O, brad frumos, cu cetina tot verde...

 Daca lumina ar fi neagra, atunci intunericul ar fi alb, ziua ar fi intuneric caci lumina ar fi neagra de la  soarele negru, iar noaptea, cand soarele negru ar apune ar incepe sa se crape de ziua, ar fi lumina, senin, cu stele negre pe cer, negre si ele ca soarele... Cine spune ca asa ceva n-ar fi posibil in univers ca o realitate inexorabila pe care n-ai cum s-o schimbi dupa vointa ci doar s-o accepti si astepti cum astepti bolile, batranetea, spitalul, acest ultim sanatoriu funest, unde vei trai cea mai tulburatoare senzatie a vietii, un orgasm negativ, o voluptate amara care e moartea in dureri de cancer. Rapus de aceasta perversa imbolnavire, inert de orice putere si vointa de-a dispune de tine te vei lasa manipulat de ciocli si pus ca o punga de gunoi inutil si nereciclabil in sicriul la care visezi cu scarba o viata, in sicriul ieftin din lemn de brad, brad frumos cu miros de rasina care acum creste in padurile din muntii Carpati, cu veverite in el care aduna seminte de conuri de brad... O, brad frumos, cu cetina tot verde, o, bradul meu de veci, cati ani ai acum cand sangele-mi pulseaza prin vene si n-am facut inca anevrism de aorta ori accident vascular, cand sunt inca atat de firav de viu si te visez ca pe-un dulce dusman fara vina si care vei fi taiat si vei muri din cauza mea, ca sa ma ingroape cu tine, amandoi cu inima retezata, eu cu inima de carne retezata de infarct, tu cu inima de lemn retezata nemilos de drujba...? Ma simt, o, bradule, dator de veci si rusinat in fata ta, caci mai trist decat mine esti cand stiu ca-ti astepti cuminte soarta de-a muri pentru mine de-atatea ori... Ori sa te faca cherestea pentru masa si casa mea, ori sa te taie de tanar pentru cinica mea vanitate de-a-mi deveni brad impodobit de Craciun,  cumparat din piata de la speculanti cu 100 de lei, ori sa te faca scanduri pentru sicriul meu si sa-ti bata cuie in carnea ta de lemn ca sa ma-nchida etans intre scandurile tale, iar tu sa disperi nevinovat de viermii mei cei neadormiti de care te rog sa ma scuzi, care te vor chinui atat pe tine, cat si pe mine... Cu ce te pot eu consola, o, bradul meu frumos, prietenul meu de veci...? Dau tot, odihna la loc cu verdeata de unde-a fugit toata intristarea si suspinul, pentru un singur hatar si o singura dorinta ce-o am la Bunul Dumnezeu : Sa-mi faca intunericul din sicriu alb si luminos, atata cer, atunci cand tuturor li se va stinge lumina in sicriu, sa-i innebunesc de deruta pe viermi, poate ne vor lasa in pace, atat pe mine cat si pe tine, o, bradul meu frumos cu cetina tot verde...!

Vine o zi cand trebuie sa spui adio dragostei

 Vine o zi cand trebuie sa spui adio dragostei, fluturilor din stomac, sarutarilor, imbratisarilor, sa iti pui singur calusul renuntarii in gura, sa te legi singur de un scaun si sa taci... Apoi sa suni la 112 si sa astepti sa vina ambulanta. Cand iti vor lua tensiunea si vor vedea ca-i normala si cand te vor intreba ce te doare tu sa le spui ca a venit vremea sa spui adio dragostei si ca vrei sa te duca la dezalcoolizarea de dragoste... Evident ca asistenta si soferul vor rade pe burta de tine si nu te vor duce la spitalul de dragoste ci la psihiatrie si iti vor face un calmant, te vor lega in camasa de forta, te vor tine doua saptamani in camera capitonata cu burete apoi iti vor da drumul acasa. Nu ai sansa sa te tamaduiesti de durerile si visurile dragostei in nici un spital in aceasta lume... Nu exista spital si nici sectie de dragoste. In ziua cand se va inventa, acel doctor va lua premiul Nobel si vei avea o sansa sa te faci bine de dragoste. Pana atunci trebuie sa duci boala de dragoste pe picioare pana cand nu vei mai putea, pana cand vei fi nevoit de durere sa spui intr-o zi adio dragostei, sarutarilor, imbratisarilor, amintirilor primei dragoste care e cea mai frumoasa si pura si sa uiti chipul acela iubit din adolescenta, sa iei pastila de tensiune si sa astepti sa mori. Chiar si asa, chiar si tanar fiind nu vei ajunge la stadiul de-a te bucura cu nadejde de dragoste. La 20 de ani nu stii sa iubesti. Ai toata masinaria dragostei pe mana si toate ustensilele dar nu stii s-o manipulezi, apesi pe toate butoanele dar parca dragostea nu raspunde cerintelor inimii. Incerci sa desfaci masinaria, surub cu surub, si deodata toate se risipesc, sar arcuri si piese si nu stii sa le mai pui la loc. Ramai cu toata dragostea in mana, ca un ceasornic desfacut, cu toate arcurile si rotitele imprastiate. Cand mai trec anii si incepi sa inveti cam cum sa traiesti si simti dragostea, vine vremea sa te casatoresti. Zici ca te casatoresti din dragoste. Si intr-adevar zici ca aceea e dragostea, dar simti cum acea tarie dureaza trei zile, trei saptamani sau trei ani apoi totul se transforma in altceva. Starea de-a fi indragostit se transforma intr-un dulce respect, intr-o dulce si totala prietenie si concordie fata de consoarta iubita si te multumesti sa zici ca asta e dragostea. E o forma de dragoste dar nu e tot ce puteai gusta, nu e un paroxism al emotiilor indragostirii. Te minti ca esti indragostit, esti intr-o transa a indragostirii dar nu una sublima ci una asezata si linistita, potolita. Tot timpul ramane ceva in urma, neatins si netrait, sublimul si deliciul indragostirii raman neatinse caci realitatea emotiilor de dragoste dintre soti intotdeauna ramane in urma inchipuirii si visarii despre dragoste, ca o defazare intre sonorul unui film care ramane in urma fata de actiunea lui. Nu poti fi indragostit decat de cineva pe care nu-l poti iubi. Abia atunci iubesti sublim doar pe cineva care nu te iubeste si care nu te poate iubi niciodata. Dragostea e totala atunci cand iti pui tot sufletul in miza dar nu mai astepti nimic in schimb. "Pe langa plopii fara sot / Adesea am trecut, / Ma cunosteau vecinii toti, / Tu nu m-ai cunoscut... / La geamul tau ce stralucea / Privii atat de des..., / O lume toata-ntelegea, / Tu nu m-ai inteles..." Iata ce-nseamna sa iubesti sublim si total: sa nu fii stiut, sa iubesti in taina si in zadar... Astfel, in aceasta lume nu poti iubi pe nimeni mai profund, mai in taina si mai in zadar decat pe Dumnezeu. Stii sigur ca niciodata nu-L vei putea vedea in aceasta viata, nu-L vei putea mangaia si imbratisa din dragostea ce-ti musteste in inima fata de Dumnezeu ca siropul dintr-un tort insiropat. Intr-o zi Domnul va afla de tine ca-L iubesti acum. Niciodata in aceasta viata. Prea tarziu in cealalta viata cand nu-L vei mai putea iubi pe Dumnezeu cu o inima moarta. Pacat deci ca vine o zi cand trebuie sa spui adio dragostei...

   

As vrea, din compasiune sa fiu un miel taiat de pasti

A muri de foame e singurul lucru bun, crestinesc, sanatos cu care poti dori sa sfarsesti si sa inchei farsa macabra ce ti-a fost numita, harazita si menita viata. A muri de foame e un absolut mod de a muri sanatos si in curatie, in smerenie si crestineste, fara sa ai obrajii rumeni, si burta sau gusa, ci sa fii slab si scheletic, ca sa putrezesti mai usor, si mai simplu, sa nu fii un festin prea grozav pentru viermi, ca o balena moarta pe tarm, cu mii de pescarusi ciupind-o si zeci de ursi polari muscand din slanina-i de 30 cm... Asa vor musca si viermii din noi, cu pofta si pasiune cu cat vom fi mai grasi cand vom muri. Dar daca vom avea ambitia de-a muri de foame, vom fi slabi si desirati, spre greata si scarba viermilor care nu se vor mai atinge de noi. Fiind slabi si subnutriti, avand acest ideal in viata, e singura cale prin care prin forte proprii putem trai mai mult, putem respira mai mult, putem fi sanatosi, bucurandu-ne de mai multe primaveri cu flori de cais, veri cu adieri mangaietoare de vant batand prin fereastra spitalului unde esti internat, batran, slab, scheletic, mort de foame dar viu. Si de buna seama ca nu vei muri asa de usor nici in spital, spre disperarea infirmierelor ca nu mai scapa odata de tine... Doar mort de foame si subnutrit vei putea ajunge batran si trai mai mult, doar cu gura uscata de amarul foamei vei putea spera la zeci si zeci de ani de viata si o moarte in chinuri mai putine. Caci gustul e dusmanul sanatatii si vietii si se stie ca intreaga viata nu facem decat sa ne sapam incet, incet mormantul cu lingura si furculita, sclavii gusturilor si tabieturilor. Astfel, ne ghiftuim, ne imbolnavim si murim pe mana noastra, repede si sigur, caci nu prea am vazut grasi batrani ce-i drept, ca dovada ca idealul nostru culinar ar fi sa mancam pur si simplu iarba, ceea ce nu putem, evident... De aceea nu putem trai decat 70, 80, 90 de ani cel mult si aceia in boala si decrepitudine, favorizate cu succes mai vartos cu cate bunatati bagam in gura mai mult... Din painea noastra cea de toate zilele pe care ne-o da noua spre fiinta Domnul dupa rugaciunile catre Tatal nostru e bine sa luam totusi cat mai putine felii, caci prea multa paine se stie ca nu-i buna, de aceea, in masura in care nu se supara Dumnezeu, ar trebui sa evitam painea alba si calda, aburinda primita de la Domnul dupa rugaciune. Si sa mancam mai degraba pesmeti mucegaiti. Asfixiati in aceasta atmosfera toxica ar trebui si aerul curat sa ni-l dozam si sa luam cat mai putin. Caci cu cat tragem mai mult aer curat in piept, cu atat inspiram mai mult oxigen, acest rau necesar fara de care nu putem. Caci oxigenul ne face bine dar pe fond ne face rau. Acest gaz omoara si fierul, il rugineste si-l consuma in rugina. Fiecare celula a trupului nostru oxideaza in timp, cu cat mai mult oxigen si aer curat inspiram, aducandu-ne in corp cu atat mai multi radicali liberi cu cat mai multe mancaruri delicioase si nesanatoase mancam. Solutia ar fi poate sa nu mai deschidem niciodata ferestrele, sa evitam oxigenul, acest gaz indispensabil plamanilor nostri dar profund daunator. Caci din aerul creat de Dumnezeu ne vine incet incet moartea prin oxidarea celulelor corpului nostru, iar din painea si merindele date noua spre fiinta tot de Domnul, facem colesterol si murim de infarct cu zile. Vedeti...? Nu se poate evita moartea. Ea prin ingaduinta Domnului ne vine incet incet si pervers ca o meteahna oculta, ca o fulguiala de toamna tarzie care se transforma in viscol si crivat care ne acopera cu totul in nameti de nu se mai cunoaste nimic din noi, din viata si sanatatea noastra, prinzandu-ne intotdeauna cu capul descoperit, fara manusi, fara ghete cu talpici de pasla. Degeaba vrem sa amanam si intarziem moartea. Ea vine mai repede cu cata mancare mestecam mai mult si cu cat e mai rafinata si diversificata. Murim satui si multumiti de pofta ce-am poftit si ne-am urat o viata-ntreaga la masa... Dar comitem o mare eroare dupa tot acest festin si orgie culinara. Toata aceasta carne grasa pe care meticulos o facem si o punem pe noi cu mii de sarmale, ciozvarte de carne, sunca si tot felul de bunatati o luam cu noi iresponsabili si egoisti in pamant. Cand normal ar fi sa dam totul inapoi dupa ce ne-am folosit de carnea noastra. Mai bine si etic ar fi fost sa nu ne bage inutil in pamant si atata carne grasa sa se piarda... Atata energie risipita... Sa fi fost mancati si noi la randul nostru, ca o echitate intre regnuri. Numai noi am masacrat miliarde de gaini, porci si miei de Paste, dar ei niciodata pe noi. Era mai uman si fair play sa le fi dat inapoi ce le-am luat cu japca, carnea lor si viata lor. Cat tupeu din partea unei specii inteligente sa vrei sa-ti pui hoitul la pastrare in pamant care si-asa nu-ti mai foloseste la nimic odata ce sufletul si-a luat talpasita si-a dezertat las din tine...! Sa ne fi taiat in bucati cioclii si sa ne fi impartit carnea la mii de gradini zoologice in care sa se adune toate rapitoarele pamantului la un loc de Domnul care sa le spuna: "Iata dreptatea voastra si Raiul vostru daca tot n-ati avut unul... Nu veti mai vana ucigand pui cruzi de gazela... Let them be...! Luati halci din oameni, a caror moarte am facut-o utila atat in cer, cat si pe pamant..."
     Si atunci, abia atunci ai putea sa mori linistit simtind ca ti-ai facut datoria si ti-ai dat cu folos obstescul sfarsit in mainile Domnului, ca un miel jupuit de Pasti, bun sa fie mancat si util cuiva de sarbatori.
     

Dumnezeu si Romania, doi pensionari de la bloc...

Tot timpul am crezut ca Dumnezeu ne omoara dar nu-i adevarat... Noi singuri murim, noi singuri vrem sa murim prin tot ce facem sau credem. Dumnezeu ne-a iubit atat de mult, incat a dat mortii pe singurul Sau Fiu pentru salvarea noastra, cum sa ne omoare...? Dumnezeu ne iubeste si ii pare rau ca murim, odata la 3 secunde cate un om pe pamant. Fiindca ne iubeste Domnul atat de mult El munceste din greu pentru aceasta dragoste si ca sa compenseze mortile noastre la cate 3 secunde, El ne naste pe fiecare odata la 2 secunde cate un nou nascut care chinuie pe mama lui in chinurile facerii, uneori o omoara... Dar totusi, Dumnezeu nu e fericit ca ne inmulteste suficient si in curand vom fi 7 miliarde. Ca pentru fiecare moarte a noastra Dumnezeu sufera in singuratatea Lui si plange fara ca sa-L vedem, innodandu-i-se pe obraji Amazoane de lacrimi si sughitand neoprit de durerea mortilor noastre... Nu e Domnul Parintele nostru Suprem care se frange de durerea mortii copiilor Sai asa cum ne frangem noi pentru ai nostri cand nu e mai mare necaz decat sa-ti moara un copil...? Nu suntem noi facuti dupa chipul si asemanarea Lui Dumnezeu cu lacrimi si noduri in gat de durere...? Atunci si Dumnezeu tot atat de sensibil si melancolic e si se frange de durerea mortii noastre desi nu poate face nimic pentru noi caci noi insine vrem sa murim si facem totul ca sa murim in draci... Si atunci Domnul ne lasa in pace sa ne facem de cap si ramane in buzunar cu dulciurile care avea sa ni le dea ca un parinte iubitor, dar noi, copii rebeli si prosteste mandri, nu cautam la Dumnezeu si in ochii Sai plansi de zabavnicia fiilor Sai risipitori, suntem rebeli, plecam de-acasa pe coclauri si facem totul ca sa murim cum spuneam... Pe pamant, nu vedeti...? Nu se mai poate trai...! Se poate doar muri, si daca e mai repede e cat mai bine caci asa ne-am harazit noi amara soarta cand am zis dezamagiti si impacati cu moartea, "Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvantat". Si Domnul, Tatal nostru avea atatea dulciuri in buzunar pentru noi dar noi rebeli si mandri ca le stim pe toate despre Dumnezeu, viata si moarte, acoperindu-ne cu teologii si filozofii sforaitoare, n-am luat dulciurile Lui Dumnezeu multumindu-ne perdanti sa spunem : "Asta-i soarta omului..., din pamant sa vina si in pamant sa se duca..." Sau in loc sa fi pus mana iubitori pe obrazul rosu de plans si ud de lacrimi al Lui Dumnezeu, noi nu L-am intrebat nimic ce are si ce-L doare, ca poate ni se destainuia, preferand sa facem speculatii despre Dumnezeu, despre firea Sa, despre lumea Sa, si sa nu cerem de la Domnul cheia adevarului, preferand dintr-o puturoasa lene a gandirii si a spiritului sa spunem: "Nu cerceta aceste legi, ca esti nebun de le-ntelegi...!" Asa ca Dumnezeu ramane singur si plans iar noi murim in draci, inutil, insignifiant, visand la Dumnezeu cand tocmai ce i-am trantit poarta ducandu-ne dupa ambitia noastra, fiecare catre locul nostru de moarte, singuri la butuc, punand resemnati gatul pe el, si comandand lui Satan sa dea mai repede cu satarul, ca asta-i soarta omului, c-o moarte toti suntem datori, nu?... Sinucigasi de profesie, cu caractere negre si gaunoase, dupa chipul si asemanarea noastra, asa am sfintit si pamantul, ca omul sfinteste locul dar noi l-am imputit... Ce credeti...? Dumnezeu nu vede cum am imputit aceasta lume cu conceptiile, fasoanele, strambatatile si actiunile noastre meschine dar vopsite in smerenie si cuviinciosie...? Dar ca un parinte bun nu vrea sa ne jigneasca si reproseze toate zabavniciile preferand sa ne vorbeasca doar printre randuri de scriptura, in pilde graitoare poate om intelege ceva si ne-om schimba cumva sa fim ca Domnul, sa sfintim aceasta lume in care traim, ea sa ne fie o avampremiera si un gadget pentru Rai si nu un esafod cu funie gata unsa de noi si pregatita pentru fierberea Iadului... Traim intr-o lume urata si stramba, facuta identic dupa caracterul, chipul si asemanarea noastra... Nu vedeti...? Binele pe pamant, fericirea, indestularea si pacea sunt in penurie. Caci fiind atat de cautate, toti ne inghesuim la ele ca niste porci guitand turbati inghesuindu-se catre troaca cu laturi. Evident ca binele si fericirea niciodata nu ajunge pentru nimeni si nervosi, oamenii iau in rat troaca si-o trantesc de toate gardurile tarcului nostru de l-am denumit viata... Dumnezeu priveste ingandurat acest macel catre fericire si isi zice in gand ca poate dac-am fi stat la coada cuminti, inocenti, smeriti si ascultatori poate apucam fiecare cate ceva praf de sfintenie sa ne impodobim viata, simturile, caracterul... Avem exact lumea pe care-o meritam, facuta dupa caracterul si asemanarea noastra. Daca in aceasta tara traim prost, suntem platiti ca sclavii, n-avem de munca si suntem someri e pentru ca am facut tara dupa chipul nostru, dupa obiceiurile noastre, dupa zabavnicia noastra, dupa hotiile si lenea noastra. Nu e adevarat cantecul care spune: "Nu ne-am nascut in locul potrivit...", caci ne-am nascut tocmai in cel mai potrivit loc dar l-am spurcat generatie dupa generatie cu tarele noastre. Ne sufocam in aceasta tara frumoasa, condusa de niste vizitii ce dau cu oistea in toate gardurile scuzandu-se tot timpul pentru cucuiele noastre si exultand de gratia pe care le-o dam in sir cu voturile noastre mizerabile si alienate...! Tara suntem noi..., tara e copia noastra, a actiunilor si caracterului nostru. Avem cea mai frumoasa tara si cea mai trista. Tara noastra e Sora Lui Dumnezeu si plange cu El in apartamentul Lor modest de pensionari pentru zabavniciile noastre... Cum nu sunt un fiu bun si sa le strang amandurora obrajii inlacrimati in palme, si sa-i adopt cu acte-n regula ca sa le mai aduc o bucurie...! Dar nu pot sa ajung pana la acesti Parinti sa-i sarut si sa ingenunchez in fata Lor... Piata e ocupata de milioane de oameni si agitatia mea nu se vede in multime de la balconul unde e Domnul personificat in papa poate... De aceea unii dintre acesti muritori si zbieratori de profesie din piata unde se scandeaza lozinci pentru Dumnezeu cand ma vad atat de agitat imi spun zadarnic : "Fii mai linistit..., fii mai optimist...!" Cu acest optimism pus in carca de catre prietenii mei ca o imensa desaga pe o camila scheletica in desert, am impresia ca pentru multi viata-i totusi atat de usoara si simpla... Si zic si eu ca Eminescu: "Usoare sunt vietile multòra. / Ei prind din zbor placerea trecatoare, / In orice timp au clipa lor cu soare / Si-n orice zi le-apare aurora... Dar spune, tu, copila visatoare, / De-am fost si eu din randul acelora, / De-mi esti si mie ce le esti altora, / De nu mi-ai fost o stea nemuritoare?   Traiam pierdut in umbra amortirii, / Desarta-mi viata semana cu spuma / Si orb eram la farmecele firii...  Deodata te vazui... O clipa numa / Simtii adanc amarul omenirii... / Si iata ca-l cunosc intreg acuma."

A fi cel mai pesimist dintre optimisti

Multumesc pentru sfaturile voastre pretioase, stimati prieteni... Ele imi prind bine si ma mai incurajeaza in aceasta lume dezolanta unde numitorul comun e haosul, tragedia si disolutia ca daturi inexorabile. A fi optimist intr-o astfel de lume e ca si cum te-ai schimonosi ca un clown vesel vrand sa distrezi pe cei ce isi petrec mortul la groapa... De fapt as putea sa ascult sfatul vosttru si sa fiu mai optimist, dar dati-mi macar voie in aceste conditii mizerabile sa fiu cel mai pesimist dintre optimisti, sau cel mai optimist dintre pesimisti macar... Sa am o masura realista a optimismului astfel incat sa se potriveasca comediei macabre care se cheama viata asta si lumea asta in care suntem amagiti ca niste caini carora li se dau a linge sare... Cu ce ma-ncalzeste sa-mi imbat si droghez simturile si perceptiile care-mi spun atat de clar ca viata noastra e-o gluma proasta sau un banc sec pe care n-ai cum sa le gusti caci simturile iti sunt urzicate de disperarea ca pe toti ne paste o tragedie si un necaz intr-un final atat de verosimil de mizerabil si suntem jicniti si eliminati de pe scena vietii in chinuri si sange ca niste tauri la corrida provocati de carpele  rosii ale toreadorilor si strapunsi de cate sase sabii infipte in grumaz si scosi cu caii din arena intr-un lac de sange...? Sa traiesti mereu sub spectrul pedepsei si genocidului care ti se pregateste metodic e o imposibila stare de fapt si o vicisitudine care-ti torpileaza simturile si orice urma de bucurie a vietii... Cum poti trai cu aceasta tinichea legata de suflet si cum poti respira intr-o lume si o viata pe o planeta in care oxigenul e mai degraba metan si te sufoca cu zile...? Cum putem eluda ca traim realmente pe un teren minat si putred in care bucuria vietii noastre si optimismul nostru au luat-o la vale si ne-au scapat de sub control ca un tren fara frane coborand pe panta de la Predeal la Brasov...? Au nu vedem ca inima noastra ne e strepezita de mizeriile cele mai dezolante si cutremuratoare ale vietii...? Ne asteptam in orice clipa sa murim, si nu oricum, ci de o boala incurabila, dupa o lunga si grea suferinta... De ce...? Nu rabda Universul si Dumnezeu sa ne scuteasca de pasul asta...? Sau macar sa murim frumos si fara chinuri, fara de-a pati umilinta de-a fi exterminati si striviti ca niste viermi fara sentimente, constiinta si personalitate... Daca traim, traim cu frica-n san care roade in noi ca o rugina a firii, ca o inexorabila oropsire, incepand cu frica de Dumnezeu care e cea mai dulce si inexplicabila dintre mizerii si continuand si terminand cu teama de dusmani, teama ca oricand poti fi prigonit pentru dreptate, ca oricand poti sa-ti pierzi libertatea si sa stai 27 de ani in puscarie nevinovat ca Nelson Mandela, din sentinta unui judecator corupt si ingaduit de Domnul, ingaduit de Domnul am zis...! Au ce dreptate a fost sa puna Domnul judecatori pe pamant, judecatori din carne si muritori si bicisnici ca noi, care dispun de viata ta dupa bunul plac, incurajati si autorizati de faptul ca inexplicabil si inacceptabil, Dumnezeu s-a derobat de aceasta responsabilitate de a imparti El insusi dreptatea pe pamant, cum o face in cer, asa trebuind s-o faca si pe pamant, fiind mai natural si logic, ca sa fim noi mai linistiti ca ni se imparte bine dreptatea fara de cusur  si pe drept chiar de insusi Dumnezeu...? Cu inepuizabila-I energie Dumnezeu putea imparti dreptatea perfect si pe pamant, fara de recursuri, apeluri si procese fara de sfarsit. Daca intr-un Rai mare cat Infinitul Dumnezeu nu osteneste nicicand a imparti dreptatea, ce-a castigat mai mult daca pe acest minuscul pamant Dumnezeu a lasat oamenii imperfecti sa fie judecatori si sa comita erori judiciare, in loc sa pocneasca simplu din deget si sa dea dreptate exemplara pricinilor oamenilor pamantului fara sa oboseasca niciodata nici fizic si nici intelectual caci doara Unul este Dumnezeu, cu o energie inepuizabila mai ceva ca energia soarelui nostru care e "socotit ca mai arde abia vreo cincisprezece miliarde de ani... Numai atat...? De azi pe mane...? Si-atunci cu vesnicia cum ramane...?", vorba poetului Alexandru Philippide... Si nu cred ca-ti mai arde de ras si de optimism stiind ca poti muri maine, calcat pe trecerea de pietoni de un interlop analfabet care scapa cu spaga la politie si judecator si spune ca tu ai trecut pe rosu... Ori ce optimism desantat poti sa ai acum cand esti in putere dar cand stii ca iesind la pensie si murindu-ti copiii esti inselat de un agent imobiliar care vazandu-te batran, vulnerabil si decrepit te pune sa semnezi aiurea, iti ia casa, te scoate afara din casa si statul te trimite la azil unde infirmierele iti fura toata amarata de pensie de nu mai ai bani sa-ti cumperi un covrig uscat...? Si cate n-ar mai fi de spus ca sa vedem clar ca suntem cobaii Lui Dumnezeu care testeaza pe noi cu mana lui Satan, bineinteles, ca doara nu s-ar murdari El pe maini, cele mai amare si perfide otravuri in viata si ni se spune ca nu aici, ci in cer este dreptatea si viata si placerea si mangaierea noastra a oamenilor care in fapt pentru toata aceasta tarasenie avem dreptul de-a nu ne mai opri din plans niciodata si a ne inoda in barba siroaie nesfarsite de lacrimi in toata viata noastra rusinos de austera, scurta si amara si molipsita de toate tragediile demne de talentul celui mai genial Dramaturg care este Dumnezeu, slavit sa-I fie numele, ca tot la El ne e speranta desarta pana la proba contrarie... Astfel nu am de ales decat sa fiu optimist, dar macar cel mai pesimist dintre optimisti, ori cel mai optimist dintre pesimisti caci altfel nu se poate in conditiile batjocurii care ni se intampla la tot pasul iar Sfintii din Cer impreuna cu toti alesii Domnului nu se mai opresc din baluri, cadriluri, valsuri si menuete inimaginabil de sublime si placute la care si noi visam ca niste cersetori goi si leprosi cersind indurare la portile inchise ale castelului Raiului, de unde se aud muzici si petreceri atat de incantatoare...

Opinia Lui Dumnezeu despre dragostea noastra

 Ar fi fost insuportabil sa mai astept inca o saptamana, nici macar o zi si sa nu caut sa aflu de undeva odata ce-nseamna dragostea, aceasta ocupatie exclusiv omeneasca, prezenta in viata fiecaruia atat de plenar, acut si atat de preocupant. De unde as fi putut eu sa aflu mai bine ce este dragostea daca nu direct de la sursa, adica de la facatorul tuturor vazutelor si nevazutelor, adica direct de la Dumnezeu...? Nu mai puteam sa stau nici macar o zi fara sa aflu raspunsul competent si calificat al Sfintiei Sale, caci teoriile oamenilor in aceasta materie sunt sterile si nu ma mai satisfac. Asa ca zis si facut. Trebuia sa-ncep demult aceasta calatorie si m-am decis sa-ncerc.  O calatorie incognito in Rai. Ca sa-L gasesti pe Dumnezeu trebuie sa te duci direct in Rai. Ori e cu neputinta pentru oricine sa se duca in Rai mai inainte de-a pati rusinea si insulta suprema de-a muri si a fi adus de ingeri in fata Sfintiei Sale la Infricosatoarea Judecata. Pana atunci, m-am decis sa fac eu insumi o derogare de la trebuinta inexorabila de-a astepta sa mor ca sa vad cu ochii mei spectacolul Raiului unde Dumnezeu ca prim actor face diferenta, si m-am decis sa plec direct in Rai incognito intr-o expeditie nemaiauzita ca sa aflu din gura Domnului ce Dumnezeu mai e si cu dragostea asta a noastra, printre alte intrebari desigur cu care m-am pregatit... Am stat multa vreme si m-am intrebat : cum o sa fac oare posibila o calatorie in Rai si cum o sa reusesc sa intru la Domnul in audienta...? Doar stiam ca Raiul e foarte departe, la un miliard de ani lumina departare de noi, distanta suficient de sigura astfel ca nici un dezertor viu si bicisnic sa nu emigreze evitand moartea ca datorie. Fizic si practic e cu neputinta de-a ajunge acolo in Rai si mai ales viu cum incercai eu, si a strabate aceasta distanta mai inainte de-a veni vremea sa mori cand vei strabate instantaneu aceasta distanta fara prea multe probleme, automat. Atunci mi-am adus aminte ca distantele uriase din univers se pot strabate printr-o gaura de vierme. De la Einstein am aflat. Ca poti sa pleci oriunde in univers printr-o gaura de vierme. Daca fizic nu poti acoperi imensa distanta in spatiu pana la Rai, nu-ti ramane decat sa aduci Raiul aici, si sa pasesti in el simplu, printr-o gaura de vierme pe care a demonstrat-o Einstein. Iei spatiul unde te afli, si-l indoi ca pe-o foaie de hartie, pana la distanta care vrei. Zis si facut. Am indoit spatiul, de la mine, din zilele noastre, inseland astfel timpul de un miliard de ani cat as fi avut nevoie sa-l strabat cu viteza luminii pana la Rai si spatiul aferent de miliarde de km. Indoind astfel spatiul ca pe-o foaie de hartie, am ajuns, inimaginabil pana la Rai. Pur si simplu am pasit ca de pe peron direct in expresul de Rai, apoi s-a dat plecarea, conductorul spunand: "Toata lumea la bord !" si "Ok to proceed", eu m-am dus in cuseta, m-am culcat si dupa o zi si-o noapte am ajuns. Am ajuns la gara Raiului. Am coborat in gara, nu cunosteam deloc acel Oras, am intrebat o batranica ce cersea o bucata de covrig citind o carte de rugaciuni in fata unei carmangerii din Rai si mi-a spus batranica: "Uite maica poarta Raiului: E chiar aicea, in spatele garii. Bate si de vei avea noroc ti se va deschide". I-am multumit, i-am dat un pesmet uscat si mucegait din bocceaua mea, am ajuns la poarta Raiului si am batut: Boc, boc... Poarta s-a deschis singura si inauntru era ca un hol de institutie: usi in stanga, in dreapta, cu inscriptii pe ele dar nu pricepeam in ce limba sunt scrise, o limba ciudata dar simpatica. Atunci un inger cu o masina de aia ca cele care fac curat si spala prin supermarketurile noastre, care facea curat pe holul acela, vazandu-ma incurcat m-a intrebat: "Unde vrei sa mergi?" "La Domnul, daca se poate, in audienta..." "Bate la usa aceea, la Secretariat". Am batut si am intrat, dupa cateva clipe timide de asteptare ezitanta. Extraordinar ce am vazut... Mi-am pus mainile pe ochi, ca nu puteam privi asemenea frumusete de incapere si asemenea lumina de o culoare pe care n-am mai vazut-o niciodata. Cand mi s-au mai invatat ochii, i-am deschis temator si la un birou, printre hartii, registre, creioane si  ascutitori si toate cele statea un inger extraordinar de frumos, Secretarul. "In ce problema ai venit?" "As vrea in audienta la Domnul..." "Da, dar vad ca nu esti mort, cum ai facut sa vii aici viu?" "Am facut, Sfintia voastra Inger Secretar, o spartura in neant, si am venit printr-o gaura de vierme de alea descrise de Einstein in teoria relativitatii" "Da, da, inteleg... Mare curaj ai mai avut. Sa ajungi viu in Rai, numai Domnul nostru Iisus a purces. Ori de atunci nimeni viu n-a mai calcat in Rai" "Cer iertare... Eram curios sa-L intreb pe Domnul ceva si nu mai aveam rabdare pana sa mor..." "La Domnul oricum, nimeni nu intra viu. Asa-i cutuma, imi pare rau, nu te pot ajuta prea mult..." "Atunci imi cer mii de scuze, daca nu se poate..." Si dadui sa plec... "Stai un pic, poate te pot ajuta totusi intr-un fel. Ce vrei sa-L intrebi pe Domnul?" "Despre dragoste voiam sa-L intreb, ca pe la noi pe pamant toti isi dau cu parerea de asa ceva si nimeni nu stie ca lumea ce-i cu dragostea" "Dragoste...? Ce-i aia? N-am auzit de asa ceva. Oricum, nu ne bagam in treburile Domnului si-n chestiunile ce le are in gestionarea oamenilor  cu treburile lor pe pamant. Dar daca vrei sa afli totusi ce te intereseaza, o sa te conduc in biblioteca. Acolo sunt toate explicatiile si toate parerile Domnului in materie de tot ce priveste specia umana. Poftim pe usa aceea si du-te la raftul unde scrie "DRAGOSTE". Succes!" "Va multumesc Sfintite Inger bun...!" "N-ai pentru ce... Ai facut totusi un pleonasm. Aici toti ingerii sunt buni ori nu mai sunt deloc. Domnul insusi ne e model ca si pentru voi oamenii, ceea ce voi nu prea reusiti sa-L copiati si urmati, de asta avem atata treaba cu toate pacatele voastre, Procurorii Domnului isi pun mainile in cap si nu mai prididesc sa orchestreze rechizitoriul  si dosarul fiecaruia pentru Judecatorul nostru Suprem. La cate pacate faceti, munti de dosare se aduna aici pe birourile Raiului si rauri de sudori curg de pe fruntea Domnului judecand. O zi buna si sa te intorci cu bine pe pamant. Te astept calduros si sper sa ai mila Domnului cand vei muri si te vei intoarce aici intr-o stare normala adica doar MORT, cum au facut toti ceilalti...!" Ramas singur in biblioteca, m-am dus la raftul unde scria "Dragoste", si am ales volumul "Opinia lui Dumnezeu despre dragostea oamenilor". Am citit infrigurat, doua zile si doua nopti. Cand mai ieseam pe hol la baie auzeam prin niste birouri uneori urlete de groaza si printre sughituri de plans spunandu-se: "Indurare, Doamne Milostiv...", alteori auzeam rasete si chicote de bucurie spunand: "Multumesc din inima prea Milostivul meu Doamne...!" Cine stie ce Dumnezeu se-ntampla... Cred ca era sala de Judecata unde condamnatii la iad isi frangeau mainile de necaz, iar cei ce se veseleau si bucurau erau cei gasiti nevinovati de Domnul si condamnati la Rai. Mi-am luat notite, mi-am facut conspecte si referate dupa volumul divin citit cu pasiune, am vrut sa cer voie sa iau cu mine pe pamant cartea, nu mi s-a dat voie, am vrut sa dau spaga dar mi s-a aratat degetul dojenitor si am plecat. Cand am urcat in Expresul de Rai care se-ntorcea pe pamant odata la saptamana, mi-au fost controlate bagajele la vama si mi s-au luat toate conspectele si referatele ce le facusem dupa volumul "Opinia Lui Dumnezeu despre dragostea oamenilor", asa ca m-am intors pe pamant doar cu ce mi-a ramas in cap.
 Iata in rezumat ce-am citit eu ca spune Domnul in acea carte referitor la opinia Sa despre dragostea oamenilor:
 Ca suntem preocupati de aceasta stare atat de angajant si simptomatic si intreaga noastra viata depinde de acest microb, dragostea, ce ne molipseste fiinta, inima viata si sufletul, inexorabil. Ca in fapt dragostea e o adevarata afectiune pentru care nu avem medicamente, ci doar imunitatea noastra face ca sa ne putem descurca cu aceasta meteahna care ne umple de necaz si suferinta daca nu avem puteri sau noroc s-o infruntam sau ne umple de extaz si placere  daca printr-un noroc sau prin inspiratia si puterile noastre putem sa transformam dragostea sa lucreze in corpul nostru nu ca o boala ci ca un adevarat medicament ce ne face bine si ne aduce in nirvana. Mai zicea Domnul ca simptomatica acestei stari, dragostea ne copleseste morbid viata si depindem vital de efectele ei terapeutice asupra sanatatii noastre mintale si sufletesti, efecte care sunt tot mai greu de obtinut, ca perlele din scoicile adancurilor. Ca pe-un adevarat medicament privim dragostea, n-o putem ignora si n-o putem supralicita fara sa spunem ca ea pentru noi e ori un rau necesar, ori un bun prea scump, greu de obtinut si greu de gestionat si pastrat. De aceea zicea Domnul ca noi oamenii spunem ca daca dragoste nu e, nimic nu e, desi ca mamifere Dumnezeu ne-a lasat sa putem trai si fara dragoste, numai cu instinctele si trebuintele de mamifere si de animale, cu apa si pesmet uscat si fara nici un suc dulce si acidulat, cafea, bautura si tigari. Nu spune nicaieri Dumnezeu de dragoste si nevoia noastra biologica de ea, nu spune nicaieri de amor si voluptate, de erotism si extaze... Mai degraba trebuie sa intelegem ca Dumnezeu a numit toate acestea intr-un fel, pentru care a dat odata un potop de unde-a scapat numai Noe si toate animalele, bacteriile si virusii cate o pereche. Daca noi privim amorul si erotica in asociere indisolubila cu nevoia organica de a juisa prin actul de a face dragoste, e parerea noastra la care Dumnezeu e cel mult sceptic daca nu care cumva nici nu tolereaza toate aceste comportamente morbide erotice ale noastre, fiindu-i greata de gusturile noastre in aceasta materie. Spunea Domnul in carte ca placerea intima e o randuiala divina pe care noi am impaunat-o cu parerile si simtamintele noastre proprii de fii risipitori si razgaiati care ne-am luat nasul la purtare si nu ne mai putem lecui de aceasta simptomatica. Acel tipat de placere e la origine o pura si rece stratagema a Lui Dumnezeu pentru a trezi interesul mamiferelor ca bestii sa se mai imperecheze caci e placut si nu stresant, chiar daca prejudecata bestiei priveste imperecherea ca pe un act de agresiune. Tigrii rag si se zgarie in timpul imperecherii, si motanul o tine pe pisica cu dintii de ceafa. Dar prin acea placere reuseste bestia sa fie pacalita si astfel sa nu uite sa se inmulteasca spre a popula gradina Raiului cu suflete suficiente ale unor fosti morti care s-au inmultit nu din datorie, cum a dat Domnul si cum aproape nimeni n-ar fi facut-o, ci din placere, sub efectul acelei gadilaturi, pe care netlogul nu ma lasa s-o denumesc, singura motivatie a mamiferului bestie pentru a procrea, obligatie de care Domnul s-a spalat pe maini odata cu crearea cu propriile maini divine a primilor si ultimilor oameni : Adam si Eva, de restul urmasilor pamantului fiind exclusiv raspunzatori noi oamenii prin imperecherile care ne stau la originea genezei tuturor. Daca stramosii nostri s-au imperecheat, ne-au condamnat si la moarte totodata. Ne imperechem si noi si la randul nostru condamnam si noi iresponsabili la moarte pe urmasii nostri. Mai tarziu, fiindca viata pe pamant si corpurile noastre in ordinea care a fost pusa de Dumnezeu se plictiseau amarnic, am invelit bruta imperechere si atractie feroce de sexul opus cu sentimente si stari pretioase si sofisticate carora le-am spus dragoste si indragostire, obiceiuri pe care Domnul cu greu ni le tolereaza, cand nu-l calcam pe nervi cu practicile carora noi le-am spus voluptati si extaze. Astfel ca dragostea si erotismul sunt o complicatie riscanta pe care singuri ne-o luam pe cap si e raspunderea noastra sa jonglam cu aceasta stare de lux care in preceptele si pravilele Lui Dumnezeu pentru noi e cel mult facultativa si tolerata ca pe un moft si un defect al nostru. In fata Lui Dumnezeu putem sa ne prezentam onorabil bine mersi  absolut vaduviti si imuni acestei habitudini si acestui drog al dragostei si eroticii si putem castiga cu succes mantuirea, mila si ingaduinta Domnului, niciodata loviti de acest snobism si lux al firii, inutil in fata exigentelor Lui Dumnezeu pentru noi sarmanii robii Sai. Cei mai sporiti intru credinta si smeriti asceti si calugari au inteles inutilitatea acestei complicatii a dragostei si erotismului pentru oameni si au trait fericiti in pustiu, cu sufletul si inima goale de orice sentiment de dragoste carnala pentru semeni, nu mai vorbesc de erotica si extazele inerente, canalizandu-si resursele si disponibilitatile inimii numai catre dragostea platonica si completa catre exclusiv Dumnezeu. Ne avand nevoie de amor si de organele de reproducere decat exclusiv pentru functia de nevoie pe care Dumnezeu a dat-o tuturor ca pe o trebuinta a firii, calugarii au inteles ca Dumnezeu e pe cat de mare pe atat de gelos cand e vorba sa primeasca de la absolut toata fiinta si vietatea prinosul complet de adoratie, dragoste si respect, fara nici o desfranare... Daca amestecam borcanele si in calea iubirii noastre complete catre Dumnezeu interpunem ingredientul si fasonul nostru de-a ne indragosti de o fiinta muritoare ca si noi, o facem pe riscul nostru si cu un scontat si fals beneficiu niciodata integral si autentic de obtinut. Cu aceasta ambitie si incapatanare ne luam dragostea singuri in maini si vrem sa razbim prin lume si viata cu acest microb ce ne imbolnaveste de moarte pana la urma si ne vaduveste de la Dumnezeu de orice urma de pretuire si respect. Ne uraste Dumnezeu de asta si n-am caderea sa spun daca e drept sau nu, dar Domnul zice in carte ca orice dragoste a noastra pentru o fiinta iubita poate fi oricat de totala si profunda, ea intotdeauna are un sfarsit dictat de  destinul crud al omului si de vicisitudinile inerente vietii lui. Vei iubi pe cineva pana il vei trada si te vei indragosti de altcineva, ori pana vei fi tradat tu insuti si parasit de fiinta iubita, ori pana moartea va va desparti, limita maxima pana la care poti plusa cu acest narav si meteahna a dragostei pentru cineva. In schimb dragostea pentru Dumnezeu niciodata nu se va sfarsi, ea e pura si inocenta si se va desavarsi mai ales si complet dupa ce vei muri, complet si total, in dureri groaznice de cancer ori de moarte buna, la adanci batraneti, conditie sine qua non pentru aceasta ambitie a dragostei ce te copleseste total, doar cheia religiozitatii si regulile Lui Dumnezeu desavarsindu-ti-o complet. Desigur, toti poetii lumii, toti romanticii si toti menestrelii sunt iubiti de noi profund si iubesc asemenea, imprumutandu-ne si noua din starile lor sublime, ca sa facem spectacolul iubirii, al dragostei, al amorului si eroticii, dar scaunul rezervat Lui Dumnezeu din randul intai la acest teatru al oamenilor ramane intotdeauna neocupat, Domnul nostru bun lipsind motivat  la toate  reprezentatiile noastre de amor ca actori de duzina, ocupat fiind cu atatea alte treburi importante prin univers... Atat de buni artisti ne credem ca suntem totusi in dragoste, ca erotica noastra ne-am desavarsit-o pana la saturatie si chintesenta ei in obisnuintele noastre, in fata unui Dumnezeu sceptic pana in rarunchii fiintei Sale cu ale noastre aceste desertaciuni si obisnuinte, ignorate si boicotate sistematic de Dumnezeu in rabdarea Sa prea pusa la-ncercare. Nu se poate sa nu intelegem ca nu putem plusa la infinit  cu aceasta preocupare sofisticata si in ochii Domnului inutila a dragostei, fara sa nu intelegem ca am indraznit cam mult si e o impolitete si o provocare adusa rabdarii Lui Dumnezeu care are alte pareri si prioritati. Dupa opinia Lui Dumnezeu, dragostea oamenilor asa cum o simt ei e brutala, sangvinolenta, cam la fel cum si o antilopa doreste sa muste din leul ce-a prins-o, apoi il lasa pe leu s-o sfartece, apoi mai rupe si ea cu dintii din leu. E-un consum reciproc. Dragostea e-un macel reciproc, nu un macel crud ci unul sublim in optica noastra, regretabil pentru optica Lui Dumnezeu, pentru ca prin sentimentul dragostei vrei sa-ti faci praf partenerul consumandu-i resursele de care organic si biologic ai nevoie, dar si oferindu-te in acelasi timp ca prada. Culoarea cruzimii pradarii pentru dragoste e-aceeasi la oameni, doar nuanta-i mai blanda in dragoste fata de animalele care vaneaza din nevoia normala si legica de-a se hrani. In fapt leul nu este crud cand sfarteca antilopa. O iubeste. O mananca din dragoste si-i linge lesul insangerat si eviscerat. Cand un barbat intoarce capul dupa o femeie frumoasa pe strada, in fapt el vrea s-o consume, s-o manance, sa muste din carnea ei dulce si sa-si potoleasca foamea de fost si actual pradator normal. Simplu. Suntem pradatori pentru ca suntem consumatori de energie. N-o avem in noi deja si trebuie s-o luam din afara ca sa putem functiona. Asa e-n jungla legea vietii, ceea ce nevoieste pe oameni sa aplice si ei in viata legea junglei. Deci barbat egal pradator, iar femeie, specie batjocorita care nu-ntelege si aproba comportamentul leului cu verigheta infidel. Dumnezeu nu ne-a facut cu sursa de energie in noi ca pe niste masini care au rezervorul plin de benzina si care mai au cateva canistre de rezerva in portbagaj pana la urmatoarea alimentare. Tot timpul trebuie sa alimentam de undeva. Autonomia noastra e mica si tot timpul suntem dependenti de o sursa de unde trebuie sa luam energie. Prin nevoia de dragoste sau sexualitate noi luam energie de la obiectul pradarii noastre, prada de care ne-am indragostit. Dar asa cum pentru pantec mancarea si apa sunt necesare, pentru suflet necesar este doar Dumnezeu si credinta in el precum si ruga neincetata catre El, nu visuri romantice de amor ori dorinte carnale febrile. Infranare trebuie si ruga neincetata. Caci la intrarea in orice biserica scrie pe bolta sus : "Rugati-va neincetat caci aceasta este voia Lui Dumnezeu intru Hristos Iisus pentru voi". Caci prin ruga obtii linistea si siguranta,  polite si asigurari, vouchere suficiente ca sa potoleasca spaimele noastre existentiale. Dar noi oamenii nu ne-am multumit numai cu asta caci pentru potolirea si eliminarea febrei corpului nostru noi oamenii am descoperit dragostea si ne-au furnicat dorintele carnale si am indraznit astfel sa le implementam in viata noastra cu de la sine putere pentru potolirea foamei inimii si trupului nostru in nevoie cu dragostea, acest antibiotic pe care-l gasim in semenii nostri cuibarit si-l extragem cu o-mbratisare, cu o sarutare, vorba cantecului Loredanei Groza. Cand Dumnezeu ne-a creat nu ne-a bagat si in traista aceste  merinde ale dragostei sa ne indestulam si indulcim. Este mai romantic si original desi riscant si iritant pentru Domnul sa le cautam singuri si sa ne indestulam cu aceasta terapeutica a dragostei, fapt este ca suntem in toate cele pusi la munca de Dumnezeu care a decretat ca prin sudoarea fruntii sa ne procuram cele spre fiinta si dupa slabele noastre puteri mai tot timpul ne este foame ori de mancare, ori de dragoste, niciodata neputandu-ne indestula caci Dumnezeu ne da ponderat totul, sa nu devenim obezi si ghiftuiti nici de mancare, nici de dragoste, sa fim adica normali. Daca am fi fost niste roboti autonomi si nedependenti de surse de energie exterioare, Dumnezeu punand in noi totul spre a nu periclita prin lipsa a oarece necesara resursa buna functionare a masinariilor noastre prin vicisitudinea ca nu ne putem alimenta chiar atat de lesne din sursele de energie necesare vietii, nu ar mai fi fost interesant si sublim, adrenalina noastra nu ne-ar mai fi intarit in toiul luptelor vietii. Cautandu-ne dragostea singuri, cu romantismele si indragostirile noastre ori cu instinctul brut de a vrea imperechere pur si simplu, fara participarea si voia Lui Dumnezeu, suntem niste temerari inconstienti care pleaca in necunoscut sa inconjoare pamantul doar intr-o barca gonflabila care intotdeauna se va scufunda mai inainte de-a ajunge pe malul insulei fericirii si extazului. Daca totusi reusim incapatanati sa inotam pana la mal, vom gasi o insula a vietii, a fericirii si placerii pustie, fara paduri seculare, fara izvoare cristaline, fara pasari, numai pustiu, pietre si nisip si numai nori si cenusa vulcanica piroclastica. In asa spatiu, in asa viata ne intemeiem noi dragostea si fericirea, intr-o austeritate si toxica atmosfera fara de scapare si sfarsit. Daca le gasim totusi, dragostea si fericirea, in aceste austere conditii, nu e pentru totdeauna ci pana intr-o zi fatidica pentru noi cand soarta tot ne va veni de hac si imbolnavindu-ne de moarte indeobste ne va dezintegra  in insuportabilul si insurmontabilul sfarsit al nostru si al tuturor visurilor noastre de dragoste, de fericire si implinire, trebuind sa intrerupem totul subit si fara menajamente, orice emotie, orice bataie a inimii privata, orice dragoste ne-a incoltit si inflorit in inima ca zgribulirea trista a unui cires inflorit intr-un aprilie friguros cu zapada, ale carui flori ingheata de bine ce-au inflorit, cad pe jos cu miile,"si-n calea de-a da roade cele mai multe mor", vorba lui Eminescu. Asta pentru ca nu vrem sa intelegem ca toate opiniile si simtirile noastre private sunt niste zabavnicii si mofturi perdante. Totul este desart si perdant. Atat poezia cat si nerozia. Totul cade in derizoriu fara habotnicie si fara ascultarea crancena si exclusiva catre Dumnezeu si severele Sale pravili ce ni le-a stabilit, oricat ne-ar placea sau nu acestea, oricat de rigide si exigente ar fi, si precum vedem sunt, totul ne e desart, orice vis sau ambitie a noastra, orice dragoste oricat de profunda si mare, orice munca a sufletului si inimii noastre neautocenzurate de severitatea aplecarii doar si exclusiv catre cele sfinte. Trebuie dar sa ne avortam in inima orice alta bucurie a vietii, orice emotie, senzatie si orice gand nu-L are infipt in noi pe Dumnezeu pana-n plasele. Caci mai lesne ar trece camila prin urechile acului decat sa reconsidere Dumnezeu ca ne e de folos tot ce ne-a ingaduit si liberi ne-a lasat sa dorim, sa simtim, sa vrem si sa credem, adica dragostea si emotiile ei. Ne lasa Domnul sa dorim si simtim ce vrem. Dar ne si spune ca nu ne e de folos totul. Caci mai degraba are valoare in ochii Lui Dumnezeu orice scama din buricul celui mai pricajit calugar sporit intru credinta, decat orice visuri si simtiri private de dragoste, placere si amor ne tuna in cap. N-as mai fi putut rabda nici o zi, nici un ceas si sa nu aflu parerea Lui Dumnezeu despre dragostea noastra, despre ce simti cand esti indragostit.  Caci ce credem noi e una, dar ce crede Domnul si a lasat scris e alta. V-am descris tot ce-am citit in acel volum de 1400 de pagini din biblioteca Raiului referitor la dragoste. E un privilegiu ca am reusit sa aflu si opinia Lui Dumnezeu la accentele noastre emotionale si melancoliile noastre private. Iata iubitii mei prieteni concluzia pe care am tras-o citind pe indelete in calatoria in Rai, volumul cu opinia Lui Dumnezeu despre dragostea omeneasca. E pohta ce-am pohtit sa stiu in definitiv pentru ce ne-a dat Dumnezeu acest simtamant si o inima in piept...?. Dragostea e doar pentru Dumnezeu, asa am inteles din tot firul cartii citite in Rai, pentru un Dumnezeu al carui potential este sa absoasba toata atentia si toata dragostea noastra mai ceva ca supergigantica gaura neagra din centrul galaxiei noastre care curbeaza catre ea orice raza de lumina si inghite planete surghiunite in spatiu la micul dejun, la pranz si la cina. Suntem condamnati la implacabila atractie universala a Lui Dumnezeu. Suntem condamnati la Rai. Si pentru ca suntem facuti dupa chipul si asemanarea Sa trebuie sa fim cuminti si potoliti ca El, iar in piept, daca inima ne zburda si se infierbanta, s-o punem intr-o cusca de pasare cantatoare. Caci altfel se va duce natanga la diavol, la pasiune si la dragoste. Mai bine s-o tinem legata in cusca la noi in piept. Unii dintre noi nu reusesc. Si le zboara inimile din piept cu tot cu colivii... Ramanem astfel si fara de Dumnezeu si fara de inimi. Tot timpul tanjim care pentru Dumnezeu, care dupa inima noastra pierduta care a fugit cu tot cu colivie. Tot timpul traim cu nevoia biologica de a recupera ceva ce a fugit din noi ori n-am avut niciodata. Cei ce-L iubesc mai mult pe Dumnezu si cred ca inimile lor au fugit la El, isi arunca lansetele in acel lac din centrul galaxiei unde supergaura neagra din centrul galaxiei e Insusi Dumnezeu. Evident ca nu te pui cu-o gaura neagra: Te va absorbi si dezintegra complet cu tot cu inima si lansetele  tale. In fapt aceasta e si placerea: Sa mori macar rapus de Dumnezeu si nu de Satana. Cei mai fricosi, si ezitanti, ca noi, nu se aventureaza prea tare in necunoscut si gasesc leacuri babesti pentru tratarea inimii cu ierburile gasite aici pe pamant. Fierbem in ceaune antice si innegrite potiunile noastre de dragoste in pesterile de pe austerul pamant, cand Dumnezeu ne asteapta cu nectar al zeilor, cu vesela de aur si cu dragostea Sa din cer. Cat am vrea sa fim de doritori si respectuosi, zanganelile veselei si muzicile balurilor din cer sunt atat de departe, desi atat de aproape, intrarea e la doi metri sub pamant si cel mult peste 60 de revelioane cand toti cei de fata vom fi morti si cu inima lipsa dintre coaste, si la propriu si la figurat, ea demult luandu-si zborul cu tot cu colivii de-acolo, nesuportand nici mizeria vietii, nici pe cea a mortii... Inimile noastre niciodata nu ajung in Rai... Ele ajung in piepturile semenilor nostri de care ne indragostim. Suruburile inimilor se desfac atat de usor din piept caci mai tot timpul se umbla la ele cand mai trebuie sa primim o inima noua in pieptul nostru gol si pe-a noastra s-o dam la schimb altora. E-un intreg du-te vino de inimi prin piepturile noastre si nu mai avem timp de altceva. Nici sa tinem seama de opinia Lui Dumnezeu despre Dragoste pe care v-am descris-o nu putem, pentru ca deja dinainte de-a intelege ce ni se intampla inimile ne-au zburat din piept cu colivii inca din adolescenta de la prima dragoste si primul sarut pe care nu le uitam niciodata, nu stiu de ce... Si mai apoi Dumnezeu spune ca trebuie sa ne infranam si trupul si inima si sa punem in locul inimii fugite din piept o bucata de ghips cu forma de inima si orice poezie sau cantec de dragoste sa fie un psalm. In fapt am fost degeaba in Rai. Banuiam dinainte tot ce-am citit in biblioteca de-acolo in cartea Lui Dumnezeu asa cum banuiati si voi. Voiam sa fiu sigur daca asa e. Si asa e. Opinia Lui Dumnezeu despre dragostea noastra e o doctorie buna dar amara ca toate doctoriile pe care unii dintre noi o luam dar ii punem si putina miere s-o indulcim. E mierea dragostei noastre la care Dumnezeu oricum e sceptic si nu subscrie dupa cum v-am spus si intoarce capul de greata. Voiam sa stiu cum e dragostea si cum e sa fii indragostit in opinia Lui Dumnezeu. Dupa ce m-am intors cu raspunsurile din Rai mi-am simtit simturile si curiozitatea urzicate de ridicol citind opiniile Lui Dumnezeu despre fasoanele noastre de amor. Nu va ascund ca m-am intors acasa cu coada intre picioare si tot n-am aflat nimic mai mult cum e cu dragostea. Tot n-am aflat de ce orice barbat casatorit mai intoarce capul in urma si dupa o femeie frumoasa riscand sa dea in stalp si nevasta lui nu-ntelege ce are ea, fufa, si ea nu are...? Si nu-nteleg inca de ce orice femeie casatorita se inbujoreaza si ea daca ii faci cadou de ziua ei un bilet la un show cu stripperi. Si nu-nteleg de ce unele femei in marea lor fantezie cand pe toate le-au trait in amor ar vrea ca si un divertisment chiar sa fie violate, dupa deviza ca nimic din ce-i omenesc nu trebuie sa-ti fie strain. Si nu-nteleg si de ce dragostea pare ca tine doua zile, doua luni sau doi ani apoi se transforma in altceva, in ceva insuficient definit si demascat dar cu care traim in san ca si cu o boala benigna pe care o ducem pe picioare. Si nu-nteleg de ce e ridicol si chiar grotesc sa fii indragostit la 80 de ani. Si este imposibil sa mai fii indragostit, si este imposibil sa mai mangai si sa fii mangaiat. Si nu-nteleg de ce cu atata fad orizont ni se spune la biserica sa ne iubim pana ce moartea ne va desparti cand noi eram pregatiti pentru un zbor cu parapantele inimii prin univers pentru o mie de ani... Si nu-nteleg de ce pentru barbati, obiectul dragostei sale, femeia, a fost si este de milenii discriminata si nedreptatita, pana in secolul trecut neavand nici dreptul la vot, nu mai vorbesc ca si pana in ziua de azi femeia e considerata perfid ca si o sclava caci cutuma spune ca trebuie sa imprumute numele barbatului, stapanul ei, si la cununie preotul ii spune ca trebuie sa fie supusa sotului ei, apoi primesc binecuvantarea... De cine ne indragostim...? De sclave...? De cadavre...? Suntem cadavre. Si suntem vanati de diavoli caci Lui Dumnezeu nu-i place mirosul de cadavru. Dumnezeu ne culege numai sufletul nostru frumos mirositor, Dumnezeu e un colibri ce culege din noi numai nectarul bun si parfumat, mizeria e pentru diavoli, armate de cazaci mercenari pusi de Domnul la aceasta meserie murdara de-a ne chinui fiindca nimeni in univers nu vroia s-o faca. Si i-a gasit Domnul pe ei, someri, muritori de foame, si le-a dat de treaba cu noi sa ne sfartece de vii de pe patul de spital. Am vazut antilope mancate de vii de hiene. Cazute la pamant, si intorcand capul in spate cand li se smulgeau matele. Asa ne vor macelari de vii si diavolii pe noi. Ce vina avem noi...? Ce vina avem noi...? Si cu toate astea ne indragostim si stam cu frica-n san ca totul e pana-ntr-o zi. Oricum, e-un mare lux sa poti sa fii indragostit, cand nu-i un mare chin.
 Cum e sa fii indragostit...? Cum e sa fii indragostit...? Indragostit... Am aflat de pe Youtube, ascultand un cantec de Florin Bogardo. Ascultati-l si voi daca mai aveti timp si nu sunteti ocupati cu dragostea voastra : "Ce simti cand esti indragostit...? / Un suflu tainic intregit / De roua unei lacrimi pure, / Un alb vartrej de vant starnit, / Si-o-nmiresmare de padure, / Simti gustul unui strop de pace, / Roseata chipului iubit, /Prin cercul bratelor stangace...,/ Vazduhul tot zambind in soare / Si-adanci taceri odihnitoare, / Le simti atunci, numai atunci / Cand esti indragostit...

  Ce simti cand esti indragostit...? / Ceva ca un albastru nimb / Al unui magic anotimp / Cu forma, suflet si culoare... / Vazduhul tot zambind in soare / Si-adanci taceri odihnitoare / Le simti atunci, numai atunci / Cand esti indragostit...!"

Secolul 121 va fi religios sau nu va fi deloc

 Secolul 121, adica prin anul 12013, adica peste zece mii de ani, va fi fara doar si poate religios, ori nu va fi deloc. Zece mii de ani de-acum incolo lumea va fi slava Domnului tot atat de comod religioasa ca pana acum, ori poate chiar mai mult. Dupa a doua, a treia sau a cincea venire a Mantuitorului, ca va veni Iisus cu slava sa faca dreptate si sa arunce din scaune catanele si magistratii corupti de-acum, care l-au bagat pe Marcel  Tundrea 10 ani la-nchisoare de exemplu, ca i-a lasat de buna credinta Domnul pe pamant sa fie ei Dumnezei pe pamant si sa imparta dreptatea dar mai fac si ei cate-o eroare judiciara si vreun pogrom pe an acolo, unii din ei, foarte putini, ei bine, va termina Dumnezeu cu toate aceste strambatati si va veni sa faca dreptate pe pamant, nu carcotiti ca nu, iar cand va veni Iisus, ca tot El va veni, fidelul nostru prieten din Cer, peste zece mii de ani, sa salveze a cata oara o omenire indobitocita, si inglodita in propriile tare, venalitati, meschinatati si cinisme, intr-adevar se va intampla ceva mult prea profund religios cu omenirea incat evlavia ei fata de Dumnezeu si fata de Cer va ajunge la paroxism. Nu vor mai fi necredinciosi, slava Domnului, dupa visul si pohta lui Dumnezeu si a putinilor credinciosi care mai sunt acum, Dumnezeu va fi atat de prezent pe pamant in tot si in toate incat orice dubiu asupra existentei si bunatatii Sale va fi  inoportun, mizerabil de ilogic si nepotrivit ca 1+1=3. Dumnezeu va fi radios in constiintele credinciosilor ca un soare, luminand si incalzind cu razele sale divine viermuiala si  vanitatile obscurantismului peren si endemic al oamenilor, satisfacand cu asupra de masura rugaciunile nesfarsite pentru spor in casa, noroc si sanatate a opt sute cincizeci de milioane de oameni cat va mai numara omenirea atunci, peste o suta de veacuri, dupa cele 200 de razboaie mondiale care vor fi pustiit pamantul, cate doua pe secol, cum am avut si noi in secolul 20, si dupa experimentele reusite de imputinare a omenirii prin reusita implementarii perfide a programului Codex Alimentarius ce va baga sistematic in mancarea oamenilor cuvenita otrava pe care am inceput deja si noi s-o ingurgitam rabdatori si cuminti, dupa politica mai marilor lumii de azi. Peste o suta de veacuri credinta va birui in sfarsit, ea va incalzi si inmuia constiintele oamenilor cum incalzeste soarele vara asfaltul sa ni se-nfunde tocurile in el,  lumina puterii lui Dumnezeu va fi peste tot, suverana si nu va mai fi umbra si necredinta nicaieri, atat de puternic va fi sentimentul religios si astfel noi nu vom mai cauta si iubi umbra si racoarea, aerul conditionat vara caci vom cauta necontenit lumina si canicula evidentei Lui Dumnezeu care ne va racori vara si incalzi iarna. Nu vor mai fi nevoie de argumente filozofice care sa ilustreze indubitabila existenta a Lui Dumnezeu, de genul: "Dumnezeu exista chiar daca nu exista", intelegand prin asta ca e imperios necesar sa existe chiar daca n-ar exista, scris de Emil Cioran, sau "Dumnezeu e intervalul dintre doua batai ale inimii tale" scris tot de Emil Cioran, cugetare care pe multi oameni ii gadila azi la constiinta religioasa, si la care eu am adaugat tampit de rautacios ca Dumnezeu e bataile inimii tale vii acum care va face infarct intr-o buna zi, adevar atat de verosimil, ori , potrivit unei poezii de Adrian Maniu, Dumnezeu e si intervalul dintre doua batai ale inimii soldatului cazut pe camp, pe care a taiat-o plugul in doua si o sug in pace buruienile pamantului. Si Dumnezeu mai e si buzele arse ale acelui soldat care i-au supt mamei sale pieptul uscat si-ntr-o zi se vor face praf de cizme calcat... In zadar il va cauta mama pe Ionel al ei, cu obrajii plansi si parul despletit, prin praful drumului... Nu in praful drumului si in desertaciunile pamantului se cauta  si se potoleste setea ta de dreptate si adevar ci in Cer sa ne ridicam ochii si pe bolta bisericii, sa ne inchinam Sf. mucenite Evdochia, Filoteea ori Tecla. Toti Sfintii si cuviosii imbracati in mantii antice, cu fete palide, pictati pe peretii bisericii, trebuie sa ne fie prieteni si modele si trebuie sa-i privim cu privirea tandra la Sfanta Liturghie si sa ne temem sa fim impotriva lor si a Domnului, caci zis-a Domnul: "Cine nu e cu mine, e impotriva mea, iar cine nu aduna cu mine, risipeste" . Ori aproape nici unul din noi n-a trait ororile celui de-al doilea razboi mondial ca sa-L caute pe Dumnezeu si sa-L gaseasca strivit sub daramaturi de bombardamente, mort, cu capul strivit de ziduri daramate, alaturi de toti acei nefericiti nevinovati pe capul carora au cazut bombele. De aceea, daca din fronda cu durerea acelor nevinovati, Dumnezeul cel bun murea si El bombardat sub ziduri, mai putem spune ca Dumnezeu mai poate fi, dupa cum a mai si fost,  si lacrimile de pe obraz, lacrimile tinerei evreice de 19 ani, goala, infricosata, careia i se tunde parul de catre nazisti ca la oi si e inghesuita cu baioneta in camera de gazare a lagarului nazist de la Treblinka ori Auschwitz, ca nu se mai inchidea usa de cata gloata si disperare erau inauntrul acelor camere de gazare ale mortii. Ori Dumnezeu e si scarba si disperarea detinutilor din acele lagare, carora li se dadeau lopeti sa sape, sa sape adanc, si erau impinsi, scuipati , impingandu-se cu buldozerul pamant peste ei de vii, printre urlete si lacrimi de durere si disperare. Dumnezeu e indubitabil  lacrima de durere si lacrima de bucurie, Dumnezeu e sentimentul de dreptate si de nedreptate,  senzatia de placere si cea de insuportabila si agasanta durere. Dumnezeu e nasterea noastra din pantecul mamei, in dureri, sange si sudori ale facerii, e bucuria mamei care-si saruta pruncul, ori durerea ei cand il inmormanteaza cernita. Dumnezeu e viata si moartea noastra cuvenita in groaznice dureri de cancer si plansul rudelor noastre ce le distrugem  de durere, Dumnezeu e totul, e constanta universala care intra in calculul oricarei ecuatii ori inecuatii ale universului verificand prin excelenta dictonul scris pe banii din timpul monarhiei: "Nihil sine Deo" (Nimic fara Dumnezeu), ori pe dolari: "In God we trust" (Credem intr-Unul Dumnezeu, facatorul cerului si al pamantului, a toate vazutelor si nevazutelor...). Astfel, nu putem nega rolul absolut important si benefic al religiei asupra umanitatii (si acum fac o distinctie intre Dumnezeu si religie.  Dumnezeu ca entitate e una, iar religia si credinta e alegerea oamenilor, e tabietul lor bun care le face bine). Caci de bine, de rau, in lipsa a altceva mai bun religia si credinta au fost singurul mijloc care a tinut unit orice popor, orice-ai spune . A fost singurul mijloc practic prin care oamenii s-au umanizat, e drept, la cea mai precara si jalnica cota, dar totusi, de unde mai mult si mai bine, caci de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere...? Prin credinta astfel, de bine de rau oamenii au incetat a mai fi integral bestii sangeroase cel putin, ramanand macar doar un pic bestii cat sa nu se piarda specia. Si se vede ca nu s-a pierdut. E perena. Cand s-a facut rabat de la religie s-a ales praful de omenire. Vezi experienta comunismului ori nazismului, unde Dumnezeu a fost disponibilizat si tras pe linie moarta, si imediat catastrofa a cuprins ca un cancer societatea vaduvita de credinta intr-un conducator suprem si de domnia unui Suveran iubitor de umanitate. Aveti vie in memorie, caci s-a intamplat in timpul vietii noastre si se intampla drama unui popor lipsit  si vaduvit de Dumnezeu, poporul romÁân de exemplu. Cum singura institutie cea mai compatibila cu ideea de Dumnezeu, monarhia, a fost abolita pe aceste meleaguri dupa 1947, cum a si inceput declinul romanesc: Nu mai avem nici un Dumnezeu, totul s-a inchis in aceasta tara, tara noastra nu mai e o democratie ci o cleptocratie unde se fura si s-a furat si spoliat totul, nu mai avem nici o industrie, nici o productie, nu mai avem agricultura, siderurgie, petrochimie, nu mai avem flota care era a sasea flota a lumii, am devenit o populatie debusolata, manipulata discretionar de politica globalizanta de la centrul continentului flatata de reverentele si balele conducatorilor nostri,  incat sentimentul de suveranitate si mandrie nationala s-a reusit sa ne fie sedat si pus sub perfuzii. Acest santaj fiindu-ne impus pentru nevoia practica imperioasa a catorva banuti de la centru de la cei bogati, necesari pentru bugetul mizer pentru pensii si salarii, din care s-a furat si de-acolo, am fost nevoiti ca popor sa stam in genunchi si sa acceptam prin decizia criminala a unor guverne vremelnice si genocidare implementarea celor mai draconice si abominabile experimente santajist impuse din afara cum ar fi vanzarea pe nimic a bogatiilor tarii, petrol, gaze, telefonie, siderurgie, chimie, CFR,  caci noi n-am fost in stare sa le gestionam, atat am fost de hoti si criminali, fiind nevoiti sa suportam sub ochii nostri eradicarea a totul, a cercetarii, industriei, productiei, serviciilor, astfel incat sa devenim un popor de bisnitari, speculanti si hoti de fier vechi din vagoane de marfa si de componente electrice de la infrastructura caii ferate de au fost astia nevoiti sa scoata trenuri din circulatie ca s-au furat semafoarele si cablurile electrice de cupru. Am devenit un popor dependent de consumul tuturor produselor care ne vin dinafara, importand constiinciosi totul, inclusiv ceapa si usturoi,  astfel ca altii sa aiba de munca, iar noi sa fim someri intr-o tara bogata dar pacat ca e locuita, o tara la care s-a tras heblul si curentul general si merge pe baterii care sunt din ce in ce mai descarcate si sub comanda unor guverne vremelnice si obediente sa acceptam genocidul si draconicele experimente sociale fata de care maleficele practici ale lui Mengele, doctorul groazei nazist sunt benigne, cum ar fi ca am fost singura tara europeana care am acceptat in genunchi impunerea experimentului pervers de reducere a populatiei lumii prin implementarea unui codex alimentarius prin care ni se introduce otrava in mancare si initium in paine sa murim incet, curat, molcom si in liniste, dupa pohta mai marilor dregatori ai lumii pentru care se roaga si preotii in biserici sa-i pomeneasca Dumnezeu intru Imparatia Sa, si sa-i pomeneasca Dumnezeu pe toti intru Imparatia Sa, pe oameni in general, si pe hoti, ca si ei sunt oammeni, si au devalizat o tara, caci Dumnezeu e mare iubitor si vrea indreptarea pacatosului si nu pieirea lui. Numai noi pacatosii am vrea sa le stalcim capetele cu bucati mari de beton sa iasa must din ele. Ne-au furat tara... Ne-au furat existenta si aerul... Ne-au otravit mancarea... Nici o alta tara europeana afara de tara noastra n-a fost de acord cu acest experiment criminal de otravire a mancarii. Doar un guvern de-al nostru s-a gasit sa ne ofere ca si cobai ai Europei... (Cititi ingredientele de continut ale mai tuturor produselor alimentare scrise foarte marunt, stiti voi de ce si veti vedea ce genocid si extinctie ni se intampla perfid...). Astfel, doar credinta si speranta curata in bunul Dumnezeu ne-au mai ramas, pe care trebuie sa-L iubim si care ne-a dat in randuiala Sa toate acestea, fie bune, fie rele, sa le traim cu stoicism si sa bem pana la drojdie paharul convingerii ca nimic nu mai e valabil fara Dumnezeu, orice altceva duce intr-o fundatura fara acest Suveran, nu mai putem trai fara un Dumnezeu calauzitor si coercitiv cu raul si rautatea ce ne domina oricum incat ne face rai irecuperabili si incurabili astfel ca nici o intentie, ori rea, ori buna de-a noastra oricum nu ramane necercetata si  nepedepsita si precum in cer, asa si pe pamant oricand  ti-ai putea pierde libertatea, vorba imnului PP-DD : "...Si m-am speriat cand am vazut ca eu / Oricand mi-as putea pierde libertatea". Si-asa ca azi trebuie sa crezi ca e un noroc chior orice zi care-o mai traiesti si nu esti inca dupa gratii pedepsit si prigonit pentru dreptate. Vedeti? Doar la Dumnezeu e alinarea si speranta. "Fericiti cei ce plang, caci aceia se vor mangaia".Pe pamant e urgie. E dezdumnezeire. Dumnezeu a iubit regii si voievozii, sub ei Romania noastra a prosperat, s-a unit teritorial si a renascut. Astazi avem presedinti suspendati in masa de popor dar samavolnic repusi totusi in functie, in functia de guvernator de judecatorii aceia de care spuneam. Tot ce vedem azi si tot ce facem nu mai are nici un Dumnezeu caci astazi, concediindu-L pe Dumnezeu, forfotind intr-o republica debusolata, oamenii sunt ametiti si ravasiti ca albinele tulburate de ursul care rupe brutal fagurii si fura mierea. Daca credem intr-un progres si intr-un modernism, unde Dumnezeu cu cartile sale sfinte si dogmatica de rigoare a fost trimis la munca de jos, o putem face dar e pe riscul nostru: Totul , acest libertinism si eretism, aceasta libertate a constiintei si a habitudinilor noastre laice duce intr-o fundatura pe care o cultivam si acceptam perdant pe riscul nostru. Oamenii prea sunt organic si biologic, ombilical invatati cu Dumnezeul milostiv cel din batrani, care ajuta rugaciunilor oricarei batrane analfabete care Il invoca si se inalta astfel prin rugaciune pana la etajul superior al constiintei Creatorului Universului care trebuie sa decida cum ajuta vietuitoarelor credincioase, fie ele furnici, cersetori ori printi, astfel ca pe Dumnezeu e imposibil ca sa li-L poti scoate din viata oamenilor, din carne si simturi fara a-i indobitoci, desfiinta si imbolnavi de moarte. Povestea cineva ca unul tot il persifla pe Dumnezeu, sau Il vorbea de rau. Dumnezeu n-a stat cu mana in san: A doua zi copilul i s-a inecat cu un os de peste care i s-a infipt in gat. De atunci acel om a devenit cu asupra de masura de credincios, cuminte si habotnic. Oamenii nu sunt pregatiti si apti pentru alta varianta decat cea obscur si comod religioasa, pentru biciul Lui Dumnezeu de a carui frica stiu, orice alt si contrar experiment ar adauga si mai mult gaz pe foc la alienarea si imbolnavirea omenirii cultivand otrava ideologiilor laice si ignorand religia de la maniera strict ortodoxa in care au fost obisnuiti. Ok, chiar si cu credinta in Dumnezeu, viata pe pamant tot un fiasco a devenit, viata pe pamant chiar cu cele mai bune intentii religioase n-a reusit decat sa fie un perpetuu macel si o oroare sub comanda unui Dumnezeu care a guvernat tot timpul peste aceasta disolutie. Asta  stim. Acesta a fost rezultatul practic, viata ca un macel si in timpul monarhiei, cand oamenii erau mai indumnezeiti, macel si in timpul republicii cand toate manometrele sunt cu acele pe cota de rosu, de avarie. A fost candva vreodata bine, in afara de leaganul caldut din Rai ori fi-ne-va vreodata asijderi de bine in afara Lui fiind traitori pe acest pustiit pamant...? Nu vedeti ca nu se poate...? Nu vedeti ca nu puteti trai si respira decat in cheia religiozitatii si obscurantismului religios care vi s-a harazit de acum si pana in zece mii de ani intr-o religie nereformabila si cu un Dumnezeu incorijibil si incontestabil, bun numai pentru a indrepta si carpi gaurile din chilotii tuturor rugatorilor? Vreti libertate? Vreti democratie? Vreti egalitate si fraternitate? Vreti sa traiti sanatosi, comod, decent si suportabil? Nu vedeti ca nu se poate si orice privilegiu din acesta se plateste scump din alta parte si e tabu...? Daca aveti idei, daca aveti sentimente si opinii, ighemonicoane si fasoane, daca aveti personalitate, demnitate, tabieturi si convingeri, tineti-le pentru voi, nepublicate,  ca o literatura de sertar. Sa schimbi soarta omenirii in mai bine cu parerile tale ratacite, originale si democratice nu vei reusi. Democratia este insolubila in dogmatica si doctrina religioasa care nu s-a mai revizuit si reformat de acum si pana in zece mii de ani. Suntem fratii de cruce si comportament ai  anticilor de acum doua sau trei mii de ani, iar bibliile, eroii si legendele lor istorice sunt pana in ziua de azi religie, crez si testament si pentru noi. Omenirea se simte mai bine doar cu aceste putine si antice jucarii cu care s-a obisnuit sub ocupatia bocancului Lui Dumnezeu care e cel mai dulce cotropitor, a carui sclavie o iubim de moarte si o cultivam cu pasiune... Istoria antica a poporului iudeu ne e istorie si religie, e unica valoare in care credem, noi, un popor de arieni care nu mai avem istorie religioasa odata cu abolirea zamolxianismului dacilor prin cucerirea lor de catre romani si impunerea crestinismului. Sansa noastra azi de-a ne putea ruga la Domnul nostru Iisus si la Ioan, Botezatorul Sau, e un noroc si o intamplare ca am fost cuceriti de conchistadorii romani care pana la urma au parasit zeitatile, au adoptat crestinismul si ni l-au impus si noua. Astfel ca noi azi nu ne mai ardem mortii ca dacii vechi si plangem la inmormantari ca vechii iudei punandu-ne cenusa in cap, contrar religiei zamolxiene unde se radea si se veselea, ca a scapat mortul de urgiile vietii. Astfel ca suntem condamnati la Crestinism de doua mii de ani, cum arabii sunt condamnati la mahomedanism si cred in profetul lor, etc. Ocupatia noastra e religia in care ne-am nascut, cea stramoseasca, cum se zice cuminte, tot inventarul de alte valori din univers s-a inchis si e tabu pentru noi care nu trebuie decat sa avem credinta iar nu pareri, ambitii si visuri. Ce vrei sa schimbi la omenire fara s-o intarati, iriti si bestializezi impotriva ta...? Omenirea oricum traieste sub stigmatul bestializarii, al crimei si al mortii si netrebniciei,  mai mult sau mai putin constient. Abia prin sentimentul religios mai reusim daca nu sa eradicam, macar sa mai punem putina morfina peste acest cancer al ororilor si tragediilor vietii si al apucaturilor noastre criminale si grobiene de fosti oameni de grota . Vindecare nu se poate pe pamant. Doar calmare a durerilor cancerului vietii prin credinta. Ni s-a spus ca sa stim odata pentru totdeauna ca doar in Cer suntem salvati. De asta am pierdut timpul pe pamant si suntem niste zabavnici facandu-ne propria viata  irespirabila prin lene, nemunca, lungi vacante si sarbatori in care nu muncim ca e pacat, dar ne plangem ca suntem saraci... Lasa ca vor munci viermii cu noi si-n sarbatoare... Astfel ca pe pamant, cultivand moravurile seculare suntem doar looseri, criminali si bestii fara sa vrem si fara sa stim prin felul nostru natural de a fi, religios sau nu. Cultivand varianta curenta de religie , fiecare din noi inseamna a fi un criminal si un idiot mai mic dar tot un criminal incostient fata chiar cu sine insusi si cu Dumnezeu care se uita la noi si spune: "Toate-ti sunt ingaduite omule, dar nu toate-ti sunt de folos... Pentru ce pierzi timpul cu desertaciuni, caci precum pantecul este pentru mancare si mancarea este pentru pantec asa si Dumnezeu este pentru om si omul este doar pentru Dumnezeu ". Cultivand religia ori nu, am ajuns tot la crime si dezmat. Zicand crima zic orice nedreptate. Rezultatul practic spune totul. Cu cele mai bune intentii religioase in drumul nostru catinel spre iad, am ajuns la razboaie sfinte si fundamentalism, cruciade si inchizitie, orori si tragedii inexorabile. Ori poate cei mai vajnici samariteni religiosi cred ca nu-i asa. Dar ei n-au timp si nu pot practic face ceva util si revolutionar pentru a stopa raul oricat misionarism si prozelitism bine intentionat ar face ca sa-l pondereze pe Satana din distrugerea noastra irecuperabila.  Cultivand mai mult sau mai putin religia, raul e facut si e ireversibil. Chiar cultivand religia insesizabil si inconstient tot niste maniere criminale avem in viata si obisnuinte. Caci in viata oricum ne place crima, confruntarea, ne place lupta, daca nu lupta, macar jocul cu lupte de pe calculator. Si ne place sa stim ca luptam sa nimicim dusmanul cel de clasa, cel religios ori nereligios, antagonic preceptelor si prejudecatilor noastre indestructibil religioase, ne place sa fim invingatori, sa fim cei mai buni, ne place sa-l vedem pe partenerul nostru de joc sau lupta, cel necredincios, cel barbar si ateu dupa optica noastra, infrant, doborat, lingandu-si ranile, bucurandu-ne cand pentru asta ne aplauda Dumnezeu si bucurandu-ne in sinea noastra ca noi suntem mai buni, ca suntem vip-uri, ca  suntem pe primul loc, cu picioarele pe gatul celui invins si necredincios, ca un leu cu labele pe bivolul ucis si care il mai linge pe botul umed inainte de a-i rupe din maruntaie... Oamenilor le place la nebunie sa fie campioni in dauna altora. Daca vezi ca nu poti schimba pe necredincios sa fie bine informat si bun ca tine, atunci, duca-se in Iad, spune ura si dispretul cel putin disimulate din sufletul tau....! Mandria de a fi alesul Domnului iti creste in inima ca o tumora maligna gigant. Mandria ca esti un campion al alesilor Domnului te face tot un exclusivist, un totalitar, un monstru, un barbar si un rau. Sa fii un campion, religios ori nu, tot o rautate si o crima e. Campion inseamna sa domini si invingi pe cineva care va plange si muri de necaz in groaznice dureri eventual. Cu fruntea sus si cu aceasta  pisica moarta in brate te duci inaintea Domnului la Infricosatoarea Judecata si tii mana intinsa dupa cum ai facut o viata in credinta zicand si cersind: Miluieste Doamne pe robul tau... Dumnezeu  insa e banuitor si vede mai bine iataganul pe care l-ascunzi malefic si meschin la spate sub cele mai bune intentii ori inconstient. Daca macar ai avea minimale obiectii la admiterea personala in Rai poate ai fi mai acatarii in ochii Domnului. Daca la Infricosatoarea Judecata  smerit ii vei spune Domnului ca te sacrifici si sa ramai ultimul admis in Rai in urma tuturor credinciosilor, poate vei reusi sa atragi privirea Lui Dumnezeu si ochii Sai tristi, plansi si plictisiti de atata rautate a oamenilor, deci si a ta, bunule samaritean... Daca cu pasaportul pentru Rai proaspat parafat de Domnul ii vei spune trist si ingrijorat: "Doamne, ingaduie putin, e cu neputinta sa merg inca in Rai si sa stiu ca in urma mea o gloata se va tot duce in iad si suferinta impreuna cu toti cei dragi lor, ca de la Facerea lumii intr-o amara devalmasie... Poate mai e de facut ceva Doamne, poate a ramas ceva uitat si necercetat in urma, poate in toti oamenii rai mai e ceva bun si recuperabil care merita cercetat si amintit Tie spre salvarea lesnicioasa a tuturor si sa nu mai fie nevoie de inchisoarea de maxima securitate a iadului si de gardienii ei diavolii si seful lor Satan...! Poate nu mai e nevoie de Satan si poate n-a fost niciodata nevoie si poate poti tu Doamne sa faci ceva, si sa ingadui un recurs la recurs la recurs, de trei ori recurs la Dreapta si Infricosatoarea Ta Judecata, daca nu Doamne, vom muri asa cum ne vezi si cum ne stii, mizerabili si cu chilotii gauriti in fund, vom plonja cu totii in Iad in smoala oparita facand saritura vietii noastre cu coarda de bungee jumping si hotarati, descheiati la camasa... " Caci ce sansa avem noi decat "iadul si-a lui duhuri liliecii" cum spunea Eminescu, cand suntem atat de rai...? Cu totii suntem rai si cu raul nostru mic facem raul cel mare al lumii si tarii acesteia... Rusine fara margini, tara care a introdus prima data in Europa iluminatul electric stradal in orasul Timisoara nici acum nu e primita in schengen poate pe dreptate ori nu dar ne meritam soarta. Tara noastra ai carei ingeri rebeli au inventat insulina, stiloul, motorul cu reactie, sta in genunchi la coada Europei dupa niste coji si luam de prin gunoaie tot ce-au aruncat altii: trenuri si locomotive vechi, fregate si avioane F16 la mana a treia. Tara care a protejat Europa de otomani atatea veacuri  si a lasat-o sa se dezvolte si sa-si construiasca catedrale Notre Dame si palate Louvre, in dauna noastra care intotdeauna am fugit in munti de prigoana cand au venit barbarii ori i-am oprit si spintecat la hotare tinand spada lui Stefan pavaza, a pierdut aceasta spada care e acum la turci trofeu de lupta. Si nimeni nu vrea s-o ia inapoi, macar pe bani multi, ca avem cu ce plati, muntii nostri aur poarta, noi cersim din poarta-n poarta... Tara care a scurtat al doilea razboi mondial cu cel putin sase luni e pe ultimul loc la tot si la toate, in frunte cu ai ei conducatori care ne-au condus atat de bine prin toare hartoapele si gardurile de 23 de ani de cand Ceausescu care ne-a lasat caile ferate pe care mai mergem si-acum a fost omorat.  De 23 de ani oamenii aleg in draci aceiasi antrenori cu aceleasi echipe care ne-au scos din orice clasament posibil. O noua speranta, o puternica alianta s-a ales azi pentru destinele noastre votata in draci de bunii samariteni si crestini... E vorba de alianta la moda cu ai ei lideri asijderi, nemaivorbind ca e o alianta contra naturii de frica viscerala stim noi cui. Cand le vor ajunge cutitul la os oamenii ii vor arunca si pe astia, alegand din nou pe vechii ageamii scuipati si huliti care intre timp s-au reciclat si sunt numai buni de condus si de furat vietile noastre, reinventand aceleasi gasti si aceleasi jafuri care ne-au supt de sange si rabdare. Alianta de la putere de azi pana va fi din nou luata in suturi de electorat, acum e beton. Peste tot sunt cautionati si mediatizati ca salvatorii natiunii ori macar cei mai buni dintre cei rai. Antena 3 a lui Felix e cu ei, Realitatea lui Gusa nu mai putin, iar RTV-ul lui Sebastian Ghita, cel santajat de Vantu, are iar partipriuri cu puterea de azi. Trei televiziuni si toate trei canta acelasi cor desantat al afilierii politice, ca sa fim iarasi ce-am fost si sa votam pana murim tot cu picioarele. E inadmisibil cat de indraciti sunt politicienii actuali ca in maleficele lor capete sa nu mai sufere diferenta de opinie si sa inchida o televiziune pur si simplu pentru ca era antisistem si era un pericol real pentru ei si venala lor rautate si putere legitimata de votul dragilor cetateni dreptmaritori crestini. Pohta ce-au pohtit li s-a indeplinit, e prigoana si politie politica, tortionara, OTV-ul si DD au fost torpilati si otraviti tocmai pentru ca facea disectii in direct si arata raul pe fata. E inadmisibil in aceasta tara, unic poate in Europa, cenzura sa fie reinstaurata brutal si perfid in anul de gratie 2013 si sa fie inchisa o televiziune incalcand articolul din Constitutie al libertatii de opinie iar nimeni sa nu ia atitudine ferma si sa protesteze contra acestui abuz. E vorba de jurnalisti, colegi de breasla cu DD, sa protesteze fata de gestul feudalist si totalitar in sine. Sa lasam povestea cu amenzile neplatite de OTV la CNA, ca nimeni nu-si poate plati nimic cand diriguitorii din ziua de azi ne baga  totul la insolventa, nu numai intreprinderile, chiar si viata... De aceea suntem rai si ne meritam soarta... Chiar si copii nostri sunt rai caci stau toata ziua pe calculator la jocuri cu lupte si confruntari, nemaipunand mana sa citeasca o carte, o poezie, un vers, ori sa scrie unul. Traim intr-o viata care nu e decat confruntare si meci, care sa castige si care sa piarda. Chiar si sahul e un joc al confruntarii reveland inclinatiile noastre razboinice de rai si fosti barbari, dezdumnezeiti, sa ucizi regi si regine si cai si nebuni, totul trebuie capturat si luat in stapanire, iata stilul nostru... "We are the champions of the world!" este un hit emblematic al lui Freddie Mercury in care se explica graitor bucuria si voluptatea invingatorului. In Rai nu exista campioni si invingatori rezultati in urma unor ostilitati, lupte si confruntari care nu exista nici ele acolo sus si sunt incompatibile in Rai. De aceea in Rai ne e suprema noastra nadejde, simptomatica si bolnava, ca orice vorbire si stare emfatica a oricarui posedat de o idee fixa si tare ca un medicament  prea tare care ori te infierbanta, ori te moleseste, dupa caz. Asa ca, imbatati cu acest dulce abur al religiei, in Rai ne proiectam dezideratul si voluptatea personala, lasand balta si vraiste totul pe pamant, cultivand dulcea nadejde doar in Cer si Rai, aceasta placere care vine normal in capetele noastre numai pentru ca n-avem puterea si norocul sa ne faurim o viata libera si un aer respirabil pe pamant, in munca si nu in pauze si sarbatori, in bogatie si indestulare, visam la indestulare in Cer, adica la caii verzi pe pereti, vorba lui Smiley... Ne bucuram de extaze si minuni specific paradisiace, nespuse si inimaginabile... Dar pe pamant aruncam gunoiul de la balcon ori il lasam intre tronsoane. Pe pamant nu ne putem dezbara de placerea odioasa de a fi castigatori, ignorand sau dispretuind ca pentru castigul nostru cineva trebuie sa fie perdant, sa-l doara si sa sufere egal de amplu la fel cum precum la vase comunicante cand unul se imbogateste, altul trebuie sa saraceasca, banii fiind tot atatia, si cand unul rade si e fericit altul trebuie sa planga, din aceleasi motive. Oamenii nu pot nicicum egala pe pamant virtutile si comoditatea, indeletnicirile pe care le vor avea in Rai. Si fac pe pamant atat cat pot si ei... Mai o crima, mai o desertaciune, mai o fapta buna uneori. Privind lumea si viata, trebuie sa avem mare grija si sa spunem ca Gheorghe Tomozei :"Atentie la cai, atentie la hamuri...!Viata-i un transport de lazi pline cu sticle si geamuri..." Pana la urma tandari se vor face toate...  Privind acest circ, te-ntrebi siderat: A fost in stare Dumnezeu sa dea drumul pe piata acestei izvodiri care se cheama lumea si viata noastra si noi insine asa cum suntem si cum am ajuns, impresurati de diavoli inventati si ei cumva intr-o zi de Facatorul tuturor vazutelor si nevazutelor...? Nu disperati... Mai avem zece mii de ani de credinciosie si zabavnicie, de nasteri si ingropaciuni, de rugaciuni si de orori, pana in secolul o suta douazeci si unu, anul 12013. Mai departe nu stiu ce va fi. Poate se va relua toata povestea odioasa de la capat... Dar atunci stiti ceva...? Dati-mi voie sa iau vreo doi pesmeti si o boccea si sa plec in bejenie prin univers sa-L caut singur pe Dumnezeu, si sa-L gasesc poate intr-un loc in care sa pot respira si eu din aerul Lui o gura de aer curat si neviciat macar si sa las in urma o lume de care mi-e rusine, care n-a mai deschis fereastra de doua mii de ani si inca zece mii de-acum incolo... Unii vor zice ca in Japonia sunt automate cu aer curat de respirat. OK, e bun si ala... Dati-mi si mie...