VĂ SPUN LA MULȚI ANI CÂT PENTRU O SUTĂ DE ANI

De câte ori să mai spun la mulți ani pe lume...? Dacă mai apuc 25-30 de Crăciunuri ca să spun "Crăciun fericit" ar trebui să fiu cu asupra de măsură de extaziat și multumit..., nu? Dacă mai apuc 20-30 de sărbători de Paști ca să spun "Hristos a înviat" ar trebui să-mi sară inima din piept de bucurie de pe-acum..., nu...? Dacă mă mai ține Dumnezeu și mă mai rabdă 10-15 ani ca să trăiesc luptând ca voi toți cu bolile ce mă macină și pe mine ca și pe voi toți ar trebui să țin post negru și rugăciune 40 de zile că am favoarea să mai traiesc 5-10 ani în chinuri dacă așa a îngăduit Dumnezeu..., nu...? Cât de fericit trebuie să fiu dacă mai apuc să traiesc un an sau doi...! Și să mulțumesc respectuos Lui Dumnezeu pentru sfârșitul inexorabil ce mi-l pregătește... şi bruma de emoții pentru care-mi face inima aptă a le mai simți... măcar o zi... sau o oră... Chiar dacă a fi fericit pentru mine e ceva relativ, n-am ce face și spun că sunt fericit, oameni buni... Lacrimi amare de fericire îmi curg din ochi și inimă... Altii nu știu cum sunt... Dar fericirea mea e să fiu primul dintre cei nefericiți, adică mai nefericit și chinuit de Dumnezeu decât toți dacă a fi nefericit și chinuit ca Iov e o virtute ca să te poți bucura de mila și părtășia cu Dumnezeu, iar de la mine înainte toți să fie mai fericiți decât mine... Mai fericit aș fi să fiu primul dintre cei respinși în Rai decât să fiu ultimul admis în Rai fără merit și cu pile... Din iadul care mă va înghiți încet, încet ca și pe marea majoritate a voastră, vă voi face bezele..., voi face cu mâna tuturor celor care m-au iubit ori m-au urât vreodată, tuturor celor ce s-au dus în Rai ori în iad ca mine... Vă spun "La mulți ani" cu o inimă mare, cardiacă și puternică, vie cât pentru o sută de ani de-acum înainte...!!! Am spus o sută și nu o mie de ani ca să arăt cât sunt de modest și cât trebuie să mulțumim noi Lui Dumnezeu pentru mizeria vieții de efemeride la care am fost damnați pe pământ de Dumnezeu definitiv de la Facerea Lumii și până azi, toată această afacere numindu-se Opera preferată și de căpătâi a Lui Dumnezeu la care s-a gândit și-a muncit de-o veșnicie.

HAI LA SCLAVI DE VÂNZARE !

HAI LA SCLAVI DE VÂNZARE
Frumoase mai sunt... Roșii, albastre, galbene, violet, în buchete sau în glastre, stropite de florărese ca să arate proaspete, milioane de ghiocei, trandafiri, zambile, frezii, crini, orhidee, garoafe stau pe tarabe tăiate, legate frumos în buchete , cu ornamente, unora li se dă E-uri ca nouă, de nici nu mai au nevoie de apă..., au prins la capăt un tub cu ceva chimic și otrăvitor care le hrănește..., să fie gata de vânzare pentru noi, pentru vanităţile noastre... Nimeni nu știe cât plâng florile..., ca sclavii aduși cu de-a sila la târgul de sclavi... Nimeni nu i-a întrebat pe ghiocei dacă nu se simțeau mai bine în pădure crescând liberi printre zăpezile primăverii... Și pe net... o grămadă de flori... Ele par că râd, care de care mai exotice și viu colorate, dăruite virtual de prieteni prin mesaje... Nimeni nu știe că toate florile plâng cu lacrimi de dragoste..., de dragoste nemângâiată..., cu atât mai amară și nemângâiată cu cât suntem noi mai fericiți luându-le în sclavie pe doi lei... De 1 Martie nici unei femei nu trebuie să-i dai nici o floare... E prea puțin. Ori îi dai tot câmpul sau toată grădina, ori nimic... Acum înțelegeți de ce... Mai fericit sunt să știu florile libere, că pot fi lăsate în pace, acolo în pamantul lor din pădure să se bucure de viață, de dragoste..., decât să mă bucur de ieftina vanitate a dragilor mei prieteni care fără să știe și fără să vrea sunt nedrepți și cruzi cu florile... Toți vor flori... Nimeni habar n-are că de-ai tăiat o floare sau un om de la locul unde radia de mângâierea dragostei, ai ucis-o pe loc, ai transformat-o în sclav de vânzare care râde în buchet cu lacrimi nevăzute, neștiute de tristețe... De aceea, ce pot să spun acum prietenilor si cunoscuților, dragilor mei decat La Multi Ani de 1 Martie, de 8 Martie și de toate zilele vieții lor...!!! Și toate florile din lume să le aduc lor la picioare dacă lor în vanitatea lor asta le place...

TOATE FEMEILE SUFERĂ DE ACEEAȘI BOALĂ

TOATE FEMEILE SUFERĂ DE ACEEAȘI BOALĂ
Toate femeile sunt, spre norocul lor, etern bolnăvioare de aceeași maladie : Eu numesc această suferință "Morbul lui Dumnezeu". Alții îi spun "Dumnezeită ". Oricum i-ai spune, e o boală de care suferă numai femeile, în stadii mai maligne sau benigne, bărbații fiind scutiți, paradoxal, spre paguba lor de această boală... E o boală plăcută, mângâietoare, de bun augur pentru toate femeile, ele suferă inconștient de ea, le e absolut necesară și sunt fericite, mulțumite, onorate și satisfăcute în forul lor interior de această boală ce Dumnezeu le-o dă... Ele rabdă ca Iov orice suferință și tot mai cer de la Dumnezeu când acesta nu le îndestulează cu boala Domniei Sale... Să fii bolnav și să nu știi că suferi acut pentru că Dumnezeu ți-a dat această boală programatic, fiind femeie, e mult mai acceptabil... E mult mai plăcut și de folos femeilor să sufere de orice boală le-a hărăzit Domnul întru mântuirea lor decât să fie neatinse de această pandemie divină ca bărbații, nefericiții, care spre paguba lor sunt imuni acestui morb al lui Dumnezeu, dar sunt de asta pe veci pierduți în ghearele pierzaniei... Să fii bolnav de Dumnezeu și astfel salvat, ca femeile, e o fericire și o voluptate pe care femeile o trăiesc inconștient și autosuficient... Să fii sănătos ca bărbații, de acest morb absolut feminin, e o pierdere cosmică pentru bărbați, o ratare deplină a speciei lor, de ai zice că bărbații sunt o specie, iar femeile o altă specie... Și așa e, când femeile sunt specia superioară care Îl înțeleg pe Dumnezeu și se vor duce fără judecată în Rai, iar bărbații vor merge integral în Iad care se pare că e construit pentru ei și specia lor ageamie. Toate femeile sunt fericite așa cum sunt, credincioase fără rezervă, bolnave de jugul plăcut al Lui Dumnezeu, toate femeile vor sa fie căsătorite, vor să iubeasca un bărbat până la moarte, vor să fie cununate, vor să fie fidele și neînşelate, devin fiare poate când se întâmplă uneori ceea ce ele denumesc a fi înșelate, toate femeile nu pot înțelege bărbații, specia aceasta inferioară și prea complicată, nu pot tolera nimic din modelul de conduite masculine gen bere cu prietenii și ochi întorși după fufe pe stradă, simptome de boală dată programatic bărbaților de Dumnezeu, pe care femeile n-o tolerează bărbaților, spre lauda și mântuirea lor feminină... Toate femeile iartă, dar întotdeauna le mai rămâne un dinte de ură ascuns pentru neboala dumnezeiască a bărbaților și eretismul și libertatea lor inutilă... Toate femeile pot ierta un bărbat de șaptezeci de ori câte șapte, dar rămâne un gram de strepezire în sufletul lor cum au rămas în interiorul balenelor mugurii de picioare pe care le aveau înainte de a intra în ocean... Toate femeile, să le ajute Dumnezeu, suferă de boala numită Dumnezeită...

AM OBOSIT SĂ IUBESC ATÂT

Câți bărbați tandri și frumoși sunt pe lume…! Și cât de fericite sunt femeile lor…! Trăiesc plenar și fermecător poveștile și visurile lor de dragoste încât și Dumnezeu e gelos pe fericirea lor, sătul și obosit până în gât de rugile de mântuire ale tuturor răilor și cruzilor pământului... Eu nu am treabă cu tandrii, romanticii și frumoșii pământului pentru care Dumnezeu plânge nemângâiat că începe să-și piardă din frumusețe față cu concurența lor neloială... Eu mi-am ales altă misiune grea... Eu mi-am ales să mă ocup și să fiu avocatul brutelor de bărbați ai pământului, al celor care își chinuie, bat și disperă femeile, și nu văd ca la 1 m de ei sunt adevărați îngeri de femei care abia așteaptă puțină viață, puțină înțelegere și mângâiere de la ei... Doamne..., și bărbații urâți pot fi iubiți..., și brutele, insensibilii și criminalii... Toți acești urâți ai pământului trebuie să aibă o șansă de-a înconjura cu căldură și pasiune inimile femeilor lor… Dar în zadar mă chinui cu această muncă de sisif… Am în mână dosarul de apărare al tuturor acestor criminali și Dumnezeu Judecătorul tot amână acest proces… Astfel, niciodata nu se vor termina dramele și nefericirile femeilor… Veșnic vor fi lacrimi de-ale lor călcate în picioare, pervertite și profanate… Si atunci, ele își spun durerea în taină..., în poezii..., pe site-uri și pe bloguri… Această încărcătură e o avanpremieră a plăcerilor Raiului care ar fi gol de conținut fără toată poezia pierdută și neștiută a femeilor, acești îngeri nedreptățiți, puși să trăiască pe pământul oribil și care când mor nici măcar nu-și pot lua cu ele aceste inimi care au plâns și au cântat atât de frumos... Urma..., urma lor atât de gingașă pe acest pământ unde se pierde...? Am inima grea nu de poezia și tandrețea tuturor bărbaților frumoși ai pământului... Am inima încărcată de toată lipsa de tandrețe și romantism a bărbaților hâzi și nebuni care totuși sunt iubiți și mângâiați și ei de îngerii duioși și înlăcrimați de care vorbeam, care sunt femeile lor... Am obosit și nu mai pot să iubesc atât în locul lor... Am obosit și trebuie să tac o vreme..., până când gingășia femeilor iar mă îndeamnă să cutreier lumea mirifică a sensibilității și poeziei lor… Am obosit să iubesc atât…

AM MURIT IUBIND PE DUMNEZEU ȘI PE VOI TOȚI

73) AM MURIT IUBIND PE DUMNEZEU ȘI PE VOI TOȚI     

  Cu perfuziile băgate în mâini pe patul de spital și în comentariile asistentelor spunând : "... Ia uite săracul, la 51 de ani ce legumă a ajuns" , am să mă ridic în capul oaselor aruncând tot instrumentarul medical de pe mine și privind la linia pulsului de pe monitor care s-a oprit și la tensiunea care e zero, de unde până mai deunăzi nu puteam să scap de ea, voi începe să plâng... Voi privi înduioșat și cătrănit în jur, mă voi trânti sfârșit pe patul alb, cu coatele pe genunchi și obrajii în palme și voi zice scârbit... : La naiba, cum pot să mor și totul să rămână nerezolvat așa precum este...? Când aveam în mine atâtea soluții să dau tuturor spre vindecare și uite, mă moare Dumnezeu atât de stupid și fără rost, cu dreptatea în mâini și cu inima fără puls în mână..., că o arunc pe geamul de spital să cadă pe jos printre frunzarele de castani din curtea spitalului și să fugă șchiopătând acasă ca un câine cotonogit inima mea, care nu vrea să moară căci vrea să arate tuturor mai întâi că am prins șmecheria, trucul cu care Dumnezeu ne face muritori și nefericiți... şi că eu vreau să desconspir acest truc, această macabră glumă și să vă spun că nu se poate muri așa ușor cum credeți voi, cum se vrea și se ignoră de Dumnezeu moftul nostru de-a avea tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte cum era perfect posibil în competența Lui Dumnezeu dacă și El ar fi vrut asta... Atâta iubire spusă, strigată, țipată, urlată de toți oamenii frumoși care se tânguie și plâng nemângâiați cu făclia dragostei lor spulberate arzând dureros și etern în mâinile lor tremurânde și bolnave...! Atâta iubire pulsând în zadar pe lumea asta, în taină, pe oriunde vezi, pe aiurea, pe unde te uiți, peste tot... Dumnezeule, nu vezi că nu e o soluție și e inuman să mori atât de simplu o lume încărcată de atâta foc...? Sunt ucenicul Tău Doamne, ascultător, cuminte și învățăcel, dar nu pot să văd și să înghit cu câtă ușurință îngropi cu de-a sila iubiri mărturisite și nemărturisite, iubiri vii cu speranță și fără speranță, să bagi în pământ și în neființă suflete cu aripi care se mistuiesc de dor și flacără etern neînțeleasă și nestinsă... Cu inima frântă plâng, că sunt singurul ascultător care am ieșit din rând în fața Ta, Doamne și cu degetele crispate prin aer Îți arăt că nu se poate muri..., că nu poți bagateliza și îngropa oameni sfințiți de trăirile amorului mai înainte de a-i mângâia pe frunte o secundă, o secundă doar cu mântuirea și soluția Ta mângâietoare pentru toți prietenii mei cu inimile strepezite și nerezolvate de veșnic doritul vis de pace și de dragoste și de bucurie a vieții... Ce faci Doamne cu toți acești munți de bogății și nestemate de iubire pe care eu Ți le aduc ofrandă la picioare ? Să faci ceva, ce știi Tu mai bine și mângâietor cu inimile sfărâmate de iubire sau neiubire care ți le pun dinaintea Ta, să faci ceva cu ele Doamne...  Mai bine moare-mă pe mine Doamne, așa brutal și chinuitor cum vrei să faci cu toată lumea, de cancer în ultima fază, de lepră, de răpciugă, în accident de mașină, tren sau avion și astfel, dacă eu îți ajung, fii mulțumit dar lasă-mi prietenii în pace și iartă-mă pe mine, ucenicul Tău răzvrătit care îți plânge de căință și durere la picioare stropindu-ți mantia Ta drapată cu stele, cu lacrimi sincere, neoprite de dor... Plângând așa pe jos în camera de reanimare din spital, cu perfuziile scoase și cu asistentele înnebunite de groază că le dau ăia afară că m-au lăsat nesupravegheat și am pieptul deschis și plin de pense că mi-am băgat singur mâna în piept și mi-am smuls brutal inima cu plămâni cu totul din piept și mi-am aruncat-o pe geam să se ducă acasă și să nu mor cu ea vie în piept, Dumnezeu va deschide ușa, toți vor cădea pe jos, își vor acoperi fețele de incandescenta lumină a Lui Dumnezeu năvălită în camera de spital și vor tremura ca șoarecii prin colțurile camerei... Atunci, bunul Dumnezeu îi va aduna pe toți de pe jos și le va spune : " Ce mai stați... ? Luati toți câte o foaie și dați-vă demisia... Vă iau în solda mea pe toți... De azi vă las șomeri, vă anunț că spitalele se vor desființa. Nu veți mai avea nevoie de spitale, de boli care să vă macine și nici de urât și nici de moarte... Chinuitul ăsta fără inimă în piept, că și-a aruncat-o pe fereastră să fugă, nu vedeți, m-a convins că sunteți buni oameni... Și meritați dragostea Mea... De azi, îi demit pe diavoli și negiuirile lor... Din 580 de diavoli câți sunt în senat și camera deputaților a iadului las numai 300... Mi-au demonstrat că diavolii sunt inutili cu atâta iubire cât presărați voi în jur... Acum plecați acasă, că-mi dau lacrimile... L-ați făcut să plângă pe Dumnezeu, nu-ntelegeți... ?" Iar eu, mortul din camera devastată de spital am murit frumos și fericit... Că nimeni nu L-a mai făcut pe Dumnezeu să plângă și să se căiasă de tot ce-a făcut sau n-a făcut,  până la mine...

Eugen

ÎN RAI NU E DE GLUMĂ : E RUPERE DE OASE

 ÎN RAI NU E DE GLUMĂ : E RUPERE DE OASE
Cu credința nu-i de glumit, după cum știți... Secolul al XXI-lea va fi religios sau nu va fi deloc. Fără credință oamenii devin bestii cu chip de om și se comportă ca atare fiind în stare să-și distrugă Pământul și pe ei înșiși... Chiar dacă această habitudine, credința, e o plapumă care te va încălzi în viață, picioarele tot reci îți vor rămâne căci îți vor rămâne pe-afară de plapumă... Dacă-ți pui mintea cu credința, ești fericit... Cu picioarele degerate, dar fericit... Sărman de fericit și de multumit, adică Dumnezeu are grijă să-ți dea garantat acea cotă de satisfacție și fericire dacă stai degerat și stoic o viață-ntreagă la coada fără început și sfârșit a credinței și tânguirii după Dumnezeu, cum stăteam pe vremuri la coadă la rație... Asta ne trebuie tuturor : Rația de credință și de Dumnezeu pentru care trebuie să stăm o viață întreagă la coadă vajnici, sperând că va mai băga și mâine și iarăși poimâine Dumnezeu marfă din merindele Sale pentru nefericiții care se calcă în picioare să primească o bucățică de sfințenie. Eu stau și mă-ntreb cutremurat ce-ar deveni această gloată dac-ar afla că Dumnezeu scârbit de fărădelegile lor s-a retras cu rațiile lor de sfințenie și mântuire în pustiul Lui singur și nefericit ca un părinte batjocorit, ignorat și neascultat de plozi...? Ar turba toți în spume, și din dragoste efemer etalată în tot ceasul, L-ar urî cu venin că le-a luat visul searbăd după acel etern concediu din Rai și nu vor mai ajunge niciodată acolo... Să fii cel mai milos Dumnezeu, cel mai iertător și cel mai puțin sever, cum să nu le iei Raiul zăbavnicilor sălbatici care își zic oameni și credincioși și care își închipuie că în Rai vor avea relaxare eternă, să nu facă nimic, să îi domine acut lenea și acesta să fie un principiu încetățenit și în Rai la fel cum au trăit de generații pe pământ spurcându-l cu lenea și balele lor plictisite, cu lipsa lor de dăruire, cinste, bunătate, hărnicie, calități necondiționate de nici o răsplată divină pentru că numai așa sunt vii și autentice... Nu să-L șantajezi toată viața pe Dumnezeu scoțându-i ochii și amintindu-i mereu rugăciune după rugăciune să-ți dea mântuirea (adică tolănirea în hamacurile Raiului într-o lene și mai așezată si perfectă decât aici pe pământ), arătându-i slugarnic și cinic că ești bun, cinstit și mizerabil de milos..., ci să trăiești în cinste, corectitudine, cu principii și scrupule ca și cum nu ar fi Dumnezeu, necondiționând bunătatea ta intrinsecă de răsplata nici unui stăpân. Căci odată ce ai un stăpân tot un vierme rămâi, fără demnitate și fără caracter, iar viermele, omida ce poate să facă decât să-și mănânce și distrugă copacul și speranța, cum au făcut oamenii cu pământul și cu Dumnezeu, jicnindu-L crunt cu simulacrul de habitudine de-i zic credință-n El. Căci Dumnezeu trebuie să fie insensibil la o credință oarbă, mercantilă, din interes și fără caracter a oamenilor care sunt loiali principiilor Lui Dumnezeu numai condiționându-L să nu uite, să aibă milă de colțișorul de Rai promis... Ce vor să facă în Rai, pentru Dumnezeu toți oamenii...? Ei cred că va fi o veșnică relaxare acolo, un veșnic festin, un neîntrerupt bairam sub auspiciile îngăduitoare ale lui Dumnezeu...? În Rai va fi muncă devotată și cinstită cum nu a fost pe pământ, în Rai nu va fi relaxare ci veșnică și leală trudă întru principiile binelui și construcției, cum nu a fost pe pământ, în Rai va fi dreptate, bunăstare, sublim și beatitudine... Iar pentru asta va fi nevoie de sârguință și rupere de oase, de muncă voluntară și fără de răsplată... Dacă oamenii n-au realizat acest paradis pe pământ neavând forță, pricepere și bune intenții, cum își închipuie că va privi blând Dumnezeu în sfântul Rai dansul si reverențele împiedicate ale unor zăbavnici și ageamii ce stau la Curte numai cu solda promisiunilor sejurului etern de lene în Rai...? După mine, ceea ce se-ntâmplă azi pe pământ e o disoluție dinăuntru a omenirii, a incapacității sale de luptă și muncă întru slujba binelui și dreptății... Nu sunt acestea concepte divine...? Dar nu-i vinovat Dumnezeu pentru inaptitudinile și zăbăvnicia oamenilor... Fiind Dumnezeu atât de îngăduitor, le-a dat netrebnicilor cheile pe mână și le-a dat Libertatea totală iar ei n-au știut ce să facă cu ea... Au otrăvit pământul și cu lucrul și cu gândul... De aceea cu aceste "calități" nu poți spera admitere la examenul Raiului... Căci toți vor fugi ca potârnichile când vor afla că e rupere de oase în Rai, că e râvnă și neîntreruptă muncă în Rai pentru o bucățică de pâine unsă cu mierea mântuirii Lui Dumnezeu... La această Facultate atât de grea a Credinței în Dumnezeu o mulțime de aspiranți sunt dar puțini sunt autentici și meritorii în faptele lor... Au ajuns până acolo încât să-și ia o poliță de asigurare în caz că n-ar exista Dumnezeu și spun cinici : "Dacă crezi în Dumnezeu și El nu există, n-ai pierdut nimic... Dar dacă nu crezi în Dumnezeu și Dumnezeu există, ai pierdut totul..." Ce Stăpân nu s-ar cutremura auzind că slugile şuşotesc și clevetesc pe la colțuri că dacă El ar fi mort, n-ar pierde nimic, decât c-au stat toată viața cu speranța spulberată că vor putea deschide odată cămara unde-şi ține El bogățiile și lua și ei ceva...? Neîndoielnic că așa nu mai poate trăi omenirea...! Cu obiceiurile barbare pe care le au (și Dumnezeu spune asta, nu eu), mulți trebuie să moară și nu-i păcat... Să mai dea Dumnezeu un Potop, nu știu, o fi bine sau nu... Cert e că în Rai tot mai puțini au certe aptitudini și merite să intre... De aceea Dumnezeu ca să nu rămână nedrept de singur acolo sus în cer și acea facultate a Raiului și mântuirii să rămână goală și inutilă, trebuie să dea tuturor o șansă la examenul Raiului și să-i facă pe toți locuitori harnici și devotați ale acelor tărâmuri ale dreptății..., să îndrepte un eșec care s-a făcut aici pe pământ : oamenii lăsați în libertate ca vacile în lucernă... De aceea cerem ajutor Domnului să mai îndrepte ceva pe acest pământ dacă mai merită deranjul și să nu uite că puțini sunt cei care cred că în Rai nu e de întins de lene, nu e relaxare și concediu... e muncă și rupere de oase, muncă fără plată și cu totul voluntară întru triumful binelui, dreptății și fericirii, concepte pe care Dumnezeu nu le-a îngăduit pe pământ cu nici un chip...

SĂ AVEM GRIJĂ : TOT CE GÂNDIM SAU SPUNEM POATE FI FOLOSIT ÎMPOTRIVA NOASTRĂ

 SĂ AVEM GRIJĂ : TOT CE GÂNDIM SAU SPUNEM POATE FI FOLOSIT ÎMPOTRIVA NOASTRĂ
Avem dreptul să nu spunem nimic. Căci tot ce gândim sau spunem poate fi folosit împotriva noastră !
De aceea de vreți să fiți fericiți soluția e lenea și uciderea oricărui mugure de visare, cercetare și rațiune ce v-a încolțit în creier. Cum veți fi mai fericiți altfel decât făcând totul pentru a aparține unei turme înregimentate, care trebuie doar să pască ce i s-a dat...? Vi s-a făcut un program, oameni buni : Urmați-l, căci tot ce nu e în program, e libertate, e erezie și păcat. Iar erezia și păcatul duc la pieire, știți asta... Prin urmare, sunteți scuzați, oameni buni dacă sunteți în viață prea leneși și necutezători întru deșertăciunile vieții. De ce să vă osteniți să faceți și să gândiți ceva pe lumea asta, ce poate fi interpretat împotriva voastră ? Singura noastră șansă sigură, nu vedeți ? Este să ne iubim neabătut Creatorul, sincer, devotat, fără crâcnire, până la epuizare, extirpându-ne din cap năravul de-a judeca ceva pe lumea asta altfel decât ne-a rânduit bunul Dumnezeu în lumina învățăturilor Sale. Ce ne mai rămâne de facut...? Să respectăm cele zece porunci, să fim de altfel buni mireni, să ne ducem regulat și cuvioși la biserică și să sărutăm cu smerenie icoanele cuvenite, să îmbătrânim frumos fiind buni creștini, ortodocși sau penticostali, și tot timpul să ne rugăm pentru sfârșitul nostru. Apoi, normal, să ne cumpărăm un loc de veci, să comandăm și o fotografie de pus pe crucea rece de piatră, și până murim, să semănăm și să udăm florile ce vor fi deasupra noastră pe simpaticul și dragul nostru mormânt. Nu vă e dragă locuința ce vă va găzdui în veci...? Cum să nu...? Asta trebuie să faceți, oameni buni...! Bucurați-vă, căci ni s-a pregătit ceva bun... Căci atunci când ni s-a dat sentința : MOARTE !, nu ni s-a spus moarte eternă (asta fiind insuportabil și înnebunitor pentru omenire). Ni s-a dat dreptul la recurs și ni s-a promis viață veșnică sub o altă formă : O turmă rumegândă teleportată și păscând în veci pe câmpiile Raiului... Deci să facem totul pentru asta, și vom trăi și muri fericiți... Nu e minunată o asemenea comodă și dulce perspectivă...? Nu vi se face gura pungă de atâta fericire...?