Opinia Lui Dumnezeu despre dragostea noastra

 Ar fi fost insuportabil sa mai astept inca o saptamana, nici macar o zi si sa nu caut sa aflu de undeva odata ce-nseamna dragostea, aceasta ocupatie exclusiv omeneasca, prezenta in viata fiecaruia atat de plenar, acut si atat de preocupant. De unde as fi putut eu sa aflu mai bine ce este dragostea daca nu direct de la sursa, adica de la facatorul tuturor vazutelor si nevazutelor, adica direct de la Dumnezeu...? Nu mai puteam sa stau nici macar o zi fara sa aflu raspunsul competent si calificat al Sfintiei Sale, caci teoriile oamenilor in aceasta materie sunt sterile si nu ma mai satisfac. Asa ca zis si facut. Trebuia sa-ncep demult aceasta calatorie si m-am decis sa-ncerc.  O calatorie incognito in Rai. Ca sa-L gasesti pe Dumnezeu trebuie sa te duci direct in Rai. Ori e cu neputinta pentru oricine sa se duca in Rai mai inainte de-a pati rusinea si insulta suprema de-a muri si a fi adus de ingeri in fata Sfintiei Sale la Infricosatoarea Judecata. Pana atunci, m-am decis sa fac eu insumi o derogare de la trebuinta inexorabila de-a astepta sa mor ca sa vad cu ochii mei spectacolul Raiului unde Dumnezeu ca prim actor face diferenta, si m-am decis sa plec direct in Rai incognito intr-o expeditie nemaiauzita ca sa aflu din gura Domnului ce Dumnezeu mai e si cu dragostea asta a noastra, printre alte intrebari desigur cu care m-am pregatit... Am stat multa vreme si m-am intrebat : cum o sa fac oare posibila o calatorie in Rai si cum o sa reusesc sa intru la Domnul in audienta...? Doar stiam ca Raiul e foarte departe, la un miliard de ani lumina departare de noi, distanta suficient de sigura astfel ca nici un dezertor viu si bicisnic sa nu emigreze evitand moartea ca datorie. Fizic si practic e cu neputinta de-a ajunge acolo in Rai si mai ales viu cum incercai eu, si a strabate aceasta distanta mai inainte de-a veni vremea sa mori cand vei strabate instantaneu aceasta distanta fara prea multe probleme, automat. Atunci mi-am adus aminte ca distantele uriase din univers se pot strabate printr-o gaura de vierme. De la Einstein am aflat. Ca poti sa pleci oriunde in univers printr-o gaura de vierme. Daca fizic nu poti acoperi imensa distanta in spatiu pana la Rai, nu-ti ramane decat sa aduci Raiul aici, si sa pasesti in el simplu, printr-o gaura de vierme pe care a demonstrat-o Einstein. Iei spatiul unde te afli, si-l indoi ca pe-o foaie de hartie, pana la distanta care vrei. Zis si facut. Am indoit spatiul, de la mine, din zilele noastre, inseland astfel timpul de un miliard de ani cat as fi avut nevoie sa-l strabat cu viteza luminii pana la Rai si spatiul aferent de miliarde de km. Indoind astfel spatiul ca pe-o foaie de hartie, am ajuns, inimaginabil pana la Rai. Pur si simplu am pasit ca de pe peron direct in expresul de Rai, apoi s-a dat plecarea, conductorul spunand: "Toata lumea la bord !" si "Ok to proceed", eu m-am dus in cuseta, m-am culcat si dupa o zi si-o noapte am ajuns. Am ajuns la gara Raiului. Am coborat in gara, nu cunosteam deloc acel Oras, am intrebat o batranica ce cersea o bucata de covrig citind o carte de rugaciuni in fata unei carmangerii din Rai si mi-a spus batranica: "Uite maica poarta Raiului: E chiar aicea, in spatele garii. Bate si de vei avea noroc ti se va deschide". I-am multumit, i-am dat un pesmet uscat si mucegait din bocceaua mea, am ajuns la poarta Raiului si am batut: Boc, boc... Poarta s-a deschis singura si inauntru era ca un hol de institutie: usi in stanga, in dreapta, cu inscriptii pe ele dar nu pricepeam in ce limba sunt scrise, o limba ciudata dar simpatica. Atunci un inger cu o masina de aia ca cele care fac curat si spala prin supermarketurile noastre, care facea curat pe holul acela, vazandu-ma incurcat m-a intrebat: "Unde vrei sa mergi?" "La Domnul, daca se poate, in audienta..." "Bate la usa aceea, la Secretariat". Am batut si am intrat, dupa cateva clipe timide de asteptare ezitanta. Extraordinar ce am vazut... Mi-am pus mainile pe ochi, ca nu puteam privi asemenea frumusete de incapere si asemenea lumina de o culoare pe care n-am mai vazut-o niciodata. Cand mi s-au mai invatat ochii, i-am deschis temator si la un birou, printre hartii, registre, creioane si  ascutitori si toate cele statea un inger extraordinar de frumos, Secretarul. "In ce problema ai venit?" "As vrea in audienta la Domnul..." "Da, dar vad ca nu esti mort, cum ai facut sa vii aici viu?" "Am facut, Sfintia voastra Inger Secretar, o spartura in neant, si am venit printr-o gaura de vierme de alea descrise de Einstein in teoria relativitatii" "Da, da, inteleg... Mare curaj ai mai avut. Sa ajungi viu in Rai, numai Domnul nostru Iisus a purces. Ori de atunci nimeni viu n-a mai calcat in Rai" "Cer iertare... Eram curios sa-L intreb pe Domnul ceva si nu mai aveam rabdare pana sa mor..." "La Domnul oricum, nimeni nu intra viu. Asa-i cutuma, imi pare rau, nu te pot ajuta prea mult..." "Atunci imi cer mii de scuze, daca nu se poate..." Si dadui sa plec... "Stai un pic, poate te pot ajuta totusi intr-un fel. Ce vrei sa-L intrebi pe Domnul?" "Despre dragoste voiam sa-L intreb, ca pe la noi pe pamant toti isi dau cu parerea de asa ceva si nimeni nu stie ca lumea ce-i cu dragostea" "Dragoste...? Ce-i aia? N-am auzit de asa ceva. Oricum, nu ne bagam in treburile Domnului si-n chestiunile ce le are in gestionarea oamenilor  cu treburile lor pe pamant. Dar daca vrei sa afli totusi ce te intereseaza, o sa te conduc in biblioteca. Acolo sunt toate explicatiile si toate parerile Domnului in materie de tot ce priveste specia umana. Poftim pe usa aceea si du-te la raftul unde scrie "DRAGOSTE". Succes!" "Va multumesc Sfintite Inger bun...!" "N-ai pentru ce... Ai facut totusi un pleonasm. Aici toti ingerii sunt buni ori nu mai sunt deloc. Domnul insusi ne e model ca si pentru voi oamenii, ceea ce voi nu prea reusiti sa-L copiati si urmati, de asta avem atata treaba cu toate pacatele voastre, Procurorii Domnului isi pun mainile in cap si nu mai prididesc sa orchestreze rechizitoriul  si dosarul fiecaruia pentru Judecatorul nostru Suprem. La cate pacate faceti, munti de dosare se aduna aici pe birourile Raiului si rauri de sudori curg de pe fruntea Domnului judecand. O zi buna si sa te intorci cu bine pe pamant. Te astept calduros si sper sa ai mila Domnului cand vei muri si te vei intoarce aici intr-o stare normala adica doar MORT, cum au facut toti ceilalti...!" Ramas singur in biblioteca, m-am dus la raftul unde scria "Dragoste", si am ales volumul "Opinia lui Dumnezeu despre dragostea oamenilor". Am citit infrigurat, doua zile si doua nopti. Cand mai ieseam pe hol la baie auzeam prin niste birouri uneori urlete de groaza si printre sughituri de plans spunandu-se: "Indurare, Doamne Milostiv...", alteori auzeam rasete si chicote de bucurie spunand: "Multumesc din inima prea Milostivul meu Doamne...!" Cine stie ce Dumnezeu se-ntampla... Cred ca era sala de Judecata unde condamnatii la iad isi frangeau mainile de necaz, iar cei ce se veseleau si bucurau erau cei gasiti nevinovati de Domnul si condamnati la Rai. Mi-am luat notite, mi-am facut conspecte si referate dupa volumul divin citit cu pasiune, am vrut sa cer voie sa iau cu mine pe pamant cartea, nu mi s-a dat voie, am vrut sa dau spaga dar mi s-a aratat degetul dojenitor si am plecat. Cand am urcat in Expresul de Rai care se-ntorcea pe pamant odata la saptamana, mi-au fost controlate bagajele la vama si mi s-au luat toate conspectele si referatele ce le facusem dupa volumul "Opinia Lui Dumnezeu despre dragostea oamenilor", asa ca m-am intors pe pamant doar cu ce mi-a ramas in cap.
 Iata in rezumat ce-am citit eu ca spune Domnul in acea carte referitor la opinia Sa despre dragostea oamenilor:
 Ca suntem preocupati de aceasta stare atat de angajant si simptomatic si intreaga noastra viata depinde de acest microb, dragostea, ce ne molipseste fiinta, inima viata si sufletul, inexorabil. Ca in fapt dragostea e o adevarata afectiune pentru care nu avem medicamente, ci doar imunitatea noastra face ca sa ne putem descurca cu aceasta meteahna care ne umple de necaz si suferinta daca nu avem puteri sau noroc s-o infruntam sau ne umple de extaz si placere  daca printr-un noroc sau prin inspiratia si puterile noastre putem sa transformam dragostea sa lucreze in corpul nostru nu ca o boala ci ca un adevarat medicament ce ne face bine si ne aduce in nirvana. Mai zicea Domnul ca simptomatica acestei stari, dragostea ne copleseste morbid viata si depindem vital de efectele ei terapeutice asupra sanatatii noastre mintale si sufletesti, efecte care sunt tot mai greu de obtinut, ca perlele din scoicile adancurilor. Ca pe-un adevarat medicament privim dragostea, n-o putem ignora si n-o putem supralicita fara sa spunem ca ea pentru noi e ori un rau necesar, ori un bun prea scump, greu de obtinut si greu de gestionat si pastrat. De aceea zicea Domnul ca noi oamenii spunem ca daca dragoste nu e, nimic nu e, desi ca mamifere Dumnezeu ne-a lasat sa putem trai si fara dragoste, numai cu instinctele si trebuintele de mamifere si de animale, cu apa si pesmet uscat si fara nici un suc dulce si acidulat, cafea, bautura si tigari. Nu spune nicaieri Dumnezeu de dragoste si nevoia noastra biologica de ea, nu spune nicaieri de amor si voluptate, de erotism si extaze... Mai degraba trebuie sa intelegem ca Dumnezeu a numit toate acestea intr-un fel, pentru care a dat odata un potop de unde-a scapat numai Noe si toate animalele, bacteriile si virusii cate o pereche. Daca noi privim amorul si erotica in asociere indisolubila cu nevoia organica de a juisa prin actul de a face dragoste, e parerea noastra la care Dumnezeu e cel mult sceptic daca nu care cumva nici nu tolereaza toate aceste comportamente morbide erotice ale noastre, fiindu-i greata de gusturile noastre in aceasta materie. Spunea Domnul in carte ca placerea intima e o randuiala divina pe care noi am impaunat-o cu parerile si simtamintele noastre proprii de fii risipitori si razgaiati care ne-am luat nasul la purtare si nu ne mai putem lecui de aceasta simptomatica. Acel tipat de placere e la origine o pura si rece stratagema a Lui Dumnezeu pentru a trezi interesul mamiferelor ca bestii sa se mai imperecheze caci e placut si nu stresant, chiar daca prejudecata bestiei priveste imperecherea ca pe un act de agresiune. Tigrii rag si se zgarie in timpul imperecherii, si motanul o tine pe pisica cu dintii de ceafa. Dar prin acea placere reuseste bestia sa fie pacalita si astfel sa nu uite sa se inmulteasca spre a popula gradina Raiului cu suflete suficiente ale unor fosti morti care s-au inmultit nu din datorie, cum a dat Domnul si cum aproape nimeni n-ar fi facut-o, ci din placere, sub efectul acelei gadilaturi, pe care netlogul nu ma lasa s-o denumesc, singura motivatie a mamiferului bestie pentru a procrea, obligatie de care Domnul s-a spalat pe maini odata cu crearea cu propriile maini divine a primilor si ultimilor oameni : Adam si Eva, de restul urmasilor pamantului fiind exclusiv raspunzatori noi oamenii prin imperecherile care ne stau la originea genezei tuturor. Daca stramosii nostri s-au imperecheat, ne-au condamnat si la moarte totodata. Ne imperechem si noi si la randul nostru condamnam si noi iresponsabili la moarte pe urmasii nostri. Mai tarziu, fiindca viata pe pamant si corpurile noastre in ordinea care a fost pusa de Dumnezeu se plictiseau amarnic, am invelit bruta imperechere si atractie feroce de sexul opus cu sentimente si stari pretioase si sofisticate carora le-am spus dragoste si indragostire, obiceiuri pe care Domnul cu greu ni le tolereaza, cand nu-l calcam pe nervi cu practicile carora noi le-am spus voluptati si extaze. Astfel ca dragostea si erotismul sunt o complicatie riscanta pe care singuri ne-o luam pe cap si e raspunderea noastra sa jonglam cu aceasta stare de lux care in preceptele si pravilele Lui Dumnezeu pentru noi e cel mult facultativa si tolerata ca pe un moft si un defect al nostru. In fata Lui Dumnezeu putem sa ne prezentam onorabil bine mersi  absolut vaduviti si imuni acestei habitudini si acestui drog al dragostei si eroticii si putem castiga cu succes mantuirea, mila si ingaduinta Domnului, niciodata loviti de acest snobism si lux al firii, inutil in fata exigentelor Lui Dumnezeu pentru noi sarmanii robii Sai. Cei mai sporiti intru credinta si smeriti asceti si calugari au inteles inutilitatea acestei complicatii a dragostei si erotismului pentru oameni si au trait fericiti in pustiu, cu sufletul si inima goale de orice sentiment de dragoste carnala pentru semeni, nu mai vorbesc de erotica si extazele inerente, canalizandu-si resursele si disponibilitatile inimii numai catre dragostea platonica si completa catre exclusiv Dumnezeu. Ne avand nevoie de amor si de organele de reproducere decat exclusiv pentru functia de nevoie pe care Dumnezeu a dat-o tuturor ca pe o trebuinta a firii, calugarii au inteles ca Dumnezeu e pe cat de mare pe atat de gelos cand e vorba sa primeasca de la absolut toata fiinta si vietatea prinosul complet de adoratie, dragoste si respect, fara nici o desfranare... Daca amestecam borcanele si in calea iubirii noastre complete catre Dumnezeu interpunem ingredientul si fasonul nostru de-a ne indragosti de o fiinta muritoare ca si noi, o facem pe riscul nostru si cu un scontat si fals beneficiu niciodata integral si autentic de obtinut. Cu aceasta ambitie si incapatanare ne luam dragostea singuri in maini si vrem sa razbim prin lume si viata cu acest microb ce ne imbolnaveste de moarte pana la urma si ne vaduveste de la Dumnezeu de orice urma de pretuire si respect. Ne uraste Dumnezeu de asta si n-am caderea sa spun daca e drept sau nu, dar Domnul zice in carte ca orice dragoste a noastra pentru o fiinta iubita poate fi oricat de totala si profunda, ea intotdeauna are un sfarsit dictat de  destinul crud al omului si de vicisitudinile inerente vietii lui. Vei iubi pe cineva pana il vei trada si te vei indragosti de altcineva, ori pana vei fi tradat tu insuti si parasit de fiinta iubita, ori pana moartea va va desparti, limita maxima pana la care poti plusa cu acest narav si meteahna a dragostei pentru cineva. In schimb dragostea pentru Dumnezeu niciodata nu se va sfarsi, ea e pura si inocenta si se va desavarsi mai ales si complet dupa ce vei muri, complet si total, in dureri groaznice de cancer ori de moarte buna, la adanci batraneti, conditie sine qua non pentru aceasta ambitie a dragostei ce te copleseste total, doar cheia religiozitatii si regulile Lui Dumnezeu desavarsindu-ti-o complet. Desigur, toti poetii lumii, toti romanticii si toti menestrelii sunt iubiti de noi profund si iubesc asemenea, imprumutandu-ne si noua din starile lor sublime, ca sa facem spectacolul iubirii, al dragostei, al amorului si eroticii, dar scaunul rezervat Lui Dumnezeu din randul intai la acest teatru al oamenilor ramane intotdeauna neocupat, Domnul nostru bun lipsind motivat  la toate  reprezentatiile noastre de amor ca actori de duzina, ocupat fiind cu atatea alte treburi importante prin univers... Atat de buni artisti ne credem ca suntem totusi in dragoste, ca erotica noastra ne-am desavarsit-o pana la saturatie si chintesenta ei in obisnuintele noastre, in fata unui Dumnezeu sceptic pana in rarunchii fiintei Sale cu ale noastre aceste desertaciuni si obisnuinte, ignorate si boicotate sistematic de Dumnezeu in rabdarea Sa prea pusa la-ncercare. Nu se poate sa nu intelegem ca nu putem plusa la infinit  cu aceasta preocupare sofisticata si in ochii Domnului inutila a dragostei, fara sa nu intelegem ca am indraznit cam mult si e o impolitete si o provocare adusa rabdarii Lui Dumnezeu care are alte pareri si prioritati. Dupa opinia Lui Dumnezeu, dragostea oamenilor asa cum o simt ei e brutala, sangvinolenta, cam la fel cum si o antilopa doreste sa muste din leul ce-a prins-o, apoi il lasa pe leu s-o sfartece, apoi mai rupe si ea cu dintii din leu. E-un consum reciproc. Dragostea e-un macel reciproc, nu un macel crud ci unul sublim in optica noastra, regretabil pentru optica Lui Dumnezeu, pentru ca prin sentimentul dragostei vrei sa-ti faci praf partenerul consumandu-i resursele de care organic si biologic ai nevoie, dar si oferindu-te in acelasi timp ca prada. Culoarea cruzimii pradarii pentru dragoste e-aceeasi la oameni, doar nuanta-i mai blanda in dragoste fata de animalele care vaneaza din nevoia normala si legica de-a se hrani. In fapt leul nu este crud cand sfarteca antilopa. O iubeste. O mananca din dragoste si-i linge lesul insangerat si eviscerat. Cand un barbat intoarce capul dupa o femeie frumoasa pe strada, in fapt el vrea s-o consume, s-o manance, sa muste din carnea ei dulce si sa-si potoleasca foamea de fost si actual pradator normal. Simplu. Suntem pradatori pentru ca suntem consumatori de energie. N-o avem in noi deja si trebuie s-o luam din afara ca sa putem functiona. Asa e-n jungla legea vietii, ceea ce nevoieste pe oameni sa aplice si ei in viata legea junglei. Deci barbat egal pradator, iar femeie, specie batjocorita care nu-ntelege si aproba comportamentul leului cu verigheta infidel. Dumnezeu nu ne-a facut cu sursa de energie in noi ca pe niste masini care au rezervorul plin de benzina si care mai au cateva canistre de rezerva in portbagaj pana la urmatoarea alimentare. Tot timpul trebuie sa alimentam de undeva. Autonomia noastra e mica si tot timpul suntem dependenti de o sursa de unde trebuie sa luam energie. Prin nevoia de dragoste sau sexualitate noi luam energie de la obiectul pradarii noastre, prada de care ne-am indragostit. Dar asa cum pentru pantec mancarea si apa sunt necesare, pentru suflet necesar este doar Dumnezeu si credinta in el precum si ruga neincetata catre El, nu visuri romantice de amor ori dorinte carnale febrile. Infranare trebuie si ruga neincetata. Caci la intrarea in orice biserica scrie pe bolta sus : "Rugati-va neincetat caci aceasta este voia Lui Dumnezeu intru Hristos Iisus pentru voi". Caci prin ruga obtii linistea si siguranta,  polite si asigurari, vouchere suficiente ca sa potoleasca spaimele noastre existentiale. Dar noi oamenii nu ne-am multumit numai cu asta caci pentru potolirea si eliminarea febrei corpului nostru noi oamenii am descoperit dragostea si ne-au furnicat dorintele carnale si am indraznit astfel sa le implementam in viata noastra cu de la sine putere pentru potolirea foamei inimii si trupului nostru in nevoie cu dragostea, acest antibiotic pe care-l gasim in semenii nostri cuibarit si-l extragem cu o-mbratisare, cu o sarutare, vorba cantecului Loredanei Groza. Cand Dumnezeu ne-a creat nu ne-a bagat si in traista aceste  merinde ale dragostei sa ne indestulam si indulcim. Este mai romantic si original desi riscant si iritant pentru Domnul sa le cautam singuri si sa ne indestulam cu aceasta terapeutica a dragostei, fapt este ca suntem in toate cele pusi la munca de Dumnezeu care a decretat ca prin sudoarea fruntii sa ne procuram cele spre fiinta si dupa slabele noastre puteri mai tot timpul ne este foame ori de mancare, ori de dragoste, niciodata neputandu-ne indestula caci Dumnezeu ne da ponderat totul, sa nu devenim obezi si ghiftuiti nici de mancare, nici de dragoste, sa fim adica normali. Daca am fi fost niste roboti autonomi si nedependenti de surse de energie exterioare, Dumnezeu punand in noi totul spre a nu periclita prin lipsa a oarece necesara resursa buna functionare a masinariilor noastre prin vicisitudinea ca nu ne putem alimenta chiar atat de lesne din sursele de energie necesare vietii, nu ar mai fi fost interesant si sublim, adrenalina noastra nu ne-ar mai fi intarit in toiul luptelor vietii. Cautandu-ne dragostea singuri, cu romantismele si indragostirile noastre ori cu instinctul brut de a vrea imperechere pur si simplu, fara participarea si voia Lui Dumnezeu, suntem niste temerari inconstienti care pleaca in necunoscut sa inconjoare pamantul doar intr-o barca gonflabila care intotdeauna se va scufunda mai inainte de-a ajunge pe malul insulei fericirii si extazului. Daca totusi reusim incapatanati sa inotam pana la mal, vom gasi o insula a vietii, a fericirii si placerii pustie, fara paduri seculare, fara izvoare cristaline, fara pasari, numai pustiu, pietre si nisip si numai nori si cenusa vulcanica piroclastica. In asa spatiu, in asa viata ne intemeiem noi dragostea si fericirea, intr-o austeritate si toxica atmosfera fara de scapare si sfarsit. Daca le gasim totusi, dragostea si fericirea, in aceste austere conditii, nu e pentru totdeauna ci pana intr-o zi fatidica pentru noi cand soarta tot ne va veni de hac si imbolnavindu-ne de moarte indeobste ne va dezintegra  in insuportabilul si insurmontabilul sfarsit al nostru si al tuturor visurilor noastre de dragoste, de fericire si implinire, trebuind sa intrerupem totul subit si fara menajamente, orice emotie, orice bataie a inimii privata, orice dragoste ne-a incoltit si inflorit in inima ca zgribulirea trista a unui cires inflorit intr-un aprilie friguros cu zapada, ale carui flori ingheata de bine ce-au inflorit, cad pe jos cu miile,"si-n calea de-a da roade cele mai multe mor", vorba lui Eminescu. Asta pentru ca nu vrem sa intelegem ca toate opiniile si simtirile noastre private sunt niste zabavnicii si mofturi perdante. Totul este desart si perdant. Atat poezia cat si nerozia. Totul cade in derizoriu fara habotnicie si fara ascultarea crancena si exclusiva catre Dumnezeu si severele Sale pravili ce ni le-a stabilit, oricat ne-ar placea sau nu acestea, oricat de rigide si exigente ar fi, si precum vedem sunt, totul ne e desart, orice vis sau ambitie a noastra, orice dragoste oricat de profunda si mare, orice munca a sufletului si inimii noastre neautocenzurate de severitatea aplecarii doar si exclusiv catre cele sfinte. Trebuie dar sa ne avortam in inima orice alta bucurie a vietii, orice emotie, senzatie si orice gand nu-L are infipt in noi pe Dumnezeu pana-n plasele. Caci mai lesne ar trece camila prin urechile acului decat sa reconsidere Dumnezeu ca ne e de folos tot ce ne-a ingaduit si liberi ne-a lasat sa dorim, sa simtim, sa vrem si sa credem, adica dragostea si emotiile ei. Ne lasa Domnul sa dorim si simtim ce vrem. Dar ne si spune ca nu ne e de folos totul. Caci mai degraba are valoare in ochii Lui Dumnezeu orice scama din buricul celui mai pricajit calugar sporit intru credinta, decat orice visuri si simtiri private de dragoste, placere si amor ne tuna in cap. N-as mai fi putut rabda nici o zi, nici un ceas si sa nu aflu parerea Lui Dumnezeu despre dragostea noastra, despre ce simti cand esti indragostit.  Caci ce credem noi e una, dar ce crede Domnul si a lasat scris e alta. V-am descris tot ce-am citit in acel volum de 1400 de pagini din biblioteca Raiului referitor la dragoste. E un privilegiu ca am reusit sa aflu si opinia Lui Dumnezeu la accentele noastre emotionale si melancoliile noastre private. Iata iubitii mei prieteni concluzia pe care am tras-o citind pe indelete in calatoria in Rai, volumul cu opinia Lui Dumnezeu despre dragostea omeneasca. E pohta ce-am pohtit sa stiu in definitiv pentru ce ne-a dat Dumnezeu acest simtamant si o inima in piept...?. Dragostea e doar pentru Dumnezeu, asa am inteles din tot firul cartii citite in Rai, pentru un Dumnezeu al carui potential este sa absoasba toata atentia si toata dragostea noastra mai ceva ca supergigantica gaura neagra din centrul galaxiei noastre care curbeaza catre ea orice raza de lumina si inghite planete surghiunite in spatiu la micul dejun, la pranz si la cina. Suntem condamnati la implacabila atractie universala a Lui Dumnezeu. Suntem condamnati la Rai. Si pentru ca suntem facuti dupa chipul si asemanarea Sa trebuie sa fim cuminti si potoliti ca El, iar in piept, daca inima ne zburda si se infierbanta, s-o punem intr-o cusca de pasare cantatoare. Caci altfel se va duce natanga la diavol, la pasiune si la dragoste. Mai bine s-o tinem legata in cusca la noi in piept. Unii dintre noi nu reusesc. Si le zboara inimile din piept cu tot cu colivii... Ramanem astfel si fara de Dumnezeu si fara de inimi. Tot timpul tanjim care pentru Dumnezeu, care dupa inima noastra pierduta care a fugit cu tot cu colivie. Tot timpul traim cu nevoia biologica de a recupera ceva ce a fugit din noi ori n-am avut niciodata. Cei ce-L iubesc mai mult pe Dumnezu si cred ca inimile lor au fugit la El, isi arunca lansetele in acel lac din centrul galaxiei unde supergaura neagra din centrul galaxiei e Insusi Dumnezeu. Evident ca nu te pui cu-o gaura neagra: Te va absorbi si dezintegra complet cu tot cu inima si lansetele  tale. In fapt aceasta e si placerea: Sa mori macar rapus de Dumnezeu si nu de Satana. Cei mai fricosi, si ezitanti, ca noi, nu se aventureaza prea tare in necunoscut si gasesc leacuri babesti pentru tratarea inimii cu ierburile gasite aici pe pamant. Fierbem in ceaune antice si innegrite potiunile noastre de dragoste in pesterile de pe austerul pamant, cand Dumnezeu ne asteapta cu nectar al zeilor, cu vesela de aur si cu dragostea Sa din cer. Cat am vrea sa fim de doritori si respectuosi, zanganelile veselei si muzicile balurilor din cer sunt atat de departe, desi atat de aproape, intrarea e la doi metri sub pamant si cel mult peste 60 de revelioane cand toti cei de fata vom fi morti si cu inima lipsa dintre coaste, si la propriu si la figurat, ea demult luandu-si zborul cu tot cu colivii de-acolo, nesuportand nici mizeria vietii, nici pe cea a mortii... Inimile noastre niciodata nu ajung in Rai... Ele ajung in piepturile semenilor nostri de care ne indragostim. Suruburile inimilor se desfac atat de usor din piept caci mai tot timpul se umbla la ele cand mai trebuie sa primim o inima noua in pieptul nostru gol si pe-a noastra s-o dam la schimb altora. E-un intreg du-te vino de inimi prin piepturile noastre si nu mai avem timp de altceva. Nici sa tinem seama de opinia Lui Dumnezeu despre Dragoste pe care v-am descris-o nu putem, pentru ca deja dinainte de-a intelege ce ni se intampla inimile ne-au zburat din piept cu colivii inca din adolescenta de la prima dragoste si primul sarut pe care nu le uitam niciodata, nu stiu de ce... Si mai apoi Dumnezeu spune ca trebuie sa ne infranam si trupul si inima si sa punem in locul inimii fugite din piept o bucata de ghips cu forma de inima si orice poezie sau cantec de dragoste sa fie un psalm. In fapt am fost degeaba in Rai. Banuiam dinainte tot ce-am citit in biblioteca de-acolo in cartea Lui Dumnezeu asa cum banuiati si voi. Voiam sa fiu sigur daca asa e. Si asa e. Opinia Lui Dumnezeu despre dragostea noastra e o doctorie buna dar amara ca toate doctoriile pe care unii dintre noi o luam dar ii punem si putina miere s-o indulcim. E mierea dragostei noastre la care Dumnezeu oricum e sceptic si nu subscrie dupa cum v-am spus si intoarce capul de greata. Voiam sa stiu cum e dragostea si cum e sa fii indragostit in opinia Lui Dumnezeu. Dupa ce m-am intors cu raspunsurile din Rai mi-am simtit simturile si curiozitatea urzicate de ridicol citind opiniile Lui Dumnezeu despre fasoanele noastre de amor. Nu va ascund ca m-am intors acasa cu coada intre picioare si tot n-am aflat nimic mai mult cum e cu dragostea. Tot n-am aflat de ce orice barbat casatorit mai intoarce capul in urma si dupa o femeie frumoasa riscand sa dea in stalp si nevasta lui nu-ntelege ce are ea, fufa, si ea nu are...? Si nu-nteleg inca de ce orice femeie casatorita se inbujoreaza si ea daca ii faci cadou de ziua ei un bilet la un show cu stripperi. Si nu-nteleg de ce unele femei in marea lor fantezie cand pe toate le-au trait in amor ar vrea ca si un divertisment chiar sa fie violate, dupa deviza ca nimic din ce-i omenesc nu trebuie sa-ti fie strain. Si nu-nteleg si de ce dragostea pare ca tine doua zile, doua luni sau doi ani apoi se transforma in altceva, in ceva insuficient definit si demascat dar cu care traim in san ca si cu o boala benigna pe care o ducem pe picioare. Si nu-nteleg de ce e ridicol si chiar grotesc sa fii indragostit la 80 de ani. Si este imposibil sa mai fii indragostit, si este imposibil sa mai mangai si sa fii mangaiat. Si nu-nteleg de ce cu atata fad orizont ni se spune la biserica sa ne iubim pana ce moartea ne va desparti cand noi eram pregatiti pentru un zbor cu parapantele inimii prin univers pentru o mie de ani... Si nu-nteleg de ce pentru barbati, obiectul dragostei sale, femeia, a fost si este de milenii discriminata si nedreptatita, pana in secolul trecut neavand nici dreptul la vot, nu mai vorbesc ca si pana in ziua de azi femeia e considerata perfid ca si o sclava caci cutuma spune ca trebuie sa imprumute numele barbatului, stapanul ei, si la cununie preotul ii spune ca trebuie sa fie supusa sotului ei, apoi primesc binecuvantarea... De cine ne indragostim...? De sclave...? De cadavre...? Suntem cadavre. Si suntem vanati de diavoli caci Lui Dumnezeu nu-i place mirosul de cadavru. Dumnezeu ne culege numai sufletul nostru frumos mirositor, Dumnezeu e un colibri ce culege din noi numai nectarul bun si parfumat, mizeria e pentru diavoli, armate de cazaci mercenari pusi de Domnul la aceasta meserie murdara de-a ne chinui fiindca nimeni in univers nu vroia s-o faca. Si i-a gasit Domnul pe ei, someri, muritori de foame, si le-a dat de treaba cu noi sa ne sfartece de vii de pe patul de spital. Am vazut antilope mancate de vii de hiene. Cazute la pamant, si intorcand capul in spate cand li se smulgeau matele. Asa ne vor macelari de vii si diavolii pe noi. Ce vina avem noi...? Ce vina avem noi...? Si cu toate astea ne indragostim si stam cu frica-n san ca totul e pana-ntr-o zi. Oricum, e-un mare lux sa poti sa fii indragostit, cand nu-i un mare chin.
 Cum e sa fii indragostit...? Cum e sa fii indragostit...? Indragostit... Am aflat de pe Youtube, ascultand un cantec de Florin Bogardo. Ascultati-l si voi daca mai aveti timp si nu sunteti ocupati cu dragostea voastra : "Ce simti cand esti indragostit...? / Un suflu tainic intregit / De roua unei lacrimi pure, / Un alb vartrej de vant starnit, / Si-o-nmiresmare de padure, / Simti gustul unui strop de pace, / Roseata chipului iubit, /Prin cercul bratelor stangace...,/ Vazduhul tot zambind in soare / Si-adanci taceri odihnitoare, / Le simti atunci, numai atunci / Cand esti indragostit...

  Ce simti cand esti indragostit...? / Ceva ca un albastru nimb / Al unui magic anotimp / Cu forma, suflet si culoare... / Vazduhul tot zambind in soare / Si-adanci taceri odihnitoare / Le simti atunci, numai atunci / Cand esti indragostit...!"

Secolul 121 va fi religios sau nu va fi deloc

 Secolul 121, adica prin anul 12013, adica peste zece mii de ani, va fi fara doar si poate religios, ori nu va fi deloc. Zece mii de ani de-acum incolo lumea va fi slava Domnului tot atat de comod religioasa ca pana acum, ori poate chiar mai mult. Dupa a doua, a treia sau a cincea venire a Mantuitorului, ca va veni Iisus cu slava sa faca dreptate si sa arunce din scaune catanele si magistratii corupti de-acum, care l-au bagat pe Marcel  Tundrea 10 ani la-nchisoare de exemplu, ca i-a lasat de buna credinta Domnul pe pamant sa fie ei Dumnezei pe pamant si sa imparta dreptatea dar mai fac si ei cate-o eroare judiciara si vreun pogrom pe an acolo, unii din ei, foarte putini, ei bine, va termina Dumnezeu cu toate aceste strambatati si va veni sa faca dreptate pe pamant, nu carcotiti ca nu, iar cand va veni Iisus, ca tot El va veni, fidelul nostru prieten din Cer, peste zece mii de ani, sa salveze a cata oara o omenire indobitocita, si inglodita in propriile tare, venalitati, meschinatati si cinisme, intr-adevar se va intampla ceva mult prea profund religios cu omenirea incat evlavia ei fata de Dumnezeu si fata de Cer va ajunge la paroxism. Nu vor mai fi necredinciosi, slava Domnului, dupa visul si pohta lui Dumnezeu si a putinilor credinciosi care mai sunt acum, Dumnezeu va fi atat de prezent pe pamant in tot si in toate incat orice dubiu asupra existentei si bunatatii Sale va fi  inoportun, mizerabil de ilogic si nepotrivit ca 1+1=3. Dumnezeu va fi radios in constiintele credinciosilor ca un soare, luminand si incalzind cu razele sale divine viermuiala si  vanitatile obscurantismului peren si endemic al oamenilor, satisfacand cu asupra de masura rugaciunile nesfarsite pentru spor in casa, noroc si sanatate a opt sute cincizeci de milioane de oameni cat va mai numara omenirea atunci, peste o suta de veacuri, dupa cele 200 de razboaie mondiale care vor fi pustiit pamantul, cate doua pe secol, cum am avut si noi in secolul 20, si dupa experimentele reusite de imputinare a omenirii prin reusita implementarii perfide a programului Codex Alimentarius ce va baga sistematic in mancarea oamenilor cuvenita otrava pe care am inceput deja si noi s-o ingurgitam rabdatori si cuminti, dupa politica mai marilor lumii de azi. Peste o suta de veacuri credinta va birui in sfarsit, ea va incalzi si inmuia constiintele oamenilor cum incalzeste soarele vara asfaltul sa ni se-nfunde tocurile in el,  lumina puterii lui Dumnezeu va fi peste tot, suverana si nu va mai fi umbra si necredinta nicaieri, atat de puternic va fi sentimentul religios si astfel noi nu vom mai cauta si iubi umbra si racoarea, aerul conditionat vara caci vom cauta necontenit lumina si canicula evidentei Lui Dumnezeu care ne va racori vara si incalzi iarna. Nu vor mai fi nevoie de argumente filozofice care sa ilustreze indubitabila existenta a Lui Dumnezeu, de genul: "Dumnezeu exista chiar daca nu exista", intelegand prin asta ca e imperios necesar sa existe chiar daca n-ar exista, scris de Emil Cioran, sau "Dumnezeu e intervalul dintre doua batai ale inimii tale" scris tot de Emil Cioran, cugetare care pe multi oameni ii gadila azi la constiinta religioasa, si la care eu am adaugat tampit de rautacios ca Dumnezeu e bataile inimii tale vii acum care va face infarct intr-o buna zi, adevar atat de verosimil, ori , potrivit unei poezii de Adrian Maniu, Dumnezeu e si intervalul dintre doua batai ale inimii soldatului cazut pe camp, pe care a taiat-o plugul in doua si o sug in pace buruienile pamantului. Si Dumnezeu mai e si buzele arse ale acelui soldat care i-au supt mamei sale pieptul uscat si-ntr-o zi se vor face praf de cizme calcat... In zadar il va cauta mama pe Ionel al ei, cu obrajii plansi si parul despletit, prin praful drumului... Nu in praful drumului si in desertaciunile pamantului se cauta  si se potoleste setea ta de dreptate si adevar ci in Cer sa ne ridicam ochii si pe bolta bisericii, sa ne inchinam Sf. mucenite Evdochia, Filoteea ori Tecla. Toti Sfintii si cuviosii imbracati in mantii antice, cu fete palide, pictati pe peretii bisericii, trebuie sa ne fie prieteni si modele si trebuie sa-i privim cu privirea tandra la Sfanta Liturghie si sa ne temem sa fim impotriva lor si a Domnului, caci zis-a Domnul: "Cine nu e cu mine, e impotriva mea, iar cine nu aduna cu mine, risipeste" . Ori aproape nici unul din noi n-a trait ororile celui de-al doilea razboi mondial ca sa-L caute pe Dumnezeu si sa-L gaseasca strivit sub daramaturi de bombardamente, mort, cu capul strivit de ziduri daramate, alaturi de toti acei nefericiti nevinovati pe capul carora au cazut bombele. De aceea, daca din fronda cu durerea acelor nevinovati, Dumnezeul cel bun murea si El bombardat sub ziduri, mai putem spune ca Dumnezeu mai poate fi, dupa cum a mai si fost,  si lacrimile de pe obraz, lacrimile tinerei evreice de 19 ani, goala, infricosata, careia i se tunde parul de catre nazisti ca la oi si e inghesuita cu baioneta in camera de gazare a lagarului nazist de la Treblinka ori Auschwitz, ca nu se mai inchidea usa de cata gloata si disperare erau inauntrul acelor camere de gazare ale mortii. Ori Dumnezeu e si scarba si disperarea detinutilor din acele lagare, carora li se dadeau lopeti sa sape, sa sape adanc, si erau impinsi, scuipati , impingandu-se cu buldozerul pamant peste ei de vii, printre urlete si lacrimi de durere si disperare. Dumnezeu e indubitabil  lacrima de durere si lacrima de bucurie, Dumnezeu e sentimentul de dreptate si de nedreptate,  senzatia de placere si cea de insuportabila si agasanta durere. Dumnezeu e nasterea noastra din pantecul mamei, in dureri, sange si sudori ale facerii, e bucuria mamei care-si saruta pruncul, ori durerea ei cand il inmormanteaza cernita. Dumnezeu e viata si moartea noastra cuvenita in groaznice dureri de cancer si plansul rudelor noastre ce le distrugem  de durere, Dumnezeu e totul, e constanta universala care intra in calculul oricarei ecuatii ori inecuatii ale universului verificand prin excelenta dictonul scris pe banii din timpul monarhiei: "Nihil sine Deo" (Nimic fara Dumnezeu), ori pe dolari: "In God we trust" (Credem intr-Unul Dumnezeu, facatorul cerului si al pamantului, a toate vazutelor si nevazutelor...). Astfel, nu putem nega rolul absolut important si benefic al religiei asupra umanitatii (si acum fac o distinctie intre Dumnezeu si religie.  Dumnezeu ca entitate e una, iar religia si credinta e alegerea oamenilor, e tabietul lor bun care le face bine). Caci de bine, de rau, in lipsa a altceva mai bun religia si credinta au fost singurul mijloc care a tinut unit orice popor, orice-ai spune . A fost singurul mijloc practic prin care oamenii s-au umanizat, e drept, la cea mai precara si jalnica cota, dar totusi, de unde mai mult si mai bine, caci de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere...? Prin credinta astfel, de bine de rau oamenii au incetat a mai fi integral bestii sangeroase cel putin, ramanand macar doar un pic bestii cat sa nu se piarda specia. Si se vede ca nu s-a pierdut. E perena. Cand s-a facut rabat de la religie s-a ales praful de omenire. Vezi experienta comunismului ori nazismului, unde Dumnezeu a fost disponibilizat si tras pe linie moarta, si imediat catastrofa a cuprins ca un cancer societatea vaduvita de credinta intr-un conducator suprem si de domnia unui Suveran iubitor de umanitate. Aveti vie in memorie, caci s-a intamplat in timpul vietii noastre si se intampla drama unui popor lipsit  si vaduvit de Dumnezeu, poporul romÁân de exemplu. Cum singura institutie cea mai compatibila cu ideea de Dumnezeu, monarhia, a fost abolita pe aceste meleaguri dupa 1947, cum a si inceput declinul romanesc: Nu mai avem nici un Dumnezeu, totul s-a inchis in aceasta tara, tara noastra nu mai e o democratie ci o cleptocratie unde se fura si s-a furat si spoliat totul, nu mai avem nici o industrie, nici o productie, nu mai avem agricultura, siderurgie, petrochimie, nu mai avem flota care era a sasea flota a lumii, am devenit o populatie debusolata, manipulata discretionar de politica globalizanta de la centrul continentului flatata de reverentele si balele conducatorilor nostri,  incat sentimentul de suveranitate si mandrie nationala s-a reusit sa ne fie sedat si pus sub perfuzii. Acest santaj fiindu-ne impus pentru nevoia practica imperioasa a catorva banuti de la centru de la cei bogati, necesari pentru bugetul mizer pentru pensii si salarii, din care s-a furat si de-acolo, am fost nevoiti ca popor sa stam in genunchi si sa acceptam prin decizia criminala a unor guverne vremelnice si genocidare implementarea celor mai draconice si abominabile experimente santajist impuse din afara cum ar fi vanzarea pe nimic a bogatiilor tarii, petrol, gaze, telefonie, siderurgie, chimie, CFR,  caci noi n-am fost in stare sa le gestionam, atat am fost de hoti si criminali, fiind nevoiti sa suportam sub ochii nostri eradicarea a totul, a cercetarii, industriei, productiei, serviciilor, astfel incat sa devenim un popor de bisnitari, speculanti si hoti de fier vechi din vagoane de marfa si de componente electrice de la infrastructura caii ferate de au fost astia nevoiti sa scoata trenuri din circulatie ca s-au furat semafoarele si cablurile electrice de cupru. Am devenit un popor dependent de consumul tuturor produselor care ne vin dinafara, importand constiinciosi totul, inclusiv ceapa si usturoi,  astfel ca altii sa aiba de munca, iar noi sa fim someri intr-o tara bogata dar pacat ca e locuita, o tara la care s-a tras heblul si curentul general si merge pe baterii care sunt din ce in ce mai descarcate si sub comanda unor guverne vremelnice si obediente sa acceptam genocidul si draconicele experimente sociale fata de care maleficele practici ale lui Mengele, doctorul groazei nazist sunt benigne, cum ar fi ca am fost singura tara europeana care am acceptat in genunchi impunerea experimentului pervers de reducere a populatiei lumii prin implementarea unui codex alimentarius prin care ni se introduce otrava in mancare si initium in paine sa murim incet, curat, molcom si in liniste, dupa pohta mai marilor dregatori ai lumii pentru care se roaga si preotii in biserici sa-i pomeneasca Dumnezeu intru Imparatia Sa, si sa-i pomeneasca Dumnezeu pe toti intru Imparatia Sa, pe oameni in general, si pe hoti, ca si ei sunt oammeni, si au devalizat o tara, caci Dumnezeu e mare iubitor si vrea indreptarea pacatosului si nu pieirea lui. Numai noi pacatosii am vrea sa le stalcim capetele cu bucati mari de beton sa iasa must din ele. Ne-au furat tara... Ne-au furat existenta si aerul... Ne-au otravit mancarea... Nici o alta tara europeana afara de tara noastra n-a fost de acord cu acest experiment criminal de otravire a mancarii. Doar un guvern de-al nostru s-a gasit sa ne ofere ca si cobai ai Europei... (Cititi ingredientele de continut ale mai tuturor produselor alimentare scrise foarte marunt, stiti voi de ce si veti vedea ce genocid si extinctie ni se intampla perfid...). Astfel, doar credinta si speranta curata in bunul Dumnezeu ne-au mai ramas, pe care trebuie sa-L iubim si care ne-a dat in randuiala Sa toate acestea, fie bune, fie rele, sa le traim cu stoicism si sa bem pana la drojdie paharul convingerii ca nimic nu mai e valabil fara Dumnezeu, orice altceva duce intr-o fundatura fara acest Suveran, nu mai putem trai fara un Dumnezeu calauzitor si coercitiv cu raul si rautatea ce ne domina oricum incat ne face rai irecuperabili si incurabili astfel ca nici o intentie, ori rea, ori buna de-a noastra oricum nu ramane necercetata si  nepedepsita si precum in cer, asa si pe pamant oricand  ti-ai putea pierde libertatea, vorba imnului PP-DD : "...Si m-am speriat cand am vazut ca eu / Oricand mi-as putea pierde libertatea". Si-asa ca azi trebuie sa crezi ca e un noroc chior orice zi care-o mai traiesti si nu esti inca dupa gratii pedepsit si prigonit pentru dreptate. Vedeti? Doar la Dumnezeu e alinarea si speranta. "Fericiti cei ce plang, caci aceia se vor mangaia".Pe pamant e urgie. E dezdumnezeire. Dumnezeu a iubit regii si voievozii, sub ei Romania noastra a prosperat, s-a unit teritorial si a renascut. Astazi avem presedinti suspendati in masa de popor dar samavolnic repusi totusi in functie, in functia de guvernator de judecatorii aceia de care spuneam. Tot ce vedem azi si tot ce facem nu mai are nici un Dumnezeu caci astazi, concediindu-L pe Dumnezeu, forfotind intr-o republica debusolata, oamenii sunt ametiti si ravasiti ca albinele tulburate de ursul care rupe brutal fagurii si fura mierea. Daca credem intr-un progres si intr-un modernism, unde Dumnezeu cu cartile sale sfinte si dogmatica de rigoare a fost trimis la munca de jos, o putem face dar e pe riscul nostru: Totul , acest libertinism si eretism, aceasta libertate a constiintei si a habitudinilor noastre laice duce intr-o fundatura pe care o cultivam si acceptam perdant pe riscul nostru. Oamenii prea sunt organic si biologic, ombilical invatati cu Dumnezeul milostiv cel din batrani, care ajuta rugaciunilor oricarei batrane analfabete care Il invoca si se inalta astfel prin rugaciune pana la etajul superior al constiintei Creatorului Universului care trebuie sa decida cum ajuta vietuitoarelor credincioase, fie ele furnici, cersetori ori printi, astfel ca pe Dumnezeu e imposibil ca sa li-L poti scoate din viata oamenilor, din carne si simturi fara a-i indobitoci, desfiinta si imbolnavi de moarte. Povestea cineva ca unul tot il persifla pe Dumnezeu, sau Il vorbea de rau. Dumnezeu n-a stat cu mana in san: A doua zi copilul i s-a inecat cu un os de peste care i s-a infipt in gat. De atunci acel om a devenit cu asupra de masura de credincios, cuminte si habotnic. Oamenii nu sunt pregatiti si apti pentru alta varianta decat cea obscur si comod religioasa, pentru biciul Lui Dumnezeu de a carui frica stiu, orice alt si contrar experiment ar adauga si mai mult gaz pe foc la alienarea si imbolnavirea omenirii cultivand otrava ideologiilor laice si ignorand religia de la maniera strict ortodoxa in care au fost obisnuiti. Ok, chiar si cu credinta in Dumnezeu, viata pe pamant tot un fiasco a devenit, viata pe pamant chiar cu cele mai bune intentii religioase n-a reusit decat sa fie un perpetuu macel si o oroare sub comanda unui Dumnezeu care a guvernat tot timpul peste aceasta disolutie. Asta  stim. Acesta a fost rezultatul practic, viata ca un macel si in timpul monarhiei, cand oamenii erau mai indumnezeiti, macel si in timpul republicii cand toate manometrele sunt cu acele pe cota de rosu, de avarie. A fost candva vreodata bine, in afara de leaganul caldut din Rai ori fi-ne-va vreodata asijderi de bine in afara Lui fiind traitori pe acest pustiit pamant...? Nu vedeti ca nu se poate...? Nu vedeti ca nu puteti trai si respira decat in cheia religiozitatii si obscurantismului religios care vi s-a harazit de acum si pana in zece mii de ani intr-o religie nereformabila si cu un Dumnezeu incorijibil si incontestabil, bun numai pentru a indrepta si carpi gaurile din chilotii tuturor rugatorilor? Vreti libertate? Vreti democratie? Vreti egalitate si fraternitate? Vreti sa traiti sanatosi, comod, decent si suportabil? Nu vedeti ca nu se poate si orice privilegiu din acesta se plateste scump din alta parte si e tabu...? Daca aveti idei, daca aveti sentimente si opinii, ighemonicoane si fasoane, daca aveti personalitate, demnitate, tabieturi si convingeri, tineti-le pentru voi, nepublicate,  ca o literatura de sertar. Sa schimbi soarta omenirii in mai bine cu parerile tale ratacite, originale si democratice nu vei reusi. Democratia este insolubila in dogmatica si doctrina religioasa care nu s-a mai revizuit si reformat de acum si pana in zece mii de ani. Suntem fratii de cruce si comportament ai  anticilor de acum doua sau trei mii de ani, iar bibliile, eroii si legendele lor istorice sunt pana in ziua de azi religie, crez si testament si pentru noi. Omenirea se simte mai bine doar cu aceste putine si antice jucarii cu care s-a obisnuit sub ocupatia bocancului Lui Dumnezeu care e cel mai dulce cotropitor, a carui sclavie o iubim de moarte si o cultivam cu pasiune... Istoria antica a poporului iudeu ne e istorie si religie, e unica valoare in care credem, noi, un popor de arieni care nu mai avem istorie religioasa odata cu abolirea zamolxianismului dacilor prin cucerirea lor de catre romani si impunerea crestinismului. Sansa noastra azi de-a ne putea ruga la Domnul nostru Iisus si la Ioan, Botezatorul Sau, e un noroc si o intamplare ca am fost cuceriti de conchistadorii romani care pana la urma au parasit zeitatile, au adoptat crestinismul si ni l-au impus si noua. Astfel ca noi azi nu ne mai ardem mortii ca dacii vechi si plangem la inmormantari ca vechii iudei punandu-ne cenusa in cap, contrar religiei zamolxiene unde se radea si se veselea, ca a scapat mortul de urgiile vietii. Astfel ca suntem condamnati la Crestinism de doua mii de ani, cum arabii sunt condamnati la mahomedanism si cred in profetul lor, etc. Ocupatia noastra e religia in care ne-am nascut, cea stramoseasca, cum se zice cuminte, tot inventarul de alte valori din univers s-a inchis si e tabu pentru noi care nu trebuie decat sa avem credinta iar nu pareri, ambitii si visuri. Ce vrei sa schimbi la omenire fara s-o intarati, iriti si bestializezi impotriva ta...? Omenirea oricum traieste sub stigmatul bestializarii, al crimei si al mortii si netrebniciei,  mai mult sau mai putin constient. Abia prin sentimentul religios mai reusim daca nu sa eradicam, macar sa mai punem putina morfina peste acest cancer al ororilor si tragediilor vietii si al apucaturilor noastre criminale si grobiene de fosti oameni de grota . Vindecare nu se poate pe pamant. Doar calmare a durerilor cancerului vietii prin credinta. Ni s-a spus ca sa stim odata pentru totdeauna ca doar in Cer suntem salvati. De asta am pierdut timpul pe pamant si suntem niste zabavnici facandu-ne propria viata  irespirabila prin lene, nemunca, lungi vacante si sarbatori in care nu muncim ca e pacat, dar ne plangem ca suntem saraci... Lasa ca vor munci viermii cu noi si-n sarbatoare... Astfel ca pe pamant, cultivand moravurile seculare suntem doar looseri, criminali si bestii fara sa vrem si fara sa stim prin felul nostru natural de a fi, religios sau nu. Cultivand varianta curenta de religie , fiecare din noi inseamna a fi un criminal si un idiot mai mic dar tot un criminal incostient fata chiar cu sine insusi si cu Dumnezeu care se uita la noi si spune: "Toate-ti sunt ingaduite omule, dar nu toate-ti sunt de folos... Pentru ce pierzi timpul cu desertaciuni, caci precum pantecul este pentru mancare si mancarea este pentru pantec asa si Dumnezeu este pentru om si omul este doar pentru Dumnezeu ". Cultivand religia ori nu, am ajuns tot la crime si dezmat. Zicand crima zic orice nedreptate. Rezultatul practic spune totul. Cu cele mai bune intentii religioase in drumul nostru catinel spre iad, am ajuns la razboaie sfinte si fundamentalism, cruciade si inchizitie, orori si tragedii inexorabile. Ori poate cei mai vajnici samariteni religiosi cred ca nu-i asa. Dar ei n-au timp si nu pot practic face ceva util si revolutionar pentru a stopa raul oricat misionarism si prozelitism bine intentionat ar face ca sa-l pondereze pe Satana din distrugerea noastra irecuperabila.  Cultivand mai mult sau mai putin religia, raul e facut si e ireversibil. Chiar cultivand religia insesizabil si inconstient tot niste maniere criminale avem in viata si obisnuinte. Caci in viata oricum ne place crima, confruntarea, ne place lupta, daca nu lupta, macar jocul cu lupte de pe calculator. Si ne place sa stim ca luptam sa nimicim dusmanul cel de clasa, cel religios ori nereligios, antagonic preceptelor si prejudecatilor noastre indestructibil religioase, ne place sa fim invingatori, sa fim cei mai buni, ne place sa-l vedem pe partenerul nostru de joc sau lupta, cel necredincios, cel barbar si ateu dupa optica noastra, infrant, doborat, lingandu-si ranile, bucurandu-ne cand pentru asta ne aplauda Dumnezeu si bucurandu-ne in sinea noastra ca noi suntem mai buni, ca suntem vip-uri, ca  suntem pe primul loc, cu picioarele pe gatul celui invins si necredincios, ca un leu cu labele pe bivolul ucis si care il mai linge pe botul umed inainte de a-i rupe din maruntaie... Oamenilor le place la nebunie sa fie campioni in dauna altora. Daca vezi ca nu poti schimba pe necredincios sa fie bine informat si bun ca tine, atunci, duca-se in Iad, spune ura si dispretul cel putin disimulate din sufletul tau....! Mandria de a fi alesul Domnului iti creste in inima ca o tumora maligna gigant. Mandria ca esti un campion al alesilor Domnului te face tot un exclusivist, un totalitar, un monstru, un barbar si un rau. Sa fii un campion, religios ori nu, tot o rautate si o crima e. Campion inseamna sa domini si invingi pe cineva care va plange si muri de necaz in groaznice dureri eventual. Cu fruntea sus si cu aceasta  pisica moarta in brate te duci inaintea Domnului la Infricosatoarea Judecata si tii mana intinsa dupa cum ai facut o viata in credinta zicand si cersind: Miluieste Doamne pe robul tau... Dumnezeu  insa e banuitor si vede mai bine iataganul pe care l-ascunzi malefic si meschin la spate sub cele mai bune intentii ori inconstient. Daca macar ai avea minimale obiectii la admiterea personala in Rai poate ai fi mai acatarii in ochii Domnului. Daca la Infricosatoarea Judecata  smerit ii vei spune Domnului ca te sacrifici si sa ramai ultimul admis in Rai in urma tuturor credinciosilor, poate vei reusi sa atragi privirea Lui Dumnezeu si ochii Sai tristi, plansi si plictisiti de atata rautate a oamenilor, deci si a ta, bunule samaritean... Daca cu pasaportul pentru Rai proaspat parafat de Domnul ii vei spune trist si ingrijorat: "Doamne, ingaduie putin, e cu neputinta sa merg inca in Rai si sa stiu ca in urma mea o gloata se va tot duce in iad si suferinta impreuna cu toti cei dragi lor, ca de la Facerea lumii intr-o amara devalmasie... Poate mai e de facut ceva Doamne, poate a ramas ceva uitat si necercetat in urma, poate in toti oamenii rai mai e ceva bun si recuperabil care merita cercetat si amintit Tie spre salvarea lesnicioasa a tuturor si sa nu mai fie nevoie de inchisoarea de maxima securitate a iadului si de gardienii ei diavolii si seful lor Satan...! Poate nu mai e nevoie de Satan si poate n-a fost niciodata nevoie si poate poti tu Doamne sa faci ceva, si sa ingadui un recurs la recurs la recurs, de trei ori recurs la Dreapta si Infricosatoarea Ta Judecata, daca nu Doamne, vom muri asa cum ne vezi si cum ne stii, mizerabili si cu chilotii gauriti in fund, vom plonja cu totii in Iad in smoala oparita facand saritura vietii noastre cu coarda de bungee jumping si hotarati, descheiati la camasa... " Caci ce sansa avem noi decat "iadul si-a lui duhuri liliecii" cum spunea Eminescu, cand suntem atat de rai...? Cu totii suntem rai si cu raul nostru mic facem raul cel mare al lumii si tarii acesteia... Rusine fara margini, tara care a introdus prima data in Europa iluminatul electric stradal in orasul Timisoara nici acum nu e primita in schengen poate pe dreptate ori nu dar ne meritam soarta. Tara noastra ai carei ingeri rebeli au inventat insulina, stiloul, motorul cu reactie, sta in genunchi la coada Europei dupa niste coji si luam de prin gunoaie tot ce-au aruncat altii: trenuri si locomotive vechi, fregate si avioane F16 la mana a treia. Tara care a protejat Europa de otomani atatea veacuri  si a lasat-o sa se dezvolte si sa-si construiasca catedrale Notre Dame si palate Louvre, in dauna noastra care intotdeauna am fugit in munti de prigoana cand au venit barbarii ori i-am oprit si spintecat la hotare tinand spada lui Stefan pavaza, a pierdut aceasta spada care e acum la turci trofeu de lupta. Si nimeni nu vrea s-o ia inapoi, macar pe bani multi, ca avem cu ce plati, muntii nostri aur poarta, noi cersim din poarta-n poarta... Tara care a scurtat al doilea razboi mondial cu cel putin sase luni e pe ultimul loc la tot si la toate, in frunte cu ai ei conducatori care ne-au condus atat de bine prin toare hartoapele si gardurile de 23 de ani de cand Ceausescu care ne-a lasat caile ferate pe care mai mergem si-acum a fost omorat.  De 23 de ani oamenii aleg in draci aceiasi antrenori cu aceleasi echipe care ne-au scos din orice clasament posibil. O noua speranta, o puternica alianta s-a ales azi pentru destinele noastre votata in draci de bunii samariteni si crestini... E vorba de alianta la moda cu ai ei lideri asijderi, nemaivorbind ca e o alianta contra naturii de frica viscerala stim noi cui. Cand le vor ajunge cutitul la os oamenii ii vor arunca si pe astia, alegand din nou pe vechii ageamii scuipati si huliti care intre timp s-au reciclat si sunt numai buni de condus si de furat vietile noastre, reinventand aceleasi gasti si aceleasi jafuri care ne-au supt de sange si rabdare. Alianta de la putere de azi pana va fi din nou luata in suturi de electorat, acum e beton. Peste tot sunt cautionati si mediatizati ca salvatorii natiunii ori macar cei mai buni dintre cei rai. Antena 3 a lui Felix e cu ei, Realitatea lui Gusa nu mai putin, iar RTV-ul lui Sebastian Ghita, cel santajat de Vantu, are iar partipriuri cu puterea de azi. Trei televiziuni si toate trei canta acelasi cor desantat al afilierii politice, ca sa fim iarasi ce-am fost si sa votam pana murim tot cu picioarele. E inadmisibil cat de indraciti sunt politicienii actuali ca in maleficele lor capete sa nu mai sufere diferenta de opinie si sa inchida o televiziune pur si simplu pentru ca era antisistem si era un pericol real pentru ei si venala lor rautate si putere legitimata de votul dragilor cetateni dreptmaritori crestini. Pohta ce-au pohtit li s-a indeplinit, e prigoana si politie politica, tortionara, OTV-ul si DD au fost torpilati si otraviti tocmai pentru ca facea disectii in direct si arata raul pe fata. E inadmisibil in aceasta tara, unic poate in Europa, cenzura sa fie reinstaurata brutal si perfid in anul de gratie 2013 si sa fie inchisa o televiziune incalcand articolul din Constitutie al libertatii de opinie iar nimeni sa nu ia atitudine ferma si sa protesteze contra acestui abuz. E vorba de jurnalisti, colegi de breasla cu DD, sa protesteze fata de gestul feudalist si totalitar in sine. Sa lasam povestea cu amenzile neplatite de OTV la CNA, ca nimeni nu-si poate plati nimic cand diriguitorii din ziua de azi ne baga  totul la insolventa, nu numai intreprinderile, chiar si viata... De aceea suntem rai si ne meritam soarta... Chiar si copii nostri sunt rai caci stau toata ziua pe calculator la jocuri cu lupte si confruntari, nemaipunand mana sa citeasca o carte, o poezie, un vers, ori sa scrie unul. Traim intr-o viata care nu e decat confruntare si meci, care sa castige si care sa piarda. Chiar si sahul e un joc al confruntarii reveland inclinatiile noastre razboinice de rai si fosti barbari, dezdumnezeiti, sa ucizi regi si regine si cai si nebuni, totul trebuie capturat si luat in stapanire, iata stilul nostru... "We are the champions of the world!" este un hit emblematic al lui Freddie Mercury in care se explica graitor bucuria si voluptatea invingatorului. In Rai nu exista campioni si invingatori rezultati in urma unor ostilitati, lupte si confruntari care nu exista nici ele acolo sus si sunt incompatibile in Rai. De aceea in Rai ne e suprema noastra nadejde, simptomatica si bolnava, ca orice vorbire si stare emfatica a oricarui posedat de o idee fixa si tare ca un medicament  prea tare care ori te infierbanta, ori te moleseste, dupa caz. Asa ca, imbatati cu acest dulce abur al religiei, in Rai ne proiectam dezideratul si voluptatea personala, lasand balta si vraiste totul pe pamant, cultivand dulcea nadejde doar in Cer si Rai, aceasta placere care vine normal in capetele noastre numai pentru ca n-avem puterea si norocul sa ne faurim o viata libera si un aer respirabil pe pamant, in munca si nu in pauze si sarbatori, in bogatie si indestulare, visam la indestulare in Cer, adica la caii verzi pe pereti, vorba lui Smiley... Ne bucuram de extaze si minuni specific paradisiace, nespuse si inimaginabile... Dar pe pamant aruncam gunoiul de la balcon ori il lasam intre tronsoane. Pe pamant nu ne putem dezbara de placerea odioasa de a fi castigatori, ignorand sau dispretuind ca pentru castigul nostru cineva trebuie sa fie perdant, sa-l doara si sa sufere egal de amplu la fel cum precum la vase comunicante cand unul se imbogateste, altul trebuie sa saraceasca, banii fiind tot atatia, si cand unul rade si e fericit altul trebuie sa planga, din aceleasi motive. Oamenii nu pot nicicum egala pe pamant virtutile si comoditatea, indeletnicirile pe care le vor avea in Rai. Si fac pe pamant atat cat pot si ei... Mai o crima, mai o desertaciune, mai o fapta buna uneori. Privind lumea si viata, trebuie sa avem mare grija si sa spunem ca Gheorghe Tomozei :"Atentie la cai, atentie la hamuri...!Viata-i un transport de lazi pline cu sticle si geamuri..." Pana la urma tandari se vor face toate...  Privind acest circ, te-ntrebi siderat: A fost in stare Dumnezeu sa dea drumul pe piata acestei izvodiri care se cheama lumea si viata noastra si noi insine asa cum suntem si cum am ajuns, impresurati de diavoli inventati si ei cumva intr-o zi de Facatorul tuturor vazutelor si nevazutelor...? Nu disperati... Mai avem zece mii de ani de credinciosie si zabavnicie, de nasteri si ingropaciuni, de rugaciuni si de orori, pana in secolul o suta douazeci si unu, anul 12013. Mai departe nu stiu ce va fi. Poate se va relua toata povestea odioasa de la capat... Dar atunci stiti ceva...? Dati-mi voie sa iau vreo doi pesmeti si o boccea si sa plec in bejenie prin univers sa-L caut singur pe Dumnezeu, si sa-L gasesc poate intr-un loc in care sa pot respira si eu din aerul Lui o gura de aer curat si neviciat macar si sa las in urma o lume de care mi-e rusine, care n-a mai deschis fereastra de doua mii de ani si inca zece mii de-acum incolo... Unii vor zice ca in Japonia sunt automate cu aer curat de respirat. OK, e bun si ala... Dati-mi si mie...

Viata ca un starv de prada

Viata ca o prada, de Marin Preda, e ori prea mult, ori prea putin spus. Caci cu totii tragem cu dintii, unii razand, altii plangand, din viata ca un starv de prada. Si-n tot acest timp, Dumnezeu ne omoara pe toti, metodic, mai razand, mai plangand, dupa caz, si pe oamenii normali ca noi, si pe idioti si pe genii deopotriva. Cu cata usurinta si cat de comun si banal omoara Dumnezeu si geniile si analfabetii, si ereticii si feţele bisericesti... O moarte abrupta si nedorita, pentru toti, stupid, candva, intr-o zi, odata. Nu-mi pot imagina cum poate omorî Dumnezeu un geniu... Cate poeme de dragoste n-ar mai fi scris Eminescu daca n-ar fi fost asasinat de serviciile secrete austro-ungare ca milita, jurnalist fiind, in cronica vremii pentru intoarcerea Ardealului la patria mama, lucru care oricum s-a intamplat dupa aceea... Legat in camasa de forta si dus la nebuni, otravit metodic cu mercur, iata "sifilisul" de care-a murit Eminescu despre care stiti voi oficial... "Pe langa plopii fara soţ...", "Vezi, randunelele se duc,/Se scutur frunzele de nuc,/Se-aseaza bruma peste vii.../De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii...?" Cate n-ar mai fi scris Eminescu de n-ar fi fost omorât atat de tanar...! Au cine s-a gandit vreodata la multimea capodoperelor care n-au mai putut fi scrise de Eminescu ori oricare alt geniu, din orice stiinta ori disciplina, oameni care n-au putut sta locului si au inventat ceva, oameni pe care Pavel Corut ii numeste ingeri rebeli, ingeri oameni ca noi toti, cu metehne si boli si pe care Dumnezeu ii ucide deopotriva cu acelasi cancer si fara partipriuri ori separatisme. Cate opere nescrise si neinventate ramase in capul acestor nebuni care au inventat lumea si viata ivind cate ceva benefic ei, nu lenea si comoditatea, suficienta oamenilor normali ca noi care n-au facut nimic, traind cuminte si comod, ortodox, ironizand sau dispretuind pe cei care s-au cheltuit si au facut ceva maret pe lume si benefic tuturor, si murind in final de aceeasi abrupta si mizerabila moarte care ni se intampla tuturor...!Unde e multimea operelor care n-au mai fost faurite niciodata de geniile pustii sub trebuinta datoriei cazone si prozaice de a muri unilateral si inexorabil...? Unde sunt sinapsele neuronilor creierelor geniale de la care Dumnezeu a oprit curentul si care au cheltuit o viata pentru o idee facandu-ne bine tuturor si care au inchis si sigilat in ele atatea alte idei nespuse si nerealizate fapt pentru care traim intr-o lume si intr-o viata barbare si irespirabile pline de rau si disolutie...? Binele suprem si utopic s-a dat in portii mici si promotionale pe pamant, urmand ca binele suprem sa-l servim si prizam in portii generoase abia in cer si in Rai. Unii, ingerii rebeli, geniile si oamenii de isprava au furat din Rai cateva bunuri pentru noi si pentru uzul, comoditatea si fericirea noastra pe pamant. Mai mult nu s-a putut caci acestia, haiducii si eroii temerari care au furat din buzunarul Domnului cateva bunatati sa ne dea noua cum ar fi muzica, medicamentele, stiintele, si morfina pentru calmarea durerilor cancerelor noastre, sunt putini, vulnerabili si muritori ca noi toti. Extinctia unilaterala ne paste pe toti, viermii ne sunt singurii viitori adevarati prieteni loiali pentru vesnicie, de-ai fi geniu sau idiot, ori om normal ca noi. Tot ce nu s-a inventat si descoperit pentru binele vietii noastre pe pamant exista in contrapondere doar in cer si in Rai. Si daca pe pamant si in viata totul e-un fiasco si-o tragedie e pentru ca totul sa fie implinit in cer, undeva, in Rai, fara de care a noastra viata ar fi fost imposibil de gestionat si trait fara sa nutrim vitalul sentiment al rezolvarii nefericirii noastre intr-o transcendenta verificata cu succes in teritoriul Raiului unde exista un Guvernator care e solutia tuturor disolutiilor noastre. Raiul si mantuirea noastra la nivelul de evolutie umana la care am ajuns sunt o necesitate. Ori daca nu, vom innebuni si muri de stres ca un animal salbatic in cusca. Daca nu putem plasa si zari intr-un loc din Univers Raiul si bunatatile lui si pe Domnul care le guverneaza, e bine ca am gasit pentru Dumnezeu si pentru Statul pe care-l conduce, Raiul, un loc in inima noastra pustiita de spaime si disconforturi existentiale. Ne e suficient sa-L stim pe Dumnezeu in inima si cuget chiar daca El nu figureaza in coordonatele nici unui GPS dintr-o multime matematica reala. Dumnezeu exista macar si in multimea numerelor complexe ori in multimea vida sau a numerelor irationale. Toate poeziile pe care Eminescu nu le-a mai scris si toate nocturnele pe care Chopin nu le-a mai compus, exista undeva, acolo in spatiul metafizic unde e Dumnezeu si unde e Raiul, concepte si realitati care atat de marete fiind, incap, uite, linistit si integral in inimile noastre suficientde largi si primitoare, ne mai trebuind util sa existe altundeva. Dumnezeu are loc in inimile noastre, chiar daca le ocupa pana la refuz si complet. Ce rost are sa-L cautam inutil pe Dumnezeu printr-un Cer insesizabil in nici un orizont material...? Bunatatea, fericirea noastra, implinirea si mantuirea noastra exista rezervate generos intr-un loc in care exista simfonia neterminata de Beethoven adica in Rai, alaturi de Dumnezeu sub auspiciile caruia toti alesii Lui au audiat deja partea neterminata a simfoniei, si au trait partea neterminata a fericirii si bucuriei vietii noastre pe pamant care nu exista. Doar in Rai exista partea neterminata a fericirii si sperantelor noastre in viata si tot binele si toata voluptatea si placerea netraita aici in viata ca un starv de prada putred, urat mirositor dar din care rupem cu dintii ca dintr-un surogat unic fizic posibil sa fie aici si acum. Mestecam din acest starv de viata si ni se-apleaca dar gustul acestui cadavru din care rupem disperati il vom simti doar in Rai si doar dupa ce trecem de Infricosatoarea Judecata a bunului Dumnezeu. Bunatatile lumii pe care nu le-am gustat niciodata si fericirea pe care n-o vom simti niciodata, si bucuria vietii de care nu ne-am bucurat niciodata, exista toate rezervate pentru noi in Cer, in Rai chiar daca acum ati da un regat pentru o bucatica de moloz real din Rai pe care s-o puneti fericiti pe inima pentru linistea voastra, dar nu se poate inca pentru ca n-ati murit de cancer in faza terminala... Abia atunci veti simti voluptatea si beneficiul Raiului. Cei care nu-si imagineaza Raiul si binele si bunatatile din El e suficient sa invete matematica si sa vada ca in aceasta stiinta exacta tot ce este imposibil si inconceptibil are o rezolvare ori in multimea numerelor complexe, multimea vida sau a numerelor irationale, ori inventati voi inca un capitol in matematica prin care sa-L descoperiti tuturor pe Dumnezeu simplu si lesne, ca tot vorbeam de inventatori care trebuie sa moara si nu mai au timp de asta...! Daca acum traim inca intr-un ev sangeros si barbar si plin de tot felul de primejdii pentru noi e pentru ca stabilitatea, securitatea, linistea si siguranta noastra sa le capatam in cer. Daca acum murim cu zile de cancer in chinuri e pentru ca savantul nebun a murit si n-a mai avut timp sa inventeze intr-o banala zi penicilina cancerului, un fleac pentru terapeutica din Cer unde toate penicilinele s-au inventat si abia ne-asteapta. Nu trebuie sa fim tristi daca plangem acum caci lacrimile noastre se vor aduna picatura cu picatura si vor forma un fluviu la varsarea in Rai, intr-o delta a fericirii atat de frumoasa, cu stuf, lisite si cormorani si cu nuferi albi si roz plutind pe marea de-amar a nefericirii si necazurilor noastre de-acum... Fericirea exista in Rai, unde-l cautati...? Caci Raiul e aici, in noi, e totuna cu inima noastra, care e totuna cu bunatatea noastra nedescoperita de nimeni , care e totuna cu Dumnezeu insusi nedescoperit de nimeni, care e totuna cu tot binele si toate lucrurile bune si frumoase si nedescoperite de nimeni, si care exista undeva, brute, neprocesate, fierband, intr-o multime matematica, cum e multimea numerelor complexe sau multimea vida... Puneti mana pe piept, pe inima si veti simti o multime si mai extraordinara a numerelor complexe, in care Dumnezeu e capitolul cel mai dificil dar cel mai frumos si captivant... Incet, incet toate aceste bunatati vor fi descoperite si pe pamant, prin munca cate unui geniu care va mai descoperi ceva pentru noi si risipirea durerilor, suferintelor, aleanului inimilor si mintilor noastre. Cum e greu sa fii geniu, de ce nu face nimeni ceva si sa exploreze acele multimi si sa scoata la iveala toate poeziile nescrise de poeti si toate inventiile neinventate de acei ingeri rebeli care n-au mai existat pentru ca au fost ocupati cu boala si cu moartea... Printre picaturi, unii au mai inventat cate ceva de luni pana sambata, si nu duminica, cand au mers la liturghie: Penicilina, insulina, mobilul, internetul sau tabletele, motoarele, masinile, locomotivele, avioanele. Sunt sigur ca in Univers in multimea posibilitatilor reale exista un plan prin care nici un avion nu trebuie sa cada si nici un sofer sa nu adoarma la volan, dar care, temporar nu a fost descoperit acel plan pentru ca savantul a murit prea devreme si caietele cu rigla, compasul si echerul i-au ramas imprastiate pe masa de lucru si-au fost vandute mercantil la licitatie pe doi lei de vajnicii epigoni si executorii fiscali ai savantului datornic la banca ca noi toti. Ori ca Dumnezeu a imbolnavit acel posibil inventator al fericirii noastre pamantene si l-a murit de cancer, fie a considerat ca visam prea multe si pe pamant nu tre' sa avem atatea facilitati incat sa fie totul perfect ca in Rai, oricum trebuie sa primim cu bucurie tot ce ne da Domnul, lapte si miere ori cucuta amara pe gat. Oricum traim mai bine ca in evul mediu, ca putem totusi suna salvarea la 112 de pe mobil din sant unde-am cazut cu bicicleta loviti de un sofer neatent si beat. Daca pana la urma mori caci soferul a fugit de la locul accidentului iar salvarea vine dupa o ora ca a fost distrus de viitura podul caci s-au furat banii pentru indiguiri si reabilitarea cursului râului din sat, apoi totul e simplu: Daca am fost credinciosi ne ducem catinel in Rai cu o floare la ureche, o formalitate, razand in nas tuturor railor care ne-au schingiuit o viata, dar daca am fost pacatosi, vom merge la fiertura in catran la Satan care niciodata nu va fi concediat avand atata de treaba cu noi si rautatile noastre... Dumnezeu poate vrea sa-l dea afara pe Satan, dar nu vrem noi care, religiosi ori nu, traim inca intr-un ev mediu intunecat atat prin spiritul cat si prin atitudinea si manierele noastre, ne omoram la fel ca atunci cand taiam carnea mastodontilor cu cremenea, si traim in acelasi nor obscurantist ca atunci in preistorie, care ne acopera cerul si universul si pe Dumnezeu care-i ascuns de alti si alti nori ca sa nu-l putem vedea cu ochii nostri miopi, plini de cataracta prejudecatilor si spaimelor religioase iremediabile de-acum si pana in secolul 121. Astfel, daca va-ntrebati in definitiv ce suntem noi de la facerea lumii si pana in secolul 121 (anul 12.013), cand probabil va veni Mantuitorul sa ne salveze a cata oara, pana atunci e lesne sa vedem ca suntem doar niste hiene care trag cu dintii, unii razand, altii plangand, din viata ca un starv de prada...

A fi cel mai prost dintre destepti

Fiecare om prin definitie e prost in felul lui. Starea normala a unui om simplu nu e starea de inteligenta, de excelenta, de genialitate, nu mai vorbesc de sfintenie, caci aceasta apartine doar alesilor lui Dumnezeu, desi in invataturile Domnului se scrie ca "fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor va fi imparatia cerurilor". Astfel incat a fi prost nu-i o nefericire si un handicap insurmontabil ci mai degraba un beneficiu de care ai parte inconstient , involuntar si gratuit in startul si goana nebuna dupa aur pentru dobandirea fericirii, linistii, pacii eterne si mantuirii ca unica solutie in univers pentru om. A fi prost e in firea umana, e normal si benefic dar nu oricum. Caci fericit deplin vei fi daca esti prost numai cand nu stii ca esti prost. In momentul cand prinzi de veste ca esti prost, pierzi totul: fericirea, linistea, tot, si devii un perdant: in fapt, un prost si mai mare. Eu unul recunosc ca am prins de veste ca sunt si eu cumva un prost ca muritor de rand. Dar pentru asta sunt pierdut. A sti ca esti prost nu inseamna a fi un prost autentic si copt si nu poti fi pe placul Lui Dumnezeu. Caci prostia constienta e de fapt o desteptaciune oculta, bolnava, care da de banuit Lui Dumnezeu, caracteristici inacceptabile pentru rabdarea, etica si valorile Lui Dumnezeu, cand acesta ne-a interzis in fapt sa gandim, sa fim destepti, adica sa gustam din pomul cunoasterii binelui si raului... Ce-au castigat Adam si Eva dac-au mancat din pomul cunoasterii...? Au devenit destepti si au vazut de fapt ca sunt goi si pentru asta stiti ce-au patit, si odata cu ei si noi, o intreaga omenire, dezmosteniti si surghiuniti din vina altora din patria Raiului. Ca la armata, ororile instructiei soldatilor racani le suferim toti pentru unul si unul pentru toti. Toti pentru Adam si Eva, toti pentru prostia acestor antici barbari, ignoranti, analfabeti care nu stiau sa se iscaleasca pentru ca n-aveau nevoie, aveau totul pe gratis de la Domnul, astfel fiind totalmente iresponsabili in actiunile lor, dovada ca si-au taiat singuri din radacina norocul si ne-au molipsit si pe noi de prostia si ghinionul lor. Dumnezeu a creat intai un barbat, pe Adam, apoi din coasta sa pe Eva, dar oare facand natangiile si greseala ce-au facut acesti primi oameni, n-ajungi sa conchizi c-au fost facuti de Domnul din cel mai prost si ieftin lut, cand era atata aur, nichel si diamant in maruntaiele pamantului...? Si ne-a pus in gura si noua Domnul dinti de os care se cariaza si te dor de-nnebunesti, cand era atata crom si nichel ori platina sau bazalt tare si rezistent in adancuri... Nu stiu de ce, dar parca Domnul intentionat ne-a facut atat de lesne defectabili si inapti a suporta cumsecade si tenace vicisitudinile vietii... Nu ne-a facut Dumnezeu destepti si intelepti ci precum pe Adam ne-a facut, trebuind sa fim prosti si cuminti, adica in optica Domnului buni, drepti si cinstiti. Asa trebuia sa ramanem, fara mandrie si fara ambitii desarte, fara patimi si vanitati, imuni de orice pacate, ambitii si nelegiuiri... Sa fi fost prosti dar buni, ignoranti de elita dar drepti, intr-o lume dreapta in care nu mai gaseai criminali si hoti, si nu mai era nevoie de procurori, judecatori, perceptori, jandarmi, avocati si puscarii. Iata astfel cum reiese intelepciunea si planul genial, primordiale, ale Domnului pentru om, sa fi ramas prosti sadea dar buni la inima si copti pentru buna placere a Lui Dumnezeu... In maleficele noastre eforturi am vrut sa fim destepti, sa gandim, sa simtim, sa iubim si nu ponderat si cuminte ca prostii ci navalnic si malign ca patimasii. Am vrut sa evoluam, sa progresam, sa ne civilizam, sa acumulam, sa fim rapace si venali, sa avem, sa speram si sa visam, sa iubim navalnic, sa juisam si sa avem tabieturi, voluptati si orgasme tulburatoare si iacata c-am dat-o-n gard cu bafta noastra caci ni s-au dovedit malefice si daunatoare atatea ighemoniconuri si deziderate caci cu ele am devenit rÁãi, carcotasi, vanitosi, mandri si spurcati, hoti, violatori si sodomisti, asasini ai propriei specii, stricatori ai operei Lui Dumnezeu... Ferice de ramaneam simpli, buni si prosti cum Dumnezeu ne-a facut si ne-a vrut. Caci omul bun e omul prost, asa am vazut noi ca e-n viata, iar noi ne-am facut destepti si rÁãi, pe scarba Lui Dumnezeu... Eu unul am inteles aceasta mahnire a Lui Dumnezeu si de aceea vreau sus si tare sa fiu cel mai prost, cel mai autist si cel mai simplu, asemeni Adamului abia nascut din lut galben, ca sa fiu cel mai bun si bine primit inaintea Domnului... Dar ce ma fac, ca Satan si-a bagat coada si m-a facut sa fiu un prost care vede asta, care e constient de prostia lui..., un prost neautentic si un prost care nu mai e de soi. Astfel, Dumnezeu nu mai este impresionat de mine de vreme ce eu fac eforturi ca sa fiu prost, caci am vanitatea si dezideratul de-a vrea sa fiu macar cel mai destept dintre prosti... Nu-i o prostie si o ingamfare asta...? Caci mai cumsecade era sa fiu cel mai prost dintre prosti ca sa fiu copt si bun pentru Dumnezeu, sa poata lucra El in mine dupa bunul plac, sa nu intampine nici o ambitie desarta de-a mea si a putea Domnul mai lesne de-a face ce vrea din mine si cu mine dupa cum i-a fost planul si voia pentru toti oamenii caci adevarat s-a zis, ce mult a iubit Dumnezeu omul... As fi vrut mai degraba sa fiu cu creierul gol si spalat inaintea Lui Dumnezeu ca El sa-mi poata induce adanc si fara oprelisti starea Sa de sfintenie si bunatate... Nu mai pot fi, Doamne facut bun de tine, caci in loc sa fi ramas prost gol golu£ , eu am stricat intreg CD-ul arzand pe el o cat de mica impresie si idee ca n-as fi detot prost ci oleaca macar inteligent, sau macar cel mai destept dintre prosti... Amara si perdanta ambitie cand la Dumnezeu sistemul de valori e altul si-L pierdem pe Domnul printre degete ca pe-un albus de ou care aluneca si s-a dus... Doamne fa-ma prost din nou..., dupa cum ti-a fost voia dintai cu Adamul, caci Tu m-ai vrut prost si bun, precum si "tara ne vrea prosti" si calmi, (citat dintr-o piesa a trupei TAXI). N-ai cum si de ce si nu trebuie sa fii pe pamant cel mai destept din cei mai destepti si nici cel mai bun din cei mai buni ori cel mai frumos dintre cei frumosi. Doar duhurile bune, sfintii, ingerii, Iisus si Dumnezeu pot fi geniali si cei mai destepti si buni din cei mai buni. Si n-ai cum sa fii cel mai prost si pacatos, cel mai rau si urat din cei mai prosti, urati si rai... Doar duhurile rele, diavolul si Satan au aceste "calitati" si nimeni nu i-ar intrece vreodata, nici cel mai prost, pacatos ori rau om... Pentru oameni sunt rezervate in ordine urmatoarele doua categorii de optiuni si n-au de ales, omeneste nu poti mai mult decat sa vrei, modest, sa fii cel mai destept dintre prosti, ori dupa gust, si culmea modestiei, cel mai prost dintre destepti. Dar si asa, nu stii care-i valoarea mai mare sa te reprezinte. Caci sa fii cel mai prost inseamna sa fii pe podium pe locul intai in prostie. Ori daca esti pe locul doi in prostie inseamna ca ai medalia de argint deci esti un pic mai destept decat prostul de pe locul intai. Cel medaliat cu bronz dintre prosti e si mai luminat si destept, paradoxal, decat ceilalti prosti medaliati de pe podium... Cel de pe ultimul loc al prostilor e de fapt cel mai destept si castigat dupa logica, acum intelegeti de ce ne-a facut si ne-a vrut initial Dumnezeu prosti...? Ca sa fim astfel cei mai castigati, cei mai destepti si cei mai buni, cei mai drepti si cei mai blanzi, cei mai apti pentru Rai... Caci in Rai nu sunt destepti de drept, nu sunt genii si somitati, nu sunt ierarhii si mariri. Doar Dumnezeu e cel mai destept, cel mai bun, cel mai frumos, cel mai mare si drept. Bucurati-va cand va face cineva prost caci e o onoare, asta vine din voia Lui Dumnezeu care pentru ca e cel mai Destept si Bun din cei mai buni Áîi are la inima pe cei mai prosti si mai putin fuduli, Dumnezeu fiind gelos si mandru si nu suporta nici o competitie din partea oricui s-ar crede destept si independent de cultul personalitatii Sale, care se cheama credinta deci iubire neconditionata divina... De aceea sunt atat de trist ca asemeni majoritatii oamenilor sunt si eu prost dar fudul si n-as mai vrea sa fiu asa. As vrea sa fiu un prost si un bicisnic cat mai umil si complet, ca sa pot si eu spera o farama de coaja de mantuire cum sperati voi toti, si cei prosti si cei geniali, si cei mai acatarii decat mine care il iubiti pe Domnul cu asupra de masura... Atatia oameni geniali sunt pe lume, sunt destui oricum, oameni de o inteligenta rara, pe care-i asculti cu gura cascata cata cultura si cata expertiza au in tot si-n toate... Ei se pricep in toate si putine mai sunt pe lume lucruri la care sa n-aiba un raspuns si o opinie competenta... Nu poti sa nu admiri un jurnalist ca C.T.Popescu, cu niste comentarii atat de lustruite si pertinente, originale si simpatice..., nu poti sa nu ridici palaria in fata unui monument de cultura ca poetul C.V.Tudor, nu poti sa nu regreti mari disparuti ca Octavian Paler ori Alexandru Paleologu sau altii si altii pe care eu de prost ce sunt cum va spuneam, nici nu-i stiu si nici n-am auzit vreodata de ei. Nu ma pot compara nici pe departe eu cu acesti titani, cu aceste minti luminate, cu toti sfintii parinti, fetzele bisericesti, sporiti in credinta si morala, avangarda omenirii si reprezentantii ei de soi. Dar nu sunt trist pentru asta si pentru ca eu sunt atat de ratacit in ignoranta mea fata de ei... O ascunsa si delicioasa bucurie si liniste ma cuprinde cand stiu ca toti se inseala, toti desteptii si geniile lumii, toti invatatii, toti teologii, toti cei sporiti intru religiozitate si ale ei stralucite conduite... Simt cu fervoare in prostia mea independenta si perfect libera de orice artificiale prejudecati ale drumului drept si normal in care toti sunt angajati, ca toti sunt intr-o totala eroare si numai eu simt ca am dreptate, acolo in mocirla mea de prostie. Toti se inseala, incredibil in inteligenta lor si astfel eu exult de liniste si mandrie vazand absurdul si grotescul teatrului tuturor, in ce eroare colcaie toti sau aproape toti in etica vietii si conduitei lor. Caci etica vietii si normalitatea ei se intemeiaza strict pe o autosuficienta atitudine religioasa, de la inceputurile lumii si pana in ziua de azi si inca doua mii de ani de-acum incolo. Frica de vid, oroarea de neant face atitudinea religioasa o indispensabila habitudine si o lege a firii, a carnii. Si pentru ca s-a constatat ca aceasta carne se strica si volatilizeaza in sordida mizerie a mortii, aceasta scarba si oroare toti oamenii normali, si cei destepti, si geniile si idiotii cu o minima frica de necunoscut si-o neutralizeaza printr-o stralucita si linistitoare terapeutica: Religiozitatea, adica respectul si piosenia fata de un Dumnezeu milos si salvator care te elibereaza de dureroasa angoasa a disparitiei , inacceptabile firii umane intru neant. Nu puteam sa fim oameni limitati fizic cat si psihic si nu ne puteam permite sa nu gasim o solutie convenabila si linistitoare pentru vidul rece si intransigent ce ne succede inexorabil. Oamenii cultiva copios comoditatea in viata , relaxarea si confortul... De ce n-ar incerca si in moarte o astfel de polita de asigurare care sa neutralizeze inconvenabila senzatie a disconfortului sentimentului mortii ca accident insurmontabil...? E insuportabil firii umane sa stii ca mori definitiv, complet si fara nici o compensatie adusa inimii tremurand de frica de moarte, de volatilizare intru nimic. Oamenii nu accepta sa dispara atat de ieftin ca un pui mancat cu mujdei de usturoi si care astfel dispare ineficient sie insusi, atat ca trup cat si ca suflet... Nici o oratanie nu are nici un suflet, asa cred oamenii, chiar daca o doare si pe ea carnea cand Áîi tai gatul si-o mananci cu mujdei si mamaliguta... Doar oamenii cred ca au un suflet autointitulat ales si privilegiat, chiar daca trupul are aceleasi dureri in fata macelului, cu ale oricarui alt mamifer care defecheaza la fel ca noi... Privilegiati in viata, era musai sa fim privilegiati si mult mai egali si in fata mortii fata de tot regnul care moare si se descompune dupa aceeasi formula chimica, gazduind aceiasi viermi si aceeasi sordida putrezire in bezna pamantului... Credinta intr-un Dumnezeu ne-a salvat de orice rau presentiment si disconfort al mortii precise si universal valabila ca si o axioma matematica... In definitiv avem dreptul si libertatea sa sorbim in inghitituri mici si regulate acest decoct si potiune a credintei care ne face bine, acest bitter suedez care ne tamaduieste de orice vatamatura, si de moartea ca vatamatura suprema... Si fiindca nu puteam singuri, L-am exilat pe Dumnezeu aducandu-L din cel mai indepartat colt al universului aici in inimile noastre, util pentru noi si doar pentru noi si credinta noastra, necercetand si nesondand niciodata in sfanta-I constiinta sa fi vazut daca si El vrea sau nu avea si alte treburi mai importante prin univers de la care l-am rapit egoisti si iresponsabili doar pentru noi si credinta noastra... Dumnezeul nostru e doar al nostru si e proprietatea noastra autoatribuita de la care nu renuntam odata cu capul si cu moartea... Dumnezeul nostru bun, acest minunat Haiduc care Áîi fura mortii suprema bucurie si voluptate de-a ne extermina deplin si unilateral, era cu neputinta sa nu fie insusit si iubit de oameni cu o plenara si adanca recunostinta. Cum sa nu iubesti pe cel ce te scoate din nisipurile miscatoare ale dezastrului existential si -ti sterge fruntea transpirata de febra fricii de necunoscut...? Cum sa nu-L slavesti pe Dumnezeu ce-ti pune cu succes in operatia mantuirii o grefa reusita peste carnea arsa a inimii distrusa de incendiul fricii de moarte si intuneric al nefiintei...? Numai animalele nu-nteleg ca vrei sa le administrezi un medicament si te musca daca nu le tranchilizezi. Oamenii inteleg medicamentul cu care ne trateaza Dumnezeu, de aceea il iubesc si slavesc pe Domnul ca pe lumina ochilor, de acum si pana-n veac. Credinta e buna si e medicamentul suprem pentru muritorul de rand. Cultura si civilizatia actuala sunt tributare prin excelenta credintei si religiei cu tot ce deriva din aceasta practica: fundamentalismul si intoleranta. Intotdeauna un credincios va spune: cine nu e cu Dumnezeu e impotriva Lui, exact cum sta scris in invataturile biblie care cultiva acest antic si salbatic concept maniheist. Oamenii credinciosi sunt prin urmare asijderi de intoleranti si obscuri in simtiri: Cine nu e cu ei si convingerile lor e impotriva lor. Originea razboaielor lumii are la baza salbaticia oculta a intolerantei religioase care include prin definitie aceasta anomalie si boala nevindecabila a firii umane. Frica de moarte genereaza o convingeree religioasa inalienabila. Credinciosul uraste visceral moartea, deci uraste asemeni si pe cei ce sovaie a-i recunoaste medicamentul adecvat, credinta. E ceva firesc sa fie asa. Nu poti fi bun in ochii oamenilor decat daca ai in tine cuibarit morbul si stafilococul credintei si religiei. Nu poti fi uman si nu valorezi nimc daca nu esti virusat de prejudecatile valorilor religioase. Altfel colcai in eroare si eretism potrivit parerii comune si esti pierdut, esti malefic si prietenul diavolului, al raului, nu faci parte din casta normala a oamenilor buni, esti pierdut, esti demn de a fi dispretuit si urat de moarte. Ti se dau si incontestabile argumente si invataturi: Ti se spune ca daca nu exista Dumnezeu n-ai pierdut nimic, dar daca acesta exista, si ai tagaduit credinta, ai pierdut totul. O exemplara si meschina polita de asigurare care se uzeaza plenar de salbaticul infricosat religios. Si poti sa spui ca n-are dreptate...? In fata fricii universale omenesti fata de stihiile naturii credinta si religia sunt cel mai la indemana remediu, sunt solutia ideala atat pentru omul preistoric, antic, cat si pentru omul contemporan, dar si pentru omul viitorului, avand a vorbi inca doua trei mii de ani de Dumnezeu si medicamentul ce-L reprezinta El pentru omul constient. Privind si mai in viitor, nu stiu ce se va intampla cu umanitatea si spiritul religios peste zece mii de ani. Banuiesc ca evolutia mintii si spiritului uman vor gasi altceva, sub stringenta realitatilor curente ale viitorului ca solutie pertinenta pentru gestionarea problemelor sufletului uman si a conduitei de viata a omului secolului 121 , adica in anul 12013. Nu pot sa cred ca si atunci anii se vor numara tot de la Iisus, un erou al vechiului popor evreu, si ca nu se va gasi sub presiunea timpului un alt sistem de numerotare, fie ca va mai fi nevoie sau nu de asa ceva. Si nu pot sa cred ca omenirea nu-si va gasi un sistem de valori adecvat viitorului si va continua sa-si exercite conduita tot pe regulile religioase din Biblia actuala, o istorie a conduitelor unui popor antic, poporul iudeu, cu eroii ei, cu moravurile inerente vremurilor antice, cultivate cu atata scrupulozitate pana in ziua de azi. Nu pot sa cred in involutia speciei umane atat de evidenta incat nici dupa doua mii de ani nu a gasit un sistem de valori adecvat momentului si-si intemeiaza viata pe morala, conduita si teoriile ce-au avut niste oameni antici, in cazul crestinismului stramosii poporului evreu cu eroii de-atunci, Ioan Botezatorul si mai ales Iisus Nazarineanul, cu istoriile si filozofia lor care ne tine de cald pana azi. Atat de mare a fost robia si prigoana romana fata de poporul antic evreu, incat a fost nevoie de un Iisus revolutionar care cu geniul si sfintenia Sa sa elibereze spiritul uman de sub impilare si jug si sa-l transporte in teritoriul salvator al transcendentei, in Rai, alaturi de Tatal ceresc, caci pe pamant, sub jugul roman era de neconceput a se trai. Mai bine sa urmezi un Iisus, care-ti oferea cel putin o salvare sigura si singura de conceput, in Rai cu Creatorul Universului. Daca lumea s-ar fi facut cumva buna mai era nevoie de aceasta plapuma a sperantelor, credinta si religia, contra durerilor omenesti insurmontabile ale vietii...? Omenirea intotdeauna a fost pe picior de razboi, a fost rea si malefica cu ea insasi incat solutia Iisus a ramas atat de actuala in decursul intregii istorii care nu este, cum spunea filozoful decat povestea unor crime. Istoria trecuta este povestea unor crime. Istoria prezenta este povestea unor crime. Istoria viitoare va fi povestea unor crime. Fata de aceasta dezagreabila impresie, si acest funest sentiment, nu e de mirare de ce omenirea a ramas tributara Lui Dumnezeu si Lui Iisus, singurele fiinte bune din Univers in care poti avea incredere ca te vor elibera din mizeria degradarii si a mortii in dureri. Astfel incat Biblia nu mai trebuie revizuita. E suficient c-a facut-o Iisus odata in vechiul testament si noua oamenilor ne-a placut tare mult asa... Si acum vorbim in cadrul adunarilor noastre religioase de Isac si de Avraam, de personaje antice, de istoriile lor de-atunci, de morala si credinta lor, incat e cu neputinta a le nega si a cere Lui Dumnezeu sa ne reveleze o alta constiinta religioasa adecvata a momentului, a contemporaneitatii. Nu se poate asa ceva... Suntem tributari antichitatii si momentelor de-atunci de cand n-am mai evoluat moralmente, complacandu-ne in valorile religioase ce-am mostenit. Astazi adevarul si dreptatea e la oamenii destepti, la oamenii cu frica de Dumnezeu tributari si ei aceleiasi credinte neevoluate din antica si salbatica istorie. Sa stai si sa privesti o lume intreaga innamolita iremediabil in acest handicap te umple de-o adanca multumire dulce si amara ca macar tu nu te inseli in liota si vacarmul tuturor desteptilor lumii care oricand iti pot da o lectie de care nu mai ai nevoie. Caci ai ales sa fii prost doar pentru a nu te insela chiar daca poti avea sau nu dreptate. A nu te insela e mai dulce si suportabil decat ingamfarea ca esti destept si detii monopolul adevarului, fie el si religios. Mai bine sa ramai prost si simplu decat sa te indoctrinezi cu un adevar insondabil, cu picioare de lut si gaunos si cu mandria bolnava de-a fi sigur de ceva pe lume, fie ea si credinta intr-un Dumnezeu convenabil. Astfel, nici eu nu sunt sigur, dar simt ca toti pe-un capat se-nseala si traiesc inca intr-o lume antica si simptomatic neevoluata in civica uzantelor religioase ale momentului. Ma topesc de suferinta si dezgust in aceasta singuratate si in acest surghiun al spiritului obscurantist contemporan dar tot e mai dulce decat sa m-amestec in barbarele si salbaticele moravuri ale lumii care nu s-au cizelat in atata istorie si tocmai ce le-am amintit ca roade ca un cancer in spiritul umanitatii de azi. Astfel n-am decat sa constat cu stupoare ca toti se-nseala, stiu ca toti se-nseala. Ii privesc ca pe niste manechine fara viata, iar in mine viata fierbe dar o ponderez, intr-o lume care si-a proiectat trairea si viata vesnica nu pe lumea asta ci pe cealalta. Il amintesc aici pe Emil Cioran care intr-un interviu cu Gabriel Liiceanu se spovedea ca a umblat toata viata singur si modest pe cararile umilintei simtind cum se inseala absolut toata lumea, iar el, in singuratatea lui, simtind neajunsul de a se fi nascut al tuturor, stia, sconta, simtea, pe culmile disperarii lui, ca macar el are dreptate, iar toti ceilalti, cu totul, genii, somitati si destepti se zbat intr-o monumentala si inexorabila eroare. A te crede cel mai prost dintre destepti, ori cel mai destept dintre prosti tot e mai bun si onorabil decat sa subscrii mandriei dreptei credinte ce molipseste omenirea de azi, omul religios, bun si frumos, pe placul si pofta Lui Dumnezeu, pe care il descrie atat de graitor ilustrul filozof Dan Puric in elocinta sa...

"Nu de moarte m-am cutremurat ci de vesnicia ei"

STAREA NORMALA A OMULUI VIU Starea normala a omului este starea de boala, de moarte, de declin si distrugere inexorabila. Ar trebui totusi sa fim mandri ca putem muri intr-o zi, ca putem sa disparem, sa raposam, si nu oricum, ci putred de bolnavi, experimentand in sfarsit cea mai tulburatoare si eroica, ultima senzatie de neagra si completa voluptate a suferintei, care, in marea-i si sfanta genialitate si bunatate Dumnezeu ne-a harazit-o tuturor. Omul care moare, e prin excelenta un adevarat erou, un erou fara voie, dar care Dumnezeu are grija sa ne onoreze implacabil cu acest blazon al mortii, al declinului absolut pe care il poate experimenta o entitate, organica sau nu, in imensitatea acestui rece si negru univers. Si sorii dispar, si galaxiile, planetele, extraterestrii si tot, indiferent ce-ar fi si unde-ar fi. Caci pentru toata materia acestui univers starea normala prin eternitatea ei e starea de disparitie, de explozie si dezagregare in elementele componente. Insa nici o supernova, fiind explozia si disparitia unei gigantice stele nu se poate compara valoric cu moartea noastra, a orcarui om viu, cu disparitia noastra de un dramatism si complexitate inegalabile in univers. Caci noi stim ca murim, stim dinainte ce ni se va intampla, nici o planeta nu stie ca va fi lovita intr-un final de un vagabond asteroid care-o va nimici. Noi stim ca murim si ca suferim pentru asta si prin asta traim cea mai cumplita strepezeala a simturilor gratie cadoului otravit ce ni l-a daruit Dumnezeu, constiinta de sine si inteligenta. Stim ca ne vom imbolnavi si vom muri si orice forma ar avea bucuria sarmanei noastre vieti, ea ne e urzicata de scontarea mizerabilului sfarsit in care naufragiem irecuperabil si abrupt cand nici nu ne asteptam, neputand trai aceasta decadere decat cu o inerenta scarba de neimpacat. Avem in minte valori in care credem, simtaminte de netagaduit avem in inima si nu putem lua nimic cu noi cand murim, infinitul sentimentelor noastre, toate isi intrerup brusc functionarea si temeiul, nu putem conserva nimic, totul in noi se intrerupe brusc oricat de bine si frumos ar functiona, ca un motor de masina facut zob de circumstanta rece si hâda a unui accident inopinat. Acul vitezometrului inimii noastre intotdeauna va indica viteza maxima dupa accidentul nefericit al mortii, oricum, pe toti ne surprinde moartea cu viteza legala a inimii depasita, tot ce-a fost frumos in noi se volatilizeaza abrupt si nu putem pune o incheiere si o remizare a eului nostru fara dezagreabila perceptie ca ni se intampla o nedreptate, ca o pana de curent intr-un cinematograf, in protestele inutile ale spectatorilor. Cu toate fiintele a fost Dumnezeu generos, mai putin noi oamenii carora ne-a dat tristetea insolubila a sentimentului mortii ca solutie sine qua non pentru lungul nasului nostru hotarata transant de Domnul bun si milostiv. Si mai erau un milion de solutii mai elegante si umane pentru noi cu care Domnul n-a catadixit sa ne onoreze in plenipotentiala-i competenta. Macar sa nu fi stiut ca murim, ca porcii si gainile, ca vitele din abator rumegand paiele aruncate dinainte, si tot am fi fost mai fericiti. Otrava perceptiei mortii ca datorie lucreaza si pustieste in noi sentimentul linistit al vietii, angoasa unei boli care ne va rapune in groaznice dureri ne face irespirabila viata si improprie orice bucurie a ei. Muscam din viata ca dintr-un mar plin de viermi si scuipam in sinea noastra dumicatul dulce si amar de la viermii mortii care ni se insinueaza in simturi si perceptii cu atata tupeu si hotarare. Nu putem trai deplin de grija mortii si nu putem muri impacati fara ciuda si ura ca nu ne putem pastra cei doi banuti ai vietii, ni se baga mana in buzunar cu japca si ni se ia barbar si aceasta saracie fara a ni se da nici o despagubire ci platim cu doi banuti ai vietii de chin si boala trebuind sa semnam in alb polita vietii viitoare si vesnice, fericirea unei existente eterogene care e cel mai ieftin si demodat cadou dintre infinitele posibilitati din care Dumnezeu ne-a dezmostenit inexorabil. Doar boala si moarte pentru noi, fericire eterna si extaz complet pentru duhurile cerului, alesi ai Domnului. Si-a pastrat Domnul viata vesnica pentru El, mi se pare corect, doar Stefan cel Mare si Mihai Viteazul porneau calare in fruntea ostilor cu palosul sfartecand dusmanii, infruntand pericolul mortii stupide, boierii de azi, care se respecta, impreuna cu Dumnezeu nevrand sa riste grozavia si mizeria mortii data doar pentru prostime, pentru noi, pacatosii. Doar Iisus ce-a mai suferit pe cruce, doar El ce-a mai trait atat de dramatic sentimentul mortii, si scarba de-a coborî in iad cu moartea pre moarte calcand, Domnul s-a tinut departe de aceste grozavii, lasand cancerul si moartea doar pentru nevolnicii de noi, nevrand ca Maresal al cerurilor sa coboare in transee cu noi oamenii si sa manance din gamela ca noi aceeasi fasole in zeama lunga. Domnul se respecta si niciodata nu va coborî printre noi in atmosfera noastra toxica, preferand sa trimita la doua mii de ani odata printre noi cate un Mantuitor ca sa nu ni se acreasca detot de aceasta viata si sa nu-L uitam cumva vreodata si cat de mult ne-a iubit pe noi oamenii... Asa ca relaxati-va, oameni buni, fiti mandri ca puteti muri intr-o zi, batrani si bolnavi, ori tineri si cu zile, e voia Domnului ce trebuie iubita, deci iubiti-o si fiti demni in fata mortii si a plutonului de executie a lui Dumnezeu, cand se va trage, ridicati-va palaria si strigati cu demnitatea unui maresal Antonescu, impuscat de comunisti :"Traiasca poporul roman", "Traiasca viata!". Si iubiti-L pe Dumnezeu, ca toate hotararile Lui sunt foarte bune pentru noi, e maxim ce ne putea da, atat ne-a dat El in magnifica-i darnicie, in definitiv Dumnezeu ne da dar nu ne baga si-n traista, pentru a suporta totul faceti-va o dreptate a voastra, cuminte, demna, cinstita, dar nesuparand pe Domnul, demonstrati-i ca ati fi fost demni si capabili sa traiti orice alta solutie v-ar fi dat pentru viata, dar daca astea va sunt date, sa le respectati cu piosenie si condescendenta, oricum, dintre toate relele ce ni se puteau intampla, boala, necazul si moartea sunt cele mai mici... Sa demonstram Domnului ca inainte de-a muri, putem iubi viata pana la lacrimi, chiar daca asta inseamna ca starea noastra normala e starea de moarte, de boala si necaz, si asa cum am vazut pe-o cruce intr-un cimitir scris, stiu ca si voi simtiti la fel si ziceti in sinea voastra mahniti ca niste tarani impilati si furati de boier: "Nu de moarte m-am cutremurat, ci de vesnicia ei...!"

Vis de dragoste, de Franz Liszt

Povestea oricarui om e povestea unui vis de dragoste ce ramane doar vis spulberat de Siberiile vietii... visul de dragoste al oricarui om e povestea unei iubiri ratate, viata oricarui om e povestea unui declin, a unei sanatati subrezite sistematic si inexorabil in drumul catre moarte care ni se pregateste cu atata meticulozitate de bunul Dzeu pe care trebuie sa-L iubim cu toata fiinta noastra de muritori de profesie... Bucuria vietii si a dragostei ne sunt straine pentru ca ne sunt interzise la cota la care visam... Starea noastra normala este starea de disparitie iminenta, este starea de moarte , de boala si tragedie finala... Nu putem fi fericiti in viata si nu putem iubi cu nadejde cand otrava constiintei sfarsitului a tot in mizeria sordidului sfarsit ne e impregnata sistematic in constiinta de bunul Dzeu... Nu putem trai etern ca sfintii caci probabil ar fi insuportabil. Nu putem iubi etern si nu putem fi iubiti asijderi pentru ca totul e scadent pana cand moartea ne va desparti, atat ne ingaduie legile Domnului... Poate ca dupa noi mai ramane cineva sa ne iubeasca, dar cand stim ca va avea aceeasi trista soarta cu a noastra îi putem plange de mila de pe-acum. Astfel, viata si iubirea sunt irespirabile si nedigerabile la cota unui deziderat omenesc de bun simt. Totul ne este potrivnic si a fi pentru noi e o comedie macabra in care cand se trage cortina toti suntem deja macelariti pe scena in aplauzele sfintilor lui Dzeu si a diavolilor asijderi... Mai degraba sa fim mandri ca putem muri si ca devenim astfel pentru toti cei ce raman in viata niste eroi. Nici un om viu nu stie cat dramatism si cat eroism traim cand murim, ca n-avem de-ales... Clipa mortii ne doare si sufleteste si fizic caci e cumplit sa tragi aer in gol si sa nu mai poti respira... Pentru o secunda stim ca murim si e groaznic ca si cum am fi stransi de gat de un gade cu latul. Tineti-va respiratia mai mult de un minut, doua si veti vedea cum e... E groaznic dar e delicios caci de la Domnul vine totul si pentru asta il iubim si-L pomenim in toate sarbatorile... Nu ne ramane decat sa ne indulcim cu credinta ca Dzeu e sincopa dintre doua batai ale inimii noastre care va face infarct. De asta eu n-am de ales si spun, Domnul fie laudat pentru toate cate ni le-a dat sau ne-a luat...

Cat de greu e sa urezi la multi ani si sarbatori fericite...

Trebuie multi ani, foarte multi ani pentru iubire si instantaneele ei care imbratiseaza rimele inimii. Ne trebuie atat de multi ani, sa nu se mai termine... De asta ne spunem "La multi ani", doar pentru iubire si clipele ei fulgeratoare pentru care nu ne ajunge aceasta viata si ne uram mereu la multi ani, la cat mai multi ani... Ca iubirea e miezul care e dulce, in rest e numai ambalaj cu tot ce ne mai ocupam in viata. Nu ne trebuie multi ani pentru acest ambalaj salciu ce ne mananca timpul de trait in devalmasie... In afara de iubire, viata cu prozaismul ei nu necesita multi ani. Cine nu mai iubeste sau a iubit si nu mai poate iubi pe nimeni nu are nevoie sa i se ureze la multi ani caci ar fi o impietate si o jicnire adusa chinului fiintei vaduva de iubire. Trebuie putini ani pentru viata fara iubire. Caci daca iubirea e pansamentul ce acopera rana purulenta a vietii, daca nu mai e acest pansament o viata lunga si ani multi inseamna o cangrena cat mai urata si o tumoare a uratului ce creste in noi iremediabil... Sa traiesti ani multi cu cangrena uratului si neiubirii e un supliciu pe care nimeni nu si l-ar dori. Cat mai putini ani cu neiubire e o binefacere si o curmare a cancerului iubirii in zadar care cu moartea-i sor' de gemeni cum spunea Eminescu. Deci sa avem grija cum si cui îi uram la multi ani de sarbatori. Caci "Daca iubesti fara sa speri/ De-a fi iubit vreodata/ Se-ntuneca de lungi pareri/ De rau viata toata./ Si-ti lasa-n suflet un amar/ Si in gandiri asemeni,/ Caci o iubire in zadar/ Cu moartea-i sor' de gemeni". De aceea am o ezitare cand urez cuiva la multi ani de sarbatori. Poate-a iubit si a fost iubit, dar daca nu mai poate iubi pe nimeni...? Nu-i o sfidare la adresa incercatei lui fiinte sa-i urezi la multi ani si sarbatori fericite...? Geo Bogza spunea: "Orice om pe care nu pot sa-l iubesc,/ Este pentru mine un prilej de adanca tristete.../ Orice om pe care l-am iubit si nu-l mai pot iubi,/ Inseamna pentru mine un pas spre moarte./ Cand n-am sa mai pot iubi pe nimeni, atunci, abia atunci am sa mor..." Atat mi-e de greu sa spun cuiva la multi ani cand nu stiu si n-am de un' sa stiu unde-i iubirea din viata lui... Daca ai 45 de ani doar tu stii daca mai iubesti, daca mai esti iubit sau daca mai poti iubi. Chiar am o problema si o strangere de inima cand spun cuiva la multi ani si sarbatori fericite... La multi ani totusi si un an nou fericit...!