap, purtat de brancardier hurducandu-te pe holurile spitalului, de la etajul 9 de la neurologie la etajul 7 la geriatrie apoi la etajul 1 la urologie ca pe o marfa cu care medicii lucreaza plictisiti si prost platiti... Nu cred ca avem nimic in comun cu nici un Dumnezeu al milei, excelentei, geniului si bunatatii daca mana cu care m-am inchinat acum imi tremura dezolant de alzheimer, ochii sunt dusi de boala si batranete in fundul capului iar gura stirba imi baiguie nadufuri morbide si ininteligibile pe patul rulant de spital purtat hurducat inutil de la o sectie la alta in ochii timorati ai apartinatorilor bolnavilor care privesc impietriti la spectacolul funest ce-i va paste si pe ei... Nu exista un Dumnezeu care sa tolereze asa ceva in bunatatea-I si mila-I infinita cu propria-i creatura. Or ce-am castigat inlocuind vechii zei cu Dumnezeul actual care ni se pare ca e Dumnezeul tuturor durerilor si umilintei noastre...? Nu-i pasa de noi dupa cate se vede ori nici nu exista si atunci e exonerat. Nu mai putem trai si nu mai putem inghiti pe nemestecate umilinta si calvarul de-a ne opari de amaraciunea incertitudinii si discretiei  simptomatice a Lui Dumnezeu. Nu putea sa nu existe un Dumnezeu la o adresa exacta si sa nu ne dea si noua, creaturile Lui un certificat de valoare, un certificat de garantie,  un certificat de calitate, un termen clar de valabilitate, ca sa stim si noi, Doamne, iarta-ma cand murim si ce sa facem in viata. Toate masinile, toate rasnitele de cafea vandute au asemenea certificate. E lesne de inteles cat de mult a iubit Dumnezeu omul, o creatura atat de complexa si fara valoare in ochii plictisiti ai Lui Dumnezeu care a fost atat de zgarcit si ne-a facut sa ne chinuim pe pamant doar intre doua certificate : cel de nastere si cel de deces. Multumim Dumnezeului durerilor noastre...

Nu mi-e mila de soarta omenirii

  Nu mi-e mila de soarta omenirii. De ce mi-ar fi...? Poate sa-ti fie mila de-o omenire amarata, urgisita, impilata etern in necazuri, dureri si suferinte si care nu are nici o nadejde de mai bine si fericire. O omenire alta decat asta, din alt sistem solar si care nu are norocul si accesul la beneficiul ajutorului Dumnezeului actual  care gestioneaza Terra  si destinele noastre de doua mii de ani de cand a venit la putere inlocuind, uzurpand politeismul si exiland vechii zei (Zeus, Apollo, Ra, Isis, Artemis, Bachus...etc) . Dar omenirea noastra...? Este omenirea actuala cu adevarat impilata in suferinte si sufera ea oare inexorabil cu adevarat  asemenea tragisme ale destinului asemeni detinutilor holocaustului ori celor din inchisorile comuniste care n-aveau nici o mangaiere si nici o speranta incat e vrednica ea de mila mea...? Ba bine ca nu. Omenirea actuala este cu adevarat fericita. O, cat e de fericita si cat noroc are lumea...! Oricata suferinta ar indura lumea, si indura slava Domnului tocmai dintr-o neatentie a Cerului si o mizantropie insurmontabila a Lui Dumnezeu, omenirea stie sa-si depaseasca acest inconvenient gasindu-si o geniala solutie : Credinta si speranta intr-un Dumnezeu de serviciu salvator care eficient trateaza de orice vatamatura creatura de altfel inglodata iremediabil in mocirla tuturor mizeriilor vietii. Asemenea noroc chior al  salvarii intr-un imemorial lagar al fericirii eterne care este Raiul nu e de neglijat si febra durerii si angoaselor vietii se alina si trece in derizoriu  savurand programata si sperata dezertare din disolutia si iadul de pe pamant direct in bratele primitoare ale Domnului dupa Infricosatoarea Judecata cand ne vom agata cu totii ahtiati de pulpana mantiei Lui Dumnezeu ca niste curnuti de lana oricarei oi indiferenta care se respecta... Orice pacate am avea, Domnul ne iarta daca ne caim si ne rugam pios de iertare. Fericiti cei ce plang caci aceia se vor mangaia, fericiti cei saraci cu duhul ca aceia vor vedea pe Dumnezeu, fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca a lor va fi imparatia cerului, caci cu ei este Dumnezeu, asta ni se spune ca trebuie s-o stie toti pana la marginile pamantului chiar daca pamantul e o sfera si nu are margini... Nu e stupid sa-ti fie mila de soarta omenirii in aceste conditii de liniste si pace a credintei care ii linisteste intr-un surogat de terapeutica pragmatica religioasa pe toti...? Nu e stupid sa-ti faci griji si inima rea de necazurile si durerile omenirii cand prin stratagema credintei si obscurantismului religios toti si-au asigurat salvarea din acest pogrom al durerilor vietii in eternul spital de urgenta al Raiului, adulmecandu-i beneficiile, sperata mantuire, aceasta dulce robie a robiilor intr-un predestinat Rai harazit si proiectat tuturor disperatilor pamantului...? Infundati iremediabil in acest namol al mizeriilor si durerilor vietii, omenirea, prostituandu-se cu exemplul rabdarii lui Iov pus la grea incercare de Dumnezeu, cu mandrie si exuberanta copie pe propria-i piele simptomele si tratamentul iovic ignorand boala de dragul credintei si sperantei serafice cu orice pret. Aceasta morfina a credintei pentru omenire este suficienta , este totul de fapt  . De asta e inutil si caduc sa-ti fie mila de omenire si soarta ei grea, de conditiile precare in care doar vietuiesc in mizerie, necazuri si boli, si nu traiesc decat cu strepezeala sentimentului sabiei lui Damocles deasupra capului, adulmecand relele vietii ca un tavalug visat ce va sa vina sa distruga viata omului aducandu-l la suferinta, mizerie si moarte. Ei rezolva aceste inconveniente, traind in turmentarea visului Raiului si  facand in contrapondere  in schimb un iad pe pamant, autodeturnati sa gaseasca solutii concrete vietii si preocupati serios doar de accederea la mantuire, acest vis de bine si acadea buna de supt. In aceste conditii se pare ca pentru omenire doar Cerul conteaza, pamantul e un accesoriu inutil bun numai pentru a-i face efemer umbra si a ne ingropa apoi in el si astfel a ne subtiliza cadavrele din care sufletele dezerteaza in masa intr-o goana nebuna dupa aurul credintei si mantuirii in Rai. Sufletele in Rai? Sunt la fel ca gazduitorii lor pe pamant, multimile care se omoara si se inghesuie calcandu-se in picioare sa sarute niste oase de moaste... La fel de irationale, la fel de lamentabile... Dar pana atunci, noi toti oamenii ne mai indulcim cu cantari bisericesti, psalmi, altii mai scriu poezii, ori ne mai omoram uratul si monotonia vietii si linistim prin muzica, filme, altii prin bautura, prin cultul lui Bachus, unul din multii zei detronati ai politeismului uzurpati de monoteismul unui singur Dumnezeu exclusivist si la moda de doua mii de ani. Sub acest patronaj unic si discretionar, exclusivist, omenirea se pare ca-i fericita. Daca viata devine prea monotona atunci pe fundamentul credintei toti isi mai permit cultivarea unui  lirism privat aruncandu-l ineficace pe piata necazurilor vietii in dispretul profund al lui Dumnezeu care nu ia in seama sau chiar dezavueaza aceste scancete si manifestari de copii razgaiati ai Lui. Lirismul nostru nu-i pe placul Lui Dumnezeu. Il irita. Lui Dumnezeu ii plac ochii nostri doar ridicati catre cer in eterne osanale ori inchisi in infocate rugaciuni si sa fim imbracati si acoperiti complet in haine cernite, nicidecum in culori vii si frumoase care amintesc de culorile private si inaccesibile atat de simplu ale Raiului ale carui dulceti nu le putem mosteni si degusta atat de usor sau facil. Pentru a nu muri chiar detot de urat am indraznit putin cate putin sa fim sensibili si sa bandajam pielea arsa de dogoarea sabiilor de foc ale ingerilor Raiului care ii pazesc cu atata strasnicie portile... A fi liric, sensibil, e o supapa ineficace de refulare prin care manjim si pacalim neantul si frica noastra de el, dar nu si pe Dumnezeu cu manifestarea noastra de exprimare a sensibilitatii. Toti ne exprimam intr-un fel si ne eliberam de incarcatura vanitatilor noastre iritand timpanele Lui Dumnezeu cu bazaitul nostru efemer si asumandu-ne astfel sa fim pe deplin ignorati de un Dumnezeu prea ocupat cu Cerul, cu chestiuni importante, cu gestiunea Raiului si a duhurilor lui bune... Doar stim ca la Dumnezeu toate sunt desertaciuni si vanare de vant, or lirismul, emotiile noastre private, visurile si senzatiile noastre intime si personale pier in derizoriu si ridicol, ca un abur, ca niste nori ce se topesc, in fata prioritatilor pragmatic si exclusivist, canonic, cazon religioase pe care Dumnezeu pune accent in trebuinta comportarilor noastre. Noi insa, nimic... Tot cantam, tot scriem, tot ne ocupam de emotii si senzatii private din afara canonicii religioase, iritand Cerul cu aceste desertaciuni... Carnea noastra doreste si alte sarutari, pasionale, voluptuase..., nu numai sticla icoanelor din biserici la Sfanta Liturghie, or racla continand oasele de moaste... Erotismul religios ne-a golit simturile de rabdare si ne-a adus un beneficiu insipid si inconsistent al blazarii religioase ca o doctorie amara ce o inghitim fericiti de aceea ne-am permis sa cautam si putina dulceata, sarutari voluptoase intre indragostiti care abia ce ne mai taie greata de nonsensurile Cerului si cerintele cazone religioase cu care suntem programatic dezumanizati. Cand eram tineri, noi oamenii batrani ne exprimam sensibilitatea prin oracole scrise. Astazi sunt retelele de socializare, blogurile si memoriile, testamentele pe care ni le scriem fiecare. Ele nu sunt decat strigate disperate si inutile de ajutor pe care neputinciosi le lansam in furtuna de nisip a desertului, sticle cu mesaje aruncate in oceanul valurilor vietii,  plutind efemer si fara sa stim ca suntem total ignorati, dispretuiti visceral de Dumnezeu in aceasta mare de amar a universului in care am fost pusi sa ne luptam pentru supravietuirea mizerabila pe un vas Titanic care se scufunda, caruia i s-a spus lumea si viata. Toti insa isi potolesc durerile cancerului vietii cu programatica mantuire,  aceasta turmentare , aceasta morfina  in gand, in inimi si-n simtiri,  in mijlocul valurilor  vietii care ne uda pana-n gat, necontand ca suntem vlastare divine, facuti chiar de mana Lui Dumnezeu care in fapt ne e ca un fel de ruda primara si care nu ne scuteste, ne cere oricum plata la tot si la toate, necatand ca-i suntem fii si deci mostenitori de drept ai rangului bunastarii si prea fericirii Lui. Ca niste efemeride, ca niste insecte efemere, fluturi de lampa, muste betive de-o zi sau doua, aparute dintr-un experiment nereusit si malefic, genocidar al Lui Dumnezeu, toti ne tipam vanitatile ca niste broaste oracaind vanitoase pe balta. Si ne intristam ca nimeni nu ne intelege... Cine sa ne inteleaga...? Dumnezeu, vedem bine, e ocupat cu Cerul nu cu mofturile noastre,  ne-a dat branza care-i pe bani,  ne-a pus in gamela doua, trei sentimente religioase sa le rumegam pe un fond de obscurantism si superstitii iremediabile, si dus a fost la Cer incat disperam cautandu-L si intrebandu-L de ce traieste atat de departe si definitiv de noi iar pe noi totul ne doare si pe El nu ... ? Dumnezeu nu ne poate intelege... El ne vede doar in alb si negru... Toata culoarea ce-o avem, noi singuri ne-am vopsit cu ea fara sa cerem voie de sus... Toate condimentele, toate placerile noi i le-am furat Lui Dumnezeu din buzunar, cand nu ni le-ar fi dat de buna voie niciodata si pedeapsa ca am indraznit sa furam aceste bunuri, deci sa facem acest pacat, este moartea. Plata pacatului este moartea. De aceea murim in chinuri din cauza pacatelor, un rau necesar pe care ni l-am asumat, murim din cauza placerilor, a gusturilor, sapandu-ne singuri mormantul cu lingura si furculita, cu placerile ce ne umplu carnea de cancer. De aceea ramanem singuri si muribunzi in alb si negru in fata exigentei si opticii intransigent religioasa a Lui Dumnezeu... Nici Dumnezeu nu ne intelege si nici oamenii nu ne inteleg... Noi intre noi ca aceeasi specie suntem incompatibili in intelegere. Vorbim unii cu altii intr-un etern dialog al surzilor si toti vor sa vorbeasca, nimeni sa asculte...  Prin urmare la ce ne foloseste sa stim ca nepasarea ori chiar ura si dezinteresul Lui Dumnezeu pentru sensibilitatile noastre sunt insurmontabile...?  De ce sa plangem ca oamenii ca si noi nu ne inteleg, sau chiar ne dispretuiesc  si urasc in sensibilitatile noastre...? Oamenii, adica tot niste schelete iminente ca si noi. Cum a spus Cioran : "De ce sa fiu trist si de ce sa privesc cu pizma ori cu teama aceste oase ce poarta un nume, acest craniu ce nu ma iubeste...?" De ce sa disper ca acest lighean de mate nu ma baga in seama si imi ignora lirismul, durerea si lacrimile...? Nu mi-e mila astfel de soarta omenirii... Caci omenirea e totusi fericita... Pervers, imoral si odios de fericita... Toti au facut o coada imensa pana la Cer si asteapta zabavnici mantuirea  eventual imbulzindu-se intr-o buluceala dezgustatoare la cozile de sarutare a Sfintelor Moaste ori de luare de agheazma din butoaiele sfintite aduse in piata pentru poporul drept maritor crestin... In tot acest timp, pamantul, viata clocoteste in anarhie si disolutie de zabavnicia si ignoranta drept maritorilor crestini. Toti ignorantii se ridica prin credinta depasind viteza luminii sa calatoreasca miliarde de ani lumina intr-o clipa de evlavie religioasa si sa-L prinda pe Dumnezeu de mantie negresit, devenindu-i remore si paraziti ai dependentei de mantuire si de Cer. Orice handicapat mintal a ajuns cu o cruce si o rugaciune sa invinga timpul si spatiul, fizica, relativitatea, pe Einstein  si tot, ajungand printr-o pocnitura de deget a credintei sa calatoreasca instantaneu pana la marginile universului acolo unde e Raiul si Dumnezeu. Asa ceva este inadmisibil. E o poveste gretos de frumoasa si inadmisibil de puerila. Toti se roaga Domnului de sanatate, de spor in casa si sa-i fereasca de cutremure... Toti au pierdut timpul pe la liturghii si pelerinaje mercantile si indecente la Sfinte Moaste, in loc sa-si puna inginerii sa-si armeze casele cu brame de otel brut de 15/15 cm ca sa nu li se darame peretii in cap... Sa cada tot blocul, dar intact, armat inteligent cu brame de otel. Iar noi sa ne scuturam putin de praf dupa cutremurul devastator si sa spunem ca ne-am dat putin intr-un carusel  la balci, intr-un montaigne-russe  ametitor ... E inadmisibil cum se pierde atata timp cu pus de lustre, tapete si de icoane, de candele sau mobile luxoase prin casa in loc sa se armeze colturile tuturor peretilor cu brame de otel de 15/15 cm de la combinatul siderurgic din Galati, care si de asta s-a desfiintat, ca nu a avut astfel de comenzi ferme si practice ...! Astfel, ne cad peretii in cap, din vina noastra, pentru ca nu stim sa ne facem decat cruci si nu stim ce-i aceea tectonica pamantului si faliile care se misca chinuite de lava, subiecte nescrise in nici o biblie pentru linistea noastra, sa ne fi spus-o concret Dumnezeu de la Facerea Lumii, sa nu mai avem oameni ignoranti gen unuia din satul Izvoarele din judetul Galati care scandalizat sa i se explice sursa cutremurelor care le-au crapat casele si spunandu-i-se ca de vina sunt faliile si miscarile lor naturale a spus ca nu e de acord si nu intelege. El stia ca fala e ca un fel de mandrie. De aceea protesta in continuare in fata specialistilor care ii explicau miscarea faliilor si isi facea cruci sperand la ajutorul Lui Dumnezeu, solutia obscurantista cea mai la indemana pentru tot vulgul... De aceea chiar ca nu mi-e mila de soarta unei astfel de omeniri...!  Ea e fericita... Clar. Iar mie nu-mi ramane decat sa detest ca m-am nascut in acest ev mediu intunecat si nu mai am zile sa vad cu ochii mei un Dumnezeu rezonabil nici pe lumea aceasta nici pe cealalta.

Greva inmormantarii, ultima solutie

 Nu exista nici o forma de protest pe aceasta lume prin care-L putem determina pe Dumnezeu sa se uite in gura noastra si sa-L induplecam catusi de putin sa ne spuna si noua ceva, sa ne spuna deschis de avem ori nu dreptate in durerile, viermuirea si desertaciunile noastre. Noi oamenii bicisnici, loviti de toate relele in soarta noastra, dupa exercitiul credintei nestramutate in Dumnezeu si rugaciunile cele de cuviinta facute la toate liturghiile, toate fara rezultat, vom fi incercat totul ca forma de protest: greva foamei, greva nasterii, greva mortii si in final revolutia mortii dar toate in zadar. Soarta ne va fi pecetluita si vom muri dupa datina, ortodox, tern si insignifiant, asemeni oricaror caini prinsi de hingheri si eutanasiati in masa apoi aruncati cu miile in crematoriu. Ce diferenta e intre un om si-un caine murind, in afara de faptul ca ni s-a spus ca avem un suflet aspirant la Rai iar cainii nu, ori poate da potrivit ONG-urilor care cred ca si cainii merita si trebuie sa aiba un suflet aspirant la raiul cainesc daca e sa ne luam dupa logica...? Cainele, un lup degenerat si impostor care a fugit din padure si a ajuns din comoditate si interes sa traiasca din mila iresponsabila a oamenilor printre ei si prin parcurile lor si sa rupa picioarele biciclistilor sau sa ne manance copiii, are si el un suflet se pare.  Nu degeaba se zice ca e cel mai bun prieten al omului. Pana la un punct, da, prefer un caine de prieten decat un om. Cainele, mort, eu, mort. Cainele, intrat in putrefactie in balarii, eu, intrat in putrefactie in intunericul sicriului. Valoarea sufletului si trupului cainesc sau omenesc, ontologic vorbind, cade in derizoriu in fata evidentei si iminentei cadavrului de animal inteligent ori nu, astfel incat trupurile noastre de oameni nu sunt decat niste carcase, simple carcase de mamifere comune si efemere  in perisabilitatea lor, iar sufletele un curent electric care se volatilizeaza dupa legile fizicii cand s-a intrerupt sursa de curent, adica viata. Ni s-a nazarit insa in decursul istoriei noastre de fiinte inteligente gandul ca avand o viata si fiind constienti de ea, avand o inteligenta superioara oricaror alte forme de viata de pe pamant, am avea ceva dumnezeiesc in noi, un suflet superior, ceva, un sange albastru si princiar de rude ale Lui Dumnezeu, fiind singurele fiinte de manufactura divina aspirante pertinent la demnitatea si privilegiul unor treburi importante in Rai in serviciul Lui Dumnezeu pentru care tot ne rugam evlaviosi neostoit o viata. Asadar iata ca ni s-a nazarit gandul ca nu putem si nu meritam a fi urgisiti cu o moarte efemera  pur si simplu asemeni tuturor orataniilor si jivinelor necuvantatoare, cu aceeasi rusinoasa si cruda soarta a declinului vietuirii in mizeria inexorabila a vietii sub amenintarea spectrului  realitatatii sfarsitului pamantesc in putreziciunea inexorabila a cadavrului producator iminent de viermi similar oricarei vietuitoare de carne, caci dupa sufletul si logica noastra noi nu trebuia sa producem viermi, tocmai noi, pui de Dumnezeu. Nu era rau si nu se facea gaura-n cer sa fi fost din nascare sfinti, apoi moaste, nicidecum starvuri. Si astfel, bucurosi, radiosi, am fi primit cu bucurie posibilul si logicul, pertinentul privilegiu, (neadmis cu desavarsire de Dumnezeu insa), de a ne inalta totusi cu trup cu tot la Cer si la Rai, intr-o mirobolanta apoteoza, emulatie si mandrie de fii biologici ai Lui Dumnezeu, fara sa trebuiasca sa induram rusinea de a fi si a muri ca niste trogloditi ai universului, ca niste lepadaturi grobiene, ca niste orfani abandonati si ignorati de Dumnezeu, ca niste naparci veninoase,  ca niste soareci murati inecati in butoiul cu varza murata, indurand astfel in sensibilitatea noastra rusinea de a sfarsi mizer si similar ca orice salbaticiune a pamantului, ca orice hoit de caine imputit in balarii, astfel incat intrebarea noastra obsesiva retorica nu mai  poate fi cum a spus Shakespeare : "a fi sau a nu fi...?, aceasta-i intrebarea", ci "a fi om si a muri jivina...?, aceasta-i suprema dezonoare si jignire..." De aceea, satui de aceasta umilinta a suferintelor irezolvabile ale pustiului nostru de viata, o margica de sticla fara valoare, nu ne va mai ramane decat sa facem greva foamei, cand nu vom mai manca, greva nasterii, cand nu vom mai vrea sa ne nastem si sa iesim din pantecul mamelor condamnati la univers in stigmatul bolilor si mortii, greva vietii, cand nu vom mai vrea sa traim si carnea noastra sa fie sediul tuturor bolilor, necazurilor si suferintelor din noi, greva mortii, cand nu vom mai vrea sa murim, apoi revolutia mortii, cand vom revendica nebuni de la Dumnezeu tinerete fara batranete si viata fara de moarte...  Toate acestea insa vor ramane fara sorti de izbanda in fata intransigentei Lui Dumnezeu si pentru asta va trebui sa facem un ultim gest : sa facem greva inmormantarii. Cadavrele noastre nu vor mai putea fi inmormantate. Ele vor atarna atat de greu la morga incat nu vor mai putea fi ridicate din frigider nici cu macaralele. Vom ramane lipiti de acele paturi de spital si vom putrezi acolo, cu viermii colcaind pe cearsafurile paturilor in disperarea autoritatilor spitalului care isi vor da demisia neputand gestiona molimele si mizeriile unor miliarde de cadavre ce nu mai vor pur si simplu inmormantare, ca un ultim protest disponibil si logic. Accidentatii vor ramane blocati si incarcerati in masinile tamponate pe sosele, spanzuratii vor ramane atarnati in copaci iar preotii isi vor da demisia fiindca nu vom mai vrea sa le dam nici un ort si nu ne va mai incalzi nici un prohod si nici o ingropaciune. Dezgustati iremediabil de vesnica farsa a spectacolului funest si macabru al inmormantarii, cei pe care vor reusi totusi sa-i puna fortat in sicriu se vor ridica din sicrie, cu carnea umflata de putreziciunea sucurilor mortii asemeni mortilor dintr-o piesa a lui Michael Jackson, "Thriller", si vor arunca in toti cei prezenti cu tot ce au la indemana, cu bucati de carne de mort putreda, cu prescura din mainile impreunate pe piept, cu coroanele si florile inutil puse imprejur pe masina mortuara, in tipetele ingrozite de frica ale tuturor. La ce e buna si cu ce ne ajuta aceasta gluma proasta de-a ne purta la groapa in acest ritual dezgustator si oripilant, si a ne baga in pamant ca un gunoi sub pres fiindca n-ai unde-l baga...? Pentru ce plang toti in urma dricului nostru mergand si petrecandu-ne la groapa prin "ploaia si frunza-mprastiata a toamnei si vantul care zvarle-n geamurile masinii mortuare grele picuri" ? Au nu stiu toti ca noi mortii, murind vom fi in sfarsit fericiti si ca suntem in drum spre Rai si mergem la incorporare fericiti in solda Lui Dumnezeu...? Nu oroarea fanfarelor si recviemurilor ridicole ar trebui sa induram, ci cantari vesele ar trebui sa ni se puna, ori poate nocturne romantice de Chopin, ori poate manele cui le plac;  haine mai frumoase ar trebui sa poarte toti indoliatii si nu cernite amintind de bezna si vidul inghetat al universului, haine in culori frumoase inventate de Dumnezeu nu degeaba ci pentru deliciul si incantarea ochilor si simturilor noastre nu degeaba inventate de Dumnezeu. Lacrimi de bucurie si mandrie, fericire sa izvorasca din ochii rudelor noastre petrecandu-ne la groapa, nu sa-si puna cenusa si sa-si rupa parul din cap intr-o irationala uzanta a doliului trist. Daca tot e sa fie doliu, sa fie un doliu vesel, un doliu responsabil si suportabil, una din conditiile pentru care am putea accepta totusi sa fim inmormantati. Altfel, sa se termine cu tot circul funest si gretos al canoanelor religioase de conjunctura care ne-au impus fortat la inmormantare mizeria tristetii si amaraciunii celor dragi care se frang pentru pierderea noastra in urma sicriului nostru hurducaind prin mocirlele drumului. Macar vechea noastra religie zamolxiana, cea a dacilor, a lui Burebista si Decebal impunea ca toti sa se bucure normal la inmormantari fiindca fericitii raposati au scapat de corvoadele vietii, de boli si suferinte. Ce-am castigat inlocuind o religie, cea a lui Zamolxe, cu alta, Crestinismul, printr-o intamplare istorica ce a facut intr-o zi ca dacii sa fie cuceriti de romani, care si ei au abandonat politeismul si au fost vrajiti de mrejele crestinismului si ale demiurgului aferent numit Dumnezeu, cel ce L-a creat pe Iisus...? Dumnezeu ne-a creat asa cum a vrut el, astfel ca de cand ne nastem si pana murim tot o ducem intr-un plans si-o suferinta : plans de nou nascut, plans si transpiratii de muribund canceros, plans de rude cernite ce merg sfasiate de durere in urma dricului nostru. Pentru ce atata plans si pentru ce atata suferinta pe capul nostru, al oamenilor, singurele fiinte de pe pamant constiente si meritorii de dulceata bunatatilor Lui Dumnezeu...? Dulceata acestor bunatati serafice este insa tabu, nu este la liber, ci ca si pe pamant cand tot ce este bun este foarte scump si in portii mici si este disponibil doar conditionat de plata care ne vine prin boala, plans si moarte dupa o viata de mizerii garnisita cu rauri de lacrimi. Doar astfel putem accede in Rai la huzur si veselie eterna. Insa am fi vrut sa traim si sa murim altcumva, mai demn, mai vesel, mai cu folos si dumnezeieste, mai boiereste... Ce nu era posibil la Dumnezeu daca era mai larg la inima cu noi...? Sa ne fi nascut razand, sa fi trait razand si sa fi murit razand de "amicii ce ne-or plange" (citat Eminescu). In schimb, prin religia contra firii cu care-am fost indoctrinati printr-un accident istoric de unde-am importat cutumele unui popor si unei tari antice si sfinte care ne-a impus religia si obiceiurile, am importat totodata si plansul ca solutie si ingredient sine qua non al vietii, al mortii si al inmormantarii finale. Cum ne putem imbolnavi si muri in chinuri cand simturile ne fierb si plesnesc de dorul si mandria ca avem niste gene de Dumnezeu...? Cum ne putem resemna si impaca in disolutia aceasta a sfarsitului cand scontam ca mai degraba Dumnezeu in parinteasca-i grija sa ne  fi putut noroci definitiv, nemijlocit si inalienabil cu mostenirea favorurilor, deliciilor si incantarilor sale din clipa nasterii si pana in infinit, fara sa trebuiasca sa ne urzice inimile si viata cu amarul sclaviei de a fi asa cum suntem, robi, etern robiti durerii si chinului pe un pamant de neinteles disociat si despartit definitiv de atuurile Raiului...? De ce e lumea si viata doar un stagiu dramatic cotizant, de ce e pamantul ocna eterna unde ne savarsim dezabuzati penitenta, de ce e pamantul locasul patimirii, tragediilor si incercarilor noastre si de ce nu e pamantul Raiul insusi daca tot ni s-a pomenit de asemenea nemaiauzit, minunat si nemaipomenit liman...? Noi nu-ntelegem lipsa Raiului pe pamant si nu-ntelegem rostul si logica sa in alta parte si nu-ntelegem acest ocol inutil si contraproductiv al lacrimilor vietii pe pamant ca sa ajungem intr-o inimaginabila si imemoriala zi sfarsiti de rabdare intr-un Cer pe veci rapit pamantestilor si omenestilor palpabile simturi. De ce in cer totul si de ce nu pe pamant...? De ce atunci fericirea si mantuirea si de ce nu acum...? De ce promisiunea binelui si de ce nu binele intruchipat, aici si acum...? De ce sa astept o zi sa mor ca sa ma-ntalnesc cu Dumnezeu si de ce sa nu-L intalnesc azi sau maine, undeva, pe o strada, la o adresa pe care ne-o va comunica binevoitor, sincer si altruist, daca nu are nimic de ascuns, facandu-ne hatarul de-a ne umple de emotie si fericire, de-a ne da pe spate, de-a ne lasa muti de uimire cand ni se va arata ca un artist atata vreme asteptat la noi in tara...? Nu cred ca sta in logica lucrurilor sa-L vad pe Dumnezeu doar dupa ce musai trebuie sa mor si sa dardai de frica in fata vamilor vazduhului astfel incat sa trebuiasca la Infricosatoarea Judecata dupa ce mi se va da ultimul cuvant inainte de sentinta la Iad, umil si cuminte sa-L intreb pe Dumnezeu unde si cu ce treburi a fost plecat atata timp, de ce a trebuit sa traiasca atat de departe de noi si de ce atata neagra si ilogica discretie iritandu-ne simturile si rabdarea, dragostea, speranta, asteptarea pana la un paroxism acut si fara leac...? Nu pot sa concep eliberarea in Rai langa Dumnezeu, visand monoton si placid la mantuirea insipida si incolora de acolo in asemenea conditii draconice de impilare a vietii noastre cu tot ce-a  avut mai degradant, tragic, periculos si urzicator universul a ne oferi, departe de minunatiile sale verosimile si potentiale, ramase pe stoc stricandu-se pe rafturi, pentru care Dumnezeu nu a dispus liberul nostru acces, al tuturor muritorilor din tina facuti si peste care Dumnezeu a suflat duh de viata altfel decat necuvantatoarelor. Impilati la maxim de tragismele vietii asteptam si visam iresponsabili si excrocati in toate simtamintele noastre o mantuire inconceptibila potential si logic, visam si aspiram la relaxarea ei facand slalom printre posibilitatile vietii, poticnindu-ne la tot pasul de inexorabilele pacate prescrise cu atata intransigenta si osardie de Dumnezeu. Astfel, amagiti, dezabuzati, asteptam toti "mantuirea, robia robiilor. A-ti pune sperante in ceva, aici sau oriunde, e dovada ca tarasti niste lanturi. Blestematul aspira la paradis ; aceasta aspiratie il coboara, il compromite. Sa fii liber inseamna sa te dezbari pe veci de ideea de rasplata, inseamna sa nu astepti nimic de la oameni sau de la zei, inseamna sa renunti nu doar la lumea aceasta, ci la toate lumile si la insasi mantuirea goala de orice continut practic si logic potrivit necesitatilor vietii noastre, inseamna sa spulberi pana si ideea de mantuire, aceasta robie a robiilor. Nu vrem decat sa fim liberi si nu robi. Sa fim liberi sa traim ori sa murim liberi de orice robie fie ea cat de frumoasa. Sa fim liberi sa murim ori nu si sa fim inmormantati ori nu. Pentru asta vom ajunge, jigniti ireparabil de univers si de Dumnezeul care ne-a creat atat de genial dar atat de tragic, sa uzam intr-o zi in masa de greva inmormantarii, ultima solutie..." (citat din Emil Cioran). Daca aceasta pe care-o vedem si traim e lumea si viata pe care ne-a daruit-o Dumnezeu exuberant, dati-mi voie sa cred in fata evidentei ca e o lume de mantuiala, ca nu ne convine, nu ne place si ne repugna sa ne asfixiem in asemenea disolutie care nu are nimic in comun cu competenta si talentul unui Creator responsabil dar mai ales bun. Nici unei alte fiinte a universului, unor alti umanoizi extraterestri mai putin evoluati decat noi dar similari inteligentei noastre, nu le-ar fi convenit un asemenea simulacru ieftin si toxic al Creatiunii. Ajungem astfel sa ne punem disperati si orfani in univers intrebarea retorica : A facut un Dumnezeu bun, atotputernic, lumea si universul ? Daca oamenii s-au intrebat logic si au ajuns la concluzia ca Dumnezeu a facut lumea, le spun tuturor ca intrebarea si concluzia insasi nu are sens in fata tristei evidente. Inainte de-a crea totul Dumnezeu avea nevoie de un timp si spatiu anterior absolut indispensabil in care intai sa se creeze pe Sine Insusi in afara timpului din nimic, apoi sa creeze universul, timpul, spatiul, materia si totul. Or, cum timpul si spatiul care presupunem dupa Scriptura ca tot Dumnezeu le-a creat, n-au existat inainte de Dumnezeu. N-a existat un timp si un spatiu anterior pentru Dumnezeu pentru a se aseza si pozitiona in el si a se face pe Sine Insusi pe acest fundament initial. Or daca existã universul si existãm noi, nu putem intelege ca un Nimeni care nu a avut fizic un timp anterior disponibil a putut crea toate acestea pe matricea unui neant insondabil si imposibil. Realizam ca mai inainte de Dumnezeu trebuie sa fi existat un timp zero si un spatiu zero in care Dumnezeu sa se pozitioneze cu toate uneltele pentru Creatie. Un Dumnezeu Creator pozitionat intr-un timp deja creat pentru El si desfasurarea secundei unu a Creatiei ne incita intrebarea cine i-a creat anterior acel timp si spatiu in care sa purceada secunda unu a creatiei de Sine si apoi a universului...? Un alt Dumnezeu auxiliar...? E cu neputinta cand stim despre Dumnezeul cel curent ca a fost facatorul tuturor vazutelor si nevazutelor. Prin urmare putem accepta ca Dumnezeu a facut totul in atotputernicia Sa, mai putin timpul si spatiul absolut indispensabile de dinainte sa fi existat. Or, ce fel de atotputernicie e aceea in care sa ai nevoie de preparative auxiliare necesare din afara aptitudinii proprii a atotputerniciei, ca apoi multumita si pe fundamentul lor sa creezi ceva, fie el spatiul, timpul, materia insasi si mai cu seama pe tine Insuti ca Dumnezeu atoatefacator...? Tristi si cutremurati ajungem la concluzia ca n-a existat o alta specie de timp anterior pentru Dumnezeu sa creeze in el apoi timpul cel de toate zilele al nostru, spatiul vital, apoi pe Sine si ulterior universul insusi cu lumea noastra si pe noi. Tristi si dezamagiti realizam nonsensul conceptului atotputerniciei Lui Dumnezeu, al genezei si existentei Sale insasi dintr-un timp care n-a existat inainte de aparitia Lui Insusi.  Putem obositi sa postulam ca Dumnezeu a existat de-a pururi intr-o imparatie care nu are inceput si sfarsit cum ni se spune. Dar insusi timpul in idee si imaginatie are un inceput iar prezenta unui Dumnezeu initial inaintea oricarui timp e un nonsens ametitor. Putem accepta ca Dumnezeu nu e un corp fizic, nu e materie ci poate e un spirit. Dar nici un spirit nu e mai batran si tare decat timpul care-a avut totusi un inceput. Timpul n-a fost infinit atat in trecut cat si in viitor. Timpul a inceput candva precum se si poate opri din curgerea lui in anumite conditii ale legilor fizicii postulate de Einstein. Timpul nu e o scurgere liniara a unei durate. El e relativ si precum o materie, timpul se poate dilata ori contracta, lucruri pe care Dumnezeu nu ni le-a spus in scripturi crezandu-ne atat de prosti. Einstein doar ce ne-a mai luminat. Or potrivit calculelor sale, daca ai calatori cu viteza luminii exista legi fizice care demonstreaza ca timpul ar incetini pentru tine atat de mult incat s-ar opri. Ajungand in calatoria noastra cu viteza luminii in preajma unei gauri negre gravitatia ei inimaginabil de uriasa ne-ar opri insusi timpul pe loc si ar curba furand in abisurile sale negre si lumina lanternelor noastre. Sa aprinzi o lanterna si sa vezi cum razele ei o iau curb catre mijlocul intunericului gaurii negre e o posibilitate demonstrata prin observatii de astrofizica. Lumina unor stele in preajma gaurilor negre se comporta ciudat. Ea deviaza de la traiectoria rectilinie. Si timpul la fel face in asemenea extreme conditii. El se opreste si se sfarseste cand gonim cu viteza luminii prin univers. Enorma gravitatie a gaurii negre opreste insusi timpul din curgerea lui. Astfel, orice corp calatorind in asemenea conditii se opreste din imbatranire. As putea sa vad batran un frate al meu geaman de 90 de ani iar eu sa am doar 50 in acelasi aparent timp. Timpurile noastre s-au separat si ne-au influentat insusi corpul fizic asistand unul la intinerirea, celalalt la imbatranirea fratelui geaman. Daca am accelera in continuare depasind viteza luminii, timpul pentru noi nu numai ca s-ar opri dar ar lua-o inapoi facand posibil sa calatorim in trecut sa-i vedem pe parintii si bunicii nostri sugari. Toate acestea sunt demonstrate matematic de oameni inventati de Dumnezeu care i-a facut din lut. Orice planeta n-are cum sa fie din lut la inceput. Ea e din piatra, din lava intarita care s-a scurs din eruptiile imemoriale ale trecutului. Pamantul, lutul lui e doar descompunerea regnului animal si vegetal traitor si muritor in milioane de ani, care au umplut pietrele cu masa lor de sedimente. Ce mai de viata a fost pe pamant...! A fost si a sucombat. Pamantul , lutul din care suntem facuti de Dumnezeu sunt de fapt foste existenţe fizice moarte si sedimentate de plante si animale. Cum sa ne faca Dumnezeu din lutul lor cand ni se spune ca pamantul era netocmit si gol...? Cel mult puteam fi facuti din piatra care a existat initial. Capitolul Facerii din Scriptura a fost scris de niste vechi oameni preistorici ignoranti bietii de ei si i-au pus Lui Dumnezeu in carca atatea fapte puerile si pline de nonsens stiintific. Oricand un Dumnezeu grijuliu putea prevedea adulmecarile inteligentei noastre. Or, n-a facut-o si ne-a jignit impardonabil. Nici un Dumnezeu care se respecta nu facea totul de o maniera atat de precar logica si neverosimila. Incat Dumnezeu ori e cu totul altceva decat sporovaim noi sforaitor si solemn despre El, ori nu exista. Printr-o regretabila scapare si neglijenta Dumnezeu ne-a indus in constiinta aceasta amara dar logica concluzie a inexistentei Sale. Legile fizicii nu-i dau voie Lui Dumnezeu sa existe. Nu a existat un timp cu minus pentru Dumnezeu sa se faca intai pe Sine, apoi sa faca timpul cu plus, universul si pe noi. Oricat L-am cauta pe Dumnezeu in multimea probabilitatilor, fizica nu ne permite acest lux ca sa putem cu deferenta sa-i acordam atata credit oricat am vrea. Basmul si legenda, frica de intuneric si inexplicabil ne-au pervertit simturile si responsabilitatea. E la fel ca si cum ai cauta marginile pamantului. Intr-o idee teoretica ai putea accepta ca pamantul are niste margini. Dar cand stii ca pamantul e o sfera care nu are margini, a privi intr-acolo si implicit in posibilitatea existentei Lui Dumnezeu in aceasta maniera retrograda e un exercitiu inutil. Toti suntem liberi sa credem ce vrem si ce putem dupa propriile noastre perceptii si prejudecati. Dumnezeu, mai firesc, comod si simplu e sa credem ca e doar o perceptie a noastra, e oglindirea bunatatii noastre, a unor oameni, nu toti, in intunericul si vidul universului. Dumnezeu suntem noi insine, dorinta si speranta noastra de bine si de excelenta, bunele noastre ganduri si fapte pline de scrupule. De aceea cea mai simpla si la indemana explicatie e spre nefericirea si dezamagirea noastra ca nu exista Dumnezeu... Exista doar bunaatatea din oameni, din ce in ce mai putina care-L salveaza pe Dumnezeu de la faliment si ratare. Tristi intelegem ca nimeni n-a creat universul si nimeni nu impune necesarmente credinta ilogica intr-un  Dumnezeu gestionar al destinului oamenilor. Aceasta perceptie ne conduce la o profunda si dramatica descoperire : Ca cel mai probabil nu exista nici Rai si nici iad, nici pacat si nici virtute religioasa, nici rasplata, nici pedeapsa si nici febra vietii de apoi. Existam doar noi cu bunele si relele noastre, cu calai si victime, cu criminali si cu martiri nevinovati, colcaind toti tragic pe o lume de mizerii. Cand suntem buni suntem dumnezei iar cand suntem rai suntem diavoli. Iata mai degraba explicatia logica a aparitiei Lui Dumnezeu si diavolului in discursurile noastre. Avem aceasta viata, asa cum e, buna, rea si putem aprecia Marele Univers numai potrivit simturilor si perceptiilor noastre. De frica si sila, ura noastra de noi insine L-am creat pe Dumnezeu si diavol ca ei sa ne uzurpe toate calitatile si defectele noastre. Trebuie fortati de imprejurari si datele problemei sa ne multumim cu atat. Si pentru asta trebuie sa fim extrem de recunoscatori Nimicului si nu unui Dumnezeu neverosimil si improbabil pana la lacrimi. Majoritatea oamenilor au rezolvat empiric aceasta dilema a necunoasterii  si deznadejdii plasandu-L pe Dumnezeu in centrul tuturor durerilor, lacrimilor si incertitudinilor lor ca un medicament calmant al  tuturor temerilor, suferintelor si necunoscutelor noastre. E o solutie paliativa ca sa poti trai si sa ai un punct de sprijin in universul inghetat si intunecat de care te agati sa nu cazi aiurea in neant... In evolutia noastra de fiinte create de Dumnezeu atat am putut concepe la nivelul nostru de extraterestri iviti inimaginabil undeva si pierduti inexorabil in deznadejde intr-un colt de univers. Personal as fi vrut din suflet ca Dumnezeu sa existe si sa ateste, sa supervizeze si verifice prin bunatatea Sa bunatatea putinilor oameni buni care mai exista pe lume. De fapt eu personal am tot respectul si reverenta pentru un Dumnezeu al bunatatii si al dreptatii, pentru Dumnezeul cel bun si milostiv catre care se roaga sfarsita  mea mama bolnava de cancer in faza terminala... Mare esti Doamne, slavit sa fie numele Tau, intru nadejdea celor deznadajduiti si cu insuportabile dureri de cancer...! (Aduc multumiri lui Stephen Hawking, savantul paraplegic al carui geniu il include pe cel al lui Newton si Einstein la un loc si din a carui intelepciune am luat unele citate pe care le-am completat profund pentru a lamuri odata chestiunea unui Dumnezeu si a umilintei la care ne supune intr-o mizantropie insuportabila...

Greva mortii, penultima solutie

GREVA MORTII, PENULTIMA SOLUTIE
  Se simte in aer tot mai evident ca intr-un viitor foarte verosimil, foarte probabil si apropiat lumea, oamenii vor ajunge la o saturatie insuportabila si se vor plictisi sa mai moara. Nimeni nu va mai vrea sa moara. O razmerita, o anarhie se va face atat pe pamant cat si in Rai, acolo, chiar la Infricosatoarea Judecata. In disperarea sfintilor si a Lui Dumnezeu care isi va pune mainile in cap de anarhia creata de mirenii si muritorii care vor refuza sa mai moara dupa pravila atat de ortodox, ieftin si tern, toti muribunzii, daca greva foamei nu mai e suficienta ca ultima solutie si nu mai impresioneaza pe nimeni, daramite pe Dumnezeu, ei, oamenii muritori, pentru atata suferinta, amar si nedreptate iremediabile, vor trece la greva mortii. E ultimul gest spre a-i mai trezi  cu celeritate Lui Dumnezeu un interes practic, alert si imediat pentru noi si durerile noastre vii. Va purcede astfel finalmente Dumnezeu sa faca fortat ceva imediat util si pentru noi, pentru a ne potoli larma si razmerita, pentru a ne rezolva drama culmilor disperarilor si incercarilor noastre, deranjat in existenta-i etern, insuportabil si fara de sens camuflata, constient ca a venit ziua cand toate aceste manipulari si impilari cu stoicism suportate de la Facerea Lumii, intr-o zi ne-au scos din pepeni si ne-au adus la disperare determinandu-ne fara dubiu sa trecem in masa direct in greva mortii. Daca nici asta nu-L va misca pe Dumnezeu, o alta solutie de rezerva mai avem : sa trecem in greva nasterii. Nu vom mai vrea nici sa ne nastem, precum nici sa murim, refuzand sa mai fim astfel pentru Dumnezeu doar o materie prima pentru intreprinderea Sa serafica, iar pe pamant niste boţuri de lut mizerabil peste care sa sufle discretionar si plictisit pustiul nostru de viata. Ne vom trezi si ne vom rascula ca niste prosti fara minte si asta pentru ca suntem evident prosti, dar multi. Nici intr-un caz rãi la suflet. Doar neintelesi. Dar sa nu ne facem iluzii ca toata aceasta revolutie a muritorilor va veni atat de repede... Vor mai trece sute si mii de ani de orbecaiala in intunericul amaraciunilor si misticismelor noastre mostenite genetic din zorii preistoriei de la primitivii speriati de fenomenele naturale si refugiati in pesteri in competitie cu ursii. Pe ele, pe sperieturile si evlavia noastra conteaza Dumnezeu si pe sinceritarea si adancul rugaciunilor noastre care ne sunt singurul simulacru de relaxare de moment pe aceasta lume. Aceasta supunere ancestrala  neconditionata catre autoritatea divina, aceasta prosternare si lingusire smerita si ascultatoare sub biciul fanteziilor Lui Dumnezeu pe care si le face cu noi ne aduce acum in vremurile noastre mizerabile si inapoiate si acum ca si in evul mediu in transa de a spune lipsiti de alte solutii, orizonturi si vise de demnitate, libertate si fericire cu adevarat umane ca nadejdea catre Dumnezeu si planul sau cu noi, bun sau rau, ne e deocamdata singura optiune practica de moment si singurul sprijin si noroc care ne aduc paliativul de liniste si comoditate ca sa constientizam obositi, sfarsiti de puteri si amagiri, naivi si pagubiti, ca avem macar din oficiu un singur Dumnezeu de serviciu care lucreaza pentru noi, pentru naivitatea noastra programata si zabavnicia spiritului nostru pervertit de impardonabile amagiri...! Ne e frica visceral de El ca de un Calau iminent dar bun la suflet si iertator doar in masura in care nu-L provocam, nu-I punem intrebari fara raspuns, nu-L iritam si ne resemnam si supunem Siesi intr-o ascultare si sclavie alienanta si irevizuibila. Pentru frica noastra de Dumnezeu noi trebuie sa luam aminte si sa stam cu frica evitand astfel orice acte coercitive divine clar promise pentru neascultare si stand astfel fara griji in hamacul vietii, gandind la mantuire, rugandu-ne, postind, facand fapte bune, milostenii, dandu-ne huta cu picioarele leganand in neant si soptind inepuizabile rugaciuni, stiind ca are cine lucra la vesnicia si mantuirea noastra inimaginabila : Un Dumnezeu inepuizabil dupa parerea noastra, in fapt suprasaturat si irecuperabil agasat de ale noastre ofuri... In rest e greu si insuportabil oricum, a trai in simulacrul de-a fost denumit viata, cat si a muri tern si insignifiant, dupa pravila, capriciul, dispozitia si ingaduinta Lui Dumnezeu care nu a dispus altfel cu noi incat ne-a umplut de griji si disolutie invaluind totul in linistitoare si calmante promisiuni surogat de bine. Tot ce trebuie sa facem e sa inchidem ochii si sa inghitim cu nesat amarul vietii si mortii ca pe o pilula amara dar care stim ca ne insanatoseste si ne face bine doar in cer si doar pentru cer, telul si dezideratul nostru exclusiv.  Viata, o etapa si un stagiu neinteresant daca e sa luam de buna bunavointa Lui Dumnezeu pentru noi si gestul ultim, mantuirea,  care-l va face pentru a noastra salvare dintr-o viata mizerabila dispusa din initiativa si vina-i de-a ne fi condamnat pe toti pe-un capat din vina a doua rebuturi primordiale pe care El Insusi le-a creat : Un Adam si-o Evã iresponsabili... Noi, cuminti trebuie doar sa ne rugam pentru iertare,  ignorand ca totul e greu si ne doare, ignorand orice of si suferinta. Cum putem ignora ca suntem parinti si cum putem ignora ca suntem copii...? Banuieste oare Dumnezeu cat de egal de greu ne e sa fim si  parinti de copii si copii de parinti? La aceasta intrebare raspunsul nu se poate da decat cu inima franta si cu lacrimi pe obraz. Pentru ca ambele variante sunt inacceptabile si insuportabile omeneste. Nu se poate raspunde prin cuvinte la intrebarea pusa. Ci numai prin lacrimi, singura riposta blanda contra deznadejdii cosmice programata cu stiinta, initiativa si ingaduinta celui Atotputernic. Atotputernicie inseamna forta discretionara si totalitara, opozabila la tot ce exista, bun sau rau, omorand totul in cale ca un uragan, ridiculizand gandurile si sentimentele noastre cand mai bune, cand mai rele aratand biciul atotputerniciei, mojicilor din genunchi. Argumentul atotputerniciei si fortei Lui Dumnezeu duce in derizoriu si ridiculizeaza orice forta a argumentului dorintelor, neputintelor si simtamintelor, plansului si rasului nostru, fanteziilor si placerilor noastre constituite in ceea ce s-ar chema bucuria vietii denumita de Dumnezeu desertaciune. Suntem vulnerabili si pierduti in fata Atotputerniciei Lui Dumnezeu, a dictaturii perene divine, iar supusenia fara cartire fata de ea ne e singurul lux ce cu frica ni-l permitem in saracia noastra existentiala de fosti si actuali oameni de grota doborati de aceleasi temeri si superstitii. De aceea ne aparam de nepasarea Lui Dumnezeu numai prin lacrimi. De aceea as fi vrut sa fiu un sculptor. Si sa cioplesc in marmura un chip disperat de parinte sau de copil care plang unul pentru altul, cu lacrimi neoprite pe obraz. Lacrimi de marmura pe obraji de marmura contorsionati de plans. Lacrimi care nu se pot sterge fiind de piatra. Cum e sa fii parinte de copil si sa stii ca dupa Dumnezeu esti  al doilea responsabil ca l-ai adus pe lume si l-ai condamnat la acest univers rece, insensibil, irespirabil, inuman, tremurand in orice clipa pentru soarta copilului tau, sa nu i se-ntample ceva rau ce oricum stii ca probabil i se va intampla si ca oricum nu poti evita...? Vezi episodul cu Ionut, copilul mancat de caini despre care Dumnezeu sigur a aflat numai ca nu primim nici un email din Rai despre opinia Sa. Va spune probabil ca astfel copilul s-a facut direct inger. Ce seductie obraznica si usturatoare  pentru gandurile unui parinte care totusi ar prefera un inger in minus spre paguba Lui Dumnezeu si un copil nesfartecat de caini in plus pentru linistea inimii de parinte ! Si cum e sa fii copil de parinte si sa stii ca intr-o zi cel ce ti-a dat viata, mama sau tata va face accident vascular si va paraliza si te va intreba sclerozat si decrepit  cum te cheama si daca ai pregatit banii pentru doctor desi i-ai mai spus de cinci ori ca da si totul e in regula cand in schimb stii ca peste o saptamana sau doua îi vei cumpara sicriu cu 300 lei, vei plati taxa de inmormantare 200 lei si capela 100 lei...? Pentru toate acestea, pentru faptul ca moartea ne-a consumat pana dincolo de limita rabdarii noastre, ea s-a acutizat in constiinta noastra si cauzele si urmarile ei ne irita si exaspereaza la culme prin suprauzitare si molipsirea sufletelor noastre cu adulmecarea inexorabilului si opacului  destin al nefiintei si tragediei programatice cu care suntem agasati de-o viata. E cu neputinta sa murim atat de mizerabil ca naparcile, soarecii si gandacii de bucatarie. Sa fim striviti sub bocancul destinului nostru irecuperabil dramatic nu cadreaza deloc cu similitudinea cu care isi clameaza Dumnezeu asemanarea cu noi dupa chip si fiinta. Sa vrea sa isi ucida oamenii creati, ori daca n-o face direct sa tolereze un asemenea pogrom facut cu mana diavolului face sa credem ca bunatatea parinteasca ori pasiunea artizana a Lui Dumnezeu de-a ne fi creat sunt undeva in multimea numerelor irationale la care noi n-avem acces. Noi credeam ca Dumnezeu poate sa isi probeze mila, grija si bunatatea parinteasca pentru noi prin cuvinte clare, putine, logice, palpabile si dovezi pe masura ca trebuie si putem sa ne simtim Printi aparati si privilegiati ai Sfintiei Sale, ca nu murim ca si cainii, ori mai grav, ca nu murim cand vor cainii, ca nu mor preoti in lagare naziste, ori ucisi de tortionari in inchisori comuniste. Noi credeam ca doar soarecii si naparcile nu e bai sa putrezeasca si sa devina hoituri imputite. In schimb vedem ca noi, os divin, cu sange regesc albastru de-al Lui Dumnezeu care ne-a facut dupa chipul si asemanarea Sa, murim in draci si putrezim  si ni se imputesc hoiturile la fel cu ale starvurilor de caini din balarii. Sa nu-mi spuneti ca sufletul e salvat si o ia razna catre placerile Raiului si Slava Lui Dumnezeu. Parca mi-e greata sa stiu ca am un suflet posibil aspirant la Rai, care se trage dintr-un cadavru imputit in sicriu. In Talentul Lui Dumnezeu in faurirea lumii si a noastra Dumnezeu putea sa ne scuteasca greata si sa foloseasca un scenariu mai placut, igienic si serafic pentru soarta noastra ca si creatiuni speciale si cu adevarat diferite si superioare fata de tot regnul profan si ignorant prin natura speciei. Vedeam si noi aceasta rezervare si influenta a Lui Dumnezeu si vedeam direct si fara dubiu ca suntem destinati Raiului caci avem de Tata pe insusi Dumnezeu. Raiul pe pamant era posibil. Numai Tatal nostru sa fi vrut... Numai Dumnezeu sa ne fi scutit de primele Sale doua rebuturi, Adam si Eva, ca sa nu platim toti la infinit pacatul lor originar... Si eram mai fericiti fara Adam si Eva, fara crima Cainului cu Abel, fara sacrificiile si arderile detot de prin preistoria obscurantista. Dupa Iisus sa ne fi facut Dumnezeu pe noi ca era mai logic si Dumnezeieste sa fi fost cu totii frati ai Lui Iisus dupa Tata, buni, drepti si sfinti precum Intaiul creat al Lui Dumnezeu care ar fi fost Iisus care sigur nu ar fi furat mere din Rai si nu ne-ar fi invatat ca Adam si Eva  sarlatania si furtisagul. Vedeam ca eram sfinti. Credinta ne era inutila. Ea e necesara doar pentru mojicii  manipulati de ciocoii si zbirii lor. Pentru Oamenii Sfinti era de ajuns Evidenta ca suntem rude ale Lui Dumnezeu. Si pentru asta ni se rupeau nasturii de la camasa, de fala si mandrie ce Dumnezeu maiastru ne-a facut si ce soarta princiara ne-a dat, scutiti de grozavii, de urat, necaz, lepra si zeama din cadavru care sa se scurga numai din caini morti prin balarii, oamenii sa fie ca aurul,  ca platina, sa nu rugineasca si dezintegreze, sa nu devina hoituri iminente din care zeama va curge, pic, pic, in intunericul sicriului. Iata de ce oamenii vor intelege cu amar ca n-au fost facuti de Dumnezeu niste Oameni Sfinti ci niste naparci penibile nedemne de statutul de Creatie Divina. Si astfel, toti isi vor lua lumea in cap si vor face greva mortii cum spuneam. Va fi o opozitie constructiva a Operei Lui Dumnezeu care-L va ajuta sa mai indrepte macar ceva. Se va instaura in intreaga omenire o adevarata lehamite fata de suferinta, nedreptate, boli si moarte, aceasta aparent normala dar pentru oameni pe nedrept denumita trebuinta a firii de a muri de cele mai multe ori in chinuri caci nimeni nu moare cu inima senina si o floare la ureche decat poate ascetii si pustnicii cei sporiti in credinta pentru care moartea e-aproape o bucurie vie si sincera, un eveniment normal aducator grabnic de intalnire si rendez vous cu Dumnezeul cel cauzator de liniste si mantuire. Pentru noi ceilalti care nu suntem calugari si pentru care viata nu ne e atat de lesne indiferenta si n-o privim ca pe un stagiu formal si ieftin, pentru noi cei care mai simtim trebuinta necesitatii bucuriei vietii, a clipelor ei de dorita si visata dulceata, moartea o resimtim ca pe un inconvenient si o tragedie, o lovitura vrand nevrand, lovitura suprema de fapt. Noi plangem si ne smulgem parul din cap la inmormantari, nu-i asa? De aceea, toti oamenii vor refuza sa mai moara asa pur si simplu si normal cum se spune ca e, vor dori niste explicatii si compensari in sfarsit pe care acum ei nu le simt necesitatea turmentati de indoctrinarea religioasa si din comoditate si inaptitudine a firii nu vor nici o explicatie clara de la Dumnezeu si nici o motivatie pertinenta, preferand sa primeasca de la Dumnezeu moartea si durerea, necazurile, tragediile, prin exemplul rabdarii lui Iov, ca pe un bir natural, legic si lesne de suportat, ca pe un serviciu ritualic si pretios pe care ni-l face Dumnezeu, caci toti suntem infinit respectuosi si docili fata de tot ce ne da si nu ne da Dumnezeu si spunem stoici formula : "Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, fie numele Domnului binecuvantat..." Totul, toata aceasta rabdare autoflagelanta o vom inghiti pana intr-o zi cand oamenii se vor crispa si vor tace, in rumoarea scrasnetului lor de dinti simtind manipularea cosmica si inconsistenta perimatelor, nefundamentatelor, indepartatelor inuman promisiuni serafice, se vor satura pur si simplu de tot si toate si vor incepe sa faca inevitabila greva a mortii. De ce ? Pai nu le vor mai conveni sa mai moara asa pur si simplu, atat de similar ca orice jivina necuvantatoare, atat de insignifiant, ieftin si inuman, nesolemn si fara un sens pertinent si credibil, pretabil speciei umane inteligente. Caci sa fii om, fiinta inteligenta, singura care a ajuns sa-L conceapa pe Dumnezeu din tot regnul animal sau vegetal, sa fii om, singura fiinta din universul cunoscut care a devenit constienta de sine, de universul insusi, de materie, timp si spatiu, de relativitatea lor, de infinit si de existenta unui Dumnezeu in al carui chip si asemanare voiam sa speram ca ne oglindim atat de similar daca nu identic, si sa continui a crede ca e normal sa mori si sa sfarsesti identic, la fel de sumar biologic si mizerabil, precar ca orice naparca si salbaticiune necuvantatoare, atat de diferit si mizerabil fata de cum ar face-o un Dumnezeu care ne-ar arata prin exemplul sau cum se moare divin, util si frumos dumnezeieste, inseamna sa ratezi irepetabila sansa de-ai cere totusi Lui Dumnezeu, ruda noastra de gradul zero sa ne arate un spectacol mirobolant : Sa ne arate ca a muri e frumos si e dumnezeiesc, e captivant si savuros ca idee, cum e tot ce aminteste de orice centimetru patrat de spatiu sau spirit din interiorul sau exteriorul Lui Dumnezeu. Sa ne arate mai intai Dumnezeu cum boala si sferinta e buna si frumoasa, sa ne arate cum s-ar imbolnavi si El ca sa cred ca si eu trebuie sa ma imbolnavesc. Sa ne arate cum ar muri El mai intai, frumos, divin, acceptabil si elegant, eroic si incurajator, echivalent si imbarbatator pentru noi, pui de Dumnnezeu. Apoi vom putea muri si noi impacati si linistiti. Constatam ca Tatal nostru nu vrea sa moara si rabda sa-i murim noi toti copiii Lui inainte-I, e tare Dumnezeu deoarece in fiecare zi îi mor mii de copii in intreaga lume. Nu ne-ar fi facut placere sa ne vedem Tatal nostru, pe Dumnezeu, batran, bolnav si muribund. Dar ar fi putut s-o faca pentru instruirea noastra, direct si demonstrativ. In schimb a dispus ca din osul divin cu sange albastru de sfant sa moara cel mult Fiul Sau Iisus acum doua mii de ani, sa moara ca si noi, ba mai chinuit chiar. Nici nu stim daca nu e grotesc sa multumim pentru demonstratie. Ca a fost un spectacol macabru si inutil o stim. Acelasi iad e si pe pamant si-n oameni ca de la Facerea Lumii. Degeaba asteptam etalonul exemplu de moarte frumoasa si exemplara al Lui Dumnezeu. Daca cu Iisus n-a reusit sa ne invete sa murim cat si sa traim frumos si dumnezeieste, Dumnezeu nu-Si poate permite disconfortul de-a se imbolnavi si muri de cancer din fronda cu noi El insusi, si se menajeaza punandu-ne numai pe noi, regnul animal sau vegetal, oameni cuvantatori sau insecte ori animale sau copaci unei asemenea mizerii. Caci Dumnezeu nu poate muri, nu vrea, nu are in intentie, pentru ca are putinta regeasca si boiereasca de-a alege varianta cea mai buna si confortabila. Astfel ca noi, amaratii, muritorii oameni, amagiti cu statutul de fii ai Lui Dumnezeu care ne-a facut din lut si s-a murdarit definitiv pe maini de soarta noastra facand-o, ne pare un pic rau ca Dumnezeu pentru Sine si-a ales egoist o soarta boiereasca si privilegiata iar noua, copiilor Lui ne-a harazit mizeria si precaritatea bolii si mortii destinata intregului regn animal sau vegetal necuvantator. Macar copacii mor in picioare, mormantul lor e-n lumina si in soare, iar noi, fii de Dumnezeu facuti din lut peste care s-a suflat viata suntem ascunsi sub pres, in pamant in sicrie inutile, improprii mortii unor pui de Sfant si odrasle de Dumnezeu. Si daca totusi traim si murim in chinuri se pare ca n-o facem in zadar. E mana Lui Dumnezeu aici. Se pare ca Iisus nu mai poate fi rastignit a doua oara, (nici o aluzie la romanul omonim al lui Nikos Kazantzakis), dar Dumnezeu simte tot mai mult trebuinta asta, ca din cand in cand sa asiste la o rastignire exemplara. Noi toti oamenii, luati in masa, cu bolile, dramele si mortile noastre, suntem un Iisus rastignit a doua oara, priviti de un Dumnezeu, singur spectator pe arena mortii. Pana cand si de ce...? Cu cat n-o vom sti vreodata cu atat vom ajunge la o saturatie si loviti de morbul deznadejdii imediate il vom ucide noi pe Iov eutanasiindu-l ca sa nu mai sufere fizic si sa nu se mai chinuie inutil de-o vesnicie, cu bubele si necazurile sale ca suntem suficient de graitori si noi cu bubele noastre. Apoi, fiindca nu mai putem da inapoi din aceasta emulatie si erezie a celor prea mult si inutil loviti vom trece toti hotarati sa facem greva mortii. Nu va fi suficient. Ciocoii vechi si noi din Senatul Cerului nu vor vota cu noi ca Dumnezeu sa aiba legi favorabile si sa faca ceva bun si pentru noi muritorii de rand aflati in greva mortii. De aici disperarea noastra a pamantenilor va exploda experimentand inutil greva foamei, a nasterii, a mortii. De aici si pana la Revolutia mortii nu mai e decat un pas, despre care voi vorbi in episodul urmator.