CAND CIMITIRELE VOR DISPAREA, FIIND INUTILE

Eu zic ca se apropie ziua cand cimitirele vor disparea, fiind inutile... Pentru ca toate semnele te duc cu gandul catre aceasta concluzie... Nu e lumea minunata dupa cum spune si Louis Armstrong...? Cat geniu si stralucire a pus Dumnezeu in lumea noastra cea a muritorilor de rand e lesne sa vezi... Din tarana ne-a facut Domnul sufland duh de viata peste noi si in tarana a menit sa ne transforme intr-un final... Genial... Fiecare cu boala lui, tanar sau batran, intr-o zi va raposa in durerile cancerului ori strivit de o masina pe trecerea de pietoni, dandu-si obstescul sfarsit, beneficiind de rugaciunile preotului care se va ruga (eventual plictisit) pentru iertarea pacatelor noastre primindu-si ortul de la dragii nostri inmarmuriti de plans si durere pentru moartea noastra, in cele mai multe cazuri dupa o lunga si grea suferinta... Vom fi adusi in biserica, in sicriu, schimbati la fata, vineti sau negri, cu vata in nas, pantofi noi, picioarele legate si mainile incrucisate pe piept cu crucea intre degete si lumanarile arzand la capatai, triste si ele si plangand si ele de mila noastra ceara pe jos... Vom fi astfel prohoditi, si bine pomeniti inaintea Domnului pentru a fi bine primiti in Imparatia Sa, la loc cu odihna si cu verdeata de unde-a fugit toata intristarea si suspinul nostru. Apoi vom fi coborati in groapa, in plansetele sfasietoare ale dragilor nostri... Se va pune capacul sicriului, se va face un intuneric sa-l tai cu cutitul apoi vom auzi, boc, boc ! cum vor bate cuiele de 8. Liniste se va face, in sfarsit liniste si pace (in aparenţã) caci viermii vor face larma si bairam mare cu noi , mici copii la inceput, viermi mici, puişori, sugari de ţâţã din trupul nostru, vor creste si se vor educa in noi ca intr-o gradinita, apoi gimnaziu, liceu si facultatile lor pana se vor face mari, viermi de nadejde pusi de Domnul cu un SCOP sa lucreze in noi, caci la Dumnezeu totul are un inteles, un sens si un SCOP. Mort fiind vei ofta macar cate odata pe secol zicand: "Adio suflet drag, si blestemat, desfata-te tu in maririle Raiului slujindu- L pe Domnul si priveste la trupul ce te-a incalzit ca pe-un sarpe la sân si te-a gazduit la bine si rau o viata si care ti-a fost peieten, cum se dezintegreaza in mizeria mortii, a sicriului si a cimitirului...!" Toti mortii ofteaza macar cate odata in veac, in liniste si discreţie sa nu-i auda nimeni sa se sperie de strigoi... Asta se intampla cu noi de la Facerea Lumii. Dar incet, incet, peste o mie sau doua de ani, Domnul va randui sa se schimbe totul. Atunci pline vor fi bisericile de oameni ingenuncheati, drumurile pana la biserici, pe kilometri intregi de cozi vor fi pline cu oameni ingenuncheati si cu ochii plansi si obrajii afundati de smerenie in noroaiele drumului, toti se vor pocai si se vor minuna, spunand: "Dumnezeu este Domnul si s-a aratat noua..." Dar nu asa pur si simplu, nu batand din palme se va arata noua Domnul, ci va face Dumnezeu o schimbare subtila si radicala pe pamant, nefiind nevoie, caci poate e prea devreme sa se coboare de pe-acum pe pamant si sa vina cu slava printre noi, nevrednicii si pacatosii... O va face cel mai devreme abia dupa cel puţin doua mii de ani, cand omenirea in sfarsit si fiecare credincios va afla de viu, in carne, oase si cele sase simturi, fiecare pe pielea lui dulceata fiintei Lui Dumnezeu si a Slavei Sale. Astfel, radiind de fericire si pocainta intr-un cor de 14 miliarde de oameni, dupa doua mii de ani, omenirea va face legatura... Nedumeriti de ce incep sa le dispara mortii din groapa, cu milioanele in fiecare an, nedumeriti de ce cimitirele dispar unul cate unul de nu mai ai unde sa ingropi un mort, oamenii vor face legatura... Acolo unde era mormantul tau, sarmane prieten, va fi camp de flori exotice cat vezi cu ochii, sau o padure adanca cu copaci seculari, aer curat, tare si racoros de padure si mii de pasari frumos ciripitoare... Pe locul mormantului tau, topit si disparut ca din senin, va fi o iarba verde si moale in acea padure, unde la picnic vor sta doi indragostiti, spunandu-si toate cele, mana-n mana, gura-n gura... De asta spun sa nu te miri prietene cand dupa doua mii de ani de stat amortit si sarman in groapa ta in lugubrul si mizerabilul sicriu vei auzi prin intuneric iar, boc-boc... Nu vor fi alte cuie, va fi Insusi Dumnezeu care va ajunge, dupa atatea miliarde de morti salvati, in sfarsit in Carne si Oase si la mormantul tau si va bate emotionat in capacul sicriului... Boc...boc... De fricaã vei tace chitic... De frica si sila a doua mii de ani de mizerie in sicriu... Nu va trebui sa faci nimic, caci va smulge Dumnezeu capacul sicriului, cu degetele ranite si batatorite de atata munca de smuls capace de sicrie din morminte... Deodata nu vei suporta atata lumina dupa doua mii de ani de bezna... Iti vei pune scheletul palmelor peste orbitele goale dar lumina de afara tot va patrunde printre oasele tale... Atunci Dumnezeu iti va spune cu o voce negrait de frumoasa si nemaiauzita...: "Ia-ti oasele de pe ochi, deschide ochii si priveste-ma...!" "Doamne minunat..., Tu esti...?"...Si va zice iar catre tine Domnul: "Ia pocalul asta de aur si bea...! E sufletul ce se intoarce la tine si ti-l daruiesc din nou sa-l bei dupa atata arsiţa in sicriu... De doua mii de ani sta in genunchi in Rai, plange si se roaga pentru tine al tau suflet... Pentru Rai si pentru Inima Mea e nepotrivita o atat de negraita durere... Toti s-au rugat pentru suflet, dar nici unul pentru trupul ce cu drag l-a gazduit o viata... E sublim ce vad in acest suflet al tau, nemangaiat dupa doua mii de ani in Rai in care toti au huzurit, numai al tau suflet s-a tanguit pentru dreptate. Iar Eu mântui negreşit pe cei ce mor pentru dreptate... Atata durere in al tau suflet si neodihna a suferintei in Rai e insuportabila si pentru Mine... De asta zic tie, muritorule de proofesie, vino sa traiesti cu totul in Rai, unde ochi de muritor n-a vazut atata sfintenie...! Ia-ti scheletul, dezmorteste-ti oasele si sa mergem la Drumul Vesniciei...!"........ Astfel va vorbi Domnul si cu tine, prietene, cand iti va veni randul sa-ti smulga capacul sicriului peste doua mii de ani... Mai ai de rabdat pana atunci, in mizeria mormantului, in mizeria vietii si a mortii... Sa multumim deci Lui Dumnezeu in avans nu numai pentru painea cea de toate zilele ci si pentru ziua cand scheletele se vor agãţa de mantia Domnului ca niste curnuţi si vor zbura oricum la cer cu Domnul, astfel ca cimitirele vor disparea, fiind inutile, cã la Dumnezeu totul e posibil dupa cum stiati si voi.........

A FI SI A MURI: SUPREMA DEZONOARE

A FI SI A MURI, SUPREMA DEZONOARE N-om fi noi mai deştepţi ca Shakespeare în zilele lui dar nici mai proşti cred, căci după atâtea secole in care am uzat de un surogat de civilizaţie şi cultură ajungem la aceeaşi concluzie ca Shakespeare asupra chestiunii fundamentale a vieţii: A fi sau a nu fi...? Evident că dacă e să ne luăm după sfatul oamenilor cu scaun la cap n-ar trebui să ne preocupe plenar dilema de-a fi sau a nu fi şi nici alte prostii filozofice dacă vrem să ne fie bine şi să trăim mult, ca cioara, nu atât aici pe pământ cât mai ales în cer. Însuşi Eminescu a spus "Nu cerceta aceste legi, că eşti nebun de le-nţelegi"deşi nu-l cred pe Eminescu în stare a fi abandonat de principiu imboldul natural, logic si omenesc al muncii ,e drept, eretice şi maladive de a şti de ce şi pentru ce se-ntâmplă toate. Noi trebuie numai să n-avem nici o opinie, să nu ne-ntrebam nimic, să nu dezvoltăm nimic cu creierul nostru intenţionat programat limitat de Domnul şi să ne abandonăm întru totul legilor divine date pentru uzul vieţii noastre odată pentru totdeauna în învăţăturile sfinte. Avem har Domnului o Carte Sfântă în care ne-a fost dat mură-n gură învăţătură de comportament în viaţă, ce tre' să facem şi ce nu, cum să ne gestionăm gândurile şi sentimentele, ne place ori nu, de vrem să ne fie noua bine în ceea ce ni s-a hărăzit odată pentru totdeauna a ne bucura de ce ni s-a denumit viaţa noastră cea de toate zilele, intervalul acesta pasager ce începe cu întâmplătoarea naştere şi se termină cu abrupta, sigura şi obşteasca răposare întru Domnul, de unde de-abia de-acolo începe totul să fie frumos, adevarata viata, fericire, fericirea, huzurul, odihna vesnica in dezirabilul Rai. Dacă ar fi să ne preocupe cu seriozitate si interes chestiunea de a fi, pe cale de consecinţă ne vine in gand si ar trebui să ne preocupe şi chestiunea de a nu fi. Dacă pentru a fi mai putem avea pretenţia emiterii unor judecăţi şi impresii circumscrise pertinent doar in sărmanele limite ale vietii şi minţii noastre, asupra chestiunii de a nu fi, care nu are limite în negrul infinit al morţii nu putem emite nici un gând fără să cădem perpetuu intr-o continuă şi inexorabilă eroare. Iată de ce simţind oamenii acest infinit al nefiinţei insolvabil şi inconvenabil minţii şi inimii noastre învăţate să uzeze de exuberanţa experienţei de a fi şi a palpa efectiv cu simţurile cărnii noastre datul de a trăi, urzicându-şi aceste simţuri cu teribila constatare a decadenţei lor intr-un intransigent şi inexorabil neant al morţii, au simplificat moartea şi chestiunea tulburătoare de a nu mai fi, printr-o perfectă formulă de autovindecare, avansând această fericită autosugestie uzului propriilor conştiinţe speriate de insondabilul iraţional al morţii pentru a fi mai convenabilă şi suportabilă vulnerabilei firi umane mizerabila putrezire întru viermii cei neadormiţi. Văzând terifianta şi neagra perspectivă a morţii, imuabile, permanente şi definitive, oamenii au negat-o pur şi simplu dintr-un condei şi dintr-o trebuinţă a firii şi dintr-o dată au văzut că se simt mai comozi si au un punct de sprijin in univers. Astfel, cu ajutorul Lui Dumnezeu au dat un sens inconvenabilului morţii încadrând negrul ei infinit intr-un teritoriu perceptibil, convenabil, dulce, liniştitor şi comod cu ajutorul căruia mai poţi trăi calvarul vieţii şi mai ales al morţii având o vie speranţă: Raiul. Mai genial medicament, mai potrivită terapeutică nici că puteau găsi oamenii, negându-şi pur şi simplu moartea, ucigând-o printr-un susţinut efect placebo al autovindecării. Nu puteau singuri face asta. Doar Iisus i-a ajutat prin exemplul Său înviind din morţi cu moartea pre moarte călcând. Mi se pare că astfel, pentru a ne potoli vanităţile, mult prea mult şi mult prea pe nedrept a suferit Iisus pentru zabavnicii de noi. Ca să ne fie nouă bine şi să nu înnebunim si murim de urâtul şi definitivul morţii Iisus a deshămat de la treburile mai înalte şi serioase ale Universului cu care se putea ocupa in competenta Sa, cu geniala Sa vocaţie divină, atâtea disoluţii şi disfuncţii din Univers aşteptând şi necesitând intervenţia şi competenţa talentului divin. Nu stiu de ce, Dumnezeu şi Iisus, ratându-şi poate carierele au preferat să se plafoneze şi limiteze pentru noi şi vanităţile noastre preferând să fie şefii noştri şi ai gestionării şi viermuirii noastre intr-un loc izolat de la periferia Universului, un loc numai pentru noi oamenii, nu şi pentru animale, nu şi pentru plante şi copaci, nu şi pentru tot ce e viu: Raiul. Din punctul acesta de vedere orice alt regn în afară de cel uman e mai ok căci nici un copac sau nici un câine n-a avut pretenţia ori accepţiunea să moară Iisus în chinuri pe cruce pentru el, să coboare în iad mânjindu-se de toate spurcăciunile şi să omoare însuşi moartea pentru netrebnicii de noi care am inversat în slăbiciunea noastră viaţa cu moartea, dând vieţii înţelesul şi preţul mizerabil al netrăirii, al ascezei pentru moartea parfumată şi drapată cu esenţele şi parfumul Raiului, iar morţii efective de care similar nouă nu scapă nici un hoit de câine ori altă vietate întru putrezire şi mizerie dându-i înţelesul şi visul dulce al vieţii vesnice. Un Iisus şi un Dumnezeu consumaţi şi revendicati de oameni să funcţioneze la ralenti pentru vanităţile lor particulare, pentru visurile, sperantele si fanteziile lor limitate sunt o pierdere pentru Univers. Un Dumnezeu ocupat cu noi şi ieftinele noastre tabieturi şi habitudini lucrează pentru noi plictisit, şi agasat, şi nu e eficient sută la sută nici pentru noi, nici împotriva celui mai rebel bolovan care gravitează haotic în centura de asteroizi din sistemul nostru solar si ameninta sa distruga creatia divina, pamantul si viata, intr-o normala extinctie cum au mai fost Acea piatră rebela, scăpată de controlul Lui Dumnezeu ocupat prea vârtos cu mofturile noastre religioase s-ar putea să se desprindă şi să ne lovească chiar în mijlocul liturghiei de fiecare duminică, căci suntem miliarde şi fiecare cu rugăciunea lui particulară de sănătate şi spor în casă, mărunte pretenţii adresate şefului Universului, nu reuşesc decât să-L agaseze şi obosească nejustificat pe Dumnezeu printre serioasele-I responsabilităţi ce le are sau ar trebui să le aibă in gestionarea întregului Univers. Inconştienţa noastră în a persista să-L revendicăm pe Dumnezeu egoist doar nouă răpindu-L in totalitate chestiunilor stringente şi problematicilor Universului care aşteptau competenţa şi timpul Său neştirbit, pretentia noastra de a ne adresa direct Creatorului, o poate ierta doar Dumnezeu in marea-I bunătate dar noi n-ar trebui să ne-o iertăm niciodată. Căci dorinţele, rugăciunile şi litaniile noastre adresate neobosit Domnului sunt ridicole ca vacarmul dintr-o fermă avicola unde fiecare găină emite pretenţia unui important mesaj de cotcodăcire adresat pereţilor halei, fără de care nu putea sfârşi în ciorbă. Nu pentru zburat sunt aripile găinilor de avicola, ele pigulesc cuminţi urluiala dată şi cârâie, cotcodăcesc şi fac ouă în neştire să avem noi de Paşte. Nu pentru zbor, libertate şi viaţă ne e dată mintea şi inima noastră, ele ne sunt create de Domnul pentru propriu-I folos ademenindu-ne intr-o irezistibilă sclavie religioasă pentru a-L sluji întreaga viaţă şi întreaga moarte, desi un Atotputernic n-are efectiv nevoie de nici un sluj si nici un serviciu, El putand totul de unul singur. Astfel viaţa ne-o omorâm si otravim cu indispensabile accente şi privaţiuni religioase iar moartea ne-o poleim, înviem şi parfumăm cu deodorantul plăcutului şi romanticului vis al mântuirii. E unica soluţie sine qua non ca să putem suporta vesnicia morţii care ne-a fost relevată ca cea mai urâtă poveste din care poţi ieşi doar amanetandu-ţi integral fireasca simţire şi traire umană şi întregul corp de carne celor mai draconice, penitente şi inumane conduite dictate de pravilele cultului religios înrădăcinat în fiinţa umană de la început, încă din preistoria umană atinsă ca de-o boală de firescul obscurantism, rezultat al vicisitudinilor vieţii ameninţată de stihiile naturale si neprielnice ale ei. Cum insuportabil şi inadmisibil firii umane inteligente e gândul că vine scadenţa să mori, deci să ieşi din uz şi garanţie ca o marfă veche pe galantar şi să te strici astfel şi să putrezeşti în sordida soartă a descompunerii ca un măr căzut în glod, singura variantă convenabilă pentru conştiinţa umană e şuntarea şi păcălirea morţii prin cel mai eficace vis: cel al vieţii vesnice. Nici un filozof raţionalist, ateu, liber cugetător sau sceptic religios nu va găsi prin ignorarea ori negarea religiei liniştea şi formula fericirii pe care o trăieşte autentic cel mai ignorant şi incult om religios dar care printr-o simplă dar pioasă rugăciune adresată din inimă Domnului şi întregului univers oriunde L-ar conţine acesta pe Dumnezeu, reuşeşte să acceadă la convenabila soluţie a păcii interioare prin cooperarea indisolubilă cu Dumnezeu şi a ascultărilor trebuincioase severitaţii soluţiilor Sale. Astfel, omul religios, omul frumos cum spune Dan Puric e supermulţumit cu soarta sa, cu rostul vieţii sale scurte şi efemere dar mai ales cu rostul morţii sale căreia i-a găsit un înţeles şi o soluţie prin ascultarea de Dumnezeu si servitutea integrala fata de Dansul, fara de nici un comentariu. Nu contează că omul religios nu are percepţia că are o viaţă scurtă şi efemeră si ca pentru asta protestul fiinţei raţionale adresat Organizatorului ar trebui sa fie susţinut. Omul trebuie să fie mulţumit cu porţia cazonă a raţiei lui de viaţă gestionată de Dumnezeu. Mulţumit cu zeama lunga şi insipida ce i s-a turnat in gamela la drum in viata. Multumit trebuie sa fie omul frumos si dacă trăieşte douăzeci, patruzeci ori nouăzecişinouă de ani. Înţelept este să spunem că Domnul a dat, Domnul a luat, iar pentru asta numele Domnului trebuie să fie binecuvântat si in veci laudat. Vedeti alta solutie mai simpla...? Omul e mulţumit chiar de-ar avea o viaţă lungă de nouăzeci de ani. Nu contează că patruzeci de ani îi doarme efectiv exersând prin asta inconştienţa morţii similara, somnului care este un perfect interludiu al nefiinţei, suportabil, necesar fizic şi convenabil. Mai rămân doar şaizeci de ani de conştienţă, care are norocul să trăiască nouăzeci de ani. Din şaizeci de ani vreo douăzeci sunt de dureri şi boală şi tot mai rămân douăzeci. Dintre care zece sunt de nedreptăţi şi supărări şi din zece ani rămaşi vreo şase îi petrecem la wc în diarii sau constipaţii după caz. Mai rămân patru ani din care trei oftăm continuu de dor şi numai un an mai rămâne şi pentru plăcerea noastră, pentru nirvana, pentru fericire, pentru orgasme. Dar mai e frigiditatea fiinţei care trăieşte odată sau de două ori în viaţă un orgasm. Adică douăzeci sau treizeci de secunde de fericire autentică admise tacit de Dumnezeu ca o compensare şi refulare după o viaţă de mizerii. Pentru toate se cuvine să mulţumim Creatorului şi să luăm de bun tot ce ni s-a dat, viaţă, fericire, cancer, moarte şi uzanţa rugăciunii lege a fiinţei umane condamnată funciar şi programatic la neşansa de a trăi în robie ca sclavi eterni ai marelui Stăpân şi căruia-i recunoaştem de vrem ori nu, cu o bucurie şi acceptare masochistă dreptul de viaţă şi mai ales de moarte asupra noastră, microbi inferiori tagmei tuturor sfinţilor Raiului, boieri cu sânge albastru protejaţi în drepturile şi privilegiile Lor boiereşti şi patronati de un Dumnezeu apologet prin definiţie al inegalităţii de şanse printre toate formele de viaţă din univers, de la viruşi, viermi, mamifere printre care şi omul şi până la sfinţi şi duhuri, fie ele bune sau rele. Caci Dumnezeu nu e comunist si nu adora democratia, egalitatea, fraternitatea universala. Sunt forme de existenta in univers, vietati, Sfinti care sunt mai egali decat noi, muritorii de rand. Ei au ab initio toate drepturile si facilitatile imaginabile unei existenţe fericite, suportabile. Omului i s-a decretat prin definiţie că s-a nascut din pacat trupesc si trebuie sa suporte funciar irevocabilul blestem divin, indulcit un pic cu irationala posibilitate a parvenirii printre sfinti si privilegiile lor. Or prin această amară strepezeală a conştiinţei de sine omul inteligent şi cuminte se simte tradat si abandonat din faşã ca un copil dat de suflet de un Dumnezeu care care nu mai avea timpul si rabdarea a se ocupa direct cu noi, abandonandu-ne pe pamant, neavand loc in intregul univers infinit sa ne inşire pe toti ca pe niste margele etern vii si ferite de rusinea si dezonoarea mortii, tocmai noi, lucrul Lui Dumnezeu, pe care ne-a framantat direct din lut si mestesugit cu mainile sale dibace, parintesti si calde. Astfel, omul a vazut ca nu s-a nascut singur. Si văzând că neavând nici o iniţiativă şi intenţie să se nască din păcat şi în păcat, bunul simţ îi spune că nedreptatea s-a născut odată cu el şi vede asta trăitor în această viaţă de mizerie din zorii trezirii conştiinţei lui şi până la bătrâneţe şi moarte, uzând şi servind toată gama mizeriei faptului de a trăi stigmatizat printre păcatele vieţii, jaloane contraproductive de care are cunoştinţă şi Dumnezeu şi nu le radiază programatic din schema jocului vieţii si al mortii in slalomul omului cuminte si neputincips prin viata catre teritoriile suportabile ale Raiului si mantuirii. Deci disperat, dar treaz, cel putin un muritor are dreptul sa strige in pustiu cu buzele spuzite: "Alo...! E cineva acolo, in univers...?" Sigur este dar n-avem dreptul sa stim si noi. Pana atunci, ca pe la noi, in mizerie traim si murim: suprema dezonoare...

Fericiti cei urati

...! Pe riscul vostru ati deschis aceasta usa. Orice privesc sau ating devine vesnic ca mine. Vesnic si urat. Pentru ca uratul, boala si moartea sunt vesnice, deliciul lui Dumnezeu, iar frumosul, placerea si viata noastra, scarba lui Dzeu. Deci eu iubesc ce-i place lui Dzeu la noi, adica uratul. Dar n-avem nici o sansa de atentie din partea lui Dzeu caci noi iubim doar uratul nostru, iar al altuia ne pute. Trebuie sa fii mai urat ca toti ca sa dai vanitatii oamenilor satisfactia si placerea de a nu fi gelosi pe tine si frumusetea ta. Orice frumusete are un cutit pregatit la spate.Chiar Dumnezeu care e atat de frumos are detractori pe care-i irita cu bunatatea si frumusetea sa... Trebuie sa fii un inger in piele de drac ca sa nu dai de banuit unei lumi bestializate, pregatita oricum pentru crima si dispretul tau. Chiar guvernul ne vrea raul, bagandu-ne in mancare codex alimentarius, E-uri si otravuri, paine cu initium. Un singur politician a zis ca vrea sa spulbere tot acest rau. Si nu-l ia nimeni in seama. Si el e slab si stirb. Frumusetea e ca un opal adanc incastrat in roca. Porcii il mananca din troaca si-si sparg dintii...! Deci relaxati-va… Uratenia va deveni o moda… Fericiti cei “urati”, si ei merita din plin a fi iubiti… !

Intre neantul iadului si neantul Raiului

Între neantul iadului si neantul Raiului. Peste cel mult doua mii si ceva de saptamani, dragi prieteni,(si nu va ganditi ca doua mii de saptamani e prea mult, e atat de putin totusi, ca doua mii de picaturi de apa care cred ca umplu abia un pahar...), dar peste doua mii de saptamani veti fi, dragii mei, cu totii morti si punct. Ţepeni si inutili, niste stârvuri cu miros pestilential, umflate de putreziciune in sicriu, cu dintii ranjind in bezna sicriului si cancerele plangand de necaz ca nu mai pot sa roada din voi... Niste hoituri deosebit de utile totusi, alaiului de viermi care vor avea o lucrare cu voi, sugandu-va ochii, circulandu-va prin carii, hranindu-se pios si multumind si ei Domnului pentru painea, ma rog, hoitul lor cel de toate zilele ,data lor spre fiinta de bunul Dumnezeu, bun si darnic, echitabil cu toate fiintele de se roaga Domnului pios pentru hrana, sanatate si spor in viata... Doua mii de saptamani... Atat de putin mai ai prietene, muritorule de profesie, nefericitule... Ca doua mii de picaturi de apa intr-un pahar, atat de putina si efemera e viata ta, şansa ta la acest univers. Un pahar plin cu apa chioara e sarmana ta viata de musca beţiva, pahar care la Dumnezeu nu e nimic. Nu se satura El cu paharul tau de lacrimi, cu paharul tau de viata... Vezi bine ca Domnul, Dumnezeul tau in fiecare zi bea oceane si mãri de apa, si viata ta o bea insetat, a mea, a tuturor o bea..., nu vezi cum se urca norii la cer...? Atunci Dumnezeu bea apa si toate vietile noastre si tot nu se satura... Oceane si mãri si toate paharele de lacrimi ale vietilor voastre tot nu-l satura pe Domnul, tot nu-i satura setea eterna... Nu vedeti cum noi avem neaparat nevoie de Domnul, slavã Lui, precum si Domnul are nevoie de noi, de toate vietile noastre, de toate cadavrele noastre, fara osebire, spre a-si potoli pohta ce pohteşte de-o vesnicie ?... Imi pare atat de rau dragi prieteni cã voi, peste cel mult doua mii de saptamani veti ajunge niste starvuri in care viermii vor petrece concediul lor de lux in trupul vostru ca intr-un vas de croaziera bun de mancat si scufundat... Imi pare rau ca veti putrezi in mizeria pamantului, unde nu veti mai putea ţipa de claustrofobie si intuneric, unde nu veti mai putea vomita de mirosurile fetide ale mortii care vor veni din voi si pentru voi, din cauza voastra si a Lui Dumnezeu deopotriva... Imi pare rau ca voi veti fi niste inutile cadavre gretoase, iar eu si cu alti vreo cativa vom deveni moaşte si sfinti care vom vesnici condamnati sa stam de-a dreapta Domnului... Nu ma intrebati cum, veti vedea mai încolo cum se poate ajunge inger fara sex, fara sange, fara carne, fara viata si fara moarte... Vã veti minuna cat de lesne poti ajunge sfant si moaşte, dar nu veti sti niciodata cat de nefericit poti fi ca sfant, cat de dureros e sa fii ca Dumnezeu... Numai un minut din singuratatea, grijile si competentele Lui Dumnezeu de-ar fi sa traiti, veti innebuni de amar si greu... Fiţi mai degraba cadavre... E mai uşor si mai omenesc... Voi, cadavre umflate in descompunere, iar eu, si alti vreo cativa privilegiati vom fi sfinţi si moaşte, de-L vom putea vedea si pipai pe Dumnezeu in tot ceasul in culori si in 3 D, in toata splendoarea Sa, iar voi numai alb-negru si numai dupa ce cancerele ori infarctele miocardice isi vor face de petrecanie cu voi, in plânsul copiilor vostri care va vor pune flori pe piept... Mai degraba nu fiti de pe-acum tristi pentru asta, ci sa fiti mandri si impacati, linistiti ca trebuie si e musai sa muriti (in chinuri)... Nu disperati pentru soarta cruda ce va asteapta ca maine, poimaine, relaxati-va, asezati-va comod pe fotoliu, cu o cafea si-o tigara asteptand sa muriti, ori mai bine intr-un sicriu (mai ieftin) de brad pe care vi-l puteti din timp cumpara chiar si in rate mici si accesibile... De ce sa suferi si sa-ti plangi de mila ca trebuie sa mori de cancer maine, cand trebuie sa stii ca nu-i o atat de mare nefericire sa fii cadavru, precum nu-i o fericire nici sa fii condamnat la vesnicie, sa fii sfant, sa fii vieţaş in Rai timp de cinci milioane de ani si mai bine in slujba Lui Dumnezeu, sa fii moaşte frumos mirositoare si neputrezibile, ci iubibile, giugiulibile, adorabile si alintabile... Ei si ce daca noi, moaştele, vom fi puşi in racle si purtati de preoti, si se vor freca batiste si haine de noi cei fericiti intru Domnul iar voi va veti calca in picioare sa sarutati hoitul nostru, adica moaştele noastre, pardon...? Caci la cat de democratic sunt si fiindu-mi mila de voi, as vrea sa fiu eu hoit si voi moaşte, poate asa v-ar mai veni inima la loc. Dar la Dumnezeu nu se poate sa ne-ntrecem cu gluma şi fanteziile, El a hotarât: Ce-i facut din pamant, in pamant sa intre..., iar cine are sange albastru sa fie cu Domnul... Dar nu va faceti probleme... La cat sunt de traseist s-ar putea sa nu-mi placa o vesnicie sa fiu moaşte si sfant, caci e prea greu, cum spuneam, si ca fost om, potrivit devizei ca nimic omenesc nu trebuie sa-ti fie strain, s-ar putea sa-mi placa si mie sa fiu cadavru, asa din fronda si prietenie pentru voi, si ganditi-va, cate secrete si vesti proaste va voi aduce din Rai, asa, ca sa nu mai fiti tristi si sa vedeti ca totuna e sa fii ars si chinuit o vesnicie in neantul iadului, ori sa gusti numai o clipa din grijile si responsabilitatile din neantul Raiului...

Organul Credintei

Organul credintei Atatea organe a pus Dumnezeu in trupul omului si toate le-a pus bine, cu rost si cu folos. Toate lucreaza in noi singure, independent de stiinta noastra, noi putem dormi si inima bate, creierul lucreaza, noi putem trai si sa ne trezim dimineata odihniti, n-având habar de cate tone de sange ne-a pompat harnica inima prin vene ca sa ne garanteze ca ne mai trezim dimineata sanatosi sa mai putem pacatui inca o zi. Toate organele puse de Domnul in noi sunt bune si cu folos. Ba inca avem si organe pereche, in caz ca se intampla ceva cu unul: Din doi ochi, iti mai ramane unul sa vezi daca iti scoti unul intr-o sarma ghimpata dintr-un gard dintr-o livada de cirese unde-ai fost la furat. Ai doua nari, iti mai ramane una buna de respirat daca cealalta e-nfundata de raceala si e-nchis la farmacie duminica dupa sfanta liturghie. Evident ca-ti mai ramane o ureche de auzit daca una ti s-a infundat cu ceara si nu mai auzi, ai bagat un betisor sa desfunzi si mai rau ai facut. Ca sa nu mai amintim ca mai poti face copii cu un singur testicul sau ovar, procreerea fiind astfel garantata de Domnul. Ca sa nu mai vorbesc ca mai poti merge intr-un picior cu o carja daca ti-a taiat trenul un picior, ori mai poti manca cu o mana daca ti-au taiat una ca te-au prins la furat. Sugarul mai are un san sa suga daca unul e sec... Ce naibii...? Nu vedeti cat de genial a lucrat Dumnezeu pentru om si cat de generos a fost...? DE CE NUMAI O SINGURA INIMA...? Chiar si ficatul are doi lobi si se regenereaza... Dar pentru toate noroacele amintite mai sus la om, o singura inima parca nu se potriveste cu planul mareţ al creatiei omului, e inadmisibil de putin... Chiar si creierul are doi lobi, daca se strica unul, ramai macar tampit si traiesti in fericirea autismului... Dar o singura inima, mi se pare suspect si nepotrivit cu genialitatea lui Dumnezeu in intocmirea organelor omului. E cu neputinta sa nu fi prevazut Dumnezeu ca nu poti trai cu o singura inima bolnava de cardiopatie ischemica sau macar un suflu sistolic, ceva. E cu neputinta sa faci un anevrism de aorta si sa nu fi prevazut Dumnezeu o supapa de sens unic care sa blocheze hemoragia si sa dirijeze sangele printr-un by-pass catre cealalta aorta de la cealalta inima... Un singur lucru s-a zgarcit Dumnezeu cu noi: Sa ne puna in piept doua inimi ca sa-si desavarseasca lucrarea cu omul... O inima sa fie pentru pulsat sange, iar o inima sa fie organul credintei. Organul credintei care sa bata pentru Dumnezeu, si careia sa nu-i simti bataile, si sa nu stii ca esti credincios si bun pentru Dumnezeu si Rai, acest lucru fiind garantat prin bataile celei de-a doua inimi, organul credintei, care sa bata singura si in somn, la fel cu cealalta... Problema mantuirii ar fi fost garantata... Accederea in Rai, o formalitate. Numai cand ai fi facut stop cardiac la organul credintei ar fi trebuit sa intervina preotii, cu tamâie, exorcizari si cadelniti ca sa te pomeneasca inaintea Domnului... O inima de 350 de grame, mai mica si amarata acolo nu mai incapea in pieptul omului...? O inima prin care sa te rogi specializat catre Domnul iar El sa stie prin asta ca esti garantat al Lui...? O inima care s-o struneasca si opreasca pe cealalta a pacatui, si a o incuraja prin virtutile ei specializat religioase sa iubeasca si ea pe Domnul... Doua inimi in slujba Lui Dumnezeu in piept, asta trebuia sa avem, si iadul nu mai exista, se inchidea si se taia la fier vechi din lipsa de activitate si comenzi. E exclus sa gandesti ca a oferit Satan şpaga Domnului sa nu le-nchida fabrica de chinuri, cand omul ar fi avut o inima in plus ca organ al credintei. Satan s-a linistit cand a vazut ca Dumnezeu deliberat n-a mai pus omului o inima in plus. Prin asta, si industria iadului a inceput sa aiba de treaba, dracii, si ei salarii bunicele, grevele din iad evitate, Dumnezeu linistit, iar aglomeratia din Rai, evitata si ea... Caci in Rai nu e loc de buluceala si inghesuiala ca la omorul pentru puparea moaştelor... In Rai e liniste si ordine, pace, regula, lege. Un singur om in plus sau in minus in populatia si organigrama Raiului ar fi stricat echilibrul si linistea in Rai. Selectia naturala si curatenia in Rai a fost asigurata cu ajutor divin. Om fi noi pacatoşi dar nu toţi neica nimeni meritam si trebuie sa spurcam Raiul ca balele noastre. Si atunci Dumnezeu ne-a pus la toti doar o singura inima in piept. Nu ca a vrut... A fost nevoit... Bine gandit... Trebuie sa recunosc...

Centrul de reeducare si mantuire a omenirii

Ispita de a trai... Majoritatea oamenilor sunt tentati de ispita de a trai. De a te bucura de aer, de soare, de simturi, de senzatii, de viata... Si pentru tine, prietene, ispita de a trai este covarsitoare in viata ta caci faci totul ca sa traiesti, spre deosebire de sinucigasi care isi permit luxul de a alege sa moara si sa incalce obraznici voia Lui Dumnezeu care numai el are dreptul si iti poate lua viata dupa voia Sa, de unde si expresia: "Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvantat..." Ispita de a exista ne-a strecurat-o Dumnezeu in simturi si carne atat de solid incat traim pe rupte de la Facerea Lumii, inmultindu-ne atat de prolific pe pamant,(in curand vom ajunge sapte miliarde), chiar daca viata nu e decat o penitenta daca judecam dupa izgonirea din Rai a intregii omeniri, de la Adam incoace sa traiasca auster pe pamant, in suferinta, prin sudoarea fruntii sa-si castige painea, femeile in dureri sa nasca copii si glezna sa le-o muste serpii din balarii. Si cu toate astea viata dainuie neintrerupt de sase mii si ceva de ani cat se spune ca sunt de la Facerea Lumii, oamenii sunt prompti a onora blestemul Lui Dumnezeu a se chinui pe pamant si a nu putea huzuri in Rai daca Adam si Eva nu faceau greseala. Nimeni n-a incercat macar vreodata sa-si ceara drepturile la viata (fericita) lui Dumnezeu si sa puna de-o revolta in aceasta puscarie pe viata din generatie in generatie de-a fost botezata viata pe pamant, nu in Rai... Nu putem protesta fata de nefericirea noastra aici pe pamant, caci orice-am spune si face poate si va fi folosit impotriva noastra la Infricosatoarea Judecata de apoi. Astfel, ispita de a exista pe pamant chiar si in aceste conditii precare izbandeste in fata altor ispite dar nu complet. Caci unii au ales hotarat ispita de a muri... Ei dandu-si seama si simtind practic cum viata lasata de Dumnezeu pe pamant le e imposibil de digerat, intr-o austeritate si criza perfecta care nu se mai termina de la Facerea Lumii, (vezi razboaie, boli, catastrofe, drame etc.), fiind mai putin rezistenti ca noi s-au gandit cum ar face sa scape totusi de neajunsurile acestei vieti, de neajunsul de a se fi nascut aici in inchisoarea Pamant departe de Patria Rai ce ni se promisese si ce ni se flutura pe la nas de-o vesnicie... Astfel, pentru acesti revolutionari ai negarii vietii asa cum a fost data de trait in chinuri, ispita de a trai a fost invinsa de ispita de a muri. E singura cale de a accede in Rai, astfel incat dupa revelatiile acestor pionieri extraordinari ai visului repopularii Raiului, plata fiecarui om pentru acest lux este moartea ca si conditie sine qua non. Moartea pur si simplu. Abandonarea in mizerie intr-o zi, de catre sufletul tradator incalzit o viata ca un sarpe la san, a acestui trup pe care noi cei care am ales ispita de a trai il ingrijim si doftoricim cu parfumuri, bai calde si medicamente si il delectam cu placeri, pasiuni, voluptati si amoruri. Toti cei ce aleg ispita de a muri pentru viata vesnica urasc senzatiile acestei vieti si placerile si desertaciunile dupa care noi cei care am ales ispita de a trai suntem topiti... Astfel incat daca alegi ispita de a trai avid de senzatiile acestei lumi te numesti necredincios si inerent pacatos. Caci plata pacatului este moartea, asa zic ei, intelegand moartea cat si viata pe dos decat noi. Astfel, ispita lor de a muri legifereaza ca moartea carnii noastre este biletul one way catre Rai, pe cand ispita noastra de a trai chiar si asa auster, surghiuniti din Rai aici in chinurile noastre e pierzanie si pacat pe care-l platim cu moartea, a noastra vesnica, a lor temporara, pana la apropiata si prorocita viata vesnica ce o cauta toti sau aproape toti intr-o goana dupa aur care si cum poate spre teritoriile unde se afla Dumnezeu si mantuirea. In acest diferend de opinie intre tabara pamantenilor si cea a rebelilor dupa Rai, sta crudul adevar ca toti suntem oameni. Ca pe toti ne doare aceasta carne pusa de Dumnezeu pe noi incat cearta si neintelegerea dintre credinciosi si necredinciosi e eminamente contraproductiva si fara sens, in dispretul unui Dumnezeu logic si rezonabil. Toti oamenii, si cei cu vocatia credintei care traiesc in ispita mortii pentru Rai, si cei care iubesc viata bruta asa cum e ea si n-au revelatia si inspiratia de a se agata atata de fantezia experientei religioase, sunt cu totii oameni egal facuti si pentru asta iubiti de Dumnezeu cu nepartinire. De un frate e credincios iar celalalt e necredincios sau de alta religie, o lume si o viata au aratat ca isi vor da in cap si vor purta razboaie. Fiecare in numele ideii sale fixe si indestructibile. Dumnezeu s-a saturat de razboaiele noastre si de toate mofturile noastre. El ne vrea oricum caci isi da seama ca zvarlindu-ne pur si simplu din Rai pe pamant ne-am ratat deopotriva, credinciosi ori nu. Ura de rasa, de clasa, religioasa, certurile dintre oameni stau marturie ca oamenii lasati singuri de Dumnezeu pe pamant au dat chix fiind fizic practic inapti pentru aptitudini mai superioare scontate si visate de Dumnezeu dupa deportare din Rai. Or, era totuna pentru bunatatea, marinimia si excelenţa Lui Dumnezeu sa ne fi harazit totusi noua pacatosilor o soarta mai buna cu 1% chiar si alungati din Rai. Cert e ca inmultindu-se atat de mult rautatile dupa izgonirea din Rai si potopul lui Noe nefiind o solutie, Sodome si Gomore urmand cu duiumul dupa orice extinctie si apocalipsa data de Dumnezeu, ori care unii zic c-ar mai vrea sa mai dea, pentru astea e sigur ca Dumnezeu va lua suparat o masura radicala, cat de curand, nimeni nu stie: Gloata, zvarliti unii peste altii, si credinciosi si sceptici, si frumosi ori urati, sanatosi ori handicapati, nebuni ori nu, pe toti ne va lua intr-o criza de nervi Dumnezeu, ne va incarca intr-un tren al salvarii precum detinutii trimisi la Auschwitz, si ne va descarca direct in Rai, la lagarul de recuperare, o imensa institutie la care au muncit ca la canal atatia adormiti si credinciosi demni de Rai... Si spuneati ca nu stiti ce fel e-n Rai, ca ne odihnim vesnic la umbra de palmieri... Aiurea...Se munceste frate rupere de oase in Rai, fara rasplata si fara salariu, pentru construirea "Centrului de Reeducare si Mantuire a Omenirii", cel mai mare proiect al Lui Dumnezeu din Rai, mai stiu si altele... Prin niste surse am aflat ca institutia e gata, s-au montat termopanele, s-a inaugurat, si s-a spart sticla de sampanie de catre insusi Dumnezeu dandu-i drumul de funia cu fundite si beteala. Ne asteapta Dumnezeu pe toti cu bratele si inima deschisa, credinciosi ori sceptici, crestini de toate formele, catolici, protestanti, penticostali, iehovisti, si papuasi din jungla... Toti suntem frumoasa constructie a Lui Dumnezeu, inpotmoliti la examenul de penitenta si reeducare aici pe pamant, dupa alungarea din Rai din vina Lui Adam si Evei... In Rai cu noi, la adevaratul lagar de reeducare si mantuire, ca ne asteapta de-o vecie Dumnezeu de nu se mai poate fratilor...!!!

Prima iubire de la Facerea Lumii

Dragostea n-a fost de la Facerea Lumii. Dumnezeu a facut intai Barbatul. Pe Adam. Si fiindca a vazut Dumnezeu ca e singur si nu e bine, dintr-o coasta a sa a facut pe Eva, sotia lui si a vazut ca e bine. Dar totusi, Adam nu suferea de lipsa de dragoste singur fiind. Nu se gandea el la asta... Nu pentru dragoste i-a facut Dumnezeu femeie, pe Eva. Daca i-ar fi facut Dumnezeu lui Adam pe Eva pentru dragoste, oricum Adam era primitiv si nu putea intelege acest concept cu totul si cu totul modern. Dumnezeu a vazut ca e bine facandu-i lui Adam femeie din simplul motiv ca in planul Lui Dumnezeu de a popula pamantul avea nevoie de concursul personal al Evei, al femeiei, care numai ea putea practic naste urmasi din pantecele ei, Dumnezeu fiind in continuare prea ocupat cu planurile Sale complexe, nemaiavand timp a se ocupa tot El cu gestionarea nasterii fiecarui individ pe lumea asta. A pus Dumnezeu femeile la munca si le-a dat munca de a face copii, de a se ocupa ele cu aceasta atributie prea marunta si insolubila preocuparilor superioare ale Lui Dumnezeu. De atunci femeile tot nasc prunci in dureri, cu mana lor face Dumnezeu oameni pe pamant, scutindu-se de chinurile nasterii, Dumnezeu nestiind pe pielea Lui ce-nseamna suferinta, dand-o exclusiv prostimii si nu elitelor din cer, exonerandu-se de aceasta sarcina de a se murdari pe maini de lut pentru nasterea fiecarui om. Astfel facand, a vazut Dumnezeu ca e bine. Dar dragostea, cum spuneam, n-a aparut de la facerea lumii. Nici n-a fost nevoie de acest concept caci daca era, spunea Dumnezeu ca in ziua a saptea va fi facut dragostea dintre oameni, iar in ziua a opta s-ar fi odihnit, saptamana avand opt zile in loc de sapte. Neinventand Dumnezeu dragostea, nici nu s-a simtit ca e nevoie de ea de la facerea lumii si pana prin anul 837 dupa Hristos. Cam atunci a aparut dragostea, o inventie omeneasca ce chinuie oamenii atat de mult fiindca pur si simplu n-a fost data de Dumnezeu prin program, de unde se vede ca unde n-a pus Dumnezeu mana omul s-a impotmolit in propriile scorneli. S-a imbolnavit omul de dragoste, s-a otravit cu dulcea ei otrava ca de o mancare de ciuperci otravitoare culese la nimereala de om din padurea vietii, fara stirea si apostila Lui Dumnezeu. Prin anul 837, traia intr-un castel din Franta un jupan pe nume Jacques Leblanc. Un castel mare, cu toate acareturile si cu servitori o mie. Sotia lui jupan Leblanc, Simone-Juliette, o faptura de o frumusete cum nu s-a mai vazut prin acele tinuturi... Pe langa ca era ingeresc de frumoasa, tot atat era de virtuoasa si priceputa in toate artele: canta divin la clavecin, la harpa, compunea poeme, picta, canta neasemmuit de frumos, mai sublim ca o pasare lira... Dar sotul ei, Jacques, un martafoi gras si oribil, plin de cosuri si betivan nu privea cu ochi buni pe ingerul sau de sotie si preocuparile ei nobile si gingase, ba mai mult o si batea regulat, de dimineata pana seara si de seara pana dimineata, din te miri ce, beat sau treaz, invinetindu-i mereu ochii si obrajii plansi, fugarind-o cu barda prin toate odaiile castelului, biata femeie, ditamai doamna de familie buna, nu odata fugind prin vecini, si dormind prin bordeiele slugilor, prin hambare si grajduri in paie langa cai. Suparati mai erau si oamenii tinutului pe mosier ce sotie buna si frumoasa avea si cum bruta o mai schingiuia seara de seara tipetele si plansul ei auzindu-se pana la marginea mosiei. Dar biata femeie n-avea ce face caci era casatorita cu jupan Leblanc in taina cununiei si ceea ce Dumnezeu legase oamenii nu puteau dezlega. Si mai era si juramantul de cununie in care sarmana Juliette jurase in fata Domnului sa-i fie credincioasa barbatului ca Lui Dumnezeu si sa fie supusa barbatului ei. Am uitat sa spun ca Juliette era si extrem de credincioasa, lua ca atare tot necazul ce i se intampla si cu ochii vineti de batai si vesnic rosii de plans se ruga Lui Dumnezeu, fiind si ea rabdatoare la necazuri si greutati ca si Iov si fiind supusa barbatului ei dupa juramantul de cununie dupa lege. In acele vremuri toate femeile erau negresit supuse barbatilor lor dupa porunca divina, lumea fiind foarte credincioasa pe atunci, nu ca azi cand femeile s-au emancipat si nu mai vor sa fie supuse si stapanite dupa porunca... Nicaieri in lume nu se mai auzise de dragoste pe atunci, de amor si de pasiune. Erau numai jupanii si doamnele lor batute si supuse, cu cate zece copii la 30 de ani, puse sa stea closti in fiecare an caci nu se auzise de anticonceptionale de la Facerea Lumii, asta fiind tot o inventie draceasca ce a venit dupa aceea, ca dragostea si pasiunea, scorneli lumesti... Dragostea nu a existat de la Facerea lumii. Ci a aparut intr-o seara de vara cu cerul plin de stele, atat de multe stele, parca cineva inmuiase o bidinea si stropise cerul cu stele... In acea seara Juliette pentru prima data se opri din plans. Leblanc jupanul era prea beat ca s-o mai bata si dormea tun. Deschise usa balconului si privi in jos unde un menestrel se pripasise pe sub plopii de sub balconul Juliettei si canta la lauta niste armonii pe care ea le mai auzise undeva. Era Pierrot, feciorul potcovarului din tinut, unde si ea se refugiase prin vecini intr-o seara de bataile lui Leblanc. Il gonise si pe el taica-su de-acasa ca era un zabavnic, toata ziua se ocupa cu lauta si nu mai vrea sa invete forja si potcovaria de la tatane-sau. Asa ca l-a dat afara sa se duca in lumea larga sa-si caute de drum ca el nu-l mai putea tine. Si Pierrot dus a fost. Singura care-l intelesese si simpatizase fusese Juliette cand fugise de batai prin vecini si nimerise la casa potcovarului, unde Pierrot canta la lauta atat de frumos... Nu luxul din castelul lui Jupan Leblanc, ci armoniile lautei lui Pierrot descoperise Juliette fara sa stie ca-i fericirea si dragostea. Acum, cand si el fusese gonit de potcovar de-acasa, unde sa se duca...? Dragostea il impingea catre iubita lui, Juliette... Si canta de dragoste pentru ea. Iar ea simti atunci pentru prima data primii fiori de dragoste pentru un barbat... Ce a urmat, doar stiti... Cate nopti de dragoste..., cata pasiune si voluptate..., cate juraminte de iubire, cate sarutari si imbratisari... Eu doar v-am povestit toate astea, caci va dati seama ca nu stiu sa definesc dragostea aceea dintai, ce ati simtit-o fiecare pe pielea voastra. Dragostea nu se defineste ci se traieste ori nu. Iar eu bicisnicul v-am descris povestea primei iubiri de pe lume, de unde au urmat toate celelalte, pana in ziua de azi, prieteni. Si fiindca si voi ati trait neaparat o poveste de dragoste, ati inteles ce-am vrut sa spun... Ati inteles ca Dumnezeu nu v-a dat de la inceput dragoste. A trebuit sa v-o cautati singuri si sa v-o bagati in traista. Si poate ca astfel ati comis un pacat caci va daduse Dumnezeu tot tacamul cu catel si purcel de la Facerea Lumii. Ce v-a mai trebuit sa va indragostiti...? Si ce v-a mai trebuit sa cantati altceva decat psalmi...? Pacat...! Pentru ca v-a dat prin cap iubirea, pacat...! Dar e singurul pacat pe care stiu ca nu-l recunoasteti si pe care il iubiti pana in pamant, purtandu-l in viata voastra ca pe un stindard in lupta, mai ascuns sau nu, in pofida degetului Lui Dumnezeu care va face dupa colţ a bataie... Am uitat sa va spun sfarsitul povestii de iubire dintre Juliette si Pierrot. Ca asa se sfarsesc toate povestile de dragoste: Ei au fost prinsi de Leblanc in grajd iubindu-se goi in fanul proaspat cosit pentru cai. Se iubeau a suta oara poate. Dar tot au fost prinsi si totul s-a sfarsit cum se sfarsesc toate iubirile intr-o zi, ori cum altele nici n-apuca sa-nceapa de frica unora ca Jupan Leblanc. Mare pacat si cu iubirile astea, Dumnezeu sa ne apere si pazeasca...! Juliette a fost dusa de Leblanc la Manastirea Carmelitelor si inchisa pentru tot restul vietii intr-un turn, iar Pierrot fu pedepsit de judele bisericesc pentru adulter prin taierea bijuteriilor de familie. Si nu oricum ci atarnand de ele caramida cu caramida pana ce s-au rupt. Asa merita toti cei ce comit adulter, cum au comis eroii primei iubiri de pe lume...........................